Sunteți pe pagina 1din 18

CRITICISMUL

JUNIMIST:
Titu Maiorescu
“Vocatia pentru inceput a lui Maiorescu,
oricat ar fi de exceptionala, implica si ea aceasta
contradictie: nu numai nazuinta de a fi cel dintai,
Marele Preot al culturii, dar si imposibilitatea de
a se desprinde cu totul de
trecut.”(N.Manonescu,Contradictia lui
Maiorescu)
TITU MAIORESCU-
BIOGRAFIE
Titu Maiorescu (1840-1917), critic si estetician. Nepot de taran si
fiu de profesor, isi face studiile primare la Craiova si urmeaza un an
de gimnaziu la Brasov. La 11 ani pleaca la Viena, unde se inscrie
mai intai ca extern (la Gimnaziul academic), apoi ca intern la
Academia Theresiana. Dupa absolvirea studiilor vieneze, urmeaza
dreptul si filosofia la Berlin (1858-1859) si la Glessen, unde obtine
titlul de doctor in filosofie (1859); isi continua pregatirea academica
la Paris (1860-1861). Obtine o licenta in litere si una in drept. Intors
in tara in 1861, incepe o cariera didactica si politica foarte bogata.
TITU MAIORESCU-
BIOGRAFIE
La numai 23 de ani este numit
rector al Universitatii din Iasi. Impreuna
cu alti carturari Maiorescu initiaza, in
1863, un ciclu de “prelectiuni populare”,
a caror traditie va dainui vreme de 17
ani. Cei cinci infiinteaza societatea
Junimea (1863), al carei mentor va fi
Titu Maiorescu. In 1874 Maiorescu se
muta la Bucuresti. In cadrul partidului
conservator va fi, pe rand, deputat,
ministru al cultelor, ministru al justitiei,
ministru de externe si prim-ministru. La
31 decembrie 1913 se retrage din viata
politica si la 1 iulie 1917 moare.
“Primejdioasa este suficienta cu care oamenii nostri cred
cred si sunt crezuti ca au facut o fapta atunci cand au
produs sau tradus numai o forma goala, a strainilor este
datria fiecarei inteligenti oneste de a-l studia, de a-l
urmari de la prima sa aratare in cultura romana si de a-l
combate si nimici fara nici o crutare, daca nu vor sa fie
insisi nimiciti sub greutatea lui.” (Titu Maiorescu, In
contra directiei de astazi in cultura romana)
O CERCETARE CRITICA ASUPRA
POEZIEI DE LA 1867
Criticul isi imparte studiul in doua capitole: -
Conditiunea materiala a poeziei ;
- Conditiunea ideala a poeziei.
In conceptia criticului, spre deosebire de stiinta, care este chemata sa
exprime adevarul, “poezia este arta de a pune fantezia in miscare prin
cuvinte”, frumosul fiind “ideea manifestata in materie sensibila”. De
aceea, poezia trebuie sa aiba doua “conditiuni” . Conditiunea
materiala se realizeaza prin cuvinte ca ”organ de comunicare”-poetul
trebuind sa aleaga pentru indeplinirea acestei conditiuni”cuvantul cel
mai putin abstract” dar si sa foloseasca “epitete ornate”,
“personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte, precum si a
calitatilor si a actiunilor”, comparatiile originale si juste, metaforelel,
tropii, in general.
Conditiunea ideala, are in vedere sentimente si pasiuni exprimate,
caci “ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un
simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv
intelectuala[...]. Prin urmare iubirea, ura, tristetea, bucuria, desperarea,
mania etc. sunt obiecte poetice; invatatura, preceptele morale, politica
etc. sunt obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor”. Materialul sensibil
al poeziei consta in imaginile artistice create in mintea cititorului.
Obligatia poetului, spre deosebire de aceea a omului de stiinta, care
sustine adevarul, este de a se expune in fata cititorului, prin intermediul
limbajului figurativ.
Ca si in cazul “conditiunii materiale”, “conditiunea ideala” se
realizeaza prin diverse mijloace: poezia trebuie ”sa nu se intoarca in
jurul aceleiasi idei, sa nu se repete, sa nu aiba cuvinte multe pentru
gandiri putine. O excceptie aparenta sunt poeziile cu refren; dar numai
aparenta. In realitate, refrenul, desi pastrand aceleasi cuvinte,
cuprinde in fiecare strofa o idee noua sau cel putin o alta privire a
ideii celei vechi.”. Un alt mijloc de realizare al “conditiunii ideale” in
reprezinta adevarul exprimati in poezie – “poezia frumoasa trebuie sa
fie adevarata”. Pentru ca poezia sa fie adevarata, trebuie editate
diminutivele, dar si exagerarile, iar rimele trebuie sa fie elaborate. Ca
si in cazul pasiunii, poetul trebuie “sa nu-si injoseasca obiectul”.
Comediile D-lui Caragiale
Studiul din 1885, Comediile D-lui Caragiale, trateaza tema
moralitatii in arta si a inaltarii impersonale, idei estetice a caror
origine se afla in opera lui Hegel, respectiv, Aristotel. Punctul de
plecare al studiului este discutia din presa vremii despre moralitate
in opera comica a lui Caragiale: “Lucrarea D-lui Caragiale este
originala; comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata
noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
infatisarii lor in situatiile anume alese de autor”. Maiorescu ii
combate prin acest studiu pe aceea care respinsesera comediile lui
Caragiale pe motiv ca ar fi imorale. Arta este moralizatoare prin ea
insasi, nu prin ideile promovate – este ideea estentiala din studiul
lui Maiorescu.
Atata timp cat operele lui Caragiale au in centru personaje, tipuri
imprumutate din viata sociala, din viata reala, ele nu au cum sa fie
imorale. “Subiectul poate sa fie luat din realitatea poporului; dar
tratarea nu poate sa fie decat ideal-artistica, fara nicio preocupare
practica.”. Mai mult decat atat, in conceptia lui Maiorescu, “Comediile
D-lui Caragiale ne arata realitatea din partea ei comica. Dar usor se
poate intrevedea prin aceasta realitate elementul mai adanc si serios,
care este nedezlipit de viata omeneasca in toata infatisarea ei, precum
in genere indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie.”
De asemenea, Maiorescu combate si acuzatia potrivit
careia comediile lui Caragiale ar urmari scopuri politice:
“... o comedie nu are nimic a face cu politica de partid;
autorul isi ia persoanele sale din societatea contimporana
cum este, pune in evidenta partea comica asa cum o
gaseste, si acelasi Caragiale, care astazi isi bate joc de
fraza demagogica, si-ar fi batut joc ieri de islic si
tombatera si isi va bate joc maine de fraza reactionara, si
in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau literar
incontestabil.”
Receptarea ideilor
maioresciene
“Chiar daca, in niciuna din formele lui de manifestare,
Miorescu nu a fost un spirit original, importanta sa e
covarsitoare: ea trebuie cautata in rolulde calauza, de <spiritus
rector> pe care Maiorescu l-a avut in cultura romana, intr-o
epoca in care aceasta se afla in plina tranzitie si in cautarea
unui destin mai inalt.” (Liviu Petrescu, Titu Maiorescu,
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dictionarul
esential al scriitorilor romani)
“Junimismul in critica sa fata de progresul de
formatie a statului si a civilizatiei noastre a
ignorat existenta a doua tipuri de formatie si ca,
prin inapoierea strivitoare in care ne aflam,
formatia revolutionara ne era singura indicata, nu
prin preferinta, ci prin fatalitate sociala.” (E.
Lovinescu, Titu Maiorescu)
“Intrebarea firesca este daca oamenii de la 1848 pe
care ii ironizeaza Maiorescu sunt lipsiti de acest fond,
care i-ar face in sens filosofic, aculturali. Ei, dimpotriva,
au un exces de fond. Maiorescu confunda fondul sufletesc
cu depozitul obiectiv al cunostiintelor, cu instructia.
Fondul era, inaintea lui Maiorescu, un fond fara forma
gramaticala, in timp ce el pretindea ca e o forma fara
fond.” (G. Calinescu, Principii de estetica)
“Sigur ca viitorul a infirmat solutia maioresciana, a distrugerii
tuturor acestor forme fara fond in scopul crearii adevaratului fond; dar e
sigur ca, oricate elemente de imprumut ar intra in procesul edificarii
unei culturi, cultura ca atare nu poate fi in intregul ei nefundata.
Maiorescu gresea aici impotriva evidentei, subestima traditia. Meritul
lui consta totusi in acuitatea criticii: e nevoie, periodic, de o asfel de
critica in orice cultura, spre a deschide ochii contemporanilor spre a
avertiza pe urmasi.” (N. Manolescu, Maiorescu si Junimea)
Arta argumentarii
“De o limpeditate clasica, de o infatisare schematica si
filigrana, redusa la simple linii, fara coloare si pitoresc, fara
amplificare si redundanta, fara patetic si evocare, arta lui
Maiorescu este o arta de retinere, cu impresia dificultatii
invinse, si nu a simplicitatii elementare. Sub claritatea ei, se
simte adancimea de fapte si de experiente, redusa voit la o
aparenta de linie, la un luciu de oglinda peste bogatie.” (E.
Lovinescu, op. cit.)
“Maiorescu a facut un mare serviciu contemporanilor, atragandu-le atentia
ca simpla versificare de stiri istorice sau de judecati nu este poezie. El
are notiunea gratuitatii artei pe care cu vorbele doamnei de Stael o
numeste une noble inutilite. Inlaturarea din sfera artei a consideratiilor
impure, mai ales intr-o vreme preocupata de valorile relative, este un
titlu de glorie al criticului. [...] Arta e morala intru cat ne ridica
deasupra josnicului egoism si deci asupra oricarei posibilitati de
contagiune in rau.”
(G. Calinescu, op. cit.)