Generația 2000: fracturism, utilitarism, neoexpresionism.

Marius Ianuș, Dan Sociu, Dan

Coman, Radu Vancu, Ștefan Manasia

-Marius Ianuș și Dan Sociu-

Facultatea de litere și științe, Specializarea Limba și Literatura Română- Limba și Literatura

Engleză, Anul II
Student: Roiban Sabina-Corina

1
Fracturismul, conform cofondatorilor acestuia, Dumitru Crudu și Marius Ianuș, reprezintă un
manifest poetic în literatura română, apărut în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998. La data de
03.12.2015, după mai bine de 15 ani de la apariția Fracturismului, Dumitru Crudu a adus câteva
clarificări cu referire la acest manifest în revista „ Literatura de azi”. Aici, Dumitru Crudu afirma
că „ Trebuia să epatăm pentru a fi luați în seamă. Astfel, dacă nu am fi jucat și teatru, nimeni nu
ar fi dat doi bani pe textul nostru. Eram conștienți de asta. De aia am și lovit în idoli. Totuși, după
ce se lăsa întunericul și ne întorceam acasă, scoteam volumele optzeciștilor și le citeam sub
plapumă. Fracturismul a ieșit din mantaua lui Cărtărescu și Mușina, ăsta e adevărul, dar în
manifest am pornit un război contra poeților pe care-i iubeam, pentru a atrage atenția asupra
poeziei noastre. Privind dinspre prezent spre acele vremuri, consider că aceste lucruri reprezintă
partea cea mai perisabilă a manifestului nostru și, cu această ocazie, vreau să recunosc că foarte
multe idiosincrazii erau false, pentru că nouă ne plăcea poezia optzecistă”. 1
Filologul Ioana Băețică, cercetător pe tema culturii tranziției, reprezenta o voce importantă din
rândul scriitorilor fracturiști. Aceasta nu considera curentul fracturist un curent literar, acesta nu
pătrunde între granițele unui stil estetic și unui tip de naratologie. Cel mult, îl consideră un
„program de atitudine”, sau „o sugestie de atitudine socială”.
Cristina Dicusar, tot un scriitor fracturist, susține că Fracturismul a luat naștere în contextul
revoluțiilor din 1989, iar acest curent-manifest se află la granița dintre nouăzecism și douămiism.
Manifestul fracturist inaugurează o poezie provocatoare, dar nu așa de scandaloasă pe cât s-a
dorit a fi și cum a fost citită de critica de toate vârstele, o poezie antisistem. În același timp, privit
din altă perspectivă, Fracturismul a fost mai degrabă un moft personal al acelora care l-au
inventat având ca scop principal creșterea prestigiului scriitorilor practicanți sau al generațiilor
anterioare.
În ochii scriitorului Ovidiu Iancu, Fracturismul s-ar bucura de o oarecare originalitate, având un
manifest teoretic confuz, dar nu are texte consistente pentru a se susține credibilitatea acestuia.
Ceea ce are însă textul, este un umor involuntar irezistibil, dorindu-se reflectarea literară a unei
realități noi. După ce a descoperit fisurile realității și existenței, Fracturismul dorește să instituie o
legătură strânsă, o coeziune între felul cum trăiești și poezia pe care o scrii. Fracturismul a înțeles
că aceste două lucruri nu pot fi despărțite. Acesta desfide poezia optzecistă a realului, derivată din
cultură și împănată cu o multitudine de planuri științifice. Fracturiștii pretind că scriu o poezie a
realului, a omului comun și obișnuit, dar fac acest lucru pornind dinspre cultură. Ei vorbesc
iubitelor exoftalmice și suturate despre lobotomii sau despre cum mănâncă semințe decorticate.
Poeții fracturiști pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor. Acesta este primul curent care
nu mai are nici o legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul; este
primul model al unei ruperi radicale față de postmodernism.
Fracturismul propune refuzul noțiunilor, conceptelor, etichetelor de tot soiul, pentru a ajunge din
nou la complexitatea vie a realului și a individualității. Se refuză generalitatea limbajului comun.

1
Revista „Literatura de azi”, Câteva vorbe despre ce se ascundea în spatele unui manifest, Dumitru Crudu

2
Fracturismul a înțeles că foarte puține lucruri din cele pe care le faci îți sunt proprii și
caracteristice numai și numai ție. Poeții curentului s-au îndepărtat tocmai de individual, ajungând
într-un anume fel de tipizare, colectivizare și socializare a intimității.
În viziunea lui Dumitru Crudu, realitatea există dincolo de concepte și etichete. Noțiunile și
obiectele sunt obstacole în calea receptării și cunoașterii indiviualității și concretului lumii.
Pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanșă de reacții
personale și senzații ireductibile. Fracturismul propune să descoperim și să deslușim diferența
reacțiilor noastre proprii. Unicitatea unei reacții nu poate fi surprinsă printr-un limbaj noțional
sau uzual. Când spui că îți este frică, de fapt, nu spui nimic. Ar trebui să descoperi în frică numai
ceea ce îți este ție caracteristic.
Fracturismul propune câteva soluții: o descriere completă, chiar excesivă, a cadrului în care se
manifestă obiectul reacțiilor noastre, deconceptualizându-l pas cu pas, astfel poate atinge
diferența stării de frică dacă o deconceptualizează. A doua soluție a fracturiștilor ar fi schimbarea
cadrului real prin insolitare. Estomparea granițelor dintre obiectul care ne provoacă anumite
reacții și reacțiile pe care le avem ar fi o altă soluție. În afară de reacțiile poetului strict personale,
nu ar trebui să mai existe nimic altceva într-o poezie, iar autenticitatea poate exista numai la nivel
de reacții.
Pentru fracturiști, spunea Marius Ianuș, cel mai puternic efect al artei este ingenuitatea. Poezia
este o intervenție asupra realului. Un complex fracturist conține ideea empatiei cu un model
poetic, deci stările pe care acesta le provoacă. Marius Ianuș susține că „ se poate face fracturism
chiar îmbinând discursuri contradictorii rostite în parlament, cu condiția ca acestea să nască
sentimente reale”. Fracturismul este un curent care încearcă să redea adevăratele dimensiuni ale
mecanismelor lumii de azi. Acest lucru este realizabil folosind o tehnică stranie, premergătoare
complexului fracturist, un fel de capcană existențială. Ideea de bază a fracturismului (neputința
creării unor efecte emoționale de lectură din simpla fabulație), și problema lui, capătă o rezolvare
în aceste teorii ale capcanei psihice și complexului fracturist.

Utilitarismul este o teorie etică ce afirmă că cea mai bună acțiune este cea care maximizează
utilitatea. Utilitatea poate fi definită în mai multe feluri, dar în principal, ea s-ar referi la
bunăstarea entităților sensibile. Fondatorul utilitarismului, Jeremy Bentham, descrie acest concept
ca fiind suma tuturor plăcerilor care rezultă dintr-o acțiune, minus suferința oricărei persoane
implicate în acțiune.
Utilitarismul consideră în mod egal interesele tuturor ființelor. John Stuart Mill susține că
utilitatea este fundamentul moralei. Ideea principală care guvernează în jurul utilitarismului se
rezumă la următoarele întrebări: „Dacă ai abilitatea de a opri un criminal și totuși nu o faci, se
spune despre tine că ai o morelitate pură pentru că nu ai ucis? Sau ești considerat murdar din
punct de vedere moral pentru că nu ai făcut ce trebuia să faci? Pe scurt, utilitarismul se

3
concentrează asupra rezultatului, asupra consecințelor acțiunilor noastre, considerând simpla
intenție irelevantă.
Veritabila mutație neoexpresionistă se atestă începând cu generația ’80, când se produce o
detașare creatoare de modelele expresioniste interbelice și se impune o nouă configurație a
fenomenului.
Principala mutație pe care a suferit-o expresionismul constă în pierderea absolutului și a
transcendenței, care a generat o anxietate de tip bacovian în fața ilimitatului. Totuși, chiar dacă
specificul neoexpresionismului poate fi definit în termenii maleficului, suferinței și ai morții,
sensul său ultim este unul transcendent, specific expresionismului modernist.
Coexistența neoexpresionismului cu postmodernismul a generat, în unele cazuri, contaminarea lui
cu ideologia și procedeelor artistice ale celui din urmă. Dar cum în definirea unui curent literar nu
este importantă atât folosirea unor procedee, cât atitudinea față de actul scrisului și viziunea
asupra lumii, neoexpresioniștii se vor remarca pe fundalul postmodernismului optzecist printr-o
metafizică specifică.
Alexandru Mușina afirmă că „ postmoderniștii sunt preocupați de comunicare, dar nu pot umple
golul metefizic al modernilor decât tot cu cuvinte. De aici bulimia (lexical, de limbaje, imagini,
structuri narative) postmoderniștilor, de aici senzația de sterilitate a multor scrieri
postmoderniste”.2 De aceea, exegetul vede în postmodernism mai degrabă un proiect literar decât
unul existențial, în timp ce neoexpresionismul propune tocmai acest proiect existențial care
prevede revalorizarea umanului inhibat de tehnologii, ideologii, reconstruirea unei realități în care
omul să fie în centru. Criticul Alexandru Cistelecan face o distincție fermă între poeții
postmoderniști și cei neoexpresioniști, afirmând că în timp ce „o formulă postmodernistă poate fi
rezolvată prin abilitate, o formulă expresionistă – numai prin vocație vizionară. Când e reală,
această vocație e caz de fatalitate; când e doar predispoziție, ea se poate lăsa intimidată de
exigențele contextului”.3 Dincolo de diferențe, poeții neoexpresioniști încearcă „să întoarcă
poezia din mirajul postmodernist al suprafețelor înspre profunzimea traumatică, semnând un pact
neovizionar și angajând confesiunea în febre de intensitate paroxistă”. 4 Imaginarul efervescent și
trauma existențială constituie elemente care-i individualizează în peisajul general dominat de
poetica postmodernismului.
Ilustrativă, în acest sens, este poezia Marianei Marin și cea a Ilenei Mălăncioiu, care se
încadrează în orientarea neoexpresionistă prin aderența la o poetică a spaimei și a traumei, prin
recursul la vizionarism și la tensiunea limitelor, dar și printr-o pendulare între gestica banalului
cotidian și tentația elevației metafizice. Permanenta stare convulsivă, delirul fantezist, patosul
sarcastic, secvențele violente și criza interiorității configurează, într-o artă combinatorică unică,
neoexpresionismul optzecist al Marianei Marin. Pe de altă parte, repere esențiale ale poeziei

2
Mușina Alexandru, Unde se află poezia? Editura Arhipelag, Târgu Mureș, 1996, pp 115-116
3
Alexandru Cistelecan, Al doilea top, Editura Aula, Brașov, 2004, p 156
4
Alexandru Cistelecan, Al doilea top, Editura Aula, Brașov, 2004, p 5

4
Ilenei Mălăncioiu sunt: alienarea thanatică, intuirea limitei tragice a existenței, prăbușirea în
infernul unei realități mutilante, care configurează un univers liric coerent la nivel de viziune.
Acest repertoriu de atitudini e dovadă a unei vocații expresioniste native în creația ambelor
autoare. În virtutea acestei tensiuni febrile, care le-a caracterizat și personalitatea artistică și pe
cea umană, Mariana Marin și Ileana Mălăncioiu pot fi numite poete condamnate la expresionism.
Așadar, neoexpresionismul, fiind o poezie de viziune, continuă să fie practicată de poeții
inspirați, profetici, demonstrând că aceeași presiune interioară care a fost specifică
expresionismului de la originile sale poate ieși la suprafață în limbaje poetice diferite.
Marius Ianuș s-a născut la Brașov, pe 24 decembrie 1975. Este un poet român neoclasic care și-
a renegat toate scrierile în 2010 pe motiv de credință.
Despre Marius Ianuș s-au spus multe. Și bune și rele. A fost deopotrivă apreciat și contestat. Cert
este că poezia lui nu a lăsat pe nimeni indiferent. Cei care l-au contestat au facut-o cu patimă, cu
violență, iar ceilalți s-au întrecut în verdicte critice entuziaste și maximale: „cel mai bun și mai
puternic poet afirmat la noi în ultimii 20 de ani” (Paul Cernat), „ cel mai bun poet al generației
tinere” ( Daniel Cristea Enache), „ o revelație a ultimilor ani de poezie” ( Iulian Boldea), „o
poezie care sugerează un rău acut de existență și o stare de spirit specifică acestor copii ai
revoluției în lumea impură a tranziției noastre” (Eugen Simion), „cel mai cunoscut poet român,
cel în urma căruia se impune, în sfârșit un nou realism, atașat unei alte realități” ( Alexandru
Matei). Marius Ianuș este acela care și-s asumat acut, sincer, deschis, scandalos, avangardist
poezia ca pe o nebunie personală, ca pe un pact esențial între realitatea sălbatică și corozivă a
anilor ’90-’00 și destinul său fluctuant, atipic, compus dintr-o serie de eșecuri asumate brutal
până la capăt. Poezia e viața resimțită ca pe o stare de necesitate, turbulentă, atroce. Poetul nu se
luptă cu literatura, el se luptă cu viața, cu tot ce-l înconjoară, cu toate cutumele existenței, cu
toate barierele mentale.
Marius Ianuș este un personaj ciudat care, se poate spune că bântuie literatura românească. Este
un poet nonconformist, un om incomod, cu o imaginație anarhistă, este un autor de manifeste
fracturiste. Se poate afirma că unele versuri sunt de-a dreptul blasfemiatoare și au reușit șă
scandalizeze, să oripileze gustul poetic mic-burghez. Pentru el, realitatea dezbrăcată de orice
aparență e singura regulă estetică ce s-ar bucura de o anume validitate, ochiul demitizant al
poetului nu pierde nici un detaliu. El declară război chiar și țării lui: „ România!/ Există oameni
care înnebunesc/ pentru banii tăi de jucărie/ Ce-ai făcut cu mama/ O să-mi faci și mie/ Nici nu pot
să mă uit în ochii tăi// O să scriu un poem care/ o să te distrugă, România/ și el o să fie tradus,
România/ o să fiu singur și o să fiu nebun și/ o să mă sinucid!// Dacă vine cineva să mă scoți din
mormânt, România/ nu cred că există Dumnezeu, România/ însă în sticlele de coca-cola am
spermat/ ca să rămân în burta ta, România/ copilul tău etern și cretin, România// Am greșit,
recunosc, România/ sânt un om fără bani/ pe care să-i ard/ Hristos a fost un om fără bani/ Eu sânt
Hristos, România, și mă sinucid// Sper că ești satisfăcută, România/ Sper că vrei să faco nani,
România/ Sper că ți-ai băgat banii la cec, România/ ți-ai întemeiat deja/ viitoarea familie,
România? Nu cred că sânt băiatul tău mic, România/ nu știi să plângi”.

5
Chiar dacă prezintă cu o vervă desacralizantă, cu gesturi de inclemență și de fraudă, el are
capacitatea să-și dozeze fervorile și își calculează efectele poetice. E spontan și, în același timp,
lucid. „Dușman și al abstracțiunii și al poeziei leneșe, Marius Ianuș e, adesea, mai reflexiv decât
i-ar plăcea să pară și mai ingenuu decât ar vrea. Spațiu al tensiunilor existențiale, al angoasei și al
contingenței, al închiderii în sine și al revărsării spre ceilalți, poemul său seamănă cu o întrupare
pură dar deloc simplă a durerii de a fi, de a iubi și a scrie într-un univers lipsit de noimă; el,
poemul, seamănă cu o recluziune în vers a unei minți ce-ți asumă drama surpării identității
spiritului cu lumea și cu el însuși. Interogațiile poetului se desfășoară, uneori, în volutele unei
frazări livrești, sub care drama nu e mai puțin prezentă: „Cine ești tu, Silvia? ce suflet/ cu halogen
ai tu? Ce floare de carne/ a gurii ea singură un sărut? Cine ești tu zâmbetul tău un Paris/ orașul
lumină gropițelor tale?// dar tu crezi? Poate că există și/ altă lume dar tu? Ce crezi tu?”. 5
Despre modul în care se adresează Marius Ianuș cititorilor săi putem spune că este surprinzător;
acesta îi desconsideră sincer și nu ține deloc ca întâlnirea cu ei să aibă caracterul unui eveniment.
Spune tot ce-i trece prin minte, fără să selecteze ideile, fără să caute formulări expresive, fără să
se pună măcar de acord cu gramatica limbii române. Este mereu de o impolitețe flagrantă,
făcându-te să te gândești la acei indivizi prost-crescuți care ies duminica în fața blocului
îmbrăcați în pijama, nerași și târșâindu-și papucii. Cu acestea în minte, e nevoie de o anumită
doză de masochism pentru a-i citi versurile din volumul „Manifest anarhist și alte fracturi”. La o
primă privire aruncată asupra volumului rămânem șocați la vederea expresiilor vulgare precum
„guvernul e o adunătură de cretini”, „m-am pișat pe stradă”, „ți se vedeau chiloții, Românie(...)”.
Deoarece, după cum am spus, el nu acordă atenție cititorului, se exprimă în felul acesta mizerabil,
tocmai pentru că așa vrea, făcând abstracție de cititor.
Textul este, în general, dezlânat sau plin de repetiții, ca monologul cuiva care s-a trezit mahmur,
după o noapte de petrecut și încearcă să lege două cuvinte. Limba română este folosită neglijent.
În unele cazuri este vorba de o încălcare voită a normelor ortografice ( „plovăr” în loc de
„pulovăr”, „sânt” în loc de „sunt”). Alteori, abaterile de la regulile gramaticale reprezintă simple
agramatisme („scârțâiai paturi” pentru „făceai paturi să scârțâie”, „s-a reîntors” pentru „s-a
întors”, „vroia” pentru „voia”). În totul lui, „Manifestul anarhist” este o carte mutilată a unui om
mutilat ce trăiește într-un segment mutilat de istorie, pe care încearcă fără nici o șansă sa-l
răscumpere. Poezia cuprinsă aici se naște chiar din acest eșec.
Volumul intitulat „Hârtie igienică”, poate părea un document psihiatric. Personajul liric
configurat în poeme vorbește despre multe, dar mai ales despre faptul că nu are succes și nici
măcar acces la femei. El este un frustrat, exasperat de faptul că aproape toate încercările lui de a
face dragoste rămân infructuoase. Un psihanalist ar avea ce să interpreteze citind mărturisirile din
acest volum.
Poezia lui Marius Ianuș se cere contextualizată și apoi decontextualizată pentru a fi înțeleasă.
Avem de a face cu drama unui poet care îl caută cu disperare pe Dumnezeu într-o lume ostilă.

5
Boldea Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2002, p164

6
Acesta frapează, mereu, violența emoțională și obsesională, defulată în emisii paranoide scurte,
exclamative, pline cu invocații de profundis și lamentouri după soția care l-a părăsit și care e când
„Domnicuța”, „fata frumoasă din Făgăraș care cântă parcă mereu la piane de aer”, când „stricata
aia”. Ianuș mizează pe acumulări și enumerații în cascadă, deprinse de la beatnici. Treptat însă,
oboseala deprimistă se instalează aducând cu sine un lirism sumbru, apăsător.
Reinventând, fără anestezie, poezia mistică în era comunistă, identificând „nebunia întru Hristos”
cu „nebunia întru poezie”, acest lov chinuit se salvează ca poet în extremis, după căderi penibile.
Asemănător, în destule privințe, lui Bacovia, dostoievskianul Marius Ianuș rămâne, în ciuda
actelor sale, poetul numărul unu al generației sale. „Incomod, lipsit de prejudecăți, poet de
autentic suflu liric, anarhist și vizionar în egală măsură, Marius Ianuș poate fi socotit, fără
rezerve, o revelație a ultimilor ani de poezie”.6

Născut la 20 mai 1978, la Botoșani, un scriitor contemporan, cunoscut mai ales pentru operele
sale poetice, Dan Sociu este considerat unul dintre poeții reprezentativi ai generației douămiiste.
Grigore Chiper spune despre Dan Sociu că „este un autor care a învățat arta de a capta atenția.
Proza sa cea mai banală nu pierde niciodată poezia din vedere. Poezia nu dispare în spatele unor
descrieri sau simțăminte de sfârșeală. Dimpotrivă, poetul readuce poezia –aproape pierdută- între
lucrurile și evenimentele cele mai derizorii, grotești, între nimicurile noastre de zi cu zi. Poezia
lui se întâmplă o dată cu viața”. Iar Mihai Iovănel, în „Ideologiile literaturii în postcomunism”
afirmă că „ un autor mai mobil decât majoritatea congenerilor săi este Dan Sociu, poet și
prozator, probabil autorul douămiist cu cel mai ridicat coeficient de inteligență artistică”. 7
Poetul debutează cu volumul intitulat „Borcane bine legate, bani pentru încă o saptămână” în anul
2002. Chiar din primul text, „vodcă sau vin”, ne introduce abrupt în universul poetic. Stilul său –
tineresc, șăgalnic, nepăsător – este de a ne purta de la o temă la alta, de a amesteca registrele, de a
ironiza, dar mai ales de a se ironiza, de a interconecta sentimentele romantice cu cele parodice, de
a băga masca pe ușă și de a scoate fața pe fereastră. Biografismul și detaliile existențiale sunt
prezente masiv în poezia lui Dan Sociu. Acestea constituie o carcasă pentru construcțiile poetice;
din această realitate poetul își extrage seva. Obiectele „imperfecte” sau iubitele „căzute” scot la
iveală o lume interioară colțuroasă. Dan Sociu utilizează unele deraieri de limbaj, fraze care nu se
leagă între ele, dar poemele lui au, în general, un conținut integru, nu devin scriitură
fragmentaristă. Micile derapaje țin de unele sarcini minore de ordin psihostilistic. Scriitura naivă
pe care o profesează este atinsă de excedentul de oralitate, de interogație, de neseriozitate.
Ceva gnostic invadează realitatea lui Sociu încă de la volumul „Pavor nocturn”, apărut în 2011.
Confuzia în fața limitelor absurde ale vieții, lipsa generală de sens și epuizarea existențială care
conturau, în primele sale volume, imaginea întunecată a unei realități imediate lipsite de
6
Boldea Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2002, p164
7
Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunism, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, p 158

7
transcendență sunt redirecționate, începând cu acest volum, către o zonă a misticului, în care
personajul lui Sociu trăiește extazul revelării suprasensului. În lumea lui mizeră, care-l chinuie,
dar pe care o iubește, pentru că doar acolo se simte acasă, acesta trăiește miracolul întâlnirii cu
Dumnezeu. Pentru prima dată, realitatea din jur e demascată: „Nu asta e viața”. Trebuie să fie
ceva mai mult, trebuie să existe, în lumea asta, un sens mai adânc. Nu e patologie, nu e nici
ortodoxismul extrem al lui Ianuș, e doar o nouă încercare a lui Sociu de a-și regla relația cu lumea
și cu societatea.
Într-unul dintre cele mai recente volume, „Pluto în Scorpion”, Dan Sociu coboară metafizicul în
lumea lui mizeră, plebeizată și demonstrează că cele două lumi - a transcendenței trăite la modul
extatic și a realității imediate, triste și brutale – pot avea un punct de întâlnire. Nu poate fi totul
doar mizerie, traumă, sărăcie și boală. Viața nu poate fi doar asta – un maraton pentru
supraviețuire, o promisiune că mâine va fi mai bine, dar niciodată nu e mai bine. Dan Sociu este
unul dintre scriitorii de azi care înțeleg cel mai bine lupta dată de om cu viața.
Lumea lui Sociu nu e neagră. Sau nu e doar neagră. Este lumea aceea în care trăiești pe fundul
puțului și te chinui să ieși la lumină și nu știi mereu cine ești sau cine ar trebui să fii, dar e o luptă
acceptată, pentru că asta e viața – bună sau rea, nu mai contează, e o veche prietenă pe care ai
învățat să o iubești orice ar fi și pe care o ierți, pentru că te-ai obișnuit cu ea și pentru că poți să
faci haz de necaz și să o ironizezi și, uneori, asta este de ajuns ca să fii bine.

Bibliografie critică selectivă

Boldea, Iulian, De la modernism la postmodernism, Editura Universității Petru Maior, Târgu
Mureș, 2011
Boldea, Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2002
Cistelecan, Alexandru, Al doilea top, Editura Aula, Brașov, 2004
Iovănel, Mihai, Ideologiile literaturii în postcomunism, Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2017
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008
Matei, Alexandru, Generația de tranziție. De la societatea piramidală la societatea de nișă,
Revista Vatra, nr.3/2009
Mincu, Marin, Genereția 2000, Editura Pontica, Târgu Mureș, 2004
Moarcăs, G., Disonanțe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană,
Editura Transilvania, Brașov, 2011
Mușina, Alexandru, Unde se află poezia?, Editura Arhipelag, Târgu Mureș, 1996
8
Revista „Literatura de azi”, Câteva vorbe despre ce se ascundea în spatele unui manifest,
Dumitru Crudu