Frunză Anca

Anul III, CE

Canonul occidental
Harold Bloom
Elegie pentru canon

Cartea începe cu o definiție a canonului, aceea care se referă la canon ca o selecție de cărți
specifice pentru instituțiile de învățământ. Întrebarea rămâne, totuși, care dintre toate cărțile
existente trebuie să fie alese pentru a alcătui acest canon. Viața unui om este mult prea scurtă
pentru a putea citi toate cărțile, indiferent dacă și-ar petrece fiecare secundă din viața sa
pentru a citi.

Bloom remarcă faptul că nu ne facem nicio favoare citind cărți proaste. În ciuda acestui fapt,
în viziunea autorului, cititorii moderni nu mai prezintă pasiunea arzătoare pentru lectură și
artă adevărată și profundă. Chiar și cititorii devotați se simt copleșiți de schimbările ce le va
aduce mileniul al doilea legate de preferințele generațiilor următoare; dacă vor alege să
citească alți scriitori în defavoarea autorilor precum Shakespeare sau Dante.

Referindu-se la canon ca la o „relație dintre cititor ca individualitate și scriitor” legat de

cărțile care au rămas dintre toate acelea care s-au scris, și nu ca o simplă listă de cărți
obligatorii în programa școlară, sensul atribuit acestuia poate fi asemănat cu „Arta Memoriei
în forma ei iterară, nu și cu sensul religios al canonului.”

Operele literare încep cu o premisă și continuă cu așteptări pe care trebuie să le îndeplinească

pe parcursul lor, căci altfel nimeni nu le vor citi. Poeziile, romanele și piesele de teatru
înfățișează diverse sentimente umane, acestea oferind un mod publicului de a experimenta
acele stări portretizate în opere într-un loc sigur. Una dintre aceste tulburări este reprezentată
de frica de moarte, care prin artă este exprimată din dorința de „a aparține canonului, de a
rămâne în memoria comună, socială.”

În continuare, Bloom își pune problema apariției ideii unei opere literare nemuritoare, adică
de unde provine dorința legată de o operă să nu „moară” odată cu trecerea timpului. Autorul
sugerează că ideea unei povestiri nemuritoare provine de la Petrarca, idee ce este preluată și
dezvoltată de Shakespeare.

Canonul deci s-a transformat într-o competiție între opere în încercarea lor de a rămâne
amintite în continuare, de a supraviețui. Alastair Fowler oferă o teorie despre formarea
canonului, aceia unde canonul se schimbă de la epocă la epocă în funcție de genul literar
cultivat.
Shakespeare – centrul canonului

Motivul pentru care William Shakespeare și Dante Alighieri se află în centrul canonului este
pentru „acuitatea cognitivă, forța lingvistică și puterea de invenție”, cei doi depășind prin
aceste trei abilități orice alt scriitor. Toate epocile conțin persoane înzestrate cu o abilitate
creatoare deosebită, dar aceste abilități sunt încurajate și de contextele în care se află acești
individuali.

Shakespeare nu a fost de la începutul carierei sale scriitorul priceput pe care toată lumea îl
știe astăzi din operele sale care au intrat în canon. Acesta face parte din poeții care au avut
nevoie de o evoluție, astfel că este dificil de imaginat cum autorul celor mai cunoscute
tragedii ale perioadei elizabetane este același autor care a scris Titus Andronicus. Prima piesă
a sa care poate fi considerată un succes este „Zadarnicele chinuri”, dar nu se compara la
timpul acela cu realizările făcute de Marlowe, un scriitor cu doar jumătate de an mai în vârstă
decât Shakespeare. Abia mai târziu în viață reușește Shakespeare să îl depășească pe
Marlowe prin piesele de teatru „Visul unei nopți de vară” și „Neguțătorul din Veneția”.

Modul prin care Shakespeare reușește să își câștige locul în canon și să întreacă toți scriitorii
de dinaintea sa constă în introducerea psihologiei umane în piesele sale de teatru. Într-o lume
unde succesul unei piese avea la bază distrarea spectatorilor, care constau în oameni de rând
și needucați, prin scene sângeroase și teme de răzbunare, Shakespeare face un lucru care până
atunci nu a mai fost făcut; introduce monologuri prin care prezintă tulburările psihologice cu
care personajele se confruntă.

Acesta „stabilește standardele și limitele literaturii”, iar niciun alt dramaturg, antic sau
modern, nu se compară cu geniul său. Personajele sale se pot interpreta la infinit, oamenii
putând mereu să simpatizeze cu acestea indiferent de era în care se află. Nici măcar Dante sau
Chaucer nu dețin măiestria lui Shakespeare.

Locul central pe care Shakespeare îl ocupă în canon se poate justifica parțial prin atitudinea
sa dezinteresată. Acesta este descris ca „aproape la fel de liber față de orice ideologie”,
similar cu personajele principale care le-a creat, Hamlet, Falstaff, Rosalind etc, neavând vreo
politică „teologie, metafizică, etică […] decât în măsura în care criticii înșiși i-o atribuie.”

Au existat, desigur, și persoane care nu l-au acceptat pe Shakespeare din diverse motive, cum
ar fi Lev Nikolaevici Tolstoi, dar contribuțiile importante pe care Shakespeare le-a adus în
literatură i-au asigurat poziția centrală universală în canonul occidental.