Pagini culturale 31

Toma Pavel, exilul şi împărăţia

Dr. Iulian BĂICUŞ

Bucureşti

Criticul literar Nicolae Manolescu evocă, la un moment dat, în Viaţă şi cărţi, subintitulată Aminti-
rile unui cititor de cursă lungă, figura unui lungan simpatic, coleg de-al său de facultate, Toma Pavel, un bă-
iat subţirel şi tăcut şi extrem de timid. De altfel, personajul apare într-o lumină similară şi în autobiogra-
fia lui Virgil Nemoianu, Arhipelag interior, invitând-o la dans pe Mihaela Mancaş, cea care avea să-i fie
mai târziu traducătoarea inspirată a câtorva cărţi. După ce absolvă facultatea, Toma Pavel va lucra o
vreme ca cercetător la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale de sub conducerea lui Al. Rosetti, ma-
estrul său în anii de formaţie lingvistică. Este unul dintre discipolii profesorului Tudor Vianu, care înfi-
inţează la Filologia din Bucureşti Cercul de Poetică şi Stilistică în anul 1963, alături de colegii săi, Mihai
Pop sau Al. Rosetti, la şedinţele cărora va lua parte alături de alţi colegi de generaţie, Mihai Zamfir, Lili-
ana Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Solomon Marcus, Sorin Alexandrescu, Sanda Golopenţia sau V. Ne-
moianu, o parte dintre aceştia alegând soluţia exilului (este vorba de ultimii trei).
După plecarea sa din ţară, Toma Pavel va obţine un doctorat la Paris, condus de A.J. Greimas,
în 1971, anul naşterii mele???, iar mai apoi a funcţionat ca profesor la catedrele de limbi romanice, studii
culturale sau literatură comparată ale unor mari universităţi din lume, iniţial în Canada, la Ottawa şi
Montreal, apoi la Santa Cruz, în California, şi apoi la o universitate din Ivy League, Princeton. Thomas
Pavel, fiul criticului de artă Amelia Pavel, de altfel şi o importantă traducătoare şi eseistă, a reuşit o per-
formanţă academică de excepţie, fiind, fără doar şi poate, cel mai cunoscut dintre criticii americani de
origine română care locuiesc în S.U.A. În prezent, Thomas Pavel ocupă catedra de literatură franceză şi
comparată la Universitatea din Chicago. Dar a revenit de mai multe ori în ţara natală şi îmi amintesc cu
mare bucurie prima sa conferinţă, ţinută chiar la noi, la Litere, studenţilor din acea perioadă, printre care
mă număram şi eu, pe exemplarul meu din cartea sa Lumi ficţionale existând chiar o dedicaţie prin care
profesorul american îmi mulţumeşte pentru întrebările adresate, pe care le considera interesante, gest de
mare delicateţe sufletească, însemnând foarte mult pentru mine, fiind o încurajare la lectura cărţilor sale.
Face parte din celebrul Committee on Social Thought şi este un important teoretician al romanului, fi-
ind ales membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe, devenind, totodată, Chevalier des Arts et
Lettres al statului francez.

Fragmente despre cuvinte

Profesorul Toma Pavel a debutat în Romania cu eseul Fragmente despre cuvinte1, în care, răspun-
zând la întrebarea autoadresată cum a ajuns structuralist, remarca faptul că fusese atras de rigorismul
gândirii acestui curent, de care se va delimita ulterior, ???un studiu publicat în 1967, cu un an înainte de
anul de foc al Europei, 1968. Eseul acesta, care a fost comparat, la un moment dat, de Monica Lovines-
cu2, într-o cronică difuzată de Radio Europa Liberă, cu un celebru eseu al romancierei din curentul
Nouveau Roman Français, Nathalie Sarraute3, Era suspiciunii, va marca o bornă în evoluţia teoriei şi stu-
diilor literare din România, fiind interpretat drept o pledoarie pentru redarea demnităţii cuvântului, într-o
literatură în care acesta fusese folosit pentru propagandă sau manipulare. La fel a evoluat şi Roland Bar-
thes, de la structuralism la jurnalul critic, iar scrisul lui N. Manolescu??? a oscilat mereu între cei doi
poli, el fiind criticul care a refuzat să se fixeze – în 1969 va pleca la Paris şi de acolo mai departe, peste
Ocean, în S.U.A., unde a devenit profesor universitar de literatură comparată şi unul dintre cei mai sti-
maţi critici literari de origine română din diaspora, fiind coleg cu Matei Călinescu sau Virgil Nemoianu.

1 Toma Pavel, Fragmente despre cuvinte, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968.
2 Monica Lovinescu, „Era îndoielii, Toma Pavel”, în Unde scurte, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 323.
3 Nathalie Sarraute, L’Ère du soupçon. Essais sur le roman, Editions Gallimard, Paris, 1956.

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXVIII • nr. 2 (55) • 2020

32 Pagini culturale

Toma Pavel4 a revizitat spaţiul acesta de interferenţă dintre lingvistică şi literatură, având de data aceasta
la dispoziţie armura ideatică a poststructuralismului şi deconstrucţiei filosofice în volumul Mirajul lingvis-
tic, scris după două decenii şi publicat în Franţa în anul 1988.
Să mai adăugăm un scurt, dar superb eseu despre imaginaţia clasică, intitulat „Arta îndepărtării”,
pe care am avut onoarea să-l comentez în revista Observator cultural. Chiar şi eseul Lumilor ficţionale5, foar-
te util tuturor cercetătorilor literari care vor să exploreze statutul ontologic al personajului sau al lumilor
ficţionale, ???dar care pune la lucru teoriile meinongiene care provin din logica cea mai avansată, mar-
chează în mod clar despărţirea lui Toma Pavel de structuralism, dar cartea cea mai clar anti-structuralistă
este chiar Gândirea romanului6. Poate nu este chiar o simplă coincidenţă faptul că aceşti doi mari critici
români au scris, fiecare, câte o istorie a romanului: Toma Pavel a celui european, iar N. Manolescu a
celui românesc în context european. Cei doi, absorbind influenţa fazei post-structuraliste în care Roland
Barthes intrase deja, sau se străduia să părăsească pe cont propriu drumul îngust şi cam prea limitat al
structuralismului şi să-l hibridizeze cu o direcţie foarte populară în spaţiul literar românesc, majoritară
până prin anii ’50-’60 ai secolului XX, când şi la noi au explodat, ca o supernovă, studiile unor I.
Lotmann, Bahtin sau Propp, ori ale unor naratologi ca Wayne C. Booth sau Cleanth Brooks şi au
schimbat definitiv direcţia criticii literare de la noi.
Republicată recent, cartea??? a lăsat senzaţia cititorilor că şi-a păstrat mult din savoarea iniţială.
În prefaţa celei de-a doua ediţii, autorul precizează că teza principală a cărţii constă în respingerea rigorii
ştiinţei (limbajului), în plină vogă a structuralismului european. Dar nici nu poţi cere unui eseu altceva.
În epocă, colegii săi de generaţie erau toţi tributari structuralismului: Virgil Nemoianu7 îi consacrase un
volumaş de studii critice scris de autori străini, însoţit de o mică antologie de texte, traduse în colaborare
cu Gabriela Rădulescu, şi de o scurtă introducere în problematica sa filosofică, Sorin Alexandrescu8 –
un volum monografic foarte tehnicist consacrat analizei naratologice a operei lui William Faulkner, ana-
lizat cu o minuţie şi o acribie demnă de eforturile unui lingvist, ????????în vreme ce Toma Pavel 9debu-
tase în anul 1967, anul care a premers invaziei sovietice în Cehoslovacia şi anul marilor revolte studen-
ţeşti din Paris, cu un mic eseu, intitulat Fragmente despre cuvinte, în care, răspunzând la întrebarea autoa-
dresată cum a ajuns structuralist remarca faptul că fusese atras de rigorismul gândirii acestui curent de
care se va delimita ulterior, în 1969 va pleca la Paris şi de acolo mai departe, peste Ocean, în S.U.A. un-
de a devenit profesor universitar de literatură comparată, şi unul dintre cei mai stimaţi critici literari de
origine română din diaspora, fiind coleg cu Matei Călinescu sau Virgil Nemoianu. – se repetă cu ideile
de mai sus (e varză-varză!!!) Personajul principal al Fragmentelor despre cuvinte este chiar limbajul, analizat
sub o multitudine de faţete, ontologice sau metafizice, care pornesc de la relaţia dintre cuvinte şi lume.
Căderea în ispită a lui Adam este asociată de autorul eseului momentului în care omenirea va intra într-
un discurs, iar teama de vorbire este teama de eternitate. Pe alocuri, sonurile eseurilor îl evocă pe Cio-
ran, atras însă nu atât de acest statut al limbajului, ci mai ales de actul Căderii propriu-zise. Temele eseu-
lui sunt foarte diverse, autorul făcând câteva trimiteri la „funcţia creatoare de lume a limbajului” şi glo-
sând, în mai multe rânduri, cu privire la rostul cuvintelor în iubire. De altfel, este foarte interesat, pe
urmele Jurnalului seducătorului al??? lui Kierkegaard, de funcţia seductivă a limbajului, arată cum vorbi-
rea scoate la suprafaţă sentimentele, dar acestea îşi schimbă odată cu ea valoarea, devine un pharmakon,
valoare despre care vorbea cândva şi Jacques Derrida: „Încercând să vorbesc, otrăvesc limbajul cu ne-
putinţa mea de a spune”.
Cuvintele pot juca un alt rol extrem de important, ne ajută să ne autodefinim, adică să ne rapor-
tăm identitatea la ipseitate, sau să ne topim în alterităţi alternative. Ori de câte ori vorbim, ne transfor-
măm în actori, efectul fiind o pierdere sau o estompare a esenţei Eului. (Când vorbesc, mă îmbrac în cuvintele
altora, care îmi ies surprinzătoare din gură, de nu mă mai recunosc. Sunt eu? Dar dacă nu, cine vorbeşte?).
Spre deosebire de Nathalie Sarraute, care punea limbajul sub marele semn de întrebare al suspi-
ciunii de factură existenţialistă, până la urmă, Toma Pavel nu va face decât o declaraţie de iubire cuvin-

4 Toma Pavel, Mirajul lingvistic. Eseu asupra modernizării intelectuale, trad. de Mioara Tapalagă, Editura Univers, Bucureşti, 1993.
5 Toma Pavel, Lumi ficţionale, trad. de Maria Mociorniţă, prefaţă de Paul Cornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
6 Toma Pavel, Gândirea romanului, trad. din limba franceză de Mihaela Mancaş, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
7 Virgil Nemoianu, Structuralismul, cu o culegere de texte traduse de Gabriela Rădulescu şi V. Nemoianu, Editura pentru lite-

ratură universală, Bucureşti, 1967.

8 Sorin Alexandrescu, William Faulkner, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1969.
9 Toma Pavel, Fragmente despre cuvinte, ed. cit.

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXVIII • nr. 2 (55) • 2020

 Pagini culturale 33

telor, ???cum altfel să debutezi ca viitor critic literar, în care nuanţele foarte fine şi reacţiile implică stări
de resemnare, gelozie sau uimire, şi chiar de dependenţă reciprocă; Depind de cuvinte, dar şi cuvintele
depind de mine. Uneori, mă tem de ele; alteori, mi se par, dimpotrivă, neputincioase fără răsuflarea
mea». Din nefericire, relaţia de dependenţă faţă de cuvinte ne-a fost impusă chiar în momentul Genezei,
iar acest fapt este de netăgăduit: „Suntem daţi cuvintelor, iar vorbirea ne este dată nouă”.
Trecerea spre spaţiul minciunilor şi ficţiunilor se face treptat, eseistul alegându-şi spre analiză
trei eroi, trei arhetipuri diferite: Don Juan, despre care s-a scris enorm în literatura universală, Fedra şi
Mizantropul, ambii eroi ai clasicismului francez. În privinţa lui Don Juan, spune că acesta nu poate se-
duce pe cineva dacă nu se lasă el însuşi sedus. Citind aceste fragmente, m-am gândit la eseul superb al
lui Jean Baudrillard10, De la seduction, cu care rândurile scrise de tânărul critic român erau în plină conso-
nanţă. Mizantropul este exemplul cel mai bun în care te poţi îmbrăca în haina cuvintelor mincinoase;
interesantă este ipoteza potrivit căreia conflictul dintre Alceste şi Philinte porneşte de la atitudinea pe
care cei doi o au faţă de cuvinte, nu faţă de lucruri sau întâmplări. Şi ultima eroină, Fedra, este supusă
aceluiaşi tipar de analiză, căci regina este „prea îngheţată în dogoare”, iar Hipolit, acuzat pe nedrept, re-
fuză să se apere, „simţind că izvoarele discursului au fost contaminate şi preferă să tacă”.
În esenţă, concluziile lui Toma Pavel sunt perfect valide: literatura nu ar fi – în opinia acestuia –
decât o colecţie de mituri ale limbajului, fiecare creator în parte fiind conştient de acest efort concertat
de a ficţionaliza lumea cu ajutorul fiecărui act de limbaj emis. De aici rezultă un risc major, asumat în
integralitatea sa: „Mint, poate, pentru că sunt tocmai eu cel care vorbeşte, dar, singure, vorbele mele
sunt cele mai adevărate dintre cele mai adevărate”.
În cronica radiofonică a Monicăi Lovinescu, ea scotea un pic prea mult în evidenţă caracterul
politic şi etic al acestui manifest, interpretat drept un strigăt al unui om închis, situat dincolo de Cortina
de Fier, subliniind faptul că relaţia scriitorului cu cuvintele în ţările comuniste era complet diferită de
cea din ţările libere şi democratice.
Toma Pavel11 a revizitat domeniul, având de data aceasta la dispoziţie armura ideatică a post-
structuralismului şi deconstrucţiei filosofice în volumul Mirajul lingvistic, scris după două decenii şi publi-
cat în Franţa în anul 1988 – se repetă şi informaţia asta. Şi scris după două decenii de la CE???. Chiar şi
eseul său consacrat Lumilor ficţionale12, foarte util tuturor cercetătorilor literari care vor să exploreze sta-
tutul ontologic al personajului sau al lumilor ficţionale, marchează în mod clar despărţirea sa de structu-
ralism, dar cartea cea mai clar anti-structuralistă este chiar Gândirea romanului13 - se repetă şi asta!!!???
Un singur regret am după lectura acestei cărţi superbe, una dintre cele mai fine istorii ale romanului pe
care am citit-o vreodată, care îl depăşeşte în rafinament, pe alocuri, chiar pe clasicul R. M. Alberes14, cu
celebra Histoire du roman: că în această galerie de romane nu şi-a găsit locul nici măcar un roman româ-
nesc. Cred că un text din categoria Craii de Curtea Veche, Cimitirul Buna-vestire sau Întâmplări în irealitatea
imediată, romane corintice în terminologia lui N. Manolescu, din eseul său despre romanul românesc
Arca lui Noe, şi ar fi meritat cu prisosinţă un loc în capitolul consacrat analizei unor romane moderniste,
alături de operele unor James Joyce, Thomas Mann, Robert Musil, Virginia Woolf, Jorge Luis Borges,
Italo Calvino, William Faulkner, Umberto Eco. Cum era de aşteptat, analizele unor romane din literatu-
ra franceză sunt absolut superbe, micul roman Principesa de Cleves, de care sunt îndrăgostit, şi ciclul lui
Marcel Proust sunt analizate cu tandreţe şi căldură sufletească, atribute care străbat tot textul şi ies la
suprafaţă, subminând demonstraţia, semn că autorul cărţii este şi un fidel cititor de romane, în sensul
celebrei tipologii a lui Albert Thibaudet15.
În lumea liberă, cariera lui Toma Pavel şi-a urmat nestingherită cursul firesc, primul popas
constituindu-l o carte despre Sintaxa narativă a tragediilor lui Corneille, publicată la Paris în 1976, volum
care nu a fost tradus în limba română, dar în care autorul a urmat – ca la carte – scenariul analizei după
reguli a gramaticilor narative ale lui Noam Chomsky, urmată de un alt studiu, tot de natură tehnică, am-

10 Jean Baudrillard, De la seduction, Editions Galilée, Paris, 1979, p. 32, sau Seduction, translated by Brian Singer, New York,
Saint Martin’s Press, 1990.
11 Toma Pavel, Mirajul lingvistic..., ed. cit.
12 Toma Pavel, Lumi ficţionale, ed. cit.
13 Toma Pavel, Gândirea romanului, ed. cit.
14 R. M. Alberes, Histoire du roman moderne, Editions Albin Michel, Paris, 1962.
15 Albert Thibaudet, „Cititorul de romane”, în Reflecţii, traducere de Georgeta Pădureleanu, Editura Minerva, BPT, Bucureşti,

1973.

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Publicaţie semestrială • an XXVIII • nr. 2 (55) • 2020