Vasile Gaftone 

Maramureşeni
charismatici

 
Cluj‐Napoca, 2013 

 
© Vasile Gaftone

Editura EIKON
Cluj-Napoca, str. Bucureşti nr. 3A
Redacţia: tel 0364-117252; 0728-084801; 0728-084802
e-mail: edituraeikon@yahoo.com
Difuzare: tel/fax 0364-117246; 0728-084803
e-mail: eikondifuzare@yahoo.com
web: www.edituraeikon.ro

Editura Eikon este acreditată de

Consiliul Național al Cercetării Ştiințifice din România (CNCS)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GAFTONE, VASILE
Maramureşeni charismatici / Vasile Gaftone. – Cluj-Napoca : Eikon, 2013
ISBN 978-973-757-850-1

008(498-35 Maramureş):929

Editori: Valentin AJDER

Vasile George DÂNCU

Copertă și realizare grafică: Gabriel STAN

Culegere și corectură: Florina VANCIU, Gabriel STAN

 „Ori şi care generaţiune sau popor
trebuie să cunoască faptele şi modul de cu-
getare a strămoşilor săi, că numai din ace-
lea poate scoate învăţătură pentru viitor, în
acelea poate afla exemplul atrăgător şi
vrednic de imitat pentru înaintarea bună-
stării concetăţenilor săi, îndemn spre jert-
fire şi spre adevărate virtuţi cetăţeneşti”.

IOAN MIHALYI DE APŞA

(Din dizertaţia despre „Diplomele din

Maramureş” – 25 august 1889)

 
 

MĂRTURISIRE

Dintru început trebuie să spun cititorilor că proiectul

acestei cărţi a fost gândit de prof. dr. Teodor Ardelean, directo-
rul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare şi inclus în
seria „Personalităţi maramureşene” a Programului de elevată
cuprindere al acestei prestigioase instituţii de înaltă cultură din
Maramureş.
Într-o discuţie prietenească din vara anului 2012, prof.
dr. Teodor Ardelean m-a întrebat, direct şi sincer, dacă nu m-ar
tenta scrierea unei cărţi despre personalităţi charismatice, pil-
duitoare din spaţiul geografic-spiritual al actualului judeţ Ma-
ramureş. Am răspuns afirmativ, fără să ezit. Cu răbdare am
chibzuit amândoi asupra numărului şi aleşilor. Şi, din peste
cincizeci de nominalizaţi, ca modele şi repere pentru „generaţi-
unea” de azi şi de mâine, ne-am oprit la numărul „12”, simbo-
lic în istorie.
Cei „12 charismatici” fac parte din elitele fondatoare,
cu extensie spre axa istorică, social-politică, spirituală, religi-
oasă, artistică din ţinuturile de nord-vest ale Ardealului şi Ma-
ramureşului. Prin destinul hărăzit de Dumnezeu, ei au fost me-
niţi să fie călăuze şi misionari necesari primenirii epocii în care
au trăit, oameni de gândire profundă, de ideal şi spirit vizionar,
dar şi de acţiune practică, gata oricând de jertfă, de eroism, de
asumare a unor mari responsabilităţi făptuitoare pentru binele
naţiei, a societăţii româneşti. N-au abdicat, nici în cele mai gre-
le momente, de răscruce istorică, de la crezul şi idealurile ro-
mânităţii.

4
 

Deşi unele din cele 12 personalităţi alese nu pot fi cali-

ficate ca „maramureşene”, în înţelesul limitat al ariei geografi-
ce, fiind de „vatră” din zona Codrului sălăjean, din „ţările”
Chioarului şi Lăpuşului, ori din Sătmar, am convenit să le „îm-
pământenim” şi să le „certificăm” cu atributul sus-pomenit,
înlesnindu-ne şi alegerea titlului cărţii – Maramureşeni cha-
rismatici, inspirat botezată aşa de către prof. dr. Teodor Arde-
lean, la care am achiesat cu bucurie. Menţionez că nominaliza-
rea domniei sale printre „cei 12” a fost opţiunea autorului, la
care a cedat după ferme insistenţe.
Ca nobili şi aristocraţi în caracter, cei 12 aleşi au răzbit
în viaţă prin profunda lor smerenie, ştiind să îndure şi să-şi în-
frângă, în sinea lor, dezamăgirile, deziluziile, amărăciunile
epocilor traversate, dar şi să viseze cu credinţă şi să lupte cu
eroism pentru idealul lor de viaţă, iluminat de afirmarea demni-
tăţii româneşti.
Fără nicio exagerare, aceste personalităţi – cu har de
ctitori, de fondatori, de creatori de nepreţuite valori spirituale şi
materiale durabile peste vremi – fac parte şi vor rămâne în ga-
leria de aur a istoriei naţionale şi a acestui spaţiu transilvan şi
maramureşean românesc, neîngenunchiabil de râvnitorii străini.
Într-o lume „actuală”, în care abundă aluviuni grosiere
de incultură, „modelele” şi „biografiile” false, de indivizi căţă-
raţi în ierarhii de putere prin silă partinică, de impostori, co-
rupţi şi veleitari, „goi” în toate ca regele din poveste etc. – aşe-
zarea pe socluri de granit a OAMENILOR MARI şi RARI,
cum sunt „cei 12” din carte, ne-am asumat-o ca datorie, ca
obligaţie morală, patriotică, drept pildă pentru generaţia tânără,
de azi şi de mâine.
„Cui îi mai pasă de drumul nostru în istorie, de cei care
ne-au lăsat mari lecţii de sacrificiu şi înaltă diplomaţie?” se în-
treba cu îngrijorare acad. Augustin Buzura în editorialul „Isto-
ria şi spiritul de tarabă” din revista Cultura (16.12.2008).

5
 

Reaprindem – şi prin această carte despre personalităţi

de excepţie, care au făcut şi fac istorie durabilă – făclia intere-
sului celor, tineri sau vârstnici, în putere creatoare, pentru a-şi
găsi răgaz să afle, să mediteze, să cugete chiar ardeleneşte, la
„drumul nostru în istorie”, la „marile lecţii” oferite cu
jertfelnicie de marii şi iluminaţii bărbaţi ai neamului, de către
cei care ar trebui să le urmeze, în prezent, pilda fondatoare şi
creatoare de identitate, demnitate şi mândrie românească în ar-
monie cu spiritul modern, european.
Mărturisesc că am încercat un profund fior religios scri-
ind despre aceşti OAMENI MARI şi RARI, despre care filozo-
ful C. Rădulescu-Motru spunea, în cartea sa Personalismul
energetic, că sunt „idolii cei mai consacraţi istoriceşte”.
Nu pot să nu exprim senina mea recunoştinţă pentru
prof. dr. Teodor Ardelean, care, din preaplinul harului şi a ge-
nerozităţii sale, mi-a oferit acest proiect al său spre a-l pune în
„operă”.
Mulţumiri din inimă şi angajaţilor Bibliotecii Judeţene
„Petre Dulfu”, profesionişti care poartă pecetea şi harul directo-
rului lor, care au trudit, alături de mine, pentru documentare şi
culegerea pentru tipar a cărţii.
Recunoştinţă deplină şi pentru soţia mea Rodica, mult
îndurătoare şi iubitoare, care a împărtăşit cu mine chinurile şi
bucuriile „naşterii” acestei cărţi şi ale altor scrieri ale mele.
Nădăjduiesc ca cititorii avizaţi să nu mă ierte de obser-
vaţiile lor critice, absolut folositoare pentru un jurnalist şi cro-
nicar umil şi imperfect, care mai sunt.

Baia Mare, 2013

6
 

Capitolul I

BĂTRÂNUL NAŢIEI
GEORGE POP DE BĂSEŞTI
(1.08.1835 – 23.02.1919
Băseşti, Sălaj)

1.1. Omul sfintei simplităţi: „Badea George”

În toamna anului 1906, mare-

le istoric Nicolae Iorga poposea la
Băseşti, la invitaţia marelui patriot
transilvan George Pop, bucuroşi
amândoi să se cunoască, să-şi mărtu-
risească gândurile, opiniile despre
soarta dramatică a românilor ardeleni,
supuşi oprimării neîndurătoare a im-
periului austro-ungar. Într-unul din
inspiratele sale portrete-biografii,
Iorga a rezumat, în cuvinte simple şi
expresive, personalitatea şi prestigiul sălăjeanului, popularitatea
sa în mijlocul poporului din rândul căruia se trăgea: „Naţia i-a
zis BADEA GEORGE (s.n.). În acest dulce nume, pe care nu a
simţit nevoia să-l prefacă potrivit cu cărunţelile lui, este o notă
de iubire şi încredere, cum n-a mai avut-o altul”.
După trecerea lui la cele veşnice, nu puţini istorici de
marcă, dar mai ales politicieni şi cercetători, i-au hiperbolizat
personalitatea, l-au botezat în fel şi chip, numindu-l Titanul,
Patriarhul de la Băseşti, Marele tribun, Voievod al Sălajului,
Cel mai Demn etc.

7
 

Nu ştim dacă lui „Badea George” i-ar fi plăcut aceste

superlative istorice. Marele român era un om al sfintei simpli-
tăţi. Să ne amintim, între multe alte dovezi, că însuşi prietenul
său de ideal, de bucurii şi tristeţi, părintele Vasile Lucaciu, îi
scria, în primăvara lui 1894, la ieşirea din închisoarea de la Se-
ghedin, unde a ispăşit un an de pedeapsă, lui George Pop de
Băseşti, astfel: „Scumpe Bade, suntem în luna martie şi numai
două luni ne mai despart de dezbaterea ce va avea loc la Cluj.
Acest proces al nostru – (era vorba de procesul Memorandu-
mului) – va trebui să aibă un răsunet istoric... Recunoşti dragă
Bade, cât a fost de zadarnic să te încrezi în graţia împăratului...
Cauza noastră naţională nu se poate câştiga decât prin lupta şi
solidaritatea noastră dârză şi neînfricată. E chestie de timp şi
vom învinge”.
Născut la 1 august 1835, ca fiu al lui Petru Pop (1814-
1869) şi al Susanei Pop din Turţul Ugocei, tatăl fiind descen-
dentul unei familii nobiliare, cu moşii în Băseşti şi Oarţa de
Jos, recunoscute printr-o diplomă din octombrie 1678 de prin-
cipele transilvan Mihail Apaffy, George învaţă în satul natal,
urmează liceul la Baia Mare începând din 1846, iar din 1852
Liceul cezaro-crăiesc al premontreilor din Oradea. La 26 iulie
1854 trece cu succes bacalaureatul şi se înscrie la Academia de
drept din Oradea. Împrejurări istorice dramatice l-au silit să
întrerupă studiile academice. În 1859 a fost mobilizat în armata
austriacă, iar după înfrângerea de la Solferino a rămas să-şi fa-
că serviciul militar obligatoriu la un regiment din Cluj, fiind
eliberat la 20 octombrie 1860.
Reîntors acasă, la Băseşti, el a „salutat cu căldură... zo-
rile restabilirei Constituţiunei, grăbind a intra în serviciul auto-
nom al judeţului său, ocupând ca nobile officium, mai întâi pos-
tul de judecător şi administrator cercual şi mai târziu de consi-
lier la Epitropia judeţeană a orfanilor”1.
                                                            
1
Valeriu Branişte, Oameni, fapte, întâmplări, Cluj-Napoca : Dacia, 1980,
p. 234.
8
 

La 18 septembrie 1861 s-a organizat la Băseşti o mare

adunare a „intelighenţiei” române din comitatele Crasna şi
Solnocul de Mijloc, cu participarea unor fruntaşi români din
Arad şi Bihor, care a adoptat un Memoriu, întocmit de dr. Ioan
Maniu şi Ioan Galu, prin care se protesta împotriva anexării
Silvaniei la Ungaria şi sancţionarea abuzurilor săvârşite de au-
torităţile maghiare la alegerile din primăvara anului 1861, Me-
moriul a fost prezentat de delegaţia de sălăjeni împăratului de
la Viena. Acesta, fariseic, a promis o anchetă pentru cercetare!
După cum afirmă Valentin Băinţan în monografia Bă-
seşti – mica Romă de sub poalele Codrului, Editura Cybela,
Baia Mare, 2000: „Tânărul George Pop asistase la această
întrunire, consolidându-şi principiile privind lupta ce trebuie
dusă de poporul român din Transilvania pentru a-şi câştiga
drepturile politice existenţiale. Avea atunci abia 26 de ani şi, în
mod cert, lui i se datorează organizarea la Băseşti a acestei
adunări a «inteligenţiei» române sălăjene” (p. 79).
Credem că acest moment poate fi considerat ca decisiv
pentru debutul său în arena politică.
Înainte cu un an, în 1860, se căsătorise cu Maria
Loşonczyi, o descendentă de viţă nobiliară maghiară, tolerantă
şi „de mare demnitate” faţă de activitatea „ultraromânească” a
soţului ei. În sat se mai păstrează şi astăzi o poveste că, la veni-
rea pe „videre” a socrilor şi viitoarei soţii, „George Pop a cerut
oamenilor din sat să-şi mâie vitele la păşune împreună cu vitele
sale, pentru a demonstra marea lui proprietate”2. Din nefericire,
prima lor fiică, Maria Carolina, a decedat la 16 ianuarie 1862.
Din fericire a doua – Elena Gheorghina (26 noiembrie 1862 –
15 mai 1940) – s-a căsătorit în 1882 cu tânărul avocat Francisc
Hossu-Longin din Deva, cu origini nobiliare în Răstocii Chioa-
rului, apărător în procesul Memorandumului. Amândoi sunt
autori de memorii şi amintiri, au fost membri activi ai ASTREI,

                                                            
2
V. Băinţan, Op. cit., p. 80.
9
 

participanţi – după pilda tatălui şi socrului – la lupta curajoasă

pentru realizarea idealului Unirii din 1918.

1.2. „Nestorul luptei noastre...”

De la debutul lui în arena politică în 1861, nu a existat

domeniu vital al vieţii politice şi spirituale româneşti din Ar-
dealul vremii lui în care George Pop de Băseşti să nu se impli-
ce cu trup şi suflet, întotdeauna chibzuit, curajos şi constructiv.
„Din această tagmă de evanghelişti ai neamului era Ne-
storul luptelor noastre de aici” – cum îl numea poetul Octavian
Goga. George Pop ajunsese nu numai o personalitate unanim
recunoscută şi apreciată, ci şi un simbol al idealului naţional,
ce şi-a găsit împlinirea la 1 decembrie 1918 şi pe care a fost
chemat s-o vestească în numele întregii obşti româneşti de din-
coace de Carpaţi.
Odată intrat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta,
George Pop de Băseşti s-a afirmat nu numai ca un bun orator,
ci şi ca un curajos politician, abil şi mlădios, dar ferm în cre-
dinţa sa că nu poate obţine drepturile românilor decât
folosindu-se de mijloacele legale ale vremii. Astfel el a aderat,
în 1878, la Partidul Independent Maghiar, ca şi la Partidul „48-
ist” maghiar, ales ca vicepreşedinte, bucurându-se între politi-
cienii şi deputaţii maghiari de încrederea lor şi speculându-le
manevrele politice de deznaţionalizare a românilor.
Sesizând pericolul maghiarizării forţate a românilor,
prin legiferările din parlament, în vara anului 1880, aflându-se
la Turda la adunarea ASTREI, George Pop a „improvizat... o
întrunire a bărbaţilor conducători din diferite părţi ale ţării în
casele fericitului dr. Ioan Raţiu... Şi ca urmare a convocat Pop
de Băseşti întrunirea confidenţială de la Sibiu, la Albina, unde
s-a pus la cale închegarea tuturor românilor din Ungaria,
Transilvania şi Banat într-un singur partid naţional”3.
                                                            
3
V. Branişte, Op. cit., p. 238.
10
 

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc o Conferinţă

naţională având ca scop unificarea celor două partide româneşti
din Transilvania şi Banat. După cum menţionează Valeriu Bra-
nişte, nu a fost o întâmplare întrunirea de la Sibiu, ci „o conse-
cinţă logică a evenimentelor că această renaştere politică coin-
cide cu încoronarea lui Carol I-iul rege al României” (p. 238).
La conferinţă au fost prezenţi 153 de delegaţi reprezen-
tând cercurile electorale din Transilvania şi Banat, care au ho-
tărât unificarea celor două partide, a activiştilor şi pasiviştilor,
în Partidul Naţional Român.
Unificarea forţelor politice româneşti din Transilvania
s-a impus ca o necesitate împotriva tendinţelor de maghiarizare
cu orice preţ a naţionalităţilor nemaghiare, după deviza lansată
de guvernanţii de la Budapesta: „Sau îi maghiarizăm, sau vom
dispărea; tertium non datur”. Se urmărea crearea statului unitar
ungar, deşi, pe la 1880, din totalul populaţiei Ungariei numai
46,6% erau maghiari, iar celelalte naţionalităţi români, sârbi,
croaţi, slovaci ş.a. 53,4%.
În 1881, la Budapesta a luat fiinţă Societatea pentru
maghiarizarea numelor, iar mai apoi Legea pentru maghiariza-
rea denumirilor de comune, de alte toponimice administrative,
economice, geografice etc. Acţiunea abuzivă a atins „proporţii
îngrijorătoare în preajma serbărilor Mileniului din 1896”, de la
„descălecatul Sf. Ştefan”!
Această „operă” de falsificare a trecutului „pur româ-
nesc” – cum scrie Milton G. Lehrer în Ardealul pământ româ-
nesc, ediţia 1944 – a fost o „tentativă barbară”, urmărind dis-
trugerea tuturor „urmelor istorice”, însăşi „schimbarea sufletu-
lui naţional românesc” (pp. 230-235).
În Comitetul central al PNR, între cei 10 membri s-a
aflat şi George Pop, care, începând cu 1882, a deţinut impor-
tanta funcţie de vicepreşedinte, iar după moartea dr. Ioan Raţiu
(1902) pe cea de preşedinte. Demn şi democratic, după o acti-
vitate jertfelnică pentru Unire, el şi-a depus mandatul de preşe-

11
 

dinte al PNR la 1 decembrie 1918, odată cu împlinirea idealu-

lui pentru care PNR luptase.
Au existat opinii cum că George Pop făcea parte din
generaţia „idealistă”, a pasiviştilor din PNR. Este şi nu este
adevărat. Ca urmaş al unei nobile familii sălăjene, el s-a dove-
dit, înainte de toate, un ascet lucid, un bun judecător al mersu-
lui evenimentelor politice şi sociale din Transilvania şi Unga-
ria.
După 1867, când Dieta din Budapesta, profitând de di-
ficultăţile Austriei după războaiele din Lombardia şi Boemia, a
proclamat prin abuz unirea Transilvaniei cu regatul Ungariei,
creându-se Imperiul Austro-Ungar, George Pop se înscrie ferm
în rândul politicienilor din tabăra „activismului” PNR.
Prin „Pronunciamentul de la Blaj” (1868) fruntaşii ro-
mânilor din Transilvania s-au pronunţat hotărât şi public împo-
triva încorporării principatului autonom la Ungaria. George
Pop şi ceilalţi „tovarăşi de ideal naţional” – Ioan Raţiu, Vasile
Lucaciu, Iuliu Coroianu, Vincenţiu Babeş ş.a., mai târziu Octa-
vian Goga, Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop –
au propus, în 1881, într-o Conferinţă naţională la Sibiu, întoc-
mirea unui „Memoriu”, publicat în limbile română, maghiară şi
germană, privitor la situaţia discriminatorie în care se găseau
cei peste 3,5 milioane de români din imperiu. După trei ani, tot
la Sibiu, s-a decis elaborarea unui „Memorial politic” în care să
fie prezentată situaţia naţiunii din 1887, în Conferinţa naţională
a PNR din 1890, la propunerea lui George Pop, s-a dezbătut şi
aprobat conţinutul Memorandumului românilor transilvăneni.
Ca şi în programul PNR, Memorandumul cerea reveni-
rea la autonomia Transilvaniei, dreptul la libera folosire a lim-
bii române în administraţie şi justiţie, asigurarea învăţământu-
lui în limba maternă, numirea de funcţionari din rândurile ro-
mânilor, lărgirea dreptului de vot, revizuirea legii naţionalităţi-
lor etc.

12
 

În 17 februarie 1891, la Baia Mare a avut loc „Confe-

rinţa clerului, a inteligenţei mirene şi a poporului român din
comitatul Sătmar, din părţile fostului Chioar şi ale Selagiului”
– în unele scrieri este adăugat şi Maramureşul voievodal, ceea
ce nu este adevărat! În conferinţă s-a protestat – „ca patrioţi
adevăraţi”, „ca părinţi” care nu voiesc ca fiii lor să se „predis-
pună spre trădarea intereselor naţionale române, să se crească
renegaţi”, ca „români conştienţi de demnitatea noastră naţiona-
lă, care nu putem suferi dejosirea şi batjocorirea limbei noastre
naţionale” – faţă de desfiinţarea abuzivă a catedrelor de limba
şi literatura română de la gimnaziile din Baia Mare şi Sătmar,
cerând „repararea vătămării prevenitoare din această procedură,
prin organizarea acestor catedre conform dispoziţiilor legii na-
ţionalităţilor” şi „conform demnităţii naţiunei române”.
După conferinţele extraordinare din ianuarie şi martie
ale PNR de la Sibiu, cei 214 delegaţi au aprobat textul Memo-
randumului. Conferinţele s-au ţinut sub preşedinţia lui George
Pop de Băseşti, care era vicepreşedintele comitetului executiv.
S-a hotărât tipărirea Memorandumului în 5.000 de exemplare
în limbile română, maghiară şi germană. Apoi s-a votat înainta-
rea imediată a acestui document istoric împăratului Francisc
Iosif I (Franz Jozeph). Memorandumul a fost semnat de dr.
Ioan Raţiu (preşedinte), George Pop de Băseşti şi Eugen Brote
(vicepreşedinţi), dr. Vasile Lucaciu (secretar general), Iuliu Co-
roianu (referent) ş.a., fiind prezentat împăratului de o delegaţie
formată din conducători ai PNR, însoţiţi de 300 de intelectuali,
proprietari, meseriaşi, ţărani şi muncitori din Transilvania.
Franz Jozeph a refuzat în 28 mai 1892 să primească de-
legaţia. Mai mult, a trimis Memorandumul Guvernului de la
Budapesta, stârnind o puternică revoltă a românilor.
Indignarea românilor a fost consemnată şi de ziarul
Românul din Arad: „Dacă nu dă dreptate celui mai năpăstuit
popor, la cine trebuie să se adreseze? La Dumnezeu este prea

13
 

departe! Fără îndoială că numai la braţul său. Acolo voieşte

oare împăratul Austriei să împingă poporul român?”
George Pop s-a numărat printre iniţiatorii şi autorii
Memorandumului. La 29 mai 1893, el a fost chestionat de Ju-
decătoria de ocol din Cehu Silvaniei în problema tipăririi şi
răspândirii Memorandumului, asumându-şi, cu demnitate, „ca
membru al delegaţiei trimise la M. Sa” şi ca semnatar al textu-
lui „din cauză că preşedintele era bolnav”, conţinutul, „care a
fost stabilit sub preşedinţia mea”.
În acest context istoric, stârnit de îndrăzneala PNR şi a
românilor de a-l sensibiliza pe împăratul de la Viena şi Cance-
laria „M. Sale” cu durerile şi năzuinţele lor naţionale, George
Pop de Băseşti îi scria lui Vincenţiu Babeş: „Suntem, în ajunul
noului period electoral; avem să decidem cu demnitate peste
ţinuta noastră politică în viitor; avem să încercăm relaţiuni şi
conexiuni înăuntru şi în afară spre apărarea şi dezvoltarea cau-
zei noastre; avem să ne strângem rândurile pe lângă stindardul
programului naţional, să ştim noi şi să ştie toţi că numai în spi-
ritul acestui program se poate orişicine apropia de noi”!
Expunându-şi planul său de acţiune, George Pop de Băseşti
cerea „strângerea rândurilor românilor şi fruntaşilor lor politici
pentru reuşită”, încrezător în izbândă.
George Pop de Băseşti crescuse, încă din tinereţe, în
ideologia de românitate, de demnitate a Şcolii Ardelene de la
Blaj, fiind un fin cunoscător al scrierilor istorice şi politice ale
lui Micu-Klein, Şincai, Maior. Spiritul lor patriotic i-a fost că-
lăuză în rolul decisiv asumat, alături şi împreună cu ceilalţi
fruntaşi ai românismului, pentru dezrobirea de sub imperiul
dualist asupritor.
Procesul Memorandumului, desfăşurat în sala „Reduta”
din Cluj, între 7 şi 25 mai 1894, a fost intentat celor 25 de
membri ai PNR. Aceştia au fost primiţi cu valuri de urale şi
aplauze pe străzile oraşului, inundate de peste 25.000 de ro-
mâni din toate părţile Transilvaniei. Până la acest odios proces,

14
 

existenţa fruntaşilor politici n-a fost altceva decât un nesfârşit

şir de răzbunări şi hărţuiri: 25 procese politice, 15 procese de
presă, legi de tot felul promulgate împotriva românilor.
Cei peste 30 de gazetari străini şi români, prezenţi în
sala „Reduta”, au relatat despre chipul „plin de farmec şi dis-
tincţiune” a lui George Pop de Băseşti, „zveltul cu barbă cărun-
tă”, figura „de voievod” a lui Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu „ras
pe faţă, cu acel cap fin desenat, care trecea de frumuseţe pe
acele vremuri”. Când procurorul general Vita Sándor a pronun-
ţat verdictul „vinovat”, dr. Raţiu s-a ridicat din boxa acuzaţilor
şi a pronunţat ferm şi demn: „Ce se discută aici este însăşi
existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se
discută – se afirmă. De aceea nu mai suntem aici acuzaţi, sun-
tem acuzatori. Noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului
român şi un popor întreg nu poate fi tras la bara judecătoreas-
că”.
În total, memorandiştii au fost condamnaţi la 32 de ani
de temniţă la Vácz şi Seghedin. George Pop de Băseşti a primit
un an de închisoare, ispăşită la Vácz.
Procesul memorandiştilor şi condamnările pe nedrept
aplicate au stârnit un val de indignare nu numai în regatul ro-
mân, ci şi în multe ţări din Occident. Au avut loc proteste pu-
blice în Italia, Franţa, Anglia, luări de poziţie dure în Germania
şi Austria.
În Neue Preussische Zeitung din 6 mai 1894 se scria:
„Toţi cei care cunosc starea de lucruri din Transilvania vor re-
cunoaşte că acest proces nu va putea avea decât un singur re-
zultat: acela de a alimenta ura împotriva a tot ceea ce e maghiar
şi de a pune în pericol însăşi existenţa imperiului, căci toată
lumea ştie că din cauza politicii brutale de maghiarizare, ungu-
rii sunt astăzi poporul cel mai urât din Europa Orientală”4.
„Acest proces este o ruşine pentru libera naţiune ungară. Dr.
Raţiu şi prietenii săi vor putea fi condamnaţi, opinia publică
                                                            
4
Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc, p. 113.
15
 

europeană i-a achitat dinainte”, scria Georges Clemenceau în

ziarul La Justice din mai 1894 şi continuă cu profeţia: „Ce sen-
timente vor duce cu ei acasă cei 15.000 de ţărani români, care
au alergat din toate părţile până la Cluj pentru a aclama pe acu-
zaţi? Cum va putea cineva să-i împiedice să-şi întoarcă privirile
către Bucureşti?”
Din Roma, poetul şi criticul literar Giosue Carducci,
viitor premiant Nobel în 1906, se adresa memorandiştilor:
„Românilor de peste Carpaţi, o salutare din apropierea Colum-
nei lui Traian, pentru credinţa în viaţa nemuritoare a Gintei
noastre latine”.
„Mişcarea memorandistă din ani 1892-1894 reprezintă
un remarcabil moment istoric, cel mai de seamă al luptei de
eliberare naţională şi socială a Transilvaniei, din întreaga epocă
cuprinsă între Revoluţia din 1848-1849 şi unirea Transilvaniei
cu România din 1918”5.
Lupta fruntaşilor memorandişti, după ispăşirea pedepse-
lor şi după luări de poziţie regretabile de la tribuna Parlamentu-
lui din Bucureşti, în sesiunea 1893-1894, care „vor rămâne pa-
gini de durere în istoria emancipării noastre”, a trebuit să o sus-
ţină Comitetul naţional al PNR încă ani de zile, până ce „bunul
simţ şi însufleţirea sinceră a membrilor a închegat din nou uni-
tatea comitetului”. Bătrânul dr. Ioan Raţiu „a putut închide li-
niştit ochii, văzând după multe zbuciumări păgubitoare iarăşi
întruniţi în jurul său tovarăşii săi de luptă”. La mormântul dr.
Ioan Raţiu „a luat Pop de Băseşti cu verde jurământ steagul
partidului în mână şi l-a purtat cu cinste şi demnitate până la
izbândă. A avut multe zile grele în slujba neamului, dar le-a
supravieţuit învingător”6.
Cum s-a spus pe drept cuvânt, Carpaţii puteau fi o fron-
tieră provizorie de stat, dar – după izbucnirea primului război
mondial şi în sfertul de veac de la mişcarea memorandistă – nu
                                                            
5
Istoria României, compendiu, Bucureşti : Editura Didactică, 1969, p. 384.
6
V. Branişte, Op. cit., p. 240.
16
 

mai puteau sta în calea deplinei unităţi de cuget, simţire şi aspi-

raţii ale tuturor românilor.
„Sub înţeleapta conducere a lui Pop de Băseşti s-au fă-
cut toate aceste transformări, nu fără zguduiri interne, dar totuşi
în mod norocos” pentru toţi românii, farul luminător fiind
„Evanghelia lui Bărnuţiu din 1848: Libertatea unui popor nu
poate fi decât naţională”. Sub avântul generos al lui George
Pop de Băseşti şi al tinerimii PNR-iste s-a revizuit „la 1905
programul şi luptele ce s-au dat în Parlament şi în afara Parla-
mentului” (budapestan). Acestea nu mai erau doar luptele unei
provincii, nici efectul unor anumite premise istorice, ci „produ-
sul dorului impetuos de viaţă proprie naţională independentă”7.

1.3. „Straşnic om eşti, Daco-Român fanatic!”

George Pop de Băseşti a fost ales de sălăjenii din Cehu

Silvaniei, la alegerile din 22 iunie 1882 pentru Parlamentul
maghiar, ca deputat, pe când avea circa 37 de ani.
Ca deputat în cercul Cehu Silvaniei (ales în anii 1872,
1875 şi 1878), el s-a impus în faţa demnitarilor maghiari ca un
curajos combatant pentru drepturile alegătorilor din cercurile
electorale unde a fost ales în toţi cei 9 ani de prezenţă în Dieta
de la Budapesta. Deşi cu studiile academice de drept întrerupte
din motive de război şi serviciu militar şi fără alte „universi-
tăţi” – doar ale celor de autodidact bine informat şi absolvite la
examenele vieţii politice şi social-culturale în care s-a angajat
cu toată energia şi inteligenţa sa sclipitoare, spontană şi eleva-
tă, erudită – George Pop şi-a relevat în Dietă şi talentul nativ
oratoric, elocinţa sa fascinantă şi convingător argumentată. Lu-
ările sale de cuvânt, împovărate de miezul esenţial al drepturi-
lor românilor şi al idealului naţional, cu ţintă francă şi directă,
fără luxuriante podoabe verbale, stăpânitor al unor celebre ex-
presii, cugetări şi citate latine, l-au făcut mai temut decât unii
                                                            
7
V. Branişte, Op. cit., pp. 240-241.
17
 

din deputaţii românilor din Maramureş, Bihor, Sătmar şi alte

comitate.
La 17 februarie 1873, George Pop de Băseşti, cu faţa sa
luminoasă, distinsă, împodobită cu barba sa faimoasă, a adus în
discuţia Dietei chestiunea drumurilor din comitatul Solnocul de
Mijloc, cu reşedinţa la Cehu Silvaniei, arătând că, „respectând
legea”, ar trebui „a ne îndeplini dorinţele cetăţeneşti de stat”, ca
„cel puţin să ne apropiem de dreptate”. Acuza faptul că „de la
unele părţi ale ţării statul deneagă şi ajutorul cel mai primitiv,
şi pe locuitorii din ţinuturile acelea, cetăţenii şi ei, vrea şi pe
mai departe numai să-i tundă şi să-i mulgă, ca pe nişte oi”.
Apelând la o ironie muşcătoare, el spune: „Te impresionează
mult văzând cum poporul contribuent al comitatului Solnocul
de Mijloc se luptă pentru a trece prin marea tină. Am văzut,
onorată Casă, mai de multe ori cazuri, că s-au desprins caii de
la 5-6 trăsuri pentru ca să se scoată un car înglodat în tină, spre
a putea merge mai departe la Careii Mari, ca să plătească oa-
menii darea statului”. Cerând sume pentru repararea drumuri-
lor, el acuza guvernanţii maghiari că „până acum nu s-a votat
niciun crucer din vistieria statului pentru promovarea comuni-
caţiei, cu toate că la Crasna şi Solnocul de Mijloc sunt comita-
tele care, sub provizorat, au plătit sute de mii în vistieria statu-
lui, sub titlul răscumpărării de drumuri”.
La 6 decembrie 1873 a cerut garantarea, prin întregirea
art. 5 al Legii naţionalităţii, întrebuinţării legale a limbilor naţi-
onalităţilor nemaghiare în viaţa de stat.
Observând, în întâlnirile sale cu autorităţile şi alegătorii
din Silvania – şi nu numai – multe abuzuri şi ilegalităţi, chiar
violenţe sângeroase, tocmeli şi siluiri parşive în timpul alegeri-
lor în Dietă, la 12 iulie 1874 ridică în parlament chestiuni pri-
vind Legea electorală, prin care românii din Ardeal, din
Partium şi Maramureş erau obstrucţionaţi să se afirme politic.
„Sunt 26 de ani deja de când s-a decretat uniunea Transilvaniei
căreia, în schimb pentru sacrificarea autonomiei, i s-au promis

18
 

beneficiile egalităţii şi ale fraternităţii. Este adevărat că această

uniune s-a inaugurat fără învoirea şi participarea majorităţii
poporului care locuieşte în ţara aceasta. Dar nu mai puţin ade-
vărat este că ea a fost inaugurată de către nişte bărbaţi de stat
de o memorie ilustră – (şi din nou cu binecunoscuta sa ironie
caustică!) – care însă nu au avut fericirea de a fi succedaţi de
nişte strănepoţi demni şi harnici pentru executarea cuviincioasă
a măreţului act, început de dânşii. Spre ocara şi profanarea
uniunei, actualii noştri bărbaţi de stat încă tot mai susţin pro-
verbialul Extrawurst pentru Irlanda statului maghiar, care este
Transilvania cea nenorocită!”
Ca ştiutor avizat al istoriei şi legilor antiromâneşti,
George Pop loveşte fără cruţare, în pofida strigătelor deputaţi-
lor maghiari, în „politicienii actuali”, adepţii unei „stratageme
contra românilor”. „Căci alta poate să fie susţinerea acelui sens,
deosebit de al Ungariei, care îşi are originea în feudalism, şi
care este o sfruntată insultă pentru egalitate, libertate şi frăţieta-
te!? Cine oare va simţi mai tare deschiderea de la beneficiul
dreptului electoral restrâns prin acel sens: Românii, cari fac un
milion şi jumătate, ori maghiarii, cari de abia fac o considerabi-
lă minoritate? Şi când apostrofăm pentru aceasta pe bunii noştri
politicieni, Domniile lor ne răspund fără nici o sfială, că în
Transilvania sunt cu totul alte relaţiuni pentru care legea electo-
rală a Ungariei nu e nici aplicabilă, nici utilă!
Sărmană Transilvanie! Şi deputaţii tăi suferă cu pacien-
ţă platonică lovirea ce ţi se aduce, dispoziţiunile cari ţi se de-
cretează!”
În problema „fondului de dispoziţie”, George Pop de
Băseşti, în numele său de cetăţean de origine română, „de care
am onoarea a mă putea ţinea şi eu”, cere – în Dieta din 22 no-
iembrie 1875 – să nu i se pună piedică în a se exprima în limba
română. Pentru că şi el „contribuind în ţara aceasta deopotrivă
în sânge şi bani, pretinde şi el de la stat rebonificare corespun-
zătoare, ori cel puţin aproximativă, iar în consecvenţă, la ocu-

19
 

parea posturilor vacante de funcţionari publici şi judecători,

doreşte să fie ţinuţi în vedere şi cei de o naţionalitate cu el, în-
trucât sunt pe deplin calificaţi... Pentru că unul ca acesta, ca
cetăţean liber, uzează în patrie liberă de drepturile ce i le dă
legea”, afirmând că „nu votez fondul de dispoziţie”.
Cu aceeaşi fermitate şi vigoare va combate în Dieta din
9 decembrie 1875 şi proiectul de lege referitor la urcarea impo-
zitului suplimentar după „dare”. Răspunzând deputatului ma-
ghiar Remete György, care îi „sfătuise” pe deputaţii români „să
ieşim din patria aceasta” (Ungaria) dacă nu le convin „multele
dări şi nenumăratele sarcini”, George Pop de Băseşti, folosind
cu abilitate expresii şi comparaţii „ţărăneşti”, spune că atunci
când „e vorba despre aceea ca sarcinile Ungariei să fie acoperi-
te”, nu înţelege ca „poporul trebuie să-şi deie până şi ultima
capră ce o are. Ei, acum... că noi ne-am duce din patria aceasta,
şi sigur că am duce cu noi şi ultimele noastre capre – atunci de
la cine luaţi capra?... Noi, românii, trăim de aproape două mii
de ani aici... Noi ne-am făcut totdeauna datorinţa faţă de patria
aceasta, şi ne vom face şi în viitor, pe lângă toate insultările
vrednice de compătimire ale d-lui deputat”.
„Naţionalismul său umanitar, sincer şi fără patimă ex-
tremistă, i-a fost fondul de aur al luptei sale temerare pentru
drepturile politice ale românilor din principatul Transilvaniei,
pe care-l considera pământ sfânt al Neamului”8.
Ca o vie expresie a acestui naţionalism curat, George
Pop de Băseşti a ridicat, în Dieta din 24 noiembrie 1876, pro-
blema prigonirilor politice la care erau supuşi românii pentru
credinţele lor politice. Spiritul său de mare şi distins luptător
pentru cauza românismului transilvan se reflectă în acuzele
aduse Guvernului budapestan, care ignora prevederile legilor
XXXVIII şi XLIV din anul 1869, şi „nu a făcut nimica” pentru
înfiinţarea şi susţinerea institutelor de învăţământ pentru nema-
ghiarii din imperiu. Şi nu are „nici măcar intenţiunea de a face
                                                            
8
V. Băinţan, Op. cit., p. 199.
20
 

ceva în viitor”. Întrucât „douăzeci de pedagogii (şcoli) sunt

susţinute de stat, cu limba de propunere exclusiv maghiară”,
Pop de Băseşti insista ca „în ţinuturile locuite de români, pre-
cum preparandiile din Deva, Arad, Sighet, Zalău să se facă
cursuri paralele şi în limba română”. Denunţând o realitate cru-
dă, nedreaptă, el spune Dietei deschis că „guvernul a sistat
acest favor”, iar un membru al Comisiei financiare „a decla-
rat... că el nu votează niciun crucer pentru pedagogia aceea,
fiindcă este un cuib periculos”.
Şi în chestiunea justiţiei, George Pop arăta, după ce
magistraţii români au fost „pensionaţi în etatea lor cea mai bu-
nă”, iar cei rămaşi au fost răsfiraţi „ca Evreii după risipirea Ie-
rusalimului”, în locul lor au fost numiţi maghiari. „În lipsa tăl-
macilor”, aceştia administrează justiţia „cu intervenţia haiduci-
lor”, prin maghiarizarea românilor „cu toată forţa”. Neavând
încredere în guvern, „declar din nou că nu primesc proiectul de
buget ca bază pentru dezbaterea specială”.
Una din cele mai înflăcărate pledoarii le-a avut în Dieta
din 2 mai 1879, când s-a opus cu îndârjire votării proiectului de
lege privitor la introducerea limbii maghiare în toate şcolile
confesionale şi primare. El a făcut un excurs argumentat în „is-
toria maghiarizării prin forţă violentă”, „cu foc şi fier” a româ-
nilor.
A combătut poziţiile lui Lajos Kossuth, care susţinea că
dacă românii „vor primi drepturile pretinse, atunci maghiarii
vor pieri”, ca şi ale lui Wesselényi care cerea „să se dea drep-
turi numai românilor care se vor maghiariza”. Însă George Pop,
neînfricat cum era, a apărat în Dieta maghiară şi limba şi naţio-
nalitatea, şi religia, şi datinile naţionale ca „relicve sacre de la
străbunii noştri”. El a înnoit în Dietă „protestul glorioşilor mei
străbuni: nu după patru, nici după o mie de ani şi nici în vecii
vecilor”, întărind credinţa că „noi şi naţiunea noastră nu vom
putea fi obligaţi prin lege la ceea ce e primejdie pentru morali-
tatea şi religiunea noastră, iar pentru naţie ar fi ruină şi pierde-

21
 

re”, respingând proiectul „cu indignaţiune”.

De reţinut că ultimul paragraf din discursul devenit ce-
lebru l-a rostit în limba latină – „Hic niger est, hunc tu Romane
caveto!” (Acesta este negru, tu Romane păzeşte-te de el) –
probându-se astfel vasta sa cultură acumulată în viaţa de auto-
didact, în activitatea sa de stimulare a culturii şi limbii române
şi latine, în ieşirile publice politice, echilibrul şi sclipitoarea sa
erudiţie, care i-au adus stima şi respectul nu numai al ţăranilor,
ci şi al politicienilor şi intelectualilor români şi străini.
Un corolar al acestor aprecieri elogioase ni-l oferă chiar
unul din mulţii săi „duşmani” din Dietă, contele Tisza Kálmán.
După faimosul discurs din Dietă, contele i-a spus: „Straşnic om
eşti, Daco-Român fanatic! Între noi e depărtare ca între cer şi
pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea, cin-
stesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza
neamului tău. Vezi, această atitudine bărbătească impune res-
pect şi duşmanilor. De astfel de oameni bravi şi hotărâţi am
avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu există
demnitate în Ungaria pe care să n-o poţi dobândi”.
În faţa acestei, nu ştim cât de sincere, măguliri, cu înţe-
lepciunea, demnitatea şi fermitatea sa, i-a răspuns lui Tisza
Kálmán: „De mi-aţi da toată Ungaria şi tot n-aş trăda cauza
cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care,
afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apă-
rători împotriva tendinţelor voastre de cotropire”9.
Cu anul 1881, George Pop de Băseşti şi-a încheiat
„pentru totdeauna” activitatea parlamentară în Dieta din Buda-
pesta, „peste al cărui prag nu a mai trecut”10. Un astfel de depu-
tat în Dietă era ultra-incomod tendinţelor de maghiarizare for-
ţată prin legile adoptate. De aceea Guvernul maghiar a luat mă-
suri drastice, ca el să nu mai fie ales la viitoarele scrutine par-
lamentare din anii 1881, 1905, 1906 în cercul Cehu Silvaniei şi
                                                            
9
Dr. Ioan Georgescu, George Pop de Băseşti, Oradea, 1935, p. 43.
10
V. Branişte, Op. cit., p. 237.
22
 

1909 la Oraviţa. Intervenţiile autorităţilor şi jandarmilor au

fost, peste tot, de o violenţă extremă, transformându-se într-o
adevărată „noapte a Sf. Bartolomeu”, cu bătăi, morţi şi răniţi,
români închişi în temniţe.
Profund dezamăgit şi revoltat în suflet de umilirile Gu-
vernului maghiar, George Pop de Băseşti, într-o scrisoare tri-
misă mai târziu lui Vasile Goldiş, directorul ziarului Românul
din Arad, îi destăinuia crezul său pentru obţinerea „drepturilor
fireşti şi omeneşti” ale românilor, astfel: „Luptele noastre poli-
tice se dau cu povăţuirea regulii de aur: Honeste vivere non
nationem laedere cuisque dare” (A trăi onest, a da fiecăruia, a
nu vătăma naţiunea). Altă „regulă de aur” a fost Programul din
1881, acea Magna Carta a Partidului Naţional Român, care a
dat naţiunii ca „îndrumare sfântă pentru ţinta noastră în viitor,
deodată cu UNIREA în solidaritate a tuturor românilor din
Transilvania şi Ungaria”. „Ţintă” la care a asistat, la 1 decem-
brie 1918, ca preşedinte al Marelui Sfat Naţional de la Alba
Iulia, când şi-a văzut visul cu ochii, „bătrânul Naţiei” vestind
prin glasul său, în faţa celor peste 100.000 de români şi lumii,
cuvintele ce aveau să rămână înscrise cu litere sfinte în inimile
urmaşilor, dar care exprimau şi crezul său politic de o viaţă:
„Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti, prin reali-
zarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea celor de o limbă
şi de o lege într-un singur şi nedespărţit stat românesc”. Alege-
rea sa ca preşedinte al Marii Adunări de către cei 1.228 de de-
legaţi reprezenta suprema recunoaştere a meritelor ce-i reve-
neau, peste 60 de ani de jertfe personale, în înfăptuirea Unirii,
dar şi suprema recunoştinţă pe care neamul său i-o putea aduce
în cel mai de seamă ceas al istoriei românilor de până atunci.

1.4. Luminătorul, mecena şi ascetul

Toţi biografii lui George Pop de Băseşti i-au relevat

virtuţile sale de „om între oameni”, smerit, milostiv, netrufaş,

23
 

cheltuindu-şi surplusul din veniturile averii sale nu pentru luxul

său şi al familiei, ci pentru a sprijini toate marile acţiuni şi ini-
ţiative culturale, de învăţământ, politice, diferite organizaţii şi
instituţii ale românilor sălăjeni, transilvăneni şi chiar ale celor
din Regatul României, fiind apreciat ca un adevărat Mecena al
Transilvaniei.
„Născut din familie patriciană cu titlu de nobleţă –
afirma Valeriu Branişte într-o cuvântare festivă în care a fost
elogiat George Pop de Băseşti în anul 1923 – şi cu dare de mâ-
nă, el putea trăi o viaţă liniştită în tihnă şi în bună stare,
deschizându-i-se toate căile înaintării în situaţii, dacă se gândea
numai la sine. George Pop de Băseşti aparţinea acelor fericiţi –
puţini atunci, puţini şi astăzi (n.n. ca şi în 2013!) – care n-aveau
decât să-şi întindă mâna şi găsea în jurul său tot ce-i putea cere
inima, dacă nu avea alt gând decât bunăstarea sa şi satisfacerea
eventualelor sale ambiţii personale. Dar inima lui mare nu l-a
lăsat să beneficieze nestingherit de toate acestea. Nu liniştea şi
tihna, ci zgomotul luptei îl chema pe el. Dorul năvalnic de a fi
de folos neamului său, bisericei sale – binelui obştesc – l-a îm-
pins să renunţe la toate situaţiile strălucitoare ce i se îmbiau de-
a dreptul, trecând din şirele rare ale celor favorizaţi de soartă în
şirele dese ale celor ce gemeau şi oftau după drept şi dreptate,
în şirele celor obidiţi şi asupriţi, că în alinarea sorţii lor se gă-
sea mulţumirea sa sufletească, chiar şi cu preţul celor mai aspre
suferinţi şi mai grele jertfe personale”11.
Toţi exegeţii vieţii şi operei sale au subliniat cu preg-
nanţă că, după o viaţă trăită în lupte, jertfă şi suferinţă, George
Pop de Băseşti şi-a dedicat „lucrarea, ştiinţa, averea şi chiar
libertatea” numai pentru „neamul său”, pentru credinţa sa
hristoforică şi a celor mai generoase idealuri de unire şi fericire
ale românilor, fiind pe drept considerat ca un „adevărat părinte
naţional”.

                                                            
11
V. Branişte, Op. cit., pp. 229-230.
24
 

Încă înainte de 20 de ani, pe când era elev şi student în

drept la Oradea, el devenise membru activ al Societăţii de lec-
tură, rămânând, până la sfârşitul vieţii, un fervent sprijinitor al
societăţilor culturale ale românilor ardeleni, dar şi din ţară ori
străinătate. La 25 martie 1898, George Pop de Băseşti era
anunţat de către Societatea academică social-literară „Carmen
Sylva” din Graz (Austria) că a fost ales Membru de onoare, iar
mărinimia lui s-a vădit prin donaţia, în sprijinul societăţii, a 30
de florini12.
În 1901 au poposit la Băseşti renumite personalităţi cul-
turale – Iosif Vulcan, Valeriu Branişte, Elie Dăianu ş.a. – pen-
tru a strânge fonduri financiare în folosul „Societăţii pentru
crearea unui fond de teatru român”. Ca un patriot desăvârşit, el
avea casa mereu deschisă pentru orice acţiune şi orice persona-
lităţi care se aflau angajate în lupta pentru luminarea şi liberta-
tea românilor. Prestigiul său pe acest tărâm, ca şi al mecenatu-
lui, devenise de notorietate publică. În octombrie 1901, aduna-
rea generală a „Societăţii române de lectură” din Cluj îl declara
„patron” al ei.
Baronul Eudoxie Hurmuzaki din Cernăuţi l-a omagiat
din partea Comitetului de organizare a comemorării a 400 de
ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna. La 24 noiembrie
1904, Societatea academică Junimea din Cernăuţi i-a comuni-
cat că l-a ales ca „membru onorar”.
O contribuţie substanţială a fost îndreptată pentru pro-
păşirea ASTREI, fiind cel mai important sprijinitor al ei, inter-
venind pe lângă consiliile de conducere ale băncilor din Seini,
Şimleul Silvaniei, Jibou şi Şomcuta, pe care le prezida, în sco-
pul de a ajuta şi ele ASTRA. A înfiinţat el însuşi un Despărţă-
mânt al ASTREI la Băseşti, sprijinind material văduvele şi or-
fanii ostaşilor căzuţi în războiul de Independenţă (1877-1878),
ori ai ţăranilor ucişi, la ordinul regelui Carol I, în răscoala din
1907.
                                                            
12
Ioan Georgescu, Op. cit., p. 343.
25
 

Preocupări remarcabile a avut George Pop în domeniul

învăţământului confesional şi primar românesc din zona Co-
drului şi a Sălajului, ca şi din Transilvania, pentru a ridica ţăra-
nii români şi fiii lor din starea de ignoranţă şi înapoiere în care
trăiau, a luminării lor practice. În acest scop, în 1883 a publicat
un serial de articole agricole în revista Transilvania din Sibiu
sub titlul „Economia câmpului”. Adunate în broşură, tipărite în
1884 la Sibiu şi în 1906 la Cluj, aceasta a fost distribuită gratuit
ţăranilor, pe care i-a ajutat nu numai cu sfaturile practice, ci şi
cu animale de prăsilă, cu seminţe şi pomi fructiferi de soi. De
altfel, la „Expoziţia română” de la Sibiu din septembrie 1881,
lui George Pop de Băseşti i se conferise „Diploma de onoare”
pentru rezultatele obţinute în creşterea porcilor şi a oilor meri-
nos.
„Badea George” a fost un adevărat mecena şi pentru
susţinerea învăţământului şi culturii în limba română, făcând
danii substanţiale elevilor, mai ales celor sârguincioşi şi săraci,
acordând premii celor mai buni învăţători, stimulând corurile
ţărăneşti din zonă. Potrivit Testamentului său din 1914, Inter-
natului din Şimleul Silvaniei i-au fost donate în 1917 peste
50.000 de coroane, românii din oraş propunând ca acesta să
poarte numele lui George Pop de Băseşti în semn de gratitudi-
ne. În aprilie 1906, mitropolitul unit dr. Victor Mihalyi din Blaj
îi mulţumea, printr-o scrisoare, pentru „imensa sumă de 10.000
coroane” oferită Orfelinatului român din „mica Romă”, apreci-
ind că George Pop trăieşte „pentru binele public, jertfind din
greu pentru toate instituţiile noastre româneşti greco-catolice
culturale şi de binefacere”.
Fidelitatea şi profunda sa credinţă faţă de Biserica
greco-catolică o mărturiseşte chiar el, declarând: „Chiar dacă
printr-o absurditate morală întreg clerul nostru ar părăsi cre-
dinţa Romei, eu nici atunci n-aş părăsi-o!”13. La 27 august
1890, George Pop a participat, la invitaţia prietenului său de
                                                            
13
Ioan Georgescu, Op. cit., p. 251.
26
 

luptă părintele dr. Vasile Lucaciu, la sfinţirea Bisericii „Sf.

Unire a tuturor românilor” din Şişeşti. În faţa celor circa 15.000
de credincioşi din Chioar, Sătmar, Lăpuş, Maramureş şi Sălaj,
George Pop a criticat aspru, în cuvântul său, atitudinea sfidă-
toare a episcopului unit Ioan Szabo de la Gherla, care a refuzat
să participe la această mare sărbătoare a ctitoriei părintelui Lu-
caciu, arătând ce „impresie rea a făcut asupra mulţimii adunate
lipsa ierarhului”14.
Ca fiu credincios al Bisericii greco-catolice, George
Pop de Băseşti s-a opus înfiinţării Episcopiei greco-catolice
maghiare de Hajdúdorog, care avea ca scop maghiarizarea ro-
mânilor şi rutenilor din satele estice ale Ungariei. În ciuda in-
tervenţiilor ferme făcute la Vatican, guvernul şi episcopatul de
la Budapesta au obţinut bula papală „Cristi fidelis graeci”, în
urma căreia, la 8 iunie 1912, sub jurisdicţia noii episcopii ma-
ghiare au fost trecute 83 de parohii cu 73.225 de credincioşi
români. Ultimului trimis la Roma – episcopul unit dr. Vasile
Hossu, papa Pius X, vorbind despre „viclenia guvernului ma-
ghiar”, i-a răspuns spăşit: „M-au înşelat!” Târziu regret al unui
Papă care, în naivitatea sa, s-a lăsat înşelat de... unguri.
Profunda credinţă în greco-catolicism a „Bătrânului Na-
ţiei” este relevată şi de prevederea din Testamentul din 21 no-
iembrie 1914, semnat de el şi fiica sa Elena – prin care s-a creat
Fundaţia ce le poartă numele – că aceasta va fi administrată de
Capitlul Mitropolitan greco-catolic de la Alba Iulia şi Făgăraş
cu sediul în Blaj, mandatat să gestioneze bunurile şi valorile
donate „în scopul promovării culturii poporului românesc”, în-
tre care: înfiinţarea şi susţinerea unei şcoli populare agricole, a
unei ferme model la Băseşti, stipendii pentru elevi şi studenţi şi
pentru industriaşii şi comercianţii români etc.
Întregul stil de viaţă al lui „Badea George” s-a caracte-
rizat printr-o remarcabilă şi nobilă simplitate, de ascet, nu în
sens monastic, de retragere într-o sihăstrie austeră, departe de
                                                            
14
Tribuna, nr. 190, 8 septembrie 1891.
27
 

românii pe care-i slujea cu ardoare ca „părinte şi patriarh” al

neamului. După cum menţionează prof. univ. dr. Dumitru Pop
(n. în 1927 în Băseşti, folclorist şi doctor în filologie), bun cu-
noscător al vieţii consăteanului, însăşi „Curtea (palatul) pe care
şi-a construit-o, alcătuită din 6 încăperi şi subsol, nu avea nimic
din stilul castelelor nobiliare risipite pe întreg cuprinsul Tran-
silvaniei vremii”. Era o „casă mai răsărită”, o casă ospitalieră,
care a găzduit foarte mulţi dintre fruntaşii luptei pentru eman-
ciparea neamului transilvan. Aceasta n-a adăpostit niciodată
„dezmăţul propriu atâtor curţi nobiliare” ale grofilor din „pus-
tă”, ci numai „praznice naţionale” înfiorate de cântecele patrio-
tice ale corurilor plugarilor din Băseşti, ale altor coruri ardele-
ne. Aici s-a conceput „o parte însemnată a strategiei politice
care avea să ducă la fericita ei încununare de la 1 decembrie
1918”. Spre deosebire de nobilii acelor vremi, George Pop de
Băseşti „nu a avut o casă la oraş, preferând să trăiască tot tim-
pul între ai săi”. El nu practica nici măcar vânătoarea, sport
prin excelenţă feudal. Şi nici nu înţelegea să-şi petreacă vacan-
ţele în „staţiuni feerice sau în cazinourile marilor oraşe europe-
ne, unde să-şi risipească averea în jocuri de noroc”. Acest „su-
flet de ţăran şi patriot exemplar” a preferat să-şi risipească ago-
niseala în beneficiul neamului său. „Badea George” s-a aşezat
astfel în istorie „în galeria celor mai luminaţi bărbaţi ai trecutu-
lui nostru”, conturând un „profil uman pilduitor, ale cărui linii
de forţă se înscriu ca nişte permanenţe ale existenţei noastre
etnice”15.

1.5. La „Mecca Codrului” – omagiere şi dezbinare

Cu chipul său luminat şi nimbat de biruinţa la care asis-

tase la Alba Iulia, unde şi-a văzut visul pentru care se jertfise
peste 60 de ani, bătrân şi bolnav în urma răcelilor de pe drumul
                                                            
15
Dumitru Pop, „Evocări. Un mare patriot: George Pop de Băseşti”, în Tri-
buna, nr. 9, 26 februarie 1987, p. 6.
28
 

de revenire acasă, George Pop de Băseşti s-a întors „între ai

săi”, stingându-se din viaţă la 23 februarie 1919. Ceremonialul
înmormântării, impresionant prin măreţia simplităţii, s-a desfă-
şurat sub gloanţele „oştilor roşii maghiare ale lui Béla Khun”.
A fost însă păzit straşnic de 18 ostaşi ai Armatei Române, eli-
beratoare a Ardealului.
După cum menţionează dr. Ioan Georgescu în monogra-
fia dedicată „Bătrânului Naţiei”, ultimele cuvinte ale lui au
fost: „Dacă astăzi aş putea începe o altă viaţă, tot aşa aş face,
cum am făcut până acum”.
În memoria contemporanilor, George Pop de Băseşti a
rămas ca un mare patriot, un simbol al desăvârşirii Unităţii
Neamului prin actul epocal prezidat în Cetatea Bălgradului, ca
model de simplitate, cum numai spiritele înalte, charismatice şi
hristoforice au fost hărăzite de Dumnezeu.
La centenarul naşterii sale, marcat în 8 august 1935 la
Băseşti, la masa omagială, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, evo-
când personalitatea ilustră a lui George Pop de Băseşti, a spus:
„A fost un erou. A fost un mare geniu prin multiplicitatea vieţii
sale”. Maniu, ca toţi ctitorii ardeleni ai Unirii, participase în
sala Cercului militar din Cetate, la prezentarea credenţionalelor,
dar şi la interminabile discursuri. Auzise că dr. Petru Groza şi
poetul Octavian Goga ţineau însufleţitoare cuvântări în faţa ce-
lor peste 400.000 de români. Groza venise de câteva ori să-i
atenţioneze pe oratori că e târziu şi „lumea aşteaptă proclamaţia
Unirii”. Speriat de desele intervenţii ale lui Groza şi Goga,
Maniu îşi amintise acum, la centenar, că atunci i-a şoptit Tri-
bunului: „Dumnezeu te-a adus, bade George. Numai D-ta ne
poţi scăpa de scandal!”
Omagiindu-l pe „Nestorul luptelor noastre de aici”,
poetul Octavian Goga scria în Precursorii că „de prin anii opt-
zeci ai veacului şi până la desrobire, numele Seniorului darnic
se întâlneşte pretutindeni unde sub opresiunea maghiară se
strigă durerea noastră. Decenii de-a rândul, între Ioan Raţiu şi

29
 

Vasile Lucaciu, se iveşte la adunările naţionale figura lui vene-

rabilă, venită să afirme cu o liniştită mândrie simţământul tutu-
ror”.
Poetul clujean Emil Isac evoca „figura lui de bătrân sa-
vant persian”, „solemn şi impunător la diferite serbări”, „cu
eleganţa liniştită a omului manierat”, „iubitor a tot ce însemna
cântare, a viaţă, a plăcere – un adevărat cârmuitor, predestinat
să fie monarh”, propagând totdeauna „o desăvârşită iubire a
românismului”.
„Câte clipe fericite n-am petrecut în casa ospitalieră a
lui G. Pop de Băseşti? – amintea Iuliu Maniu... Veneam aici ca
la Mecca Română... Nu putea vorbi de naţiune fără lacrimi. Era
un om hotărât nu numai de a concepe idei, dar şi de a le pune în
aplicare”.
Era opusul său politic, Maniu preferând îndelungitele şi
sterilele „pertractări”, numit de politicienii vremii „domnul
NU”!
Din păcate, atât între cele două războaie mondiale, cât
şi în epoca socialistă şi postceauşism, dorinţele lui testamentare
au fost sfidate de politicienii şi autorităţile vremii. Capitlul Mi-
tropolitan din Blaj a renunţat la donaţia din 1914. În afara unor
omagieri festiviste, niciuna din sarcinile din testament – şcoală
agricolă, fermă model, stipendii pentru tinerii merituoşi etc. şi
chiar şi dorinţa de a i se face parastas lui şi fiicei sale Elena –
n-au fost respectate. În perioada de după 1960, s-au făcut pro-
iecte pentru amenajarea unei Case memoriale. Abia în 1976,
după restaurare, s-a amenajat o expoziţie de obiecte, cărţi, alte
documente istorice aparţinând tribunului, iar în noiembrie
1989, după ce clădirea a fost reparată – aici fusese sediul CAP-
ului şi casa era erodată de igrasie – s-a deschis „Muzeul etno-
grafic al ţării Codrului”! În noiembrie 1977 a fost dezvelit un
bust în faţa primăriei, iar în 1998 o statuie în bronz la Baia Ma-
re (sculptor Ioan Marchiş), operă sponsorizată de fiul satului
Băseşti – Decebal Traian Remeş, deputat liberal şi ministru al

30
 

finanţelor publice, acuzat mai târziu şi întemniţat pentru corup-

ţie. În aprilie 1997, primarul Ioan Călăuz, doctor veterinar, fi-
lozof şi poet, a înfiinţat Fundaţia Culturală „George Pop de Bă-
seşti”. Cu multe obiective preluate din testamentul din 1914.
Din păcate, după un început însufleţitor, Fundaţia – din lipsă de
fonduri – a intrat într-o comă profundă şi în anonimat.
Pe lângă omagierile la zile festive, mai ales de 1 De-
cembrie, unele din dorinţele şi realizările Tribunului naţional
au fost pângărite ori au devenit pricină de scandal între politici-
enii din PNŢCD şi „noul” PNR condus de prof. dr. Virgil Mă-
gureanu din Giurtelecul Hododului, unde îşi zidise un castel
mai măreţ decât al unor grofi, fără termen de comparaţie cu
„Palatul” modest al lui George Pop. În 11 februarie 2000, Mă-
gureanu, după un pelerinaj la Băseşti cu membri şi simpatizanţi
partinici, a declarat că noul „PNR îşi însuşeşte întreg patrimo-
niul istoric şi ideologic, patriotic şi naţional al fostului PNR”,
al cărui preşedinte a fost George Pop, că „va lua în custodie
Casa memorială”, unde să se organizeze manifestări „pe linia
tradiţiei fostului PNR”, la care vor veni români din tot Ardea-
lul, comuna Băseşti devenind astfel „o Meccă pentru toţi româ-
nii”.
La câteva zile conducerea centrală a PNŢCD şi Filiala
Maramureş au condamnat „actul de însuşire” a patrimoniului
PNR şi a preşedintelui său dintre 1902-1919, acuzându-l pe
Măgureanu de „abuz şi ipocrizie politică”. Întrucât în alegerile
parlamentare din 2000, PNR – care în judeţ îl avea ca preşedin-
te pe deputatul Nicolae Bud – a suferit un eşec total, ca de alt-
fel şi PNŢCD, toate „asumările” au fost date uitării16.
Un fapt de neiertat – după cum scrie V. Băinţan în mo-
nografia dedicată lui George Pop – s-a petrecut în anii 1997-
1998, după înfiinţarea Fundaţiei. Pictura din Biserica ctitorită
de „Badea George”, de valoare patrimonială, finanţată de el în
                                                            
16
Vasile Gaftone, Partide şi politicieni din Maramureş, Baia Mare, 2009,
p. 132.
31
 

anul 1914, a fost scoasă „cu bună ştiinţă fiindcă reprezenta o

altă tipologie (catolică)”. 30 de picturi „cu chipuri sfinte au fost
vândute la ţigani, când locul lor era în Casa memorială”. (Ce
n-au reuşit comuniştii să facă în 50 de ani, am făcut „noi” după
decembrie 1989 – aluzie la ortodocşi!)
Încercările intelectualităţii din zona Codrului, ca şi ale
deputatului PDL-ist Nicolae Bud, „revizuite” după cele din
2000 în anul 2012, n-ar trebui să rămână la stadiul de declaraţii
promisive. Casa memorială şi Băseştii lui „Badea George”
chiar ar trebui să devină o Mecca pentru românii din spaţiul
nord-transilvan cel puţin, dacă nu pentru toţi românii, cărora
George Pop le-a închinat cu jertfelnicie toată viaţa sa de patriot
desăvârşit.

Bibliografie

Băinţan, Valentin, Băseşti – mica Romă de sub poalele

Codrului, Baia Mare : Cybela, 2000.
Branişte, Valeriu, Oameni, fapte, întâmplări, Cluj-
Napoca : Dacia, 1980.
Georgescu, Ioan, George Pop de Băseşti, Oradea :
Editura Asociaţiei Culturale ASTRA, 1935.
Iorga, Nicolae, Oameni care au fost, Bucureşti, 1935.
Lehrer, G. Milton, Ardealul pământ românesc. Pro-
blema Ardealului văzută de un american, Bucureşti, 1944.
Maior, Liviu, „Valori istorice. George Pop de Băseşti”,
în Tribuna, 28, nr. 8, 23 februarie 1984, Cluj-Napoca.
Păcăţian, V. Teodor, Cartea de aur sau luptele politi-
ce, naţionale ale românilor de sub Coroana ungară, Sibiu,
1910.
Pop, Dumitru, „Un mare patriot: George Pop de Bă-
seşti”, în Tribuna, 31, nr. 9, 26 februarie 1987.

32
 

Capitolul II

ACADEMICIANUL DIPLOMELOR MARAMUREŞENE

IOAN MIHALYI DE APŞA
(25 ianuarie 1844, Ieud, Maramureş –
12 octombrie 1914, Gherla, Cluj)

2.1. Marele patriot

Ioan Mihalyi de Apşa va

rămâne în istoria Maramureşului şi
în cea a românilor ca autorul cărţii
de aur a ţinutului – Diplomele ma-
ramureşene, ca primul jurist doctor
în drept din Maramureş, ca membru
fondator al Asociaţiunii pentru cul-
tura poporului român din Maramu-
reş, ca membru al ASTREI sibiene
şi membru pe viaţă al acestei pres-
tigioase instituţii transilvane, ca un
erudit cărturar şi un mare patriot
care, prin toată fiinţa şi înţelepciu-
nea sa, a „ars” pentru dreptul istoric al meleagului natal de a fi
neatârnat şi românesc de-a pururea.
Din această privinţă, Ioan Mihalyi a fost cel mai curat şi
ferm în cuget şi simţiri, care, nici în cele mai grele încercări
istorice, n-a abjurat de românism şi de la românitatea maramu-
reşenilor.
Viţa nobilă a neamului Mihalienilor are rădăcini adânci
în pământul şi istoria Maramureşului, o ascendenţă din neamul
33
 

voievozilor întemeietori de comunităţi statornice, de ctitorii

durabile, care a dat ţinutului autonom ramuri viguroase în arbo-
rele genealogic, secole de-a rândul, bogat roditoare.
Familia Mihalienilor, mândrindu-se cu faptul că provi-
ne din spiţa genealogică a voievodului Iuga, frate cu Bogdan de
Cuhea, cel mai de seamă voievod al Maramureşului, descălecă-
torul Moldovei independente, a dat Maramureşului, ca şi rega-
tului maghiar elite strălucitoare.
O dovadă peremptorie în acest sens o constituie un ilus-
tru fondator de dinastie selectă – Gavrilă Mihalyi, născut în
anul 1807 la Ieud, unde tatăl său, Ioan Mihalyi de Apşa, era
preot greco-catolic. Gavrilă Mihalyi s-a căsătorit cu Iuliana,
sora lui Iosif Man de Şieu, comite al Maramureşului. Familia
lor a avut 13 copii, din care au trăit şapte – Petru, Victor, Ioan,
Iuliu, Elena, Gavrilă şi Maria.
Tatăl celor doi viitori academicieni – Ioan şi Victor – a
fost o inteligenţă sclipitoare. Şi-a format o aleasă cultură, cu
studii la Sighet şi Budapesta. A urcat vertiginos pe scara ierar-
hiilor administrative din Comitatul Maramureşului: ca prim-
pretor între 1836 şi 1842, ca vicecomite în 1845 şi ca deputat
din 1847 în Dieta de la Budapesta. Datorită virtuţilor sale orga-
nizatorice, el a fost numit în 1848 comite suprem al Maramure-
şului. A demisionat în august 1849, când şi-a văzut spulberate
nădejdile în promisiunile făţarnice pentru români ale lui Kos-
suth Lajos. În timpul revoluţiei paşoptiste, guvernul maghiar a
apelat la Gavrilă Mihalyi pentru a-şi asuma şi funcţia de comi-
sar guvernamental în Maramureş, Satu Mare, Chioar şi Năsăud.
Simţind că se află în conflict de speranţe şi opinii cu mulţi din-
tre fruntaşii şi ţăranii antikossuthişti din aceste „ţări”, el a cerut
revoluţionarilor şi oştilor maghiare, care acţionau cu cruzime,
ucigându-i pe cei care li se împotriveau, să procedeze faţă de
români „numai cu blândeţe şi vorbe bune”. Era în firea lui un
pacifist, opunându-se execuţiilor. A fost chiar el ameninţat cu
moartea de necruţătorii revoluţionari maghiari.

34
 

Gavrilă Mihalyi a suferit, împreună cu Iosif Man, Vasi-

le Mihalca şi protopopul Simion Pop, pentru „trădarea cauzei
imperiale vieneze”, habsburgice. A fost închis 8 luni la
Muncaci, fiind eliberat prin graţia împăratului Francisc Iosif II,
care a vizitat Maramureşul în 1852, la rugămintea stăruitoare a
Iulianei Mihalyi, soţia lui Gavrilă.
Că prezenţa lui Gavrilă Mihalyi era necesară pe arena
administrativă ungară o dovedeşte şi faptul că el a fost chemat
la Budapesta, în 1860, fiind numit în Locotenenţa regală. În
1869 a fost desemnat consilier la Curtea de Casaţie, activând
aici până în 1875, când a trecut la cele veşnice.
Doi dintre fiii familiei Gavrilă şi Iuliana Mihalyi au fă-
cut cariere strălucitoare: Victor (1841-1918) ajungând Mitropo-
litul greco-catolic de la Blaj, membru onorific al Academiei
Române (1894), numit de papa Leon al XIII-lea în anul 1888
Prelat domestic, asistent la tronul pontifical şi conte roman, şi
Ioan Mihalyi, al doilea academician al familiei Mihalyi.
În pastorala din 1906, mitropolitul Victor Mihalyi, ur-
mând pilda părinţilor săi, îndruma credincioşii să-şi scrie nu-
mele româneşte şi nu în limbi străine, fiind „obligamente greu,
ce impune fiecăruia pietate faţă de numele său familial, pe care
l-au purtat părinţii săi şi pe care-l au ca moştenire preţioasă”.
Acest spirit tutelar, al păstrării identităţii nobiliare şi al
etnicităţii româneşti, a fost crezul sfânt de-o viaţă şi al juristu-
lui, istoricului şi academicianului Ioan Mihalyi de Apşa.
După cum scrie el într-o autobiografie din 20 ianuarie
1912, Ioan Mihalyi s-a născut „în comitatul Maramureş, în co-
muna Ieud, în anul 1844, 22 ianuarie, din părinţii Gavrilă
Mihalyi şi Iuliana Man”.
În privinţa studiilor, cele gimnaziale le-a început la Si-
ghetu Marmaţiei, unde a absolvit patru clase inferioare, iar „ce-
le superioare în gimnaziile din Ungvar (Ujgorod, Ucraina),
Casovia (Kosice, Slovacia), Târnavia (Trnava, Slovacia) şi Bu-
dapesta, unde am depus examenul de maturitate în anul 1862”.

35
 

Patru ani a studiat la Facultatea Juridică a Universităţii

din Budapesta, absolvită în anul 1866, obţinând titlul de doctor
„în drepturi” şi pe cel de avocat.
În anul 1869 a urmat la Universitate „ore private din
archeologie, numismatică şi paleographie şi alte studii asemuite
istoriei”.
În aceşti ani a frecventat, „în afară de orele obligate” la
Universitate, şi cursurile catedrei de limba şi literatura română
ţinute de prof. Alexandru Roman (1826-1897), academician
(1866), deputat în Dieta maghiară, fruntaş al luptei politice a
românilor transilvăneni, cursuri „binevenite mie”, ca şi cele de
limbă maghiară şi germană.
Ioan Mihalyi a fost un poliglot, ştiind bine, pe lângă
limba maternă, maghiara, germana, franceza, italiana, ucrai-
neana, cunoscând şi limbile clasice – latina, greaca, slava ve-
che, care îi vor înlesni să descifreze moştenirea istorică a înain-
taşilor săi din Maramureş şi din regatul maghiar.
Cu toate că părinţii săi – cum am văzut tatăl Gavrilă de-
ţinea funcţii înalte în administraţia centrală maghiară şi imperi-
ală – locuiau la Budapesta şi călătoreau cu treburi de stat la Vi-
ena sau la Bratislava, statornicindu-se în capitala Ungariei,
Ioan Mihalyi „se întoarce pe plaiurile natale, pentru a deveni
unul dintre cei mai hotărâţi luptători pentru ridicarea cultura-
lă şi economică a obiditei populaţii a Maramureşului şi unul
dintre cei mai puternici stâlpi ai românismului”17.
Profundele sale sentimente româneşti şi le-a cultivat
prin vastul tezaur de cunoştinţe istorice, juridice, culturale de-
scoperite în programele şi cărţile corifeilor Şcolii latine de la
Blaj. Din biblioteca sa n-au lipsit cărţile despre originea şi isto-
ria românilor ale lui Petru Maior, Gheorghe Şincai, ale cronica-
rilor moldoveni, ale savanţilor B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga,
Densusianu, ca şi volumele unor istorici germani, austrieci,
                                                            
17
Mihai Marina, Maramureşeni. Portrete şi medalioane, Cluj-Napoca :
Editura „Dragoş Vodă”, 1998, p. 144.
36
 

maghiari, care conţineau idei şi teorii falsificatoare ale origini-

lor şi permanenţei românilor în spaţiul geografic de locuire.
Deşi era temeinic pregătit, venind de la Budapesta cu
faima de doctor în drept şi de avocat, Ioan Mihalyi n-a fost la-
com de funcţii înalte şi profitabile lui. El s-a mulţumit, în mo-
destia şi smerenia sa, cu postul de „jurisconsult, din 1872, timp
de circa 40 de ani”, în „sediul Maramureşului”, cum afirmă el
în autobiografia din 1912.
Unii membri ai familiei Mihalienilor nu s-au ţinut tot
atât de tari în caracterul şi crezul lor de români potrivnici dez-
naţionalizării, maghiarizării agresive, vizând formarea „unei
naţiuni maghiare pure”.
Chiar şi tatăl său, Gavrilă Mihalyi, care în 1848 a ac-
ceptat funcţia de comisar guvernamental pentru comitatele
nord-vestice ardelene, n-a intuit, împreună cu tovarăşii săi în-
chişi mai târziu în temniţa din Muncaci, că pericolul nu vine de
la Habsburgi, ci de la vicleanul Kossuth. O bună parte a ţără-
nimii din Maramureş, mai ales cea de pe văile Izei şi Vişeului,
ataşată de Regimentul grăniceresc de la Năsăud, din vecini, a
fost mai clarvăzătoare în ceea ce priveşte „pericolul maghiar”,
deznaţionalizator, opresor al românilor, decât unii din fruntaşii
ei. De aici şi eşecul „misiunii de pacificare”, încredinţată de
Budapesta lui Gavrilă Mihalyi.
De altfel, şi fiul mai mic al lui Gavrilă, dr. Petru
Mihalyi jr. (n. 1880 la Sarasău, d. 1951 la Sighet), căsătorit cu
fiica unui judecător maghiar, care a avut o înrâurire nefastă în
viaţa lui, s-a „vândut ungurimii”. El ocupase locul de deputat al
tatălui său în Parlamentul de la Budapesta, intrase în Partidul
Liberal al contelui István Tisza, ale cărui „însărcinări” le exe-
cuta cu scrupulozitate.
Pe lângă multe alte fapte de renegat, acest „fiu identifi-
cat cu idealurile pustei”, cum l-a veştejit istoricul Al. Filipaşcu
în Istoria Maramureşului (p. 180), l-a convins chiar pe unchiul
său, dr. Victor Mihalyi, mitropolitul unit al Ardealului, exilat

37
 

de guvernul maghiar la Oradea din cauza războiului mondial,

să semneze, împreună cu clerul greco-catolic, în februarie
1918, o „declaraţie de loialitate” faţă de „Sf. Coroană ungară”,
susţinând „indestructibilitatea patriei noastre maghiare” şi că
nu doresc autonomia Transilvaniei şi unirea cu România! Aces-
ta a fost rolul „nefastului renegat Mihalyi Peter”. Mai mult, el a
refuzat să vorbească româneşte în parlamentul maghiar cu Al.
Vaida-Voievod, când a declarat că Transilvania se va uni cu
România18.
Unui astfel de păcat de moarte a căzut şi Vicarul unit al
Maramureşului, Tit Bud, care a aderat la „partidul unic ma-
ghiar” din Maramureş, format din unguri, evrei, ucraineni şi
câţiva funcţionari români loiali Coroanei maghiare, o „alianţă
politică” cu ţel clar de deznaţionalizare, antiromânească.
Cei mai mulţi intelectuali, fruntaşi ai românismului, ţă-
rani şi funcţionari din administraţie au refuzat oferta de privile-
gii maghiare, avându-i ca pildă vie pe dr. Ioan Mihalyi de Apşa
şi pe fratele său mai mic, Gavrilă Mihalyi jr. (n. 1850 la Ieud,
d. 1878, la 28 de ani!). Şcolit în ţări străine, acolo unde „clima
şi aerul erau pline de idei mari, sublime” – cum o mărturisea
într-o scrisoare către prietenul său Artemie Anderco (n. la Bor-
şa 1853, d. 1877) – şi Gavrilă, ca şi fratele său Ioan, s-a „retras
în cuibul părintesc (Maramureş) pentru a servi cu luminile
noastre celor ce sunt legaţi de noi prin sânge şi suvenire istori-
că”.
Cum afirma şi prof. dr. Mihai Dăncuş, Ioan Mihalyi de
Apşa, „stabilit definitiv în Sighetu Marmaţiei”, a dus, vreme de
aproape 50 de ani, „o activitate prodigioasă pentru emanciparea
poporului român din Maramureş”. Era „o figură luminoasă de
cărturar patriot”, „pregătit pentru ceea ce va face toată viaţa:
apărarea în justiţie a drepturilor milenare ale poporului român
din Maramureş împotriva celor care încercau să-l dezmoşte-
nească, precum şi scoaterea la lumină prin cercetarea ştiinţifică
                                                            
18
Ziarul Unirea, nr. 8/1917, Blaj.
38
 

a dovezilor originii, vechimii şi permanenţei neamului nostru

pe aceste plaiuri” şi sprijinirea „ţăranilor din stirpea cărora se
trăgea şi care-i ziceau: Domnul nostru Iancu Mihalyi”19.

2.2. Fondator al Asociaţiunii şi astrist pe viaţă

Mişcarea politică şi culturală, de presă a românilor tran-

silvăneni şi, implicit, din Maramureş, s-a declanşat cu o deose-
bită vigoare în momentul în care fruntaşii ei au intuit intenţiile
deznaţionalizatoare ale Guvernului de la Budapesta şi Curţii de
la Viena de a răpi autonomia Transilvaniei şi încorporarea
acestui spaţiu istoric românesc la Ungaria, mârşăvie întâmplată
în anul 1867.
În mai 1881 s-a format „partidul unic”, din PNR-urile
transilvănenilor şi bănăţenilor, care fiinţau din 1869. La Confe-
rinţa naţională de unificare a participat din Maramureş şi Ioan
Mihalyi.
Mai devreme s-au format renumitele asociaţii şi socie-
tăţi culturale, reuniuni ale învăţătorilor şi ale femeilor, reviste
şi ziare în limba română, toate vizând trezirea sentimentelor
naţionale ale românilor, solidaritatea lor în faţa învolburatei
ofensive de maghiarizare forţată.
„Numele lui Ioan Mihalyi este legat de toate instituţiile
culturale româneşti din acea vreme, multe dintre acestea fiind
creaţia sa”20.
Maramureşul a avut un rol de pionierat în această miş-
care cultural-socială.
Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Ma-
ramureş (ACPRMM) s-a înfiinţat în 13 decembrie 1860, din
iniţiativa comitelui suprem Iosif Man, unchiul lui Ioan Mihalyi.
A fost un an de răscruce, când după 11 ani de absolutism a re-
                                                            
19
Mihai Dăncuş, „Ioan Mihalyi de Apşa – figură luminoasă de cărturar pa-
triot”, în Acta Musei Maramorosiensis, vol. VI/2007, pp. 287-288.
20
Mihai Dăncuş, Op. cit., p. 288.
39
 

început viaţa constituţională. Gavrilă Mihalyi a fost ales mem-

bru al Locotenenţei regale de la Budapesta, iar Iosif Man numit
comite suprem al Maramureşului.
Celelalte societăţi şi asociaţii româneşti de prestigiu au
fost înfiinţate după Asociaţiunea din Maramureş. Astfel: Aso-
ciaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Po-
porului Român, ASTRA (1861-1918), Societatea Academică
„Petru Maior” din Budapesta (1862-1918), Academia Română
(1866), Societatea pentru Fond Teatru Român – SFTR (1870-
1918), Societatea Academică Studenţească „România Jună”
din Viena (1871-1918) etc.21
După Statute, la înfiinţare, denumirea era „Asociaţiunea
pentru cultura poporului român marmaţianu”. În calitate de
comite suprem, în prima şedinţă a Congregaţiei comitatense,
Iosif Man a propus înfiinţarea Preparandiei (liceu pedagogic)
pentru pregătirea învăţătorilor atât de necesari învăţământului
din comitat.
Cu toate opreliştile şi „sugrumările” Guvernului ma-
ghiar – care a tărăgănat aproape un deceniu aprobarea Statute-
lor, deşi actele şi-au găsit un înflăcărat „avocat” în persoana dr.
Gavrilă Mihalyi, aflat în post important la Budapesta – Asocia-
ţiunea va fiinţa peste 80 de ani!
După revenirea în Maramureş, în 1872, tânărul Ioan
Mihalyi a devenit membru fondator al Asociaţiunii, semnând în
1868, în calitate de notar, actul fondator – Statutele.
Nezdruncinatele sale simţăminte patriotice sunt relevate
şi de demnitatea sa de a consemna în Statute dreptul la o viaţă
naţională, la autonomie a românilor maramureşeni. Paragraful
56 al Statutelor stipula ferm că „Limba învăţământului ordinar
este cea română”, iar scopul Preparandiei „este de a creşte şi
instrui pentru şcoalele comune române învăţători şi cântăreţi
calificaţi după cerinţa timpului”.
                                                            
21
Valeriu Achim, Nord-vestul Transilvaniei. Cultură naţională – finalitate
politică. 1848-1918, Baia Mare : Gutinul, 1998, p. 150.
40
 

Înainte de a fi notar şi casier, până la sfârşitul vieţii,

Ioan Mihalyi a fost ideologul de bază al Asociaţiunii, „creierul
şi inima ei”22.
În Adunarea Generală din anul 1872, mâhnit de starea
înapoiată în care se aflau maramureşenii în mai toate domenii-
le, într-o amplă expunere făcută, Ioan Mihalyi sublinia, printre
altele: „Simţim cu toţii că suntem într-o stare foarte nefavorabi-
lă în toate privinţele, vedem că civilizaţiunea, progresul secolu-
lui ne-au găsit nepregătiţi, aşa-zicând, în stare primitivă. In-
strucţiunea elementară datează la noi abia de ieri, de alaltăieri.
În urma culturii ce se dezvoltă, trebuinţele poporului cresc pe
zi ce trece, iar puterea lui productivă fiind tot mai veche, nu e
în stare să acopere toate aceste trebuinţe şi cu durere vedem pe
mulţi pierzându-şi moşioarele rămase de la părinţi... E un lucru
dureros a vedea o mulţime de români pierzând ţarina cea sa-
cră ce le-a servit de refugiu în contra inamicilor externi...
Noi, care am apărat moşiile noastre în decurs de 17
secoli, chiar acum suntem ameninţaţi a le pierde în timp de pa-
ce, acum când comerţul şi industria sunt pe calea dezvoltării.
Vreo câţiva funcţionari, vreo câţiva preoţi, în zilele de
acum nu pot salva un popor, dacă masa lui cea mare rămâne tot
masa primitivă a secolelor întunecoase.
A sosit timpul suprem, când trebuie să ne ocupăm serios
de noi înşine şi să fim pătrunşi de aceea că numai o educaţiune
naţională poate să şteargă de pe faţa noastră urmele ruşinoase
ale trecutului, dacă vom creşte pentru patrie, pentru naţiunea
română, români culţi, învăţaţi, români liberi şi virtuoşi.
[...] Menirea năzuinţelor noastre este cultura poporului
nostru. Deci, între hotarele comitatului am dori să se lăţească
cultura, care, ca un soare luminător, deşteaptă la viaţă orice fi-
inţă amorţită, dăruind poporului libertate, avere şi tărie”23.

                                                            
22
Mihai Marina, Op. cit., p. 117.
23
Tit Bud, Analele Asociaţiunii... 1860-1905, Gherla, 1906, pp. 32-39.
41
 

Aceste obiective esenţiale pentru ieşirea din sărăcie şi

ignoranţă au fost accentuate de Ioan Mihalyi şi în Adunarea
Generală din 11 aprilie 1878, atrăgând atenţia membrilor Aso-
ciaţiunii şi celor vizaţi de impact: „Trăim într-o epocă de trans-
formare şi acel popor care va ieşi din dânsa fără o clasă cultă
va fi condamnat la o soartă mai tristă ca toate acelea care ne-au
încercat secolii trecuţi. Fără cultură nu este nici avuţie, nici
viaţă socială, nici libertate”.
În Adunarea Generală din 26 august 1872, Ioan Mihalyi
a fost numit, pe lângă funcţia de secretar, şi casierul Asociaţiu-
nii, fiindu-i încredinţată sarcina de a se ocupa de construirea
internatului pentru Preparandie.
Averea la acea dată a Asociaţiunii era de numai 2.000
de florini, ori lucrările de edificare a internatului reclamau cel
puţin 20.000 de florini. Cu sprijinul comisiei (vicepreşedinte
Vasile Mihalca) s-a recurs la împrumuturi, garantate cu averea
personală, cu ipoteci şi cambii pe averea fraţilor Petre şi Ioan
Mihalyi, a lui Mihalca. Ioan Mihalyi, cu simţul lui gospodă-
resc, chibzuit, persuasiv, a procurat tot felul de materiale de
construcţii, a angajat persoane, „târguindu-se cu 50-60 de per-
soane”.
Eficienţa activităţii sale neostenite, jertfelnice, ca şi în-
ţelegerea găsită la maramureşeni a fost confirmată în Adunarea
Generală a Asociaţiunii din 21 noiembrie 1885, când a anunţat
terminarea lucrărilor de construcţie a internatului, care au cos-
tat peste 40.000 de florini. Asociaţia mai avea o datorie la
bănci de 6.867 florini, iar veniturile din chiriile prăvăliilor erau
de 3.282 florini. Întrucât nu se puteau plăti din veniturile puţine
datoriile decât în doi ani, în aceeaşi adunare s-au semnat dona-
ţii în valoare de 3.084 florini. Între donatori se aflau, după ve-
chea expresie „de la vlădică până la opincă”, toate categoriile
de români: ţărani, învăţători, preoţi, intelectuali, în frunte cu

42
 

episcopul Lugojului, dr. Victor Mihalyi şi fraţii săi Petru, Ioan

şi Gavrilă etc.24
Între 1860 şi 1905 numărul membrilor Asociaţiunii a
fost de 348. Începând cu anul şcolar 1886/1887 internatul a
adăpostit 12 elevi bursieri şi 6 cu plată. Toţi elevii care au frec-
ventat Preparandia – peste 120 – au fost pregătiţi de Ioan
Buşiţia, care timp de 8 ani a constituit „întregul corp profeso-
ral”. Buşiţia, mult apreciat de Ioan Mihalyi, a fost nu numai un
pedagog dăruit profesiei, ci şi un fervent dezvoltator, împreună
cu dascălii pregătiţi de el, de progres, de cultură, de ştiinţă, de
românism în Maramureş. La numirea sa în funcţie în 10 no-
iembrie 1861, conducerea Asociaţiunii i-a cerut nu numai „a
deştepta şi a învăţa tinerimea în ştiinţele cele pentru ei de lip-
să”, ci şi „să-i conduci, să-i înveţi, să-i pregăteşti, ca ieşind
din institut să se poată apleca de învăţători comunali”. Acest
apostol al învăţământului românesc din Maramureş şi-a onorat
cu demnitate cerinţele impuse de Asociaţiune.
Cum am arătat, numele lui Ioan Mihalyi a fost organic
legat de toate asociaţiile, societăţile, reuniunile culturale din
acea vreme în Maramureş.
Ioan Mihalyi a fost membru al ASTREI din anul 1867 şi
membru pe viaţă din 1904. În Maramureş, ASTRA şi-a organi-
zat despărţăminte mai târziu, după cum afirma istoricul Ale-
xandru Filipaşcu, „bătrâna Asociaţiune se mărginea numai la
întreţinerea convictului”. Unii dintre conducătorii săi, între care
şi vicarul greco-catolic Tit Bud, erau îngrijoraţi şi de caracterul
şagunian, ortodox, al întemeietorilor ASTREI, deoarece aceas-
ta „ar periclita existenţa Asociaţiunii”25.
Nu de aceeaşi opinie era acad. Ioan Mihalyi de Apşa. El
avea o viziune mai elevată a relaţiilor dintre uniaţi şi ortodocşi
când era în joc păstrarea fiinţei româneşti prin educaţie şi cultu-
ră. În 20 august 1911 s-a înfiinţat Despărţământul Vişeu-Iza.
                                                            
24
Mihai Marina, Op. cit., pp. 151-152.
25
Istoria Maramureşului, 1940, pp. 226-227.
43
 

La Sighet, deşi Ioan Mihalyi şi alţi intelectuali au dorit înfiinţa-

rea despărţământului încă din ianuarie 1913, această năzuinţă a
fost realizată abia în 25 februarie 1914. Cererea de înfiinţare a
întârziat din cauza respingerii ei şi tărăgănării pe motiv că „în
Ungaria nu este dorită decât propagarea culturii maghiare”.
Ioan Mihalyi a sprijinit Societatea de lectură
„Dragoşiana” a românilor din Maramureş, care se întrunea în
locuinţa sa, a susţinut Societatea pentru crearea unui fond de
teatru român, a înfiinţat o tipografie românească la Sighet. Inte-
resat de îmbunătăţirea soartei românilor, el a contribuit la des-
chiderea „Băncii Maramureşene”, a fost unul din patronii ser-
bărilor jubiliare ale Societăţii „Petru Maior” (1912), prezidând,
cu acest prilej, şi Conferinţa intelectualilor români care pregă-
teau adunarea de protest de la Alba Iulia împotriva înfiinţării
episcopiei greco-catolice ungureşti de la Hajdúdorog, menită să
intensifice maghiarizarea şi deznaţionalizarea românilor şi prin
religie, vinovat de acest act mârşav fiind şi Papa de la Roma.
Timp de aproape o jumătate de veac, „Ioan Mihalyi a
stat ca o stâncă în calea tuturor încercărilor de deznaţionali-
zare şi alte nedreptăţi la care era supus poporul român din
Maramureş”26. El a luptat, încă din tinereţe, de la alcătuirea şi
semnarea Statutelor Asociaţiunii, pentru cultivarea limbii ro-
mâneşti în învăţământul confesional, în biserică, pentru recu-
noaşterea limbii române, „reuşind s-o întroneze ca limbă proto-
colară”.
În adunarea comitatului din 1907 a susţinut cauza limbii
române, protestând cu vehemenţă împotriva legii reacţionare
şcolare a ministrului Albert Apponyi, care stipula scoaterea
limbii române din şcolile confesionale. „A rămas şi se va păs-
tra ca un document în arhivele neamului protestul românului
Ioan Mihalyi, la 1907, împotriva legii şcolare a ministrului
Apponyi”27.
                                                            
26
Mihai Dăncuş, Op. cit., p. 289.
27
Revista Căminul nostru, Sighet, 1924.
44
 

De altfel, cu acelaşi curaj se pronunţase şi în 18 noiem-

brie 1904 împotriva proiectului ministrului şovin Albert
Berzevieczky, care urmărea „dărâmarea altarelor noastre de
cultură”.
Prestigiul şi autoritatea morală, etică şi intelectuală, spi-
ritul enciclopedic şi vizionar al lui Ioan Mihalyi i-au adus o
deosebită faimă în toată Transilvania, fiind consultat şi solici-
tat şi de instituţii cultural-religioase din Cluj, Gherla ş.a.
Încercarea de a ocupa postul de subprefect în 1898 a
fost torpilată de mai mulţi consilieri ai comitatului, în majorita-
te unguri şi evrei, fapt ce l-a determinat pe Gábor Várady, re-
dactorul ziarului maghiar Máramaros, să publice poezia
„Kurva vármegyének Lator Alispania” (vicecomitele bandit al
judeţului – Cocotă). Ioan Mihalyi a „trebuit” să cadă la vot „fi-
indcă era valah”28.
Numele acad. Ioan Mihalyi rămâne în istoria Maramu-
reşului – şi nu numai – ca ideologul, omul de cultură enciclo-
pedică, modelul şi magistrul formării unei noi generaţii de in-
telectuali români – generaţia Unirii.

2.3. Diplomele – cartea de aur a Maramureşului

În 7 aprilie 2011 se lansa în premieră la Sighetu Mar-

maţiei un nou volum de Diplome maramureşene, cuprinzând
364 de documente, mărturii, extrase din lucrări publicate în
epocă. După cum declara prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, mem-
bru corespondent al Academiei Române, care a pregătit mai
bine de 5 ani această nouă Carte de aur a Maramureşului, îm-
preună cu un colectiv de traducători şi istorici din Sighet şi
Cluj-Napoca, „această lucrare nu poate purta numele de volu-
mul II, întrucât documentele răzleţite au fost în parte strânse şi
ordonate de urmaşii lui Mihalyi”, diplomele şi documentele
„sunt complet noi şi diferite în proporţie de 95%” faţă de pri-
                                                            
28
Alexandru Filipaşcu, Op. cit., p. 177.
45
 

mul tom din 1901, pentru care Ioan Mihalyi de Apşa a primit
premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române29.
În această nouă lucrare – documentele fiind strânse de
domnişoara Lucia Mihalyi, fiica academicianului, şi păstrate cu
sfinţenie de prof. dr. Mihai Dăncuş, director al Muzeului Ma-
ramureşului şi organizatorul Casei-muzeu „Acad. dr. Ioan
Mihalyi de Apşa” – se găsesc „grăunţe de aur legate de cultura
românească maramureşeană şi, prin extensiune, de întreaga
mărturie a manifestării poporului român în secolele XVI, XVII
şi XVIII”, cronologic fiind „publicate documente de la 1500 la
1790, cu referiri şi la anii 1400” (Ioan-Aurel Pop).
Cum se ştie, Ioan Mihalyi nu era istoric de profesie, ci
jurist. Fusese, ca student la Budapesta, audient de cursuri de
istorie, pasionat de arheologie, chiar colecţionar şi mare iubitor
de cultură. Din acest motiv, noul volum de diplome şi alte do-
cumente conţine peste 1.500 note ale editorului, care întregesc
şi corectează varianta latină. După cum declară acad. Ioan-
Aurel Pop, „în acest nou volum, avem o biografie mai comple-
tă a lui Mihalyi de Apşa şi a familiei sale”, vrând „ca lumea să
înţeleagă de ce Mihalyi a avut această idee, de strângere la un
loc a documentelor latineşti, care privesc Maramureşul, pentru
că fără ele pierdem enorm de mult din zestrea noastră spiritua-
lă”.
După mai bine de un secol, volumul apărut în 2011,
pregătit pentru exigenţele omului contemporan, dezvăluie, din
suma de surse medievale, nu numai „identitatea noastră ca
români, într-unul din cele mai îndepărtate colţuri ale români-
tăţii, la limita de Nord a românităţii, dar descoperă elemente
fantastice legate de succesiunea curentelor de cultură. Se vede
cum s-a manifestat Iluminismul în Maramureş, între români,
ceea ce se ştia foarte puţin”. Între acestea se află câteva varian-
te ale Supplex Libellus Valachorum elaborate în Maramureş,
                                                            
29
Graiul Maramureşului, 14 mai 2011, pp. 1, 10, interviu realizat de Flo-
rentin Năsui.
46
 

după nevoile societăţii româneşti din Maramureşul acelor

vremi, despre care, la fel, nu se ştia sau se ştia extrem de puţin.
În temeiul Diplomelor maramureşene din secolul XIV şi
XV, apărute în 1900 şi premiate de Academia Română, Ioan
Mihalyi a fost ales, în 25 martie 1901, membru corespondent al
forumului „nemuritorilor”. El a fost primul academician român
din Maramureş, cum a fost şi primul doctor în drept. Aceste
diplome cuprindeau în cele aproape 700 de pagini tipărite, 366
de documente în limba latină şi câte unul în limbile maghiară şi
română, însoţite de traduceri în rezumat, note şi comentarii de
mare acribie ştiinţifică.
La o sesiune de comunicări a Societăţii Istorice Ma-
ghiare, desfăşurată la Sighetu Marmaţiei şi la Baia Mare între
25 şi 31 august 1889, Ioan Mihalyi, adresându-se „confraţilor
noştri” maghiari, a prezentat un amplu Studiu despre diplomele
maramureşene, publicat într-o prestigioasă revistă de istorie şi
arheologie din Budapesta în aceeaşi lună. Acesta a fost tradus
în limba română de Janos Roman şi publicat în text integral
pentru prima dată în anuarul Muzeului Maramureşului – Acta
Musei Maramorosiensis (vol. VI/2007, pp. 291-302).
Studiul lui Ioan Mihalyi a stârnit un viu, dar şi contro-
versat şi contestat subiect al sesiunii istoricilor maghiari.
Ziarul Gutinul (I, nr. 23/1889) din Baia Mare a rezervat
spaţii mari analizei critice a lucrărilor sesiunii. Cum scrie zia-
rul, doi dintre „dizertanţi” căutau să „detragă” din originea ro-
mânilor maramureşeni, Ioan Mihalyi, luând poziţie hotărâtă în
această problemă, a susţinut, textual, că „este cu neputinţă a
crede că în Maramureş, în veacurile X-XIII, n-ar fi fost locui-
tori, căci – ziceau ei – dacă se află documente din veacul al
XIII-lea, este semn că a locuit cineva pre aici şi mai înainte”.
Între cei doi istorici se afla şi Szilágyi István – profesor,
director de liceu la Sighet, alcătuitorul unei monografii a Comi-
tatului Maramureş (516 p.), apărută la Budapesta în anul 1876,
la care a colaborat şi dr. Ioan Mihalyi. Viitorul academician

47
 

maghiar a afirmat „cu rea intenţie, că perioada preistorică a

Maramureşului vine înspre noi până în secolul al XIII-lea”, aşa
încât cel ce intenţionează să scrie istoria acestui judeţ trebuie să
înceapă cu acest secol al XIII-lea, când documentele dovedesc,
în sfârşit, puternice organisme politice, ecleziastice şi culturale.
Szilágyi István nu recunoaşte decât documentul scris, dincolo
de care nu există istorie. Cu alte cuvinte, istorie există numai
de la venirea ungurilor în Europa.
Meritul lui Ioan Mihalyi constă în faptul că, prin studiul
său, prezentat în sesiunea istoricilor maghiari, nu consideră –
contrazicându-l pe Szilágyi în mod deschis – existenţa diplo-
melor drept singurul argument, singura dovadă a vechimii şi
continuităţii românilor maramureşeni. El amintea, ca dovadă, şi
actul prin care comitatul este atestat din anul 1199, provenit din
arhiva din Sopron, ca şi alte mărturii scrise. „Ar fi o greşeală (a
înţelege) – scrie Mihalyi – că înainte de anii pomenirii comita-
tului nostru (acesta) să fi fost un ţinut nelocuit, ba din contră,
putem zice şi noi ca Horaţiu (text în latină, tradus): „Au trăit
mulţi viteji şi înaintea lui Agamemnon, dar toţi s-au pierdut
neplânşi în noaptea lungă, nemărginită, neavând cine să cânte
amintirea lor”.
Publicându-i comunicarea, ziarul Gutinul (I, nr. 30/23
octombrie 1889) concluzionează: „Această disertaţiune a fost
clasică. Se vede că dl. dr. Ioan Mihalyi se ocupă serios cu isto-
ria poporului român din Maramureş”30.
Apariţia în 1900 a Diplomelor maramureşene, alcătuită
şi comentată de dr. Ioan Mihalyi, a lărgit „incomparabil baza
documentară a istoriografiei Maramureşului, deschizând cerce-
tării posibilitatea de a muta accentul pe fenomenele de istorie
politică... pe probleme esenţiale ale istoriei maramureşene, cele
social-economice, oglindite mai amplu şi mai detaliat într-un

                                                            
30
Valeriu Achim, Op. cit., pp. 315, 416-417.
48
 

material documentar unitar”31.

În 16 mai 2009, în Casa-muzeu „Acad. dr. Ioan Mihalyi
de Apşa” din Sighetu Marmaţiei a fost lansată, în premieră,
ediţia a IV-a, prima în limba română, a Diplomelor din secolele
XIV-XV, traduse din latină de prof. univ. dr. Vasile Rus de la
Universitatea clujeană şi prefaţată de acad. Ioan-Aurel Pop.
În prefaţa ediţiei, ca şi la masa rotundă din Casa-muzeu,
amfitrion fiind dr. Mihai Dăncuş, academicianul clujean afir-
ma: „Sunt copleşit de emoţie pentru că suntem la al patrulea
monument de cultură românească în vechea capitală a Mara-
mureşului, aceea care dădea tonul în civilizaţia românească a
secolului al XIV-lea”, lăudând Societatea Culturală „Pro Ma-
ramureş – Dragoş Vodă” şi pe „sufletul acesteia, dl. Vasile Iu-
ga de Sălişte” pentru tipărirea Diplomelor în limba română.
„Lucrări de acest gen, readuse în atenţia publicului, sunt
grăunţe de aur pentru dezorientarea care pândeşte în ultimii ani
tineretul şi chiar întreaga societate. Şi cartea e un stâlp de
demnitate, pentru că vorbeşte de o ţară, cea a Maramureşului,
care a avut atâta forţă interioară încât a creat o altă ţară. Din
Ţara Maramureşului s-a născut Moldova”32.
Redactorul-şef al ziarului Graiul Maramureşului, poe-
tul şi jurnalistul Gheorghe Pârja, considera că apariţia în limba
română a Diplomelor a fost „evenimentul editorial al secolului”
şi că „marii cărturari români, în frunte cu Nicolae Iorga, au în-
ţeles imediat că, fără această carte nu se poate scrie istoria
românilor”.
Dr. Ioan Mihalyi de Apşa, deşi nu era un istoric titrat,
prin cele 366 de diplome publicate în 1900 şi traduse în româ-
neşte în 2009 de „excelentul latinist şi elenist Vasile Rus”, car-
te unică în felul său, „se exprimă o întreagă lume, un univers de
realităţi, aspiraţii, dorinţe, împliniri şi eşecuri, într-un corolar
                                                            
31
Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti : Editura
Academiei RSR, 1970, p. 50.
32
Graiul Maramureşului, 22 mai 2009.
49
 

de fapte strânse laolaltă cu migală şi pricepere”. Diplomele din

1900, ca şi cele publicate în 2011, au constituit şi vor servi
drept îndreptar al studierii şi înţelegerii Evului Mediu pentru
generaţii de istorici, ele iluminând trecutul glorios românesc al
Maramureşului.
Diplomele lui Mihalyi au avut un larg răsunet în ţară, în
rândul istoricilor, al presei. După cum scrie conf. univ. dr. Ni-
colae Iuga, cartea a fost „intuită imediat de către marile perso-
nalităţi culturale ale epocii: Ioan Mihalyi este vizitat la Sighet
de către I. Russu-Şirianu (nepot al lui Slavici, redactor al Tri-
bunei de la Sibiu), Iosif Vulcan, Nicolae Iorga; începe cores-
pondenţa cu B.P. Hasdeu, cu I. Kalinderu sau cu Dimitrie Stur-
dza”33.
Revista Familia (nr. 2/1901) a publicat procesul-verbal
al şedinţei de primire în Academie. Cele 1.100 de exemplare
ale cărţii au fost distribuite pe bază de abonament, cumpărate
de către parohii, şcoli şi intelectuali, chiar şi de către ţărani din
Maramureş, de numeroase personalităţi academice, ştiinţifice,
culturale. Pe adresa lui Ioan Mihalyi din Sighet au sosit nume-
roase scrisori de mulţumire din Bucureşti, Blaj, Craiova, Bâr-
lad, de la Cernăuţi. Dr. Victor Mihalyi de Apşa, mitropolitul
Ardealului, a cumpărat 100 de exemplare, pe care le-a difuzat
„societăţilor academice occidentale”.
Vreme de aproape 40 de ani, în calitate de jurisconsult,
de avocat, apărător în procese de succesiune, partaj, ieşire din
indiviziune, grăniţuire, tulburare în posesie etc. „Domnul nos-
tru Iancu Mihalyi”, cum îl numeau cu respect şi veneraţie ţăra-
nii, a adunat diplome nobiliare, care garantau drepturile de po-
sesiune şi proprietate, păstrate de deţinători, „în lăzile lor de
zestre secole de-a rândul, cu sfinţenie, ca pe lumina ochilor, ca
pe adevăratele scripturi”34.
                                                            
33
„Diplomele maramureşene – prezentare generală”, în Maramureş – vatră
de istorie milenară, vol. III, 1997.
34
Nicolae Iuga, Op. cit., pp. 118-119.
50
 

Relevând semnificaţia patriotică, istorică a demersului

său, Ioan Mihalyi scria: „Precum în genere nu se poate scrie
istoria fără a avea la dispoziţiune izvoare istorice, astfel nu se
poate cugeta nici la scrierea istoriei Maramureşului până ce
nu va fi adunată şi publicată după putinţă toată materia referi-
toare la acest comitat. Asta m-a îndemnat să dau publicităţii o
parte din datele istorice referitoare la locul meu natal... şi s-o
pun la dispoziţia mult onoratului public cetitor, necruţând nici
osteneală multă, nici jertfe materiale”35.
În 1914 s-a declanşat Primul Război Mondial. În hota-
rul Maramureşului, în Rutenia, în Galiţia, luptele dintre armate-
le germane şi austro-ungare şi trupele ţariste aduceau fiorii şi
vaietele morţii. În aceste împrejurări dramatice, viaţa lui Ioan
Mihalyi era în mare pericol. Avea 70 de ani, împovăraţi de
multe sacrificii pe care le-a făcut pentru cauza românilor din
Maramureş, în apărarea fiinţei lor naţionale, a limbii şi culturii,
a identităţii lor româneşti. Din cauza bolii şi slăbiciunii vârstei,
Ioan Mihalyi, care părăsise Sighetul, a trebuit, în drum spre
fratele său, dr. Victor Mihalyi de la Blaj, să adăsteze la Gherla,
în casa bunului său prieten, episcopul dr. Vasile Hossu. A tre-
cut la cele veşnice în 12 octombrie 1914, fără să vadă împlinit
idealul Unirii celei Mari din 1918 pentru care a luptat încă din
1881, când a participat la crearea Partidului Naţional Român la
Sibiu.
Vestea morţii sale a zguduit inimile românilor nu numai
din Maramureş, ci şi a celor transilvăneni. Gazeta Unirea de la
Blaj anunţând tragicul eveniment, evocându-i personalitatea,
conchidea: „Cu dânsul se stinge unul dintre puţinii conducă-
tori ai poporului nostru din aceste părţi, care abia în timpul
din urmă a început să poată fi trezit la o conştiinţă mai vie a
legăturilor de cultură şi de sentimente ce trebuie să fie între
toţi românii de oriunde”.

                                                            
35
Din „Precuvântare”, Diplome..., p. VIII.
51
 

La mai bine de un deceniu de la moarte, Gazeta mara-

mureşeană din 5 iunie 1925, înainte cu aproape două luni de la
dezvelirea statuii de bronz de la Sighet (30 august 1925), con-
semna: „Vrednic este de memoria slăvită şi amintire veşnică –
pentru că ne-a fost reazăm, înţelepciune şi cinste, iar prin naţi-
onalismul hotărât ca un Luceafăr în întunericul renegatismului
ne prevedea zorile redeşteptării naţionale”.
În 7 iunie 1925 şi ziarul Patria (nr. 122) insera o amplă
evocare intitulată „Un idealist, dr. Ioan Mihalyi de Apşa”. Între
altele, în articol se aminteşte o adresă făcută de Ioan Mihalyi în
1895 către internatele din Blaj, Oradea şi Beiuş şi către
consistoarele respective prin care se recomandă spre primire
mai mulţi tineri români, care „cercând drumul recomandat, au
dat generaţia naţionalistă, care a trezit conştiinţa naţională şi
lucrează la organizarea şi regenerarea Maramureşului”,
punându-se el însuşi „în fruntea acestei tinerimi”. Dr. Ioan
Mihalyi este primul român maramureşean glorificat în acest fel
(prin statuie, n.n.), înainte chiar de a i se fi repatriat din Gherla
rămăşiţele pământeşti.
În tragica toamnă a anului 1940, horthyştii au dărâmat
monumentul, statuia dispărând. „Diplomele însă nu pot să dis-
pară; sunt o scriptură nepieritoare, care trebuie doar – din
timp în timp – reeditată”36. Şi reeditarea s-a făcut chiar în lim-
ba română în anul 2009 şi volumul II în 2011. Iar bustul, de
această dată din marmură albă, operă a sculptorului sighetean
Mihai Borodi, s-a dezvelit în 1 Decembrie 1988, de ziua Marii
Uniri. Aşezat în faţa edificiului fostei Prefecturi şi la câţiva
paşi de Casa-muzeu, ce-i poartă numele ilustru, Ioan Mihalyi
de Apşa iradiază şi de pe acest soclu marea sa omenie, înţelep-
ciune de ctitor, gândind parcă la curgerea neîntreruptă, româ-
nească, a istoriei Maramureşului.

                                                            
36
Nicolae Iuga, Op. cit., p. 120.
52
 

2.4. Omul şi eruditul

Ioan Mihalyi de Apşa n-a fost doar un jurist remarcabil,

un spirit enciclopedic, ci şi un familist onorabil, un om între
oameni, iubit şi respectat atât de elita vremii, cât şi de către
oamenii simpli, cei cu bun simţ şi generatori şi păstrători ai tra-
diţiilor, limbii şi poporului naţional.
Prima sa soţie a fost Paulina Dunca, din viţa nobilei
familii Dunca de Şieu, cu părinţi în înalte slujbe împărăteşti în
Guvernământul Bucovinei, la Cernăuţi, care a decedat în 1878.
Iustina Mihalyi (1862-1949), a doua soţie, a fost fiica
protopopului Paul Pop din Vişeu de Sus şi a Anei Chindriş,
aleasă în iunie 1923 membră de onoare a Societăţii Academice
social-literare România Jună din Viena.
Ioan şi Iustina au avut 12 copii – 8 fete şi 4 băieţi. Toţi
s-au remarcat, în felul lor, în rândul intelectualităţii. Cornelia a
fost elevă a pictorului Simon Hollosy, Adriana şi alte surori ale
ei făceau parte din rândul „domnişoarelor muzicii culte”.
Longin (1896-1948), cu studii la Budapesta şi la Blaj, a
ocupat înalte posturi la Prefectura judeţului, în Consiliul Diri-
gent, „fiind simpatizat de toate cercurile intelectuale
sighetene”37.
Longin, care în preajma Unirii primise un drapel trico-
lor de la Iuliu Maniu, împreună cu cele 8 surori, au brodat, în
noaptea de 21/22 noiembrie 1918, drapelul românesc, care a
fost înfăţişat în dimineaţa zilei de 22 noiembrie Marii Adunări
de la Sighet – de 10.000 de maramureşeni – în care se depunea
jurământul de credinţă al membrilor Consiliului Naţional Ro-
mân din Maramureş. Deşi ameninţate cu spânzurarea, cu fâşiile
sfârtecate din Tricolor, surorile Mihalyi au înfruntat cruzimea
autorităţilor maghiare, cărora le fugea pământul Maramureşului
de sub stăpânirea vremelnică, arborând steagul în balconul Ca-
sei ilustrului lor tată.
                                                            
37
Ecoul Maramureşului, II, nr. 22, 18 mai 1935.
53
 

Domnişoara Lucia Mihalyi (1903-1999) a fost longevi-

va urmaşă şi moştenitoare care, ca un arhivar virtuos, a păstrat
tezaurul de diplome şi documente al familiei.
În Sighet, ca şi în Maramureş, juristul şi academicianul
Ioan Mihalyi de Apşa s-a purtat ca un intelectual, cu respect
faţă de colegii lui de generaţie şi faţă de tânăra generaţie în
formare intelectuală. O profundă preţuire o manifesta faţă de
ţărani, care l-au numit, cum am mai arătat, atât de simplu şi
curat, „Domnul nostru Iancu”. Cum i-au spus codrenii sălăjeni
şi fruntaşii românilor ardeleni şi lui George Pop de Băseşti –
„Badea George”. Ce poate fi mai omenos, mai respectuos, mai
venerabil decât să ţi se adreseze cu atâta încredere şi căldură
sufletească semenii?
În 1925, când i-a văzut bustul în bronz de la Sighet, o
ţărancă de pe valea Marei, care l-a cunoscut, a stat uimită,
zicându-le celor din jur veniţi la târg: „Nu seamănă cu domnul
Iancu”. „De ce?” a întrebat un tânăr. „Apoi, domnişor, eu l-am
cunoscut bine pe domnul Iancu. El umbla întotdeauna cu capul
plecat, dar aici capul e în sus”. „Da, mătuşe – i-a zis tânărul –
dar atunci era aici ţară străină şi era amărât. Acum e în ţara lui,
România, şi are dreptul să privească cu mândrie, ţinând capul
sus”.
Mihai Marina, care consemnează povestea (Maramure-
şeni..., p. 157), aminteşte şi faptul că Ioan Mihalyi – deşi „era
om mândru, însă prietenos şi comunicativ” – umbla mereu fără
pălărie, iar cei care îl întrebau despre acest gest, el le răspun-
dea: „Strămoşii noştri români nu purtau pălării. Port iarna că-
ciulă, ca ceilalţi strămoşi, dacii. Şi-apoi nu port pălărie şi pen-
tru că nu vreau să ridic pălăria în faţa oricui”.
Pe lângă demersurile neostenite pentru culegerea Di-
plomelor, Ioan Mihalyi de Apşa, în virtutea cursurilor de la
Budapesta, s-a ocupat şi de cercetări arheologice, „care au dus
la constituirea unor colecţii de mare valoare ştiinţifică şi docu-
mentară, la deschiderea de orizonturi pentru cercetarea ulteri-

54
 

oară. Piese din neolitic, epoca bronzului, a fierului, precum şi o

bogată colecţie de numismatică, care acoperă perioada secole-
lor I-IV d.Hr., au făcut obiectul studiului riguros finalizat cu o
lucrare în manuscris Pământul Maramureşului în timpul preis-
toriei38.
Ca zonă a dacilor liberi, Maramureşul n-a rămas izolat
de celelalte provincii romane. Dovezile sunt tezaurele de la Sa-
rasău (circa 9 kg de piese din aur), descoperite în 1847, ori cei
peste 1.100 dinari de argint de la Teceu, cu monede din vremea
unor împăraţi romani, ca şi piesele arheologice de la Giuleşti,
Ieud etc. După cum afirma Ioan Mihalyi în autobiografia sa,
acestea proveneau din satele Maramureşului, „înlăturând orice
dubii de rea-credinţă”.
Cu toate că era în vii dispute cu prof. Szilágyi István,
care publicase la Budapesta în 1876 „celebra monografie dedi-
cată comitatului Maramureş” (Mihai Dăncuş), Ioan Mihalyi a
conlucrat cu acesta la crearea Societăţii pentru muzeu în judeţul
Maramureş şi chiar a primului muzeu sighetean, colecţiile lor
înscriindu-se printre primele obiecte de tezaur ale instituţiei
muzeale.
Despre impresionanta erudiţie a lui Mihalyi de Apşa
s-au pronunţat cei mai avizaţi istorici ai vremii lui, în frunte cu
Nicolae Iorga, care a spus că „fără această carte (Diplomele) nu
se poate scrie istoria românilor”. Elogii binemeritate i-au adus
Alexandru Filipaşcu – autorul cărţii Istoria Maramureşului, ca
şi a Enciclopediei familiilor nobiliare maramureşene de origi-
ne română, îngrijită de Ioan şi Livia Piso, apărută în 2006, la
Editura Dacia din Cluj-Napoca, aceasta cuprinzând peste 600
de familii de nobili români – Ioan Moga, cu un amplu studiu
despre voievodatul Maramureşului, ori Ştefan Pascu, Ioan Lu-
paş, Radu Popa etc.
Trimisul Tribunei de la Sibiu, Ioan Russu-Şirianu,
întâlnindu-l la Sighet pe Ioan Mihalyi, scria în revistă că acesta
                                                            
38
Mihai Dăncuş, Op. cit., p. 289.
55
 

era „istoric profund, jurist de primă forţă, la curent cu literatura

română. Mi-a plăcut de la prima vedere. Mic de statură, aşezat,
rar la vorbă, cu ochi pătrunzători şi buni în acelaşi timp, dl. dr.
Ioan Mihalyi într-adevăr îţi face impresia unui savant. Se ocupă
mai ales de istorie, având o colecţie interesantă de acte inedite
din trecutul Marmaţiei”.
Referindu-se la Diplome, prozatorul Alexandru Ivasiuc
scria în revista Contemporanul39: „Ioan Mihalyi a lucrat 40 de
ani la această carte recunoscută de toţi istoricii, verificată până
la detaliu. Din paginile ei, lipsite de grandilocvenţă hazardată,
se desprinde însă şi o lume, şi cartea este ca un roman... Rigoa-
rea ştiinţifică, argumentul convingător, bogăţia acestor docu-
mente ne dau sentimente mai profunde decât simplele cuvinte,
prin tăria adevărului. În plus, publicarea şi comentarea acestor
documente atrag atenţia nu numai asupra trecutului, dar sunt
modele şi pentru astăzi, orice trecut autentic aplecându-se asu-
pra prezentului”.
„Din acest străvechi pământ strămoşesc – scria acad.
Constantin C. Giurescu, tot în Contemporanul40 – s-au ridicat
oameni de seamă, care au cinstit, cu scrisul şi cu fapta lor, ro-
mânimea. Unul dintre aceştia, unul din cei mai mari, a fost
Ioan Mihalyi de Apşa, satul curat românesc de lângă apa Ti-
sei”. Oprindu-se la Diplome, acad. Giurescu scrie că „s-a năs-
cut acest impresionant volum... publicat în 1900 la Sighetu
Marmaţiei şi care constituie astăzi – şi va constitui pentru toate
generaţiile viitoare – oglinda curată a vieţii strămoşilor din
această parte de miazănoapte a pământului românesc... Publi-
când acest volum de diplome maramureşene, Ioan Mihalyi şi-a
durat, după cuvântul poetului, un monument mai trainic decât
bronzul. Şi sunt sigur că oamenii de azi, ai Maramureşului ce-
lui nou, vor adăuga cinstirea lor marelui lor înaintaş, în oraşul

                                                            
39
Nr. 1 (1521)/2 ianuarie 1976, pp. 1-2.
40
Nr. 45/1 noiembrie 1974, pp. 1-2.
56
 

în care acesta a trăit şi a muncit, cu dragoste faţă de neam şi

ţară”.

Bibliografie

Achim, Valeriu, Nord-vestul Transilvaniei. Cultură

naţională – finalitate politică. 1848-1918, Baia Mare : Gutinul,
1998.
Bud, Tit, Analele Asociaţiunii pentru cultura poporului
român din Maramureş, 1860-1905, Gherla, 1906.
Dăncuş, Mihai, „Ioan Mihalyi de Apşa – figură lumi-
noasă de cărturar patriot”, în Acta Musei Maramorosiensis, vol.
VI, 2007. Anuarul Muzeului Maramureşului, Sighetu Marmaţi-
ei, 2007.
Dăncuş, Mihai, „Scriitori şi savanţi maghiari despre
etniile din Maramureş” (I), în Acta Musei Maramorosiensis,
vol. II, 2004.
Filipaşcu, Alexandru, Enciclopedia familiilor nobile
maramureşene de origine română, Cluj-Napoca : Dacia, 2006.
Giurescu, C. Constantin, „Diplomele maramureşene.
Evocări”, în Contemporanul, nr. 45, 1 noiembrie 1974.
Gaftone, Vasile, Elitele Maramureşului istoric, Cluj-
Napoca : Risoprint, 2012.
Iuga, Nicolae, „Diplomele maramureşene – prezentare
generală”, în Maramureş – vatră de istorie milenară, vol. III,
1997, Cluj-Napoca : Editura „Dragoş Vodă”.
Ivasiuc, Alexandru, „Istorie (Despre Diplomele ma-
ramureşene)”, în Contemporanul, nr. 1-2 ianuarie 1976.
Marina, Mihai, Maramureşeni. Portrete şi medalioa-
ne, Cluj-Napoca : Editura „Dragoş Vodă”, 1998.

57
 

Mihalyi, Ioan de Apşa, Diplome maramureşene din

secolul XIV şi XV, ediţia a IV-a, Cluj-Napoca : Editura „Dragoş
Vodă”, 2009.
Năsui, Florentin, „Limba română din Maramureşul de
odinioară”. Interviu cu prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, membru
corespondent al Academiei Române, în Graiul Maramureşului,
nr. 6437, 14 mai 2011.
Temian, Laura, „Ioan Mihalyi de Apşa (150 ani de la
naştere). Fişă bibliografică”, în Bibliotheca Septentrionalis.
Buletin semestrial al Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”, Baia
Mare, II, nr. 1, ianuarie 1994.

58
 

Capitolul III

PĂRINTELE CTITORIEI
„UNIRII TUTUROR ROMÂNILOR”
VASILE LUCACIU
(22 ianuarie 1852, Apa –
28 noiembrie 1922, Satu Mare)

3.1. Magna cum laudae

Într-o perioadă istorică deloc

generoasă pentru românii din Ardeal,
din Partium şi Maramureş – care în-
că de la revoluţia paşoptistă sperau
în dezrobirea naţională, speranţe
ciuntite de răpirea autonomiei de că-
tre decretarea în 1867 a dualismului
austro-ungar, Guvernul de la Buda-
pesta luptând, prin deznaţionalizarea
românilor şi formarea „statului pur
maghiar” – ivirea pe scena luptelor
politice şi cultural-spirituale ale transilvănenilor a părintelui
Vasile Lucaciu, dublu doctor în teologie şi filozofie, a fost ca
un răsărit de „soare nou”, neasfinţit niciodată după 1874 şi pâ-
nă în clipa morţii sale.
Apropiat de „Badea George” Pop de Băseşti prin idea-
lul unirii, al afirmării românilor în viaţa politică, în educaţie şi
cultură, în spiritualitatea religioasă, Vasile Lucaciu nu numai
că s-a alăturat cu toată fiinţa sa fruntaşilor mişcării naţionale
din Transilvania – Ioan Raţiu, Vincenţiu Babeş, Al. Vaida-
Voievod, Vasile Goldiş, Teodor Mihali, Valeriu Branişte, Oc-
59
 

tavian Goga ş.a. –, dar şi-a asumat, cu putere jertfelnică, sarcini

grele în Partidul Naţional Român, de la trecerea din pasivism la
strategia activistă, deţinând peste două decenii funcţia de secre-
tar general al PNR.
Prin memorii, articole de presă, conferinţe şi congrese
naţionale ale PNR, discursuri în Parlamentul budapestan, în-
fruntând cu curaj nenumărate acte de represiune, anchete, pro-
cese şi închisori, amenzi, Vasile Lucaciu nu s-a lăsat îngenun-
chiat, luptând până la sfârşitul vieţii pentru Unirea cea Mare cu
România din 1918.
Bunicul lui Vasile Lucaciu a fost iobag în Iojib – Comi-
tatul Sătmar. Tatăl său, Mihai Lucaciu (n. 1821) a scuturat ju-
gul iobăgiei, formându-se ca dascăl pe lângă Academia teolo-
gică ruteană din Ungvar (Ujgorod, azi), ajungând în 1846 învă-
ţător la Şcoala confesională din Apa, unde, în 22 ianuarie 1852,
se naşte viitorul mare patriot Vasile Lucaciu. Sub înrâurirea
pedagogului priceput, care era tatăl său, Vasile a urmat după
1858 cursurile gimnaziale la Baia Mare, Ungvar şi liceale la
Oradea. Şi-a desăvârşit studiile superioare la Gherla şi Roma,
la Institutul „Sf. Atanasie”, unde în 1870 obţine titlul ştiinţific
de doctor în teologie şi filozofie cu Magna cum laude.
La Roma îşi aprofundează cunoştinţele despre filozofii
antici (Socrate, Platon, Pitagora, Diogene), moderni (Descartes,
Hegel, Kant, Spinoza), ia contact cu ideile unor sociologi (Au-
guste Comte, David Hume, Charles Fourier, chiar şi cu cele ale
lui Marx din tinereţe).
Setos de cultura şi literatura română, a cercetat şi studi-
at scrierile lui Anton Pann, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu,
ale contemporanilor săi George Coşbuc şi Octavian Goga, ope-
rele literare şi politice ale lui Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-
Gherea, nerămânându-i străine nici scrieri literare şi politice
din literatura italiană, germană, franceză, maghiară. Cu ecou
profund în memoria sa au rămas acţiunile de unificare a Italiei
de către generalul Garibaldi, în armata căruia s-au remarcat şi

60
 

unii români, între care ofiţerul Nicolae Dunca de Şieu, eveni-

mentele revoluţionare din anii 1870-1871 – pe vremea când era
la Roma – care au încheiat unificarea Italiei şi care l-au inspirat
în acţiunile ce le va purta pentru unirea Transilvaniei cu Româ-
nia41.
Unii biografi susţin că Vasile Lucaciu ar fi studiat, între
1871 şi 1874 şi la Universitatea din Viena, participând la acti-
vitatea societăţilor româneşti din capitala imperiului, iar Ioan
Slavici afirma că a făcut parte „din cercul restrâns de tineri cu
care Eminescu se întâlnea zilnic”42.
Revenind de la Roma, el funcţionează ca preot în
Sîncrai, apoi profesor de limbă şi literatură română la un liceu
maghiar din Satu Mare, iar din 1885 devine preot paroh la Şi-
şeşti până în 1914, când se refugiază în România.
În perioada cât a fost profesor la Satu Mare – cu toate
obstrucţiile şi hărţuielile maghiare, anchetele, procesele şi de-
tenţiile suferite – el şi-a desăvârşit studiile de istorie la Univer-
sitatea din Budapesta în 1881.
Dr. Vasile Lucaciu a fondat în 1883 Revista catolică,
publicaţie care a apărut la Şişeşti între anii 1885-190443. El a
fost şi redactorul principal al ziarului Poporul român, care apă-
rea la Budapesta.
În presa vremii – Tribuna, Lupta, Libertatea, Federaţi-
unea, Românul, Voinţa Naţională, Transilvania, Ţara, Univer-
sul, Dimineaţa, Vrem Ardealul, Epoca etc. – Vasile Lucaciu a
scris sute de articole, condamnând abuzurile şi ilegalităţile, po-
litica reacţionară de deznaţionalizare a românilor din Imperiul
Austro-Ungar, mai ales a Dietei şi Guvernului maghiar, a insu-

                                                            
41
Valeriu Achim, Aurel Socolan, Dr. Vasile Lucaciu – luptător pentru
drepturile românilor şi unirea Transilvaniei cu România, Baia Mare, 1968,
pp. 17-21.
42
Convorbiri literare, XXXVII, nr. 10/1 octombrie 1903, Iaşi, pp. 926-927.
43
Ioan Georgescu, Din presa periodică în România, Oradea, 1938, pp.
131-136.
61
 

flat românilor transilvăneni şi de dincolo de Carpaţi încrederea

în dreptatea cauzei libertăţii şi a unităţii naţionale. Ca un mare
patriot, Vasile Lucaciu a menţinut o legătură permanentă cu
liderii politici, cu oameni de ştiinţă şi cultură din capitala Rega-
tului român, în toate acţiunile sale dovedindu-şi spiritul şi cul-
tura sa enciclopedică.
Ca şi George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, care avea
să intre în istorie ca „Leul din Şişeşti”, a desfăşurat o vie şi
mobilizatoare activitate politică şi culturală în Asociaţiile şi
societăţile ASTRA, Fondul de teatru român, Federaţia unionis-
tă, Liga culturală pentru unitatea politică a tuturor românilor
etc., dovedindu-şi calităţile nu numai de mare om politic vizio-
nar, ci şi abil şi mlădios diplomat, dar şi de virtuoz orator.
În domeniul filosofic, dr. Vasile Lucaciu şi-a pus sem-
nătura autorizată pe volumele Instituţiuni filosofice, conţinând
trei cărţi: Logica, Metafizica, Filozofia morală (1881-1884);
Istoria lui Forţiu, patriarhul Constantinopolului, urzitorul
schismei greceşti (1892); La mormântul mitropolitului Atana-
sie (Blaj, 1912).
În volumul Dr. Vasile Lucaciu, luptător activ pentru
unirea românilor44, dr. Valeriu Achim a selectat şi publicat 59
de studii şi articole, cuvântări rostite la întruniri publice din
ţară şi străinătate, apeluri şi chemări, discursuri parlamentare,
rapoarte şi informări prezentate în conferinţele PNR, scrisori
deschise, interviuri (pp. 107-428), toate relevând superbul său
patriotism, solida pregătire istorică, filozofică, religioasă, ştiin-
ţifică, literară şi diplomatică.
În discursul ţinut la funeraliile lui Vasile Lucaciu, prie-
tenul său de o viaţă, poetul „pătimirii noastre”, Octavian Goga,
spunea: „Vasile Lucaciu – ca structură sufletească şi moştenire
intelectuală – e continuatorul direct al treimei noastre din se-
colul al XVIII-lea. Ca şi Petru Maior, Samuil Klein şi Gheor-
ghe Şincai, părinţii redeşteptării noastre, tânărul vlăstar de la
                                                            
44
Dacia : Cluj-Napoca, 1988.
62
 

Baia Mare, sub adăpostul aceloraşi ziduri de la Propaganda

Fide, sub acelaşi cer clasic al anticului Latiu şi-a împletit con-
cepţia de viaţă sub impulsurile monumentalităţii romane reîn-
viate de strălucirea Vaticanului. De aici, de sub arcurile de tri-
umf, de sub coloanele de marmoră ale Coliseului, sub cupola
Lateran, din simfonia de culori a stampelor lui Rafael, din reto-
rica amvonului de la San Pietro şi din toată vâltoarea risorgi-
mentului italian din care se resimţeau încă pronunciamentele
lui Mazzini şi gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea asta de
spectri luminoşi şi sugestiuni măreţe s-a înfiripat catehismul
fanatic al acestui preot care avea ca supremă dogmă latinita-
tea. Acest crez i-a dat arsenalul de gândire, scutul de apărare şi
ţinta de luptă”45.
Pentru mai multă credibilitate cu privire la profilul său
enciclopedic, caracterul ferm şi neclintitele lui crezuri politice,
reţinem şi aprecierea făcută de prim-pretorul plăşii (cercului)
Baia Mare – practic al unui adversar, chiar duşman – la solici-
tarea Comitelui suprem al Comitatului Sătmar, raport înaintat
în 7 mai 1916.
După datele biografice destul de exacte, raportul subli-
niază „rezultatele excepţionale” gimnaziale şi liceale, ca elev
distingându-se „prin inteligenţă”, iar la Roma „diploma de
teologie a susţinut-o în limba latină” şi la Budapesta, de isto-
rie, în limba maghiară.
Cu timpul, datorită „culturii sale”, „simţămintelor naţi-
onale puternice româneşti” şi a înfruntării curajoase a acuzelor
în diferitele procese de la Satu Mare, Debreţin, Budapesta etc.,
a conflictului deschis cu dr. Ioan Szabo, episcopul greco-
catolic de Gherla, Vasile Lucaciu a „dobândit un rol conducă-
tor în comitetul PNR, al cărui secretar general şi îndrumător
spiritual se poate spune că a fost. Cea mai mare parte a cunos-
cutului aşa-numit «Memorandum» din 1892 a fost redactată de
el, în procesul Memorandumului de la Cluj din 1894 a fost unul
                                                            
45
Valeriu Achim şi Aurel Socolan, Op. cit., p. 156.
63
 

din acuzaţii principali, iar judecătoria şi juraţii i-au aplicat pe-

deapsa cea mai grea – 5 ani de temniţă”.
Din cauza bolii grave la ochi, primită în închisoarea din
Seghedin, s-a dus la un „profesor oftalmolog de renume euro-
pean din Montpellier” (Franţa), fiind sărbătorit de francezi „ca
un martir politic”, iar la venirea în ţară, la Bucureşti, „a fost
primit şi de regele Carol”.
„Ca politician, Vasile Lucaciu este foarte impulsiv şi
omul impresiei de moment, în cuvântări un exaltat bombastic.
A fost un român cu un ataşament neînduplecat faţă de rasa şi
limba sa şi a cauzat şi administraţiei comitatense o muncă in-
tensă... Vasile Lucaciu întotdeauna şi-a menţinut şi cultivat cu
grijă relaţiile cu Roma... cu prietenii dragi între profesorii de
odinioară, printre colegii de învăţătură – dintre care face parte
însuşi Della Chiesa, actualul papă... Aceste relaţii suspuse ex-
plică faptul că în conflictul de aproape un deceniu, avut cu ră-
posatul Szabo, episcopul de odinioară al Gherlei, întotdeauna a
avut câştig de cauză... În mod categoric, Vasile Lucaciu este un
preot de cultură europeană, care în afara limbii maghiare şi
române cunoaşte la perfecţie limbile italiană şi latină, vorbeşte
şi pricepe bine germana, franceza, engleza şi cunoaşte limbile
slave din patrie.
Trăsătura esenţială de caracter, pe lângă dragostea pu-
ternică de neam, o constituie dorinţa de afirmare în politica
mondială. Pentru un ideal măreţ, întotdeauna se entuziasmează,
vrea ceva măreţ, simţindu-se capabil, n-a acceptat defel să ră-
mână în pielea unui simplu preot”46.

3.2. Românul, catolicul şi ecumenistul

Cu siguranţă că dacă dr. Vasile Lucaciu ar fi fost între-

bat, el ar fi răspuns cu demnitate că mai întâi este român, apoi
                                                            
46
Valentin Băinţan, Şişeştii părintelui Dr. Vasile Lucaciu, Op. cit.,
pp. 260-262.
64
 

catolic şi ecumenist, virtuţi de caracter, religioase şi de cultură

ecleziastică, istorică, înrădăcinate puternic, după 200 de ani de
la Unirea Bisericii din Transilvania din 1698-1700 cu Roma.
La o mare adunare din 1 decembrie 1988, ţinută la Şi-
şeşti, în preajma Bisericii „Unirii tuturor românilor”, poetul
Ioan Alexandru sintetiza expresiv, în faţa celor circa 4.000 de
oameni, trăsăturile definitorii ale personalităţii lui Vasile Luca-
ciu – „părintele şi fratele nostru”, unul „din cei mai scumpi fii
ai poporului român”, reţinând că „dintr-un savant în filozofie,
teologie şi drept biruie în firea lui chipul marelui patriot, gata
de jertfă pentru adeverirea în istorie a neamului său”, „Leul”
fiind „unul din sfinţii neamului nostru”47.
În cele peste două decenii la cârma PNR, ca secretar
general, ca unul din autorii „Memorandumului” şi redactor al
„Circularei convocatoare” din mai 1982, ca participant în dele-
gaţia celor 300 de persoane care au prezentat Memorandumul
împăratului Francisc Iosif I la Viena, Vasile Lucaciu n-a încetat
nicio clipă bătălia dusă cu autorităţile de la Viena şi Budapesta
mai ales, pentru apărarea drepturilor de autonomie, de limbă şi
afirmare plenară a românilor transilvăneni.
Într-un articol din Observatorul (V, nr. 54 / 10-22 iunie
1882), privitor la „insultele unor corifei maghiari şi la încercă-
rile lor de maghiarizare în comitatul Satumarelui”, Vasile Lu-
caciu arăta că aceştia „au umplut pocalul vieţii noastre cu veni-
nul netoleranţei, au înfipt pumnalul ucigător în inima noastră,
au anunţat încontra noastră cuvântul teribil: exterminare! Este
aşadar timpul suprem ca să luăm şi noi poziţiune de apărare”.
Subliniind că „mii şi mii de români” au fost rebotezaţi
„după calapodul nomenclaturii ungureşti”, că aceştia „nu-şi
mai cunosc limba naţională”, că biserica greco-catolică este
„înjurată şi calomniată pentru că apără interesele naţionale”,
Vasile Lucaciu lansează un strigăt de durere şi revoltă: „Auziţi
români, auziţi arhierei români, auzi cerule înalt şi vă moderaţi
                                                            
47
Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980, p. 111.
65
 

dacă puteţi, faţă de atâta răutate şi ură înflăcărată nutrită

asupra bisericii noastre”.
„În fine, le aducem aminte maghiarilor – scrie Lucaciu
– ceea ce înainte de aceasta secoli a însemnat istoria şi ce şi
astăzi stă scris cu caractere neşterse în inima fiecărui român,
adică: «Valachi autem plus pro linguae, quam pro vitae
incolumitate certasse videntur» (Românii se pare însă că s-au
luptat mai mult pentru păstrarea limbii decât pentru viaţă, din
Bonifius, Hist. rerum hungaricarum)”.
Într-o scrisoare deschisă către redacţia Tribunei (17/19
septembrie 1892), în care se referă la audienţa largă şi protestul
faţă de actul de suspendare din postul de paroh al Şişeştiului de
către Ioan Szabo, episcopul de Gherla – un renegat care s-a de-
solidarizat de mişcarea memorandistă, „răsplătit”, ca orice tră-
dător al neamului, cu demnitatea de consilier intim al împăratu-
lui Francisc Iosif I, care era şi rege al Ungariei – Vasile Luca-
ciu, „spre liniştea oamenilor de bine şi de cinste”, dezminte
„jocul imoral” al „episcopului meu, contra bisericii şi a naţiunii
noastre”.
„Am biruit temniţele lor (s.n. – ale maghiarilor), am
apărat cauza dreaptă a poporului meu... am fost pururea şi gata
şi acum de a mă jertfi pentru biserică şi naţiunea mea, şi fraţii
mei români m-au iubit şi mă iubesc şi suntem cu toţii uniţi în
cugete şi în simţiri pentru marele nostru ideal, libertatea şi in-
dependenţa naţională: iată păcatul meu!”
„Iată ilustre episcope, m-ai adus pe Muntele Golgotei...
Oare fi-va părăsit acest popor de păstorii săi în zilele acestea de
cea mai grea încercare? Oare lăsa-vor păstorii cei buni, ca lupii
răpitori să intre în staulul poporului credincios?
Răspundeţi, istoria suferinţelor neamului nostru, care
deşteaptă o furtună de răzbunare, din piepturile preoţimii ro-
mâneşti, cu care răspund sus şi tare: Nu şi în veci nu! Vii nu
vom da legea şi limba noastră!”

66
 

În cadrul procesului memorandiştilor, luând cuvântul în

29 aprilie/11 mai 1894, acuzatul Vasile Lucaciu, adresându-se
Tribunalului regesc şi Curţii cu juri, apărându-se, rostea de la
bară adevăruri care acuzau magistraţii de ad absurdum în „ad-
ministrarea justiţiei” în privinţa „calităţii noastre în aceste mo-
mente”. „Noi românii ne-am constituit ca Partid Naţional Ro-
mân pe baza unui program politic proclamat în anul 1881 şi
acest program este steagul pe lângă care s-a grămădit, pot zice,
toată suflarea românească... Acest partid reprezintă întreaga
poporaţiune română, după ideea constituţională... Memorandul
este opera nu numai a Comitetului executiv al PNR, dar este
opera întregii naţiuni române. Iar în faţa noastră stau aceia care
nu primesc nici programul, nici Memorandul nostru”.
Românul curajos, drept şi cinstit, falnic în statura sa
romană, declara într-o cuvântare la o mare adunare românească
din Arad (3/16 februarie 1911) că trebuie să ţinem la „obârşia
noastră din veşnica Romă”, îmbărbătându-ne la lupta bărbă-
tească cu amintirea virtuţii străbunilor noştri, când ne spun:
„Limba, legea, vorbe sfinte la străbuni erau”, că trebuie afir-
mat dreptul „pentru limba românească în biserică”, că „drep-
tul limbii naţionale, precum însăşi existenţa naţională a unui
popor nu se discută, ci se afirmă”, acesta fiind un „drept dum-
nezeiesc”, că „rămânem români în vecii vecilor!” şi că „nici
morţi nu ne dăm limba!”
În 27 august 1885, dr. Vasile Lucaciu a fost numit pa-
roh în comuna Şişeşti, transformat într-un centru de activitate
religioasă, politică şi culturală, „propagând prin intermediul
bisericii idei înaintate, de descătuşare”, câştigând „stima şi pre-
ţuirea populaţiei”48.
După cinci ani, în 27 august 1890, măreaţa ctitorie a pă-
rintelui greco-catolic, clădită în stil bizantin, după modelul ba-
zilicii „Sf. Petru” din Roma, se inaugura într-un cadru sărbăto-
resc, de uriaşă simţire şi cuget românesc, Biserica „Unirii tutu-
                                                            
48
Valeriu Achim, Aurel Socolan, Vasile Lucaciu, Baia Mare, 1968, p. 26.
67
 

ror românilor”, în prezenţa „cam a 15.000 de poporeni de prin

Sălagiu, Sătmar, Chioar, Maramurăş, Ugocea, părţile ardelene,
care toţi se deosebeau prin deosebitele porturi ale lor, unul mai
pitoresc decât altul”49.
„Şi zidirea aceasta nu este o simplă clădire de piatră, ci
este întruparea unei idei, a unui ideal – spunea mulţimii de
greco-catolici părintele Lucaciu –, carele pe cerul vieţii mele
străluceşte ca un soare, luminând cu razele sale trecutul,
presintele şi viitorul neamului meu iubit.
Ce ne-au lăsat istoria, ce ne-au transmis părinţii noştri,
ce ne-au cântat poeţii, ce doreşte tot sufletul de român: mărea-
ţa, fericitoarea, sfânta Unire a tuturor românilor am vrut eu şi
cu mine poporul meu să fie simbolizată în această măreaţă Bi-
serică. Unirea în cuget, unirea în simţiri”.
Cuvântarea lui Lucaciu a stârnit panică în rândul oficia-
lităţilor, a eparhiei reformate din Baia Mare, care au raportat
primului ministru maghiar că românii „şi-au măsurat puterea cu
ordinea statului şi au arborat deja steagul agitaţiunilor naţionale
ridicând în Şişeşti o biserică închinată unirii tuturor valahi-
lor”50.
Ceea ce l-a caracterizat pe părintele dr. Vasile Lucaciu
a fost curajul deschis de a impune numele de „catolic”,
nescăpându-i niciun prilej de a-şi afirma cele două mari credin-
ţe ale sale: „catolicismul şi românismul”51. Crezuri afirmate
încă din 1884, când, aflat în faţa ministrului Agoston Trefort,
refuzând numirea la Liceul de stat din Losoncz, îi declara:
„Înaltul guvern maghiar nu dispune de atâtea milioane pentru
care să-mi las eu poporul românesc”52.

                                                            
49
Schiţe istorice, Baia Mare, 1892, p. 4.
50
Augustin Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu. Acte, documente, procese,
Baia Mare, 1940, p. 62.
51
Ioan Georgescu, Dr. Ioan Raţiu (1828-1902). 50 de ani din luptele naţio-
nale ale românilor ardeleni, Sibiu, 1928, p. 131.
52
Augustin Iuga, Op. cit., p. 53.
68
 

Convins de necesitatea unirii românilor cu Biserica

Romei – ideal fixat şi pe frontispiciul Bisericii din Şişeşti –
ajunsă după 1989 o „biserică a dezbinării, urii şi vrajbei între
cei circa 450 greco-catolici şi circa 1500 de ortodocşi”53 – dr.
Vasile Lucaciu o releva şi după sfinţirea Bisericii „Unirii” în
Revista catolică54: „Ideea mare catolică este mijlocul cel mai
puternic pentru susţinerea şi dezvoltarea ideii naţionale româ-
ne”.
Sigur, părintele greco-catolic dr. Vasile Lucaciu nu era
un habotnic, un fanatic, un taliban – cum se spune în zilele
noastre – în a susţine morţiş o idee, fără a observa realitatea că
în Ardeal coexistau, cu îngăduinţă sau duşmănie tăinuită, ori
deschisă uneori, greco-catolicii cu ortodocşii şi cu alte confesi-
uni.
O dovadă vie, peremptorie de curat ecumenism o repre-
zintă articolul dr. Vasile Lucaciu publicat în ziarul Lupta din
Budapesta55 cu prilejul Centenarului naşterii „marelui arhiereu
şi patriot român Andrei baron de Şaguna”, mitropolitul ortodox
al Ardealului.
Evocând oamenii „trimişi de providenţa dumnezeias-
că... mari, geniali, plini de virtuţi şi de însufleţire, care să
ocârmuiască nava vieţii noastre naţionale” – ca Bărnuţiu, Cipa-
riu, Bariţiu, Iancu, Lemeni ş.a. –, dr. Vasile Lucaciu afirmă că
„între figurile acestea măreţe se înalţă, ca un luceafăr strălu-
cit, personalitatea marelui Şaguna”, a cărui viaţă „e în mod
legitim legată şi ţesută de istoria şi soarta neamului româ-
nesc”.
„Şi bine să se ştie – scrie Lucaciu – că ceea ce s-a pro-
clamat pe Câmpul Libertăţii la Blaj – (în 3/15 mai 1848 la Ma-
rea adunare a redeşteptării naţiunii române) – formează şi as-
tăzi temelia neclintită a politicii noastre. Semn şi dovadă aceas-
                                                            
53
Graiul Maramureşului, 10 sept. 2012.
54
Nr. 1-2 din 15/30 ianuarie 1891, p. 3.
55
An III, nr. 177 din 4/17 octombrie 1909.
69
 

ta, că principiile proclamate de adunarea naţională sub prezi-

diul arhiereilor Şaguna-Lemeni au fost luate din adâncul inimii
naţiunii române, au fost expresiunea sentimentului public al
neamului românesc şi numai realizarea acelui program naţional
poate să aducă linişte, îndestulare şi progres pentru naţiunea
română. Scoală-te duh mare şi strălucit al marelui ANDREI!
Inspiră sentimente de iubire de neam şi de lege fiilor tăi cre-
dincioşi, întăreşte-i în unire şi în solidaritate, depărtează de la
noi spiritul de ceartă, de ură, de gelozie, ca toţi uniţi în cuget şi
simţiri să apărăm odoarele scumpe ce ne-aţi lăsat pe teren bi-
sericesc, politic şi cultural, şi a căror înflorire şi dezvoltare
înseamnă dezvoltarea progresului şi mărirea neamului româ-
nesc!”
Câte motive de adâncă şi evlavioasă reflecţie ar putea
constitui omagiul pe care părintele dr. Vasile Lucaciu l-a adus
acestui „geniu nemuritor”, din nefericire hulit şi astăzi de către
unii greco-catolici!

3.3. „Leul” din parlamentul budapestan

Din anul 1903, după ce conducerea PNR a abandonat

pasivismul, deputaţii români au intrat în viaţa parlamentară de
la Budapesta, putând să combată netemeinicia ideii de „stat
unitar maghiar” şi a „superiorităţii culturii maghiare”, scoaterea
limbii române din şcoli, justiţie, administraţie, să susţină auto-
nomia Transilvaniei şi alte deziderate din Programul PNR.
În anul 1905, dr. Vasile Lucaciu nu a obţinut majorita-
tea de voturi în cercul electoral din Târgu Lăpuş, numărul ma-
xim de deputaţi – 27, între care şi Vasile Lucaciu – a fost atins
abia în 1907.
Cel mai strălucit succes – cu ecouri puternice şi însufle-
ţitoare în România, ca şi în Europa – l-a obţinut Vasile Lucaciu
la alegerile parlamentare din 28 august 1907 la Beiuş. Faţă de
lăpuşeni, bihorenii l-au primit pe „Leul de la Şişeşti” cu o bu-

70
 

curie generală, chiar cu o horă în care se spunea: „Haideţi toţi,

cu mic, cu mare/ Să ne ducem la votare,/ Să trăiască-al nost
bărbat/ Doctor Lucaci deputat!”
Înainte, ca şi în ziua alegerilor, partizanii lui Árpád
Kardos, director de bancă din Budapesta, au recurs la bătăi,
mituirea cu băuturi, alimente, bani, incendierea unei părţi din
Beiuş, chiar înscrierea pe listă a unui maghiar, „botezat” româ-
neşte Vasile Lucaciu, ministru de finanţe. Dar bihorenii nu s-au
lăsat ispitiţi de „ofrande” şi nici înfrânţi de teroarea jandarmi-
lor. Dr. Vasile Lucaciu, „popă românesc”, a obţinut victoria cu
o majoritate de 804 voturi faţă de Árpád Kardos. În 29 august,
tot Beiuşul şi împrejurimile l-au sărbătorit pe alesul lor. Din
Cehu Silvaniei, George Pop de Băseşti îi telegrafia: „Gratulez
bihorenilor de splendida învingere! Vivat beiuşeni şi ilustrul
deputat dr. Lucaciu!”
Ziarul orădean Nagy Váradi Újság, dezamăgit de eşecul
de la Beiuş, scria că „un Kardos Árpád nu e un om cu al cărui
nume s-ar putea face politică serioasă în oraşul acesta. Mai ales
când Vasile Lucaciu este candidatul românilor, care e un om
nu numai cu cultură europeană, cu ştiinţă mare, cu creieri im-
punători, cu inteligenţă modernă, dar mai ales este şi martirul
României. Faţă de un astfel de bărbat a fost o curată neghiobie
să candideze oameni de pănura lui Kardos!”
Din cauza deselor schimbări de guvern, mandatul de
deputat al lui Vasile Lucaciu a durat doar până în 1910. În cei
trei ani, „Leul de la Şişeşti” şi-a pus în valoare întreaga sa ştiin-
ţă, înţelepciune, diplomaţie, argumentaţie istorică, aureolate de
marele său har oratoric pentru a susţine autonomia Transilvani-
ei, criticarea legilor şcolare discriminatorii ale lui Apponyi, a
proiectelor de buget puse în slujba intensificării şovinismului
etc. „Cerem – arăta el în primul discurs din 30 octombrie 1907
– autonomia Ardealului pentru că Transilvania, în cursul vea-
curilor, de la împăratul Traian, a fost cel mai mult independen-
tă şi autonomă decât subjugată... Răpirea este o încălcare a

71
 

drepturilor sfinte ale poporului român, înseamnă răpirea bunu-

rilor morale şi materiale: şcoala, limba, pământul şi posibilita-
tea de a trăi. Aceasta este o robie modernă, dar tot aşa de du-
reroasă ca cea din antichitate. Ardealul fără autonomie este ca
un om la puşcărie, este stingherit în dezvoltarea lui politică,
economică, socială şi culturală”.
În discursurile virulente din noiembrie 1907, din martie
şi mai 1908, din octombrie 1909, în care a combătut dualismul
austro-ungar, impunerea limbii maghiare în şcolile româneşti,
temutul deputat român a arătat că bugetul era pus „în serviciul
şovinismului”, că în Sătmar, Maramureş şi Chioar „se numesc
învăţători care nu ştiu româneşte” etc. Prin această opoziţie cu-
rajoasă, dr. Vasile Lucaciu a stârnit o mare îngrijorare în rândul
demnitarilor maghiari. Lui i s-a ridicat imunitatea şi a fost dat
în judecată pentru un articol „agitatoric” publicat în ziarul Lup-
ta din Budapesta.
În anul 1910, Lucaciu a candidat din nou la Beiuş şi la
Ineu, dar n-a reuşit să obţină mandatul de deputat. În acest an,
însuşi PNR a suferit o grea înfrângere, fiind aleşi în Dietă doar
5 deputaţi. Cauza acestui eşec era „trădarea protopopului Vasi-
le Mangra” şi a adepţilor săi de la Tribuna din Arad. „Ce n-au
putut să facă în 1907 sutele de baionete şi corupţia practicată
pe scara cea mai întinsă posibilă, a făcut acum trădarea unui
singur om”56. Mangra, mai târziu, şi ca episcop ortodox, a fost
unul dintre cei mai parşivi trădători ai neamului, între care s-a
aflat şi deputatul dr. Petru Mihalyi jr., „identificat cu idealurile
pustei”57.
Înfrângerile suferite în alegeri de candidaţii PNR n-au
slăbit însă dârzenia dr. Vasile Lucaciu, ca şi a celorlalţi fruntaşi
ai partidului – George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Vasile
Goldiş, Valeriu Branişte, Al. Vaida-Voievod etc., care au făcut
apel la alegătorii români, la Conferinţa naţională a PNR din
                                                            
56
Valeriu Achim, Aurel Socolan, Op. cit., p. 95.
57
Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, 1940, p. 180.
72
 

decembrie 1910 pentru întărirea solidarităţii naţionale, a disci-

plinei partidului, impunându-se „înainte de toate unirea puteri-
lor de luptă a tuturor fiilor neamului, ca să ne câştigăm dreptu-
rile ce ni se cuvin ca unei naţiuni de sine stătătoare, cu limbă şi
lege proprie”58.
În toate întrunirile cu românii, pe care le-a avut în jude-
ţele Arad, Timiş, Braşov, în Seini, Orăştie etc., dr. Vasile Lu-
caciu a acuzat deschis şi ferm guvernul budapestan pentru ob-
strucţionarea folosirii limbii române în şcoală, administraţie,
justiţie şi armată. „Suntem români pentru că ne afirmăm că
suntem români... pentru că am limba mea românească, conşti-
inţa mea naţională românească, fiinţa mea românească”.
Dreptul intangibil la folosirea limbii naţionale trebuie afirmat
„înaintea tuturor puterilor lumii şi mai ales înaintea puterii po-
litice a statului (maghiar), împotriva ideii de «stat maghiar
unic», a politicii de supremaţie şi hegemonie de rasă”. În acest
sens, ca mulţi alţi politicieni şi ierarhi ai bisericii greco-
catolice, la Congresul de la Alba Iulia (29 mai 1912), prezidat
de „Badea George de Băseşti”, la care au luat parte peste
20.000 de români, reprezentanţi ai populaţiei, mireni şi clerici
din tot Ardealul, Vasile Lucaciu şi-a ridicat glasul de protest
împotriva anexării a circa 80 de sate româneşti la aşa-numita
Episcopie greco-catolică de la Hajdúdorog.
Guvernul maghiar, cu mituire şi minciună la Roma, prin
această dieceză face „din biserică un instrument politic de dez-
naţionalizare şi silnicie”59.
Eforturile supraomeneşti ale lui Vasile Lucaciu, între
1913 şi 1916, pentru unele pertractări cu premierul conte Tisza
István (1861-1918) – delegaţia română cerând drepturi, iar el
concesii –, au eşuat după un an şi patru luni. Demersurile sale
insistente pentru o nouă direcţie de acţiune politică a PNR s-au
izbit de orgoliile politicianiste ale unor elemente trădătoare, ca
                                                            
58
Poporul român, XI, nr. 3 din 9/22 ianuarie 1911.
59
Românul din Arad, II, nr. 109, 19 mai-1 iunie 1912.
73
 

vicarul Vasile Mangra, de la Oradea, şi ale altor ierarhi. O parte

din conducătorii PNR – Al. Vaida-Voievod, Teodor Mihali,
Iuliu Maniu erau nehotărâţi, dispuşi la repetate „pertractări” cu
guvernele şovine maghiare, cedând luptei curajoase împotriva
esenţei reacţionare, acaparatoare şi subjugătoare a statului ma-
ghiar.
Mai mult, prin manifeste din perioada 1914-1916, unii
politicieni români şi chiar mitropoliţii greco-catolic dr. Victor
Mihalyi de Apşa şi ortodox Miron Cristea, împreună cu clerul
lor, la presiunea premierului Tisza István, au semnat „declara-
ţii de fidelitate faţă de Coroana Sf. Ştefan”!
Şi Iuliu Maniu, care răsărea ca un lider dornic de putere
în PNR, avea o atitudine oportunistă în „cestiune”. Cercetând
arhive din Budapesta, Nicolae Iorga a găsit „declaraţii şocan-
te” făcute de Iuliu Maniu, între 1906 şi 1910, ca deputat în
Dieta ungară. În 20 iunie 1906, Maniu se considera „patriot
maghiar”, ripostând la mustrările ce i se aduceau că este „etnic
român”, afirmând că „susţinerea Ungariei şi în general a mo-
narhiei austro-ungare este o necesitate politică”. În Istoria
unei legende: Iuliu Maniu (1934), Iorga scria – poate cu patimă
politică – că „activitatea politică a lui Maniu în slujba româ-
nismului este nulă!”
Şi alţi istorici afirmă că, imediat după Marea Unire din
1918 Maniu, avid de putere, susţinea formarea unui „stat tran-
silvan independent”, pe timp de 10 ani, timp în care să negoci-
eze alipirea la regatul României. Ideea nu l-a părăsit în toată
perioada interbelică. După detronarea regelui Carol II în 1940,
într-o deplasare la Cluj, el a sondat „varianta unei Transilvanii
independente, un proiect al său mai vechi”, ca soluţie acceptată
şi de Marea Britanie”60.
Proiectul lui Maniu i-a însufleţit şi pe evreii moscoviţi
Nicolae Goldberger şi Valter Roman (Neürlander), care, în sep-
                                                            
60
Alex M. Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, Bucureşti :
Editura All, vol. 3, 2002, p. 353.
74
 

tembrie 1944, în „bună înţelegere” cu horthyştii, sub presiunea

înaintării Armatelor staliniste pentru ocuparea României şi a
Transilvaniei răpită în 1940, voiau să formeze „Republica in-
dependentă a Transilvaniei”, pe care mai târziu s-o cedeze pen-
tru formarea Ungariei Mari61.
În cartea În spatele uşilor deschise (Editura Dacia XXI,
2010, pp. 456-457), fostul senator Vasile Moiş, care este şi co-
autor al volumului Dr. Vasile Lucaciu – un Apostol al Unirii
Neamului românesc, volum care conţine şi documente din ar-
hivele de la Roma şi Washington DC, îl acuză pe Maniu că l-ar
fi turnat pe Lucaciu Serviciilor secrete maghiare încă din 1914,
ca pe un „înverşunat antimaghiar”, că el voia o „Transilvanie
pentru sine”, independentă. Trădarea, adusă la ştiinţa lui Luca-
ciu, a determinat în decembrie 1914 „desprinderea lui şi a lui
Octavian Goga din PNR”, fiindcă Programul partidului era de-
turnat de la „ideea unităţii politice a neamului”, ca şi refugiul
lui Lucaciu şi a fratelui său Constantin în august 1916, în Ro-
mânia.
Dacă stăm astăzi strâmb şi judecăm drept, poate că un
„stat transilvan independent”, în condiţiile aderării la UE, ar fi
fost mai bine situat economic, social, politic, diplomatic pe
arena europeană şi occidentală, cu o civilizaţie şi o cultură
prestigioase, benefice pentru transilvăneni, faţă de politica fa-
limentară, populistă, demagogică, avară a „miticilor” dâmbovi-
ţeni postceauşişti.
Poate păcătuim faţă de marele vis unionist al tuturor ro-
mânilor, căruia i s-a jertfit dr. Vasile Lucaciu. Dar, cerându-ne
iertare, văzând astăzi realităţile dure în care ne-a adus aşa-zisa
„clasă politică” postdecembristă, imorală şi ipocrită, care a je-
fuit ţara, îmbogăţindu-se pe sine, credem şi noi că un stat tran-
silvan românesc ar fi fost situat la standardele europene cele
mai avansate, meritând expresia de „Grădină a Maicii Domnu-
                                                            
61
Florin Constantiniu, PCR, Pătrăşcanu şi Transilvania, Bucureşti : Editura
Enciclopedică, 2001.
75
 

lui”, apreciere mărturisită şi de papa Ioan Paul II în vizita sa

istorică din mai 1999 la Bucureşti!
În anul 1930, publicistul I. Rusu-Abrudeanu, în volu-
mul Păcatele Ardealului faţă de sufletul vechiului regat62, sus-
ţinea, la zece ani de la Unire, că „toate relele care bântuie Ar-
dealul veneau de la Bucureşti”! O aserţiune actuală şi în pre-
zent.

3.4. Ambasadorul Marii Uniri

Pecetea de „trădător”, pusă de Maniu, a reînviat la mare

vogă în epocă. Şi nu în rândul ţăranilor, al celor care-i vor simţi
lipsa părintelui lor duhovnic, ci al unor preoţi şi intelectuali
români, renegaţi. Pentru a intra în graţiile guvernului maghiar,
câţiva preoţi din protopopiatul Baia Mare s-au adunat la Baia
Sprie să discute „cazul Lucaciu”, care a „dezertat” în România.
De aici au trimis o petiţie Diecezei greco-catolice de Gherla, ca
un rechizitoriu publicat într-o broşură de la Sibiu sub titlul
„Condamnarea unui trădător prin înseşi faptele şi scrierile sa-
le”. Din acesta reţinem: „Preoţimea română greco-catolică,
adânc s-a mâhnit la vederea rătăcirei păcătoase în care au căzut
doi fraţi membri ai ei, dr. Vasile Lucaciu, fost paroh al Şişeşti-
lor, şi Constantin Lucaciu, fost paroh al Dorolţilor, cari
trădându-şi patria şi lepădându-se de ea au trecut în România.
Prin aceasta au vândut cauza sfântă a Românilor locuitori pe
teritoriul Coroanei Sf. Ştefan”63.
La Bucureşti, unde personalitatea sa de netăgăduit uni-
onist era peste tot – ca şi în Regat – bine cunoscută şi admirată,
împreună cu elita politică şi culturală, între care N. Iorga, N.
Filipescu, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea, Goga şi
alţii, Vasile Lucaciu insistă pentru lărgirea sferei Ligii pentru
unitatea tuturor românilor. La 29 decembrie 1914 i se încredin-
                                                            
62
Bucureşti : Editura Cartea Românească, 1930, pp. 478-479.
63
Augustin Iuga, Op. cit., p. 382.
76
 

ţează funcţia de preşedinte. În cuvântarea sa, făcând o sugestivă

comparaţie cu „redeşteptarea naturii fizice”, dr. Vasile Lucaciu
spunea că „astăzi trecem pe terenul celălalt, moral, cultural,
naţional şi vedem de asemenea redeşteptându-se energiile naţi-
onale pe tot pământul locuit de Români într-un singur scop,
spre un singur ideal, cu o singură voinţă, ca să realizăm idealul
nostru naţional: unirea în cuget şi simţiri”.
Încă de la declanşarea Primului război mondial în 1916,
Lucaciu îşi consacră eforturile pentru organizarea refugiaţilor
ardeleni din România, Rusia, Italia, Franţa etc., înrolaţi în ar-
matele austro-ungare, spre a contribui, alături de Armata româ-
nă, la „cucerirea pământului în care ne-au lăsat părinţii şi în
care odihnesc străbunii noştri64.
În primăvara anului 1917, împreună cu Octavian Goga,
Vasile Stoica şi alţii, Vasile Lucaciu se deplasează, la cererea
prizonierilor voluntari români, la Darniţa, pe care-i revigorează
în dorinţa lor de a participa la războiul de întregire a neamului.
Proclamaţia lor de unire cu România din 26 aprilie 1917 afirmă
convingerea fermă că „între viitoarele state fericite naţionale şi
democratice va fi şi România tuturor românilor”.
După aprecierea prof. univ. dr. Ştefan Pascu, adunarea
şi proclamaţia de la Darniţa – numite de unii istorici PRIMA
ALBA IULIA – „are meritul de a fi cea dintâi manifestare co-
lectivă şi organizată care proclamă, în faţa lumii, voinţa de au-
todeterminare a poporului român din Transilvania... şi de unire
necondiţionată cu România”. În iunie 1917, peste 30.000 de
voluntari vor participa activ pe frontul din Moldova împotriva
germanilor şi austro-ungarilor.
În noile condiţii istorice ale anilor 1917-1918, Guvernul
român, apreciind calităţile de mare şi abil diplomat ale lui Va-
sile Lucaciu – deja personalitate marcantă recunoscută în Eu-
ropa –, trimite în aprilie 1917 o Misiune patriotică naţională,
neoficială, în SUA. După circa două luni de călătorie dificilă
                                                            
64
Dintr-un memoriu adresat în septembrie 1916 Guvernului român.
77
 

prin ţinuturile siberiene şi de traversare a Pacificului, în 2 iulie

1917 delegaţia a fost primită la Casa Albă de un secretar de
stat, căruia dr. Vasile Lucaciu îi expune direct scopul misiunii:
de a obţine sprijinul diplomatic al SUA, de a-i însufleţi pe cei
circa 200.000 de români transilvăneni şi bucovineni din Ame-
rica spre a se înrola în armata americană, în vederea realizării
„unirii tuturor românilor, incluzând pe cei din Transilvania,
Bucovina, Banat, Crişana, Maramureş, cu Ţara Mamă, formând
România Mare”.
Noi obiective, noi sarcini au îndreptat Misiunea condu-
să de Lucaciu spre Paris, unde în 6 septembrie 1918 se consti-
tuie Consiliul Naţional Român (guvern în exil), transformat în
3 octombrie în Consiliul Naţional al Unităţii Române. Consi-
liul, compus din 23 membri, îl avea ca preşedinte pe Take Io-
nescu şi ca vicepreşedinţi pe Lucaciu şi pe Goga. Acesta a fost
recunoscut de guvernul francez, al SUA, Italiei şi Angliei. În
toamna anului 1918, Lucaciu a participat la un Congres, la Ge-
neva, al „naţionalităţilor oprimate” din imperiul austro-ungar,
apoi la Roma şi în alte localităţi italiene, unde formează legiuni
şi companii de voluntari români (circa 10.000) care au intrat în
război contra Puterilor Centrale pe fronturile italiene.
Încă departe de patrie, Vasile Lucaciu, ca şi Octavian
Goga, află cu lacrimi în ochi, vibrând de o bucurie şi o fericire
copleşitoare, marea veste a Unirii de la 1 decembrie 1918.
„Trebuie să ne grăbim – spunea dr. Vasile Lucaciu –, să
ne întoarcem şi noi în patrie, pentru ca să putem lua parte la
bucuria generală, dar mai cu seamă pentru că ne aşteaptă noi
misiuni, noi îndatoriri. Nu e destul că patria s-a unit: ea trebu-
ie consolidată şi această consolidare pretinde o muncă tenace
şi dezinteresată”65.
Alegerea lui Lucaciu şi Goga printre cei 23 de membri
ai Consiliului Dirigent – un guvern ardelean de tranziţie „pe 10
                                                            
65
Tiron Albani, Leul de la Şişeşti. De ce s-a prăbuşit monarhia Austro-
Ungară, Oradea : Editura Cercul ziariştilor, 1936, pp. 199-200.
78
 

ani”, după cum preconiza Iuliu Maniu cu Vaida-Voievod, care

au „preluat puterea” – era mai mult un act de a-i legitima, prin
prestigiul dobândit în făurirea Unirii, pe cei doi fruntaşi arde-
leni. De altfel, aceştia nici n-au participat la activitatea „minis-
terelor” lui Maniu, de care se deziseră înainte de Unire.
Întors „acasă”, în România Mare, lui Lucaciu i s-a făcut
o primire triumfală, ca unui strălucit Erou Naţional, „bărbat
plin de fapte şi virtuţi măreţe”.
La alegerile din anii 1919 şi 1920, Vasile Lucaciu a fost
ales deputat în primul Parlament al Marii Românii, fiind reven-
dicat atât de PNR, cât şi de Partidul Poporului – Averescu.
Răspunzând acestor „pretenţii politice”, Leul de la Şişeşti a
declarat că „el este al tuturor românilor”, dar nu se va despărţi
niciodată de istoria politică a PNR66.
La alegerile de la începutul anului 1922, la insistenţele
unor delegaţii din judeţul Satu Mare, deşi voia, din motive de
sănătate, să se retragă din politică, a acceptat candidatura tot la
Baia Mare. Nu credea că se vor găsi aici declasaţi plătiţi, care
vor comite împotriva sa un atentat mârşav, criminal. Agenţii
electorali ai candidatului guvernamental Take Ionescu l-au
agresat, l-au bătut, abandonându-l într-un şanţ în stare de in-
conştienţă, falsificând rezultatul votului.
După ce şi-a revenit la spitalul băimărean, scârbit şi
profund îndurerat de apucăturile oribile ale „noilor politicieni”
regăţeni şi locali, a spus: „Faptul e caracteristic epocei în care
trăim. Năvala după mărire şi avuţie e aşa mare încât mulţi din-
tre noi îşi uită de sine şi se dedau la acte pe care trebuie să le
regrete o viaţă întreagă”.
Şi totuşi ne putem gândi cât de ingraţi au fost unii ale-
gători băimăreni, care, chiar sub teroarea adversarilor, n-au fă-
cut un gest suprem, să devoaleze falsificarea alegerilor şi să
apere pe omul care s-a jertfit pe altarul libertăţii lor.

                                                            
66
Ibidem, p. 203.
79
 

„E o tragedie că marile personalităţi nu dispar atunci

când şi-au împlinit misiunea ce o aveau. Badea George (Pop de
Băseşti) este mai de invidiat. A prezidat Adunarea Naţională de
la Alba Iulia, apoi s-a stins. Decepţiile nu le-a cunoscut”67.

3.5. Sfânt al neamului

La marcarea a 60 de ani de la 1 decembrie 1918, la Şi-

şeşti, în preajma Bisericii „Unirii tuturor românilor” şi a Com-
plexului muzeal, în prezenţa a peste 5.000 de tineri şi vârstnici,
poetul Ioan Alexandru, cu harul său de elocinţă, afirma că „Va-
sile Lucaciu este realizarea plenară a unuia dintre cei mai
scumpi fii ai poporului nostru”, care „dintr-un savant în filozo-
fie, teologie şi drept biruie în firea lui chipul marelui patriot,
gata de jertfă, pentru adeverirea în istorie a neamului său”,
unul dintre „sfinţii neamului nostru”68.
Ca şi „Badea George” de Băseşti, în stilul său de viaţă
şi-a păstrat tot timpul obiceiul din tinereţe: simplitatea în pur-
tare, cumpătarea şi stoicismul. Întrebat de ce mănâncă numai
pâine neagră, Lucaciu a răspuns: „70 de ani am mâncat numai
pâine neagră... Nu de aceea s-a făcut România Mare... pentru
ca să ne schimbăm felul de mâncare şi să ne îmbuibăm în bu-
nătăţi. Deviza noastră ar trebui să fie: Nicio bucată de pâine
albă în gura noastră atâta vreme cât mai sunt români cari n-au
nici pâine neagră!”69
Pe patul de suferinţă, în odaia simplă din Satu Mare, fi-
ind vizitat de un fost elev, devenit profesor de istorie la Carei,
Aurel Coza îi mărturisea că „şi cele mai sfinte idealuri îşi au
profitorii lor”, în timp ce „adevăraţii luptători ai cauzelor
mari... se prăpădesc şi sunt desconsideraţi şi daţi la o parte...
pentru că ei nu linguşesc şi nu se vâră, căci sunt convinşi de
                                                            
67
Tiron Albani, Op. cit., p. 211.
68
Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980.
69
Tiron Albani, Op. cit., pp. 210-211.
80
 

dreptatea cauzei lor şi le-ar fi ruşine să primească vreo răspla-

tă”.
În urma morţii fratelui său Constantin, la Satu Mare dr.
Vasile Lucaciu a ocupat funcţia de protopop, fiind vizitat în
iulie 1922 de episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, iar către
sfârşitul aceluiaşi an de poetul Octavian Goga şi dr. Petru Gro-
za, ambii fii de preoţi ortodocşi, care au venit, ca mai tineri,
„să-l viziteze pe bătrânul luptător... rămas singur în oraşul un-
de a suferit pentru neamul românesc”70.
În octombrie 1922, când regele Ferdinand şi regina Ma-
ria au fost încoronaţi la Alba Iulia – sărbătoare a reîntregirii
neamului pe care Iuliu Maniu şi PNŢ-ul au boicotat-o –, Luca-
ciu i-a trimis o telegramă şefului guvernului, iar Ionel Brătianu
i-a răspuns: „Cu adâncă emoţiune, dar fără mirare, aflu patrio-
tica însufleţire cu care priviţi încoronarea... toţi cei care ca
D-voastră, cu credinţă sinceră au luptat pentru întregirea nea-
mului, văd într-aceasta sfântă sărbătoare o sublimă răsplată a
propriilor jertfe şi muncă”. Era un omagiu sublim şi direct adus
„Leului de la Şişeşti”.
În 28 noiembrie 1922, Vasile Lucaciu îşi dădea obştes-
cul sfârşit la 70 de ani. Vestea a cutremurat de durere inimile
românilor din toată ţara. Nu şi pe ale adversarilor lui politici!
În şedinţa din 29 noiembrie 1922 Vasile Lucaciu a fost
omagiat în Cameră şi Senat. Cei care au luat cuvântul – M.
Ferechide, Al. Constantinescu, Nicolae Iorga şi Gh. Mârzescu
– au descris figura luminoasă a tribunului, care a „ilustrat cu
multă demnitate cauza poporului român”, fiind „în vremuri
grele un luptător de frunte al ideii întregirii neamului”, de-
monstrând că „cea dintâi datorie este lupta pentru unitate naţi-
onală”.
Academia Română l-a omagiat în 1 decembrie 1922,
preşedintele Dimitrie Onciul conchizând că „românimea toată
plânge pe acest mare fiu al său”.
                                                            
70
Satu Mare, nr. 61 din 30 iulie 1922.
81
 

La funeraliile naţionale de la Satu Mare au fost rostite

multe discursuri. Poetul Octavian Goga, sintetizând întreaga
viaţă şi luptă a defunctului, spunea că „profeţii visurilor împli-
nite, ocrotitorii idealurilor realizate, generalii marilor izbânzi
de obicei pleacă discret din lume... Aşa s-a dus din mijlocul
nostru părintele Vasile Lucaciu, închizând în sicriul lui protes-
tarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac”.
„Părinte Lucaciu! Nu ai fost în viaţă nici rege, nici mi-
nistru. Ai fost un vlădică de la ţară, care a luptat din toate pu-
terile pentru neamul său să-şi capete graniţele etnice la care
avea tot dreptul... Azi te conduce la groapă un neam întreg; un
neam întreg te proslăveşte. Să fii sigur că nicicând numele tău
nu se va şterge din Cartea de aur a neamului românesc”, a
spus ÎPS dr. Iuliu Hossu, vlădicul Gherlei.
Ultimul omagiu al ţării i l-a adus Ionel Brătianu, primul
ministru al României Mari, care din însărcinarea regelui Ferdi-
nand a depus pe coşciugul lui Vasile Lucaciu însemnul „Mare-
lui cordon al Ordinului Steaua României”, în panegiric subli-
niind că „din tinereţe până la moarte, sufletul lui Lucaciu a
slăvit nădejdile neamului şi în glasul său a răsunat credinţa
unui întreg popor care se închină la mormântul său din Şi-
şeşti”.
Episcopul Gherlei i-a conferit, mult prea târziu, rangul
de vicar episcopal. Nu există în cărţi de istorie, de memorii,
nicio consemnare că Iuliu Maniu ar fi vărsat vreo lacrimă, ori
ar fi declarat ceva la trecerea în veşnicie a celui pe care l-a tră-
dat, din interese ipocrite şi lăcomie de putere, uitând de porun-
ca hristică a iubirii, chiar şi a duşmanului!
Sărac material, dar bogat sufleteşte şi spiritual, îndum-
nezeit, dr. Vasile Lucaciu a lăsat urmaşilor români cele mai de
preţ odoare: „Biserica Unirii tuturor românilor”, o casă, o şcoa-
lă, o bibliotecă – cu peste 2.000 de cărţi, altarul vechii biserici
de lemn – monument istoric şi un sfeşnic mereu arzând în car-
tea de aur a istoriei spre veşnica lui memorie.

82
 

Bibliografie

Achim, Valeriu; Socolan, Aurel, Vasile Lucaciu, Baia

Mare, 1968.
Achim, Valeriu; Socolan, Aurel, Vasile Lucaciu, lup-
tător activ pentru unirea românilor, Cluj-Napoca : Dacia,
1988.
Albani, Tiron, Leul de la Şişeşti. De ce s-a prăbuşit
monarhia Austro-Ungară, Oradea : Editura Cercului ziariştilor,
1938.
Băinţan, Valentin, Şişeştii părintelui dr. Vasile Luca-
ciu, Baia Mare : Cybela, 1998.
Constantiniu, Florin, PCR, Pătrăşcanu şi Transilva-
nia, Bucureşti : Editura Enciclopedică, 2001.
Georgescu, Ioan, Din presa periodică a României,
Oradea, 1938.
Georgescu, Ioan, Dr. Raţiu, Ioan (1828-1902), Sibiu,
1928.
Iuga, Augustin, Cu privire la Vasile Lucaciu. Acte, do-
cumente, procese, Baia Mare, 1940.
Moiş, Vasile, În faţa uşilor deschise, Cluj-Napoca :
Dacia XXI, 2010.
Stoenescu, M. Alex, Istoria loviturilor de stat din Ro-
mânia, Bucureşti : Editura All, vol. 3, 2002.

83
 

Capitolul IV

FAIMA EUROPEANĂ A MAESTRULUI

SIMON HOLLOSY
(2 februarie 1857 – 8 mai 1918,
Sighetu Marmaţiei)

4.1. Din Maramureş la München

Un „fenomen în arta plastică”,

Simon Hollosy – cunoscut ca artist sub
numele de Simonak – s-a născut în 2
februarie 1857 la Sighetu Marmaţiei,
unde tatăl său se mutase de la Gherla –
colonia cea mai numeroasă a moldavo-
armenilor din Transilvania – în 1840.
În reşedinţa Maramureşului istoric,
Simeon Corbul era negustor vestit. A
deţinut un magazin de mode, celebru
nu numai în comitat, ci şi în nord-
vestul ţării, care i-a sporit averea. A reuşit să-şi construiască
repede o casă arătoasă la acea vreme şi să asigure celor patru
copii – Ştefan, Simon, Anna şi Iosif o educaţie aleasă, în muzi-
că şi desen. După cum scrie Raoul Şorban în volumul O viaţă
de artist între München şi Maramureş71, „copiii Hollosy erau
dăruiţi cu talent din naştere. Cel ce avea să-şi administreze ta-
lentul cu risipă a fost tocmai Simon” (p. 52).
„Cu chiu, cu vai” Simon va absolvi Liceul piarist din
Sighet, unde profesorul Franz Griesmayer i-a cultivat vocaţia
                                                            
71
Bucureşti : Meridiane, 1986.
84
 

de desenator. Tatăl său voia să-i urmeze în carieră. Îl trimite la

Budapesta la Academia comercială, materiile acesteia nefiind
potrivite aspiraţiilor sale. Simon avea o fire lirică; îi plăcea
muzica ţigănească, interpretând el însuşi muzică populară lău-
tărească la vioară şi violoncel.
Întrucât la Budapesta nu exista atunci o Academie de
belle-arte, Simon Hollosy, beneficiind de libertate, s-a înscris
ca audient la cursurile Şcolii de desen după model, unde profe-
sorul Bertalan Székely, renumit pictor, a descoperit în Hollosy
un talent rar, „scânteia divină”, sfătuindu-l „să caute adevărul
în artă”. Era „prima recunoaştere a vocaţiei tânărului
Hollosy”72.
Hollosy a fost educat în spirit armean; avea sânge curat
armenesc atât de la tatăl său, cât şi de la mama sa Ana Maly, de
la care Simon a moştenit talentul pentru desen. El vorbea ar-
meana, româna şi maghiara. Ca limbă maternă nu şi-a renegat
niciodată fiinţa sa de armean, nici obiceiurile şi tradiţiile arme-
ne ale familiei sale. Numele originar al familiei fusese Corbul,
fiind schimbat în Hollosy în 1850 de către tatăl pictorului. Pe
bunicul său în chema Crăciun Corbul, fiind de o vitalitate nă-
valnică, neînfrânată, predispus la aventură. De altfel şi viitorul
pictor a moştenit trăsături de caracter extremiste, excentrice,
fiind numit un „copil teribil”, un „fiu risipitor”.
Fratele său Ştefan era singurul căruia îi destăinuia do-
rinţa de a-şi schimba drumul vieţii. Trăia cu intensitate, în cli-
pele de reverie şi singurătate, ieşirile în natură pe dealurile
dimprejurul Sighetului. Era fascinat de frumuseţea peisajelor,
de chipurile blajine ori dârze ale ţăranilor, de întâlnirile cu co-
piii de ţigani. „Timpul petrecut între dealurile Maramureşului a
fost o propedeutică mult mai potrivită pentru cariera sa artistică
decât şi-ar putea cineva imagina”73.

                                                            
72
Raoul Şorban, Op. cit., p. 53.
73
Ibidem., p. 54.
85
 

În cele din urmă, şi la insistenţele lui Ştefan, tatăl său a

cedat greu. Nevrând să-i stăvilească dorinţa de a se face „cu
orice preţ artist”, s-a hotărât să-l trimită într-un centru european
vestit în epocă – la München, unde să studieze şi să-şi facă un
renume, ca pictor.
Între 1878 şi 1882, în capitala Bavariei, Simon Hollosy
dobândeşte adevărata educaţie şi măiestria artistică la Acade-
mia Regală de Arte Plastice. Aici studiază pictura şi desenul cu
profesorii Alois Gabl şi Otto Seitz, primul predând desenul, iar
celălalt pictura. După un trimestru de desen, trecând la clasa
prof. Seitz, Simon Hollosy a uimit prin talentul său viguros,
fiind însărcinat să se ocupe chiar el de studiile unor elevi din
alte clase.
După un an, aflat în vacanţă la Sighet, tatăl său a fost
cuprins de o tulburătoare fericire la vestea că Simonak fusese
distins cu medalii la Academie.
Moartea tatălui său i-a produs o mare suferinţă sufle-
tească. În toamna anului 1879, Simon a revenit la Sighet pentru
şase luni. Era îndurerat că şi fratele său Iosif, pe care îl consi-
dera mai virtuoz în pictură decât el, studiind şi el Academia
bavareză, a părăsit prematur scena vieţii. În ultimii ani Iosif se
adâncise în filozofia lui Buddha, încetând să mai picteze. Si-
mon s-a reîntors în Bavaria şi nu va părăsi Münchenul timp de
17 ani.
Bavarezii aveau pentru pictori şi muzicieni o afectuoasă
preţuire. La vârsta lui – 23 de ani – Hollosy acumulase multe
cunoştinţe şi deprinderi despre artă. Nu şi-a trădat idealurile,
proiectele urmărite. Nu s-a sfiit să înveţe de la alţi pictori, între
care şi Jules Bastien-Lepage. Acesta, prin arta lui, inspirată din
realităţile sociale, din lumea ţărănească, a oamenilor modeşti, a
avut o puternică înrâurire în cercul münchenez al lui Hollosy.
Aceeaşi influenţă benefică au avut asupra lui picturile pline de
vervă, culoare şi pătrundere psihologică ale lui Holbein, ori ale

86
 

lui Éduoard Manet, promotor al picturii moderne, care se opu-

nea artei academiste.
În acest context Hollosy accentua necesitatea îmbogăţi-
rii „ştiinţei picturii, pe baza întregii moşteniri”, arătând că
„Bastien-Lepage, care a atins în expresie şi realizare cel mai
înalt grad, a perfecţionat acea şcoală ce a fost inaugurată de
Holbein”. Comparând şcoala germană de pictură cu cea france-
ză, Hollosy afirma despre profesorii de la Academia münche-
neză că „sunt incapabili să-şi lămurească elevii asupra înţelege-
rii relaţiei dintre Holbein şi natură, deşi obişnuiesc să exclame
în anumite împrejurări «Ach Gott, wie fein!» Ca apoi să reîn-
ceapă obişnuita «dresură» cotidiană. Într-un cuvânt, aici, la
München, la cea mai importantă academie germană, elevii erau
învăţaţi să deseneze, să picteze într-o manieră falsă, zisă «mün-
cheneză», depărtându-se de «principiile lui Holbein şi Dürer în
observarea sinceră şi profundă a naturii»”74. Deja în acei doi
ani, Hollosy „preluase portdrapelul anti-academismului mün-
chenez”.
„Ar trebui să cunoşti – scria în 1891 Hollosy din Mün-
chen unui prieten din Sighetu Marmaţiei – cea mai nouă direc-
ţie de artă, denumită plein air de către cei ce nu se pricep...
Această direcţie, ca toate înnoirile geniale în literatură şi artă,
provine de la francezi – iar aici la München eu îi sunt port-
drapelul împotriva Academiei... Numai eu ştiu cât a trebuit să
învăţ ca să exersez în această direcţie. Iar eu am putut să încep
a învăţa doar atunci, de când, datorită veniturilor ce-mi sunt
asigurate de şcoală (care a luat fiinţă în 1886) nu mai sunt ne-
voit să mă gândesc la vânzări”75.
Bazându-se pe forţele sale de creaţie – nu şi materiale,
băneşti – Hollosy a părăsit Academia müncheneză în 1882,
aruncându-se în apele învolburate ale vieţii şi ale destinului său
artistic. Într-o corespondenţă din München, relatând despre anii
                                                            
74
Ibidem, p. 54.
75
Ibidem, p. 103.
87
 

săi de debut, scria: „Dacă ai citit Viaţa de boem a francezului

Murger – ea este ediţia ameliorată a vieţii mele, pentru că eu
decăzusem în aşa hal încât n-aveam nădragi şi nici sacou cu
care să fi putut ieşi din atelierul meu. În fiece dimineaţă mă
trezeam mirându-mă că domnul proprietar nu şi-a respectat
ameninţarea de a mă da afară din locuinţă”.
Din cauza lipsurilor se gândea să se înroleze în Legiu-
nea străină, să emigreze în SUA, chiar să se arunce „în braţele
negustorilor”. Ca să iasă din impas, a rugat-o pe „ştiuta şi fru-
moasa mea domnişoară” să-l lase s-o picteze, cu promisiunea
că „tabloul va fi al ei”. „Acestui portret îi datorez şcoala mea –
mărturisea el. E adevărat că am investit în el toate forţele mele.
Portretul acesta a fundamentat aici reputaţia mea”.
Înainte de acest portret, numit Reverie, Hollosy mai pic-
tase Înger păzitor (1880), Călugăr în meditaţie, Fata care râde
şi Portretul pictorului H. Samşinian (1883), Hoţii de mere şi
Vin bun (1884), Cap de fată cu basma (1885), iar în 1886 De-
pănuşatul porumbului. Acest tablou a fost „opera de căpătâi a
acelei perioade, devenită celebră, despre care se crede că a
concentrat tot ceea ce a cugetat, a simţit pictorul în acei ani”76.
„Din acea vreme – mărturiseşte Hollosy – am ocupat
un loc ferm la München; eram de-acum recunoscut drept un
talent de prim rang”.
Pictorul avea atunci doar 29 de ani. Cu timpul şi-a câş-
tigat reputaţia de „propovăduitor fanatic al naturii, al simţirii, al
spontaneităţii şi firescului”, pronunţându-se pentru „tratarea
unor teme din viaţa păturilor de jos”. El denunţă sediţios, cu o
violenţă pătimaşă, afectările şi minciunile, pe „vânătorii de
profituri”.
Elevi de toate naţionalităţile, chiar de la Academia ba-
vareză de arte – după mărturisirile lui István Reti – deveneau
„admiratori fanatici”, care roiau în jurul său şi-l „ascultau ca
pe un apostol”. Aceştia îl porecliseră „Bătrânul” sau „Tătucul”,
                                                            
76
Ibidem, p. 58.
88
 

iar când strângea mâna, ori când tutuia pe careva, faptul echi-
vala – ca efect moral – „cel puţin cu o medalie de aur primită la
Academie”.
Reti, care devenise elev al lui Hollosy, afirmă că artiştii
tineri îl aleg ca maestru, determinându-l „să deschidă o şcoală
de pictură aproape fără voia lui”.
Anul 1895 a fost unul de răscruce în creaţia lui Hollosy
prin proiectul ce-l obseda: pictarea unui tablou numit Marşul
lui Rákóczi (principe al Transilvaniei între 1704 şi 1711, care a
condus revolta maghiară contra Imperiului Habsburgic, înăbu-
şită de austrieci în 1711). Este posibil ca Simon Hollosy să fi
fost vrăjit de măreţia Marşului lui Radetzky, eroul naţional al
Austriei, care l-a inspirat pe „regele valsului”, Johann Strauss,
să-l glorifice într-o compoziţie muzicală nemuritoare. Şi Hollo-
sy visa la o astfel de capodoperă. Ideea centrală a tabloului – o
experienţă istorică a maselor dornice de libertate – l-a obsedat
peste 20 de ani. După cum s-a exprimat pictorul Aurel Popp,
un asemenea tablou „se poate mai curând visa decât picta”.
În anul 1886 a înfiinţat Şcoala sa particulară de artă.
În cei 32 de ani cât a funcţionat această „academie liberă”, a
fost „frecventată de circa 2.000 elevi, veniţi anume la Hollosy
din toate colţurile lumii”77.
În colecţia Historia a unei „Mici biblioteci de artă băimă-
reană”, iniţiată, îngrijită şi editată de criticul de artă dr. Tiberiu
Alexa, directorul Muzeului de Artă – „Centrul Artistic Baia
Mare”, în micromonografia din 2001 dedicată lui Simon Hollo-
sy, acesta afirmă că „deşi o statistică completă lipseşte, se es-
timează – de altminteri cu o mare aproximaţie – că Şcoala par-
ticulară Simon Hollosy a pregătit peste 3.000 de studenţi”78.
Dr. Tiberiu Alexa releva cu pregnanţă faptul că „rezul-
tatele celor trei decenii de laborioasă activitate profesorală in-
dependentă îl plasează pe Simon Hollosy printre cele mai im-
                                                            
77
Ibidem, p. 181.
78
Ibidem, p. 12.
89
 

portante personalităţi ale pedagogiei artistice europene ale

timpului său”. Impresionantă – afirmă Tiberiu Alexa – „este
structura cosmopolită a grupului acestor studenţi. Dominată
copios de cei proveniţi din Europa Centrală şi de Răsărit (în
special din Polonia, Ungaria, Austria, Germania şi Rusia),
Şcoala Hollosy a atras studenţi din Europa Occidentală (Spa-
nia, Belgia, Danemarca, Elveţia, Italia), precum şi din spaţii
culturale îndepărtate (SUA, Armenia), ori de-a dreptul exotice
(Australia, India, Japonia)”79.
Creată în „mediul unei ambianţe universitare germani-
ce, dominată autoritar de structuri pedagogice şi didactice de
tip academist, Şcoala particulară de pictură Simon Hollosy a
avut meritul de a fi opus conservatorismul academic, al învăţă-
rii după modele, alternativa liberală a educaţiei artistice bazată
pe „studiul naturii”80.

4.2. „Ruptura” de la Baia Mare

Problema identităţii iniţiatorilor Coloniei de pictură de la

Baia Mare, înfiinţată în 1896, a stârnit îndelungi dispute în rân-
dul artiştilor, al criticilor de artă, a biografilor lui Hollosy şi a
celorlalţi pictori, care îşi arogau merite paterne în acest demers.
„Faptul îşi are importanţa lui întrucât, aşa cum o dove-
desc numeroase luări de poziţie, miza constă în atribuirea pa-
ternităţii – şi implicit a meritelor istorice ce ar decurge din cali-
tatea de fondatori ai mişcării artistice băimărene”81. Două au
fost „taberele” relevate în istoriografia „originii” coloniei: gru-
pul István Reti (1872-1945) şi Janoş Thorma (1870-1937) şi
adevăratul fondator – Simon Hollosy.

                                                            
79
Ibidem, p.. 12-13.
80
Ibidem, p. 15.
81
Dr. Tiberiu Alexa, O incursiune neconvenţională în istoria Centrului Artis-
tic Baia Mare, editată la Baia Mare, în 1996, cu prilejul Centenarului, p. 41.
90
 

Este ştiut că, încă în 1894, Hollosy a fost solicitat să se

pronunţe asupra modernizării învăţământului artistic din Unga-
ria, prezentându-şi într-o petiţie viziunea personală privind or-
ganizarea unei Academii de artă particulare.
Dr. Tiberiu Alexa, în „incursiunea” sa, afirmă că „ră-
mâne esenţial faptul că proiectul lui Hollosy din 1894 reprezin-
tă – fără nicio îndoială – matricea construirii Centrului băimă-
rean şi a experienţelor sale pedagogice”82. De altfel, şi Raoul
Şorban subliniază în cartea sa că „marea conjunctură a vieţii lui
Reti fusese Hollosy, de care s-a folosit ca de un obiect al pro-
priei sale ascensiuni”, iar dintre „toţi artiştii de la Baia Mare,
Reti l-a înţeles cel mai puţin pe Hollosy”. Lui i se datorează
„transformarea oraşului Baia Mare într-un centru artistic în
1896 – operă ce-i aparţine în exclusivitate”83.
Fără îndoială, „gloria şcolii” de la Baia Mare a avut la
bază arta şi pedagogia lui Hollosy, pictura intelectualizată a lui
Károly Ferenczy (1862-1919), ca şi pe cea a lui Thorma, faima
centrului artistic băimărean incluzând, pe parcurs, şi alte con-
tribuţii artistice de valoare.
După opinia lui Tiberiu Alexa, „deplina aplicare a pro-
gramului pedagogic hollosyan a devenit posibilă odată cu cele
şase colonii de vară organizate în beneficiul Şcolii Hollosy la
Baia Mare, între 1896 şi 1901”, ca şi al anualelor colonii de
vară organizate fără întrerupere între anii 1896 şi 1918. Acestea
au avut o puternică înrâurire asupra prestigiului fenomenului
artistic, în dezvoltarea şi afirmarea la Baia Mare.
Când a venit la Baia Mare, Hollosy avea 39 de ani,
aflându-se în culmea celebrităţii la München.
Încă în prima vară de „colonie” cosmopolită a elevilor
săi, Hollosy simţise o anumită „răceală” din partea unor foşti
elevi, chiar şi a unor burghezi snobi şi oficialităţi locale ma-
ghiare. El devine derutat şi chiar confuz, nemulţumit că s-a lă-
                                                            
82
Ibidem, p. 40.
83
Ibidem, p. 21.
91
 

sat antrenat într-o „aventură care nu se putea şti ce sfârşit va

avea”.
Doi dintre foştii săi elevi la Baia Mare – Reti şi Thorma
– au proferat insidioase insinuări la adresa operei „Bătrânului”,
uitând de respectul de odinioară, dedându-se chiar la atacuri
personale directe.
La Baia Mare, Hollosy a inaugurat o şcoală de „plein
air”. Aceasta a făcut o puternică impresie localnicilor curioşi
mai cu seamă de „compania cosmopolită de elevi” – germani,
ruşi, polonezi, români şi un nord-american. Între ei era şi un
indian din Calcutta, care-şi plimba zilnic căţelul pe străzile pră-
fuite, cu case modeste, îmbătrânite de vreme, unde-şi duceau
traiul mizer minerii şi extrăgătorii de aur.
Intenţiile serioase de fondare, a permanentizării cursuri-
lor de vară ale Şcolii de pictură hollosyene au fost bine preciza-
te şi într-o petiţie înaintată Consiliului Local Baia Mare în apri-
lie 1897, ca şi în propunerea făcută acestui for administrativ în
februarie 1898, când opt artişti, în frunte cu Hollosy, înaintează
planul de construcţie a opt „ateliere permanente de pictură”, pe
care ar fi dorit să le închirieze „pe termen de 10 ani”. Încă din
1896 presa locală „salută Şcoala de pictură”, pe „vestitul profe-
sor al Academiei müncheneze (sic!) Simon Hollosy” şi „distin-
şii elevi ai şcolii sale”84.
Zoltán Felvinczi Takács, elev şi prieten apropiat al ma-
estrului, istoric de artă, profesor universitar şi director al Mu-
zeului de artă extrem-orientală din Budapesta elaborase în 1918
un studiu Despre Simon Hollosy, publicat la Budapesta. La in-
sistenţele lui Raoul Şorban, în 1958 biograful maghiar a com-
pletat scrierea din 1918 cu date noi, privitoare „la atmosfera
mediului în care s-a alcătuit opera lui Hollosy”85. Zoltán
Felvinczi Takács afirmă că Baia Mare a reprezentat o etapă
semnificativă în „adâncirea viziunii şi simţirii artistice”. În
                                                            
84
Nagybánya és vidéke, XX, nr. 7, 1896, p. 1.
85
Raoul Şorban, Op. cit., p. 37.
92
 

şcoala lui nu s-au rostit „nici măcar o vorbă despre naturalism,

realism, impresionism, nici despre alte isme... Hollosy a obţi-
nut la Baia Mare puţine rezultate palpabile. Dar ceea ce a creat
a marcat un progres esenţial în evoluţia sa, demonstrând o nouă
formă a creatorului de opere... Omul îl interesa în primul rând
sub două forme: ţăranul şi ţiganul.
În arta sa, Baia Mare a reprezentat perioada celei mai
mari schimbări, întrucât i-a concentrat gândurile asupra Marşu-
lui lui Rákóczi. În această pictură Hollosy voia să se implice cu
întreaga sa fiinţă. „Perioada băimăreană a lui Hollosy devenise
perioada tabloului Marşului lui Rákóczi”, fără vreo legătură cu
sărbătorirea Mileniului ungar. La Baia Mare, Hollosy devine
„pictorul oamenilor simpli, obişnuiţi”, care „defilează în Mar-
şul lui Rákóczi, cei încercaţi de necazuri se înşiruie sub drapel,
cu speranţa în viitor”86. Prin Marşul lui Rákóczi, Hollosy
„sparge barierele naturalismului, impresionismului şi ale aca-
demismului”, care nu era „un lucru nou” pentru maestru.
Încă a treia vară petrecută la Baia Mare – văzând şi sim-
ţind ura, ranchiuna, orgoliile unor pictori, certurile grobiene
dintre el, femeia care îl însoţea, şi Reti şi Thorma, soldate cu
un duel al maestrului cu cei doi care-i contestau făţiş autorita-
tea – s-a sfârşit cu „ruptura” relaţiilor sale cu pictorii din antu-
rajul său, „beneficiari” ai marii sale autorităţi din perioada
1896-1901. Hollosy a suferit enorm în urma acestei despărţiri
inevitabile.
În mai multe scrisori trimise în 1900 lui Reti şi altor
cunoştinţe, Hollosy mărturiseşte că „dacă Grümvald – (Iványi
Grümvald: 1867-1940) şi Ferenczy afirmă despre mine că nu
sunt un om comme il faut, asta mă bucură, pentru că în ei totul
este străin: străină este distincţia boierească a lui Ferenczy, un
fel de hipnoză de prost gust, o decoraţie mucegăită cu care te
poţi înălţa cel mai uşor peste vulg”.

                                                            
86
Ibidem, pp. 73-74.
93
 

„Azi pot să spun: cât i-am iubit, pe atât mi s-a făcut

greaţă de ei”. În ruptură, ceea ce l-a durut cel mai mult a fost
faptul „că au acţionat colectiv, ca la comandă”, iar când n-au
găsit nimic condamnabil, au început să „şuşotească: bătrânul e
incapabil să mai lucreze, nu e în stare să termine nimic, peda-
gogia lui e proastă etc.”
Această ruptură cu tovarăşii săi de la Baia Mare, gata
de tocmeli şi chiar de trădări, a fost ca un final de tragedie.
Prin activităţile pedagogice, artistice şi organizatorice,
Hollosy nu numai că a fost fondatorul Centrului Artistic Baia
Mare, dar, prin modelele lui, prin permanentizarea lor, au con-
ferit acestuia atributul de „centru autonom”: învăţământul ar-
tistic (Şcoala particulară Hollosy a devenit, neîndoielnic, mode-
lul inspirator al tuturor instituţiilor înfiinţate la Baia Mare până
în 1949: Şcoala liberă de pictură – 1902, Şcoala de arte fru-
moase – 1927, Şcoala liberă de arte frumoase – 1935). Cele trei
expoziţii organizate la Baia Mare de studenţi şi colonişti în
1897, 1899 şi 1900 au fixat modelul unei politici sistematice de
promovare expoziţională, de grup sau individuale, care s-a
concretizat, începând cu 1920, prin seria expoziţiilor anuale ale
artiştilor băimăreni, continuate şi în prezent. Centrul artistic de
la Baia Mare – după modelul lui Hollosy – a avut un dialog
continuu cu mediile artistice naţionale şi internaţionale, susţi-
nut şi în prezent.
După 1901, moştenitorii săi „băimărenii au meritul de a
fi extins structurile instituţionale lansate de Hollosy în dome-
niul tezaurizării publice (Muzeul băimărean, 1904), al asocierii
profesionale a artiştilor: Asociaţia Pictorilor Băimăreni (1911),
Societatea Artiştilor Plastici (1937), Sindicatul Artiştilor
(1946) şi în prezent Filiala Baia Mare a UAPR. Muzeul de Artă
autonom, consacrat Centrului Artistic, a fost deschis public în
1984, fiind denumit în prezent Muzeul de Artă – Centrul Artis-
tic Baia Mare. (A se vedea pe larg volumele citate ale dr. Tibe-
riu Alexa, directorul Centrului).

94
 

4.3. De la München în Maramureş

După „divorţul” irevocabil şi dureros de la Baia Mare

din vara anului 1901, Simon Hollosy nu se va mai întoarce
niciodată în oraşul cu „cer albastru”, care i-ar fi vrăjit pe pic-
tori. Cugetând adânc asupra acestei rupturi inflamante, Hollosy
îşi va aminti astfel despre cei patru pictori – Thorma, Reti,
Ferenczy şi Grümvald – rămaşi în oraş să fondeze Societatea
pictorilor: „Când mă gândesc la Baia Mare, până şi azi (era 31
octombrie 1901) mă cuprind toţi fiorii... în componenţa celor
de la Baia Mare era o vicleană amestecătură”. Cei patru pictori
„s-au unit ca să menţină acel nivel artistic, pe care eu singur îl
port în mine”.
Înainte de a-şi stabili „colonia” la Teceu (azi Teacevo,
Ucraina subcarpatică), Hollosy a poposit cu şcoala sa în vara
lui 1902 la Fonyod în Ungaria. Aici găsise un mediu cultural-
artistic „prea apatic”. Vilegiatura de aici a fost o nereuşită.
În 1903, Hollosy a făcut o călătorie la Bucureşti, în cău-
tarea unui loc propice şcolii sale în România. I-ar fi convenit o
cantonare undeva pe valea Oltului, ori chiar în Valea Jiului, în
mediul mineresc, cu oameni trudiţi, de adevăraţi creatori de
frumuseţi picturale. Intervenţia prietenului său Arthur Verona
(1868-1907) la autorităţile bucureştene n-a stârnit niciun inte-
res.
La Hunedoara, unde s-au „cazat” elevii lui Hollosy în
vara anului 1903, localnicii n-au fost prea ospitalieri, dezapro-
bând manifestările „boeme” ale artiştilor. Cu toate acestea, aici
„Hollosy inaugurează seria peisajelor, într-o nouă viziune, înţe-
legând că orice bucată de pământ poate fi frumoasă când ochiul
ce priveşte simte şi gândeşte în culori (Câmp de amurg)”87.
În 1904, Hollosy cu „coloniştii” săi de la München
„descalecă” în Maramureşul voievodal, natal, într-o localitate
                                                            
87
Ibidem, p. 191.
95
 

rurală, aproape de râul Tisa – la Teceu.

După opinia pictorului Sándor Ziffer (1880-1962),
Hollosy s-a întors acasă în Maramureş datorită unui „instinct
ocult”, a unei „necesităţi greu de descifrat”. Aici, în lunile de
vară, va reuşi să afle „echivalenţe între realitatea exterioară şi
adevărul viziunii sale interioare, indiferent de subiectele tablo-
urilor: copaci, case, holde, dealuri, Tisa, mai rar intensitatea
luminoasă a cerului deasupra unei fâşii de pământ, înălţând ce-
le mai obişnuite privelişti la demnitatea trăirilor picturale”88.
Teceul, care nu era departe de Sighet – locul unde vă-
zuse lumina zilei într-o iarnă geroasă – îl cucerise pe Hollosy,
pentru că i se părea de un cosmopolitism etnic vrăjitor. Aici
convieţuiau, alături de puţini români şi unguri, slovaci, ţigani,
ruşi, sârbi, mulţi ruteni şi mai cu seamă evrei negustori şi spe-
culanţi. Natura, cu valea plină de sălcii plângătoare a Tisei, cu
colinele domoale din jur, cu Cetatea Hustului, îl fermecase pe
el şi pe elevii săi. În sinea lui era tulburat şi de istoria tumultu-
oasă a locurilor, unde se luptase, cu oştile lui, eroul şi masele
învolburate de revoltă, contra habsburgilor, Francisc Rákóczi II
între 1703-1711. Toate acestea îl subjugau pentru Marşul
rakoczian, deschizându-i larg ferestrele creaţiei, potrivit naturii
şi necesităţilor lui interioare.
La Teceu, Hollosy îl întâlnise pe doctorul în drept,
prim-pretor al Comitatului Maramureş, Gavrilă Mihalyi, fratele
istoricului Ioan Mihalyi de Apşa de la Sighet. Hollosy se ţinea
de prieten cu Mihalyi, la care a apelat pentru condiţii mai priel-
nice activităţilor de creaţie. Ca urmare a intervenţiilor prim-
pretorului, primăria din Teceu a construit un edificiu în care se
adăposteau tinerii artişti în zilele ploioase. La fel, coloniei i-a
fost dăruită o grădină umbrită, cu arbori bătrâni.
Un discipol devotat al lui Hollosy, Erwin Baktay – de-
venit mai târziu un reputat indianist – nota într-o carte a sa:
„Şcoala pe care o avea la München, cu cei mai devotaţi dintre
                                                            
88
Ibidem.
96
 

elevi, venea vară de vară în patria mai restrânsă a maestrului, în

Maramureş, la Teceu. Aici mi-a fost dat şi mie să mă înfrăţesc
cu natura autentică, originară. Adeseori petreceam zile şi nopţi
afundaţi în codrii Maramureşului, hoinărind în tovărăşia păsto-
rilor români, după păstrăvi; altădată când ne trezeam lângă fo-
cul ce ne-a străjuit în timpul somnului, vedeam urmele ursului
pe malul pârâului din apropiere. Maestrul nostru se simţea în
largul său în natură, căreia îi cunoştea toate tainele, asemeni
oricărui păstor muntean”.
Spre deosebire de hunedoreni, lumea pestriţă etnic din
Teceu se însufleţea, se bucura atunci când tabăra de artişti
hollosyeni adăsta, pentru lunile de vară, în satul lor. Maestrul
era ca un duhovnic. Oameni necăjiţi îşi deschideau sufletul,
mărturisindu-i necazurile „fără nicio teamă ori reţinere”.
Între anii 1904 şi 1916, cu două excepţii – în 1913,
când se instalează la Sighet, şi în 1915 când merge la Gilău, nu
departe de Cluj – Hollosy şi „academicienii” săi de la München
şi-au petrecut vacanţele la Teceu.
În această ambianţă favorabil creativă, Hollosy îşi des-
făşoară pedagogia sa prospectivă, „care nu se supune criteriilor
trecutului, nici nu subordonează elementele investigate la o
disciplină abstractă, ci solicită exemplul încă neexperimentat,
deplina libertate a mijloacelor pentru a da formă unor viziuni
iscate din viaţă şi natură, în existenţa irepetabilă a fiecărui ar-
tist. Hollosy însuşi învaţă din nou, şi îi învaţă şi pe elevii săi, că
în artă bogăţiile toate sunt de natură interioară”89.
În 1912, Hollosy a fost contactat la München de o dele-
gaţie din Sighet, condusă de György Petrovay (1847-1916),
prim-arhivarul Comitatului Maramureş. Acesta părea însărcinat
de autorităţile comitatului să-l determine pe Hollosy să vină la
Sighet cu şcoala sa pentru lunile de vară. Arhivarul, care se dă-
dea şi scriitor, le-a promis condiţii optime de găzduire în ambi-
anţa fermecătoare din Parcul „Grădina Morii”, pe malul Izei,
                                                            
89
Ibidem, p. 193.
97
 

„locul cel mai splendid al oraşului”, precum şi un sprijin mate-

rial pe măsură.
Plin de speranţă, Hollosy cu şcoala lui a venit, în vara
anului 1913, la Sighet. Însă oficialităţile locale şi arhivarul
Petrovay nu s-au ţinut de promisiuni, dezamăgindu-l atât pe
Hollosy, care a fost găzduit în camera unei cârciumi, cât şi pe
tinerii artişti, care s-au despărţit de reşedinţa comitatului şi de
autorităţile locale fără niciun regret. Decepţia lor a fost totală.
Raoul Şorban consemnează în cartea sa, dedicată vieţii
şi operei lui Hollosy, amintirea unei foste eleve a maestrului în
timpul şederii şcolii la Sighet, ca şi mai târziu la Teceu. Când
venea în oraşul său natal se ducea să-l întâlnească la „un pahar
de vorbă” pe acad. Ioan Mihalyi de Apşa (1844-1914) sau pe
alţi cunoscuţi. Este vorba de fiica academicianului, Cornelia
Constantinescu (n. 1895). Aceasta, cu o afectuoasă admiraţie,
mărturisea că „nouă – eram opt fete şi trei băieţi – ni se părea a
recunoaşte în el egalul unor genii... Pentru mine – care eram la
vârsta unor adolescente entuziaste şi sensibile – Hollosy era
încarnarea măreţiei, a nobleţii şi însingurării... de o energie
clocotitoare, datorită căreia era capabil să trăiască în lumea rea-
lă. Deşi trecut de 50 de ani, era un bărbat prezentabil, cu un aer
proteguitor, o persoană de vază, galant, manierat şi foarte poli-
ticos. Hollosy se aprindea uneori, mai ales când se rostea asu-
pra potentaţilor de la Prefectura şi Primăria Sighetului. Con-
damna vijelios lipsa de cultură a birocraţilor, îndârjirea cu care
pretindeau nu numai bunuri, slujbe şi privilegii, dar şi dreptul
de a se erija în judecători ai artei... Se simţea angajat în con-
struirea unei mari opere, care va fi apreciată într-o bună zi îm-
preună cu talentul său”.
Hollosy a mărturisit familiei Mihalyi că „ar fi dorit să
revină acasă”, însă Bavaria, Münchenul „îi domina viaţa”, „tă-
ria, conştiinţa şi libertatea se aflau acolo, în Germania”. Acolo
„viaţa lui a fost apreciată în principiul ei: omul ca om, artistul
ca artist, pedagogul ca pedagog”. Acolo, în „universul german

98
 

el s-a plămădit într-un mare artist, liber şi independent”, având

cinstea şi fericirea „să-şi vadă numele legat de succese artistice
extraordinare, onorat ca emblema unei valori indiscutabile”.
În Maramureş, ori în regatul maghiar „prea des i se îm-
potriveau – pe lângă contestări fariseice şi aprige invidii – re-
sentimente naţionaliste ori rasiale. Hollosy era armean, iar în
vechea Ungarie armenii erau mai expuşi dispreţului decât evre-
ii... Şi totuşi Maramureşul, căruia îi vorbea limba, a rămas
pentru Hollosy tărâmul basmelor şi al viselor”, un „talisman”.
Însă el trebuia să se întoarcă la München „întrucât încă nu şi-a
îndeplinit misiunea”.
La Sighet, Hollosy venise cu vreo 25 de elevi, din care
5 erau fete, toţi fiind străini: germani, ruşi, polonezi, elveţieni,
austrieci etc. Subprefectul Sándor Szabó a refuzat să-i achite
onorariul pentru tabloul „Cetatea Hustului”, motivând că
Hollosy nu a pictat, undeva în preajma cetăţii, şi o scenă de
luptă dintre curuţi şi lobonţi. Cerere asupra căreia părţile nu
conveniseră. Cum nici cei de la primărie nu şi-au onorat promi-
siunile, maestrul a apelat la Ioan Mihalyi de Apşa, ca la un pri-
eten şi avocat, care a aplanat conflictul90.
Pe cărările vieţii şi destinului său, în 1910, în München,
Hollosy nota: „Acum mă gândesc la Teceu. Până în prezent am
pictat acolo numai peisaje; am avut nevoie – să zicem – de stu-
dii cromatice. Dar bogăţia locului se află în înfăţişarea oameni-
lor”.
În 1912, la Baia Mare, s-a organizat Expoziţia aniversa-
ră a Coloniei. Fără a fi măcar prevenit, Hollosy a fost menţio-
nat printre membrii-artişti ai comitetului de organizare. Primă-
ria oraşului i-a trimis lui Hollosy, la Teceu, o telegramă-invita-
ţie de participare la festivitatea de deschidere. Telegrama, adre-
sată „Maestrului maeştrilor, lui Simon Hollosy, la Teceu”, a
fost retrimisă la expeditor cu menţiunea oficiului poştal din Te-
ceu: „Destinatarul refuză primirea”. La expoziţia jubiliară i-au
                                                            
90
Ibidem, pp. 85-89.
99
 

fost expuse 10 tablouri sau schiţe, toate din colecţii particulare

– între care Viţei, Ogradă ţărănească, ilustraţia la poezia „Apos-
tolul” de Petőfi Sándor, o schiţă pentru Marşul lui Rákóczi, mai
multe peisaje etc. Toate împrăştiate în 3 săli, în timp ce 26 de
lucrări de Reti István erau grupate într-o singură sală!
De altfel, încă din 1898, lucrările lui Hollosy şi ale ele-
vilor din Colonia de la Baia Mare erau expuse, în premieră, la
Galeriile de Artă din Budapesta (11 pictori expuneau 141 ta-
blouri şi elevii 88 de tablouri şi studii). În 1957, la Budapesta,
s-a organizat Expoziţia memorială Simon Hollosy, iar în 1966,
Expoziţia retrospectivă a artei din Baia Mare, prilejuită de îm-
plinirea a 70 de ani de la fondarea Şcolii hollosyene în urbea de
pe Săsar.
În 1996 Muzeul de artă – Centrul Artistic Baia Mare a
organizat manifestări de amploare: o expoziţie retrospectivă cu
circa 470 de lucrări aparţinând unui număr de 150 artişti plas-
tici din toate perioadele, de la fondatorul Şcolii hollosyene în
1896, până în 1996, simpozioane, tipărituri ş.a., marcând Cen-
tenarul evenimentului. La Sighetu Marmaţiei, oraşul natal al
Maestrului, a avut loc, cu acest prilej jubiliar, un simpozion, o
expoziţie şi un pelerinaj la mormântul lui Hollosy. Bucuria ju-
bileului de la Sighet a fost deosebită şi datorită faptului că pre-
ţuita lucrare Cetatea Hustului a fost regăsită la Budapesta, după
furtul ei din 1933 din patrimoniul Muzeului Maramureşului.

4.4. Maestrul maeştrilor

Bibliografia despre viaţa şi opera lui Simon Hollosy es-

te – cel puţin în spaţiul artistic românesc – destul de săracă.
Prima sursă de informaţie despre familia Corbul – devenită
prin maghiarizare Hollosy, o constituie cartea Familia Corbul
– studiu de istorie familială scrisă de Kristof Szongoth, apărută
la Gherla în 1906, de unde tatăl pictorului venise la Sighet ca
negustor.

100
 

Primul studiu monografic consacrat lui Simon Hollosy

îi aparţine lui Zoltán F. Takács (1880-1964), fost elev al lui
Hollosy, istoric de artă, profesor la universităţile din Seghedin
şi Cluj – Despre Simon Hollosy – apărut în 1918 la Budapesta.
O carte partizană însă – Colonia de artă de la Baia Ma-
re, scrisă de fostul elev, devenit hulitor al lui Hollosy, pictorul
István Reti – a fost publicată postum de Nora Aradi, în 1954,
tot la Budapesta. Raoul Şorban apreciază că această carte „este
în prezent (1986) cea mai cuprinzătoare carte despre istoria
Centrului de artă – între 1896-1918” din Baia Mare91.
Un alt autor maghiar – Lajos Németh i-a dedicat Maes-
trului volumul Simon Hollosy şi arta epocii lui (Budapesta,
1956), autorul, obiectiv, printr-o reconsiderare a operei,
disociindu-se de programul şi mai ales de ierarhia de valori
partizane, stabilită de István Reti. Németh a întocmit şi o listă a
operelor lui Hollosy, publicată în 1960 la Budapesta, pe baza
operelor aflate în muzee şi colecţii particulare, în literatura de
specialitate. Németh consemna titlurile a 182 de lucrări certe şi
încă 30 cunoscute, dar incerte ca fiind ale pictorului.
În România, singura monografie amplă, serioasă, bazată
pe circa 100 de izvoare documentare, româneşti şi străine, apar-
ţine lui Raoul Şorban, critic de artă, colecţionar şi pictor clu-
jean. Maestrul a stat şi în atenţia criticului de artă băimărean dr.
Tiberiu Alexa, care i-a relevat, în textele sale, meritele absolute
de fondator al şcolii şi centrului artistic, în creaţia artistică şi
în opera pedagogică, în pregătirea în cei peste 30 de ani de
laborioasă activitate profesorală independentă a circa 3.000
de artişti, unii reprezentanţi de vârf ai mai multor arte naţionale
(Rusia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Germania, Elveţia,
Basarabia şi România: Arthur G. Verona, Sándor Ziffer şi Sa-
muel Mützner).
Toată viaţa sa de artist, Hollosy a trăit-o arzând mistui-
tor pentru a desluşi tainele artei şi realitatea lumii artistice. El
                                                            
91
Ibidem, p. 37.
101
 

n-a fost un izolat de frământările politice şi sociale ale vremii

sale. N-a trăit într-un Turn de fildeş. Dimpotrivă – cum o do-
vedeşte întreaga sa operă – el a fost organic conectat la dramele
istoriei, la ideile filozofice, literare, muzicale ale vremii sale.
„Ne sfătuia insistent – nota într-una din cele 10 scrisori
ale pictorului român Samuel Mützner (1884-1959) – să citim
romancieri, poeţi, filozofi înainte de a picta, să citim mereu;
pentru că, citind, vom înţelege mai bine viaţa, între leagăn şi
clipa morţii, toate ambiţiile şi răutăţile, ca şi toate sentimentele,
precum şi măreţia monumentală a oamenilor. În acei ani, în-
chipuirea sa era obsedată de un tablou care devenise un fel de
alter ego al său: Marşul lui Rákóczi”.
Învăţăturile sale către ucenici se află în faptul că el în-
suşi şi-a găsit aliaţi printre marii scriitori ai vremii – Zola, Mau-
passant, Dostoievski, Tolstoi, Ibsen, Hauptmann şi alţii.
Hollosy a studiat atât pictura veche, cât şi pe cea contempora-
nă, experimentele şi succesele ei moderne. În afară de Cezanne,
Van Gogh, Gauguin, Monet etc., Hollosy nu era indiferent nici
la picturile lui Paul Klee, Kandinsky, Picasso şi alţii.
În context, pictura lui Hollosy s-a situat într-o zonă sta-
bilă de arte moderne, îmbogăţind creaţia unei epoci de glorie.
Maestrul mărturisea că nu se află în opoziţie cu modernitatea
vremii, ci în completare: „Direcţia modernă, atât de condamna-
tă – scria el într-o petiţie către un istoric şi critic de artă – va
influenţa evoluţia viitoare a artei. Cei ce nu au capacitatea să
înţeleagă acest lucru vor degenera prematur în nişte banali me-
seriaşi, chiar dacă vor munci cu zor şi sârguinţă”.
În 1903 îi scrisese unei cunoştinţe: „Artistul este călău-
zit de câte o sclipire fugară, pe care abia dacă o zăreşte. E ne-
voit însă ca dintr-o asemenea străfulgerare să alcătuiască o
imagine inteligibilă pe seama unor tonţi intoleranţi. În fond,
dreptatea este de partea acestora; dar numai atâta vreme cât şi
eu trăiesc după felul lor de a fi pe lume... Aş putea trăi şi după
normele mele proprii. Dar numai după ce mă voi găsi pe mine”.

102
 

În concepţia lui Hollosy despre lume, el afirma – chiar

amintindu-şi de moravurile făţarnice ale „societăţii domnilor”
de la Baia Mare, ca un motiv de a rupe legăturile cu acest cen-
tru artistic – că „domnii” nu sunt capabili de a crea o artă au-
tentică. Părerea lui era că „arta şi sufletul unei naţiuni” nu se
plămădesc exclusiv de către oameni aleşi, dispunând de dis-
tincţii nobiliare, ci deopotrivă, de către ţărani, oameni săraci,
ca şi de oameni de tipul lui Petőfi, Heine, Beethoven etc., în
„sălaşul durerii, al simplităţii primare, ba chiar în cel al necu-
răţeniei... Din toată învălmăşeala vremii, „apare o lumină naţi-
onală – care, străbătând peste toate escrocheriile patriotarde,
peste fraude, şmecherii şi vânzări de suflete, dincolo de aglo-
merările de minciuni şi aparenţe, aruncă o lumină curată, orbi-
toare pe solul ungar... Cea mai plăcută muzică ce însoţeşte
această lumină nu este muzica uralelor scandate din oficiu pen-
tru înzorzonarea banchetelor – ci pocniturile bicelor de pe
câmpia liberă şi talăngile cirezei, simbolul adevărului ce nu se
încovoaie în faţa formei”.
După cum arăta Raoul Şorban în cartea sa, „în legătură
cu spectaculoasele realizări ale pedagogiei creatoare a maestru-
lui, despre mijloacele sale în variatele relaţii ascunse dintre
maestru şi elev, printre care vom recunoaşte avântul generos,
consonanţa lirică, entuziasmul emoţional, ca şi subtila interven-
ţie intelectuală în procesul unei corelaţii de iniţiere, cu efecte
de reversibilitate şi în perspectiva fuziunii a două speranţe şi
voinţe, îl vom cita din nou pe Hollosy: «Când omul tânăr cere
tărie din sufletul tău, stăruinţa pentru un drum de o viaţă în-
treagă – trebuie tu însuţi să întinereşti... Poţi să dai ceea ce cu-
noşti cel mai bine, poţi să-i modelezi şi să te recunoşti pe tine
în ei. În acest chip, nu vei îmbătrâni niciodată ca artist»”92.
Simon Hollosy a dedus ideea emancipării artistului nu
numai din negarea artei oficializate şi a retorismului cultural
infatuat, dar şi din spaţiile de rezonanţă progresiste ale spiritua-
                                                            
92
Ibidem, p. 161.
103
 

lităţii europene. Înzestrat cu o conştiinţă modernă, când şi-a

fundamentat edificiul său de idei, şi-a schimbat şi atitudinea
critică faţă de creaţia lui anterioară. În acest fel a intrat ca „ar-
tist liber, într-un spaţiu liber”, unde creaţia artistică se poate
pune ea însăşi în discuţie, în lumina misiunii şi a funcţiilor sale
sociale”93.
Elevii şi prietenii săi l-au evocat fără excepţie pe Maes-
tru, aflat în centrul unui adevărat cult. Niciunul „nu se putea
sustrage atracţiei exercitate de personalitatea ardentă a artistu-
lui, care fusese obligat să oscileze în tot cursul vieţii între două
vocaţii şi profesii: de pictor şi de pedagog, practicându-le pe
amândouă cu un talent ieşit din comun”. Cunoscând epoca, nu
trebuie să ne sfiim a arăta că în Europa, dintre toţi pedagogii
timpului, Hollosy a fost cel mai căutat şi, probabil, cel mai efi-
cient. Cei atraşi de aura sa strălucitoare la München l-au evocat
cu acelaşi sentiment de respect neţărmurit, de recunoştinţă şi
admiraţie”, afirmând – cu rarele excepţii ale lui Reti, Thorma şi
alţii – „cât de hotărâtoare fusese intervenţia maestrului întru
desăvârşirea naturii lor de artist”94.
Reţinem din cartea lui Raoul Şorban, pentru frumuseţea
şi sinceritatea etică şi morală a evocărilor şi a adevărurilor in-
dubitabile, câteva extrase din opiniile unor discipoli ai magis-
trului, intraţi şi ei pe uşa din faţă a istoriei artei.
„Hollosy – mărturisea Arthur G. Verona (1868-1946),
fost elev al lui Hollosy între 1895 şi 1899 – a purtat grijă de
lecturile mele, mi-a atras atenţia asupra lui Zola şi Tolstoi. Da-
torită lui mi s-au deschis ochii să văd realităţile lumii, şi datori-
tă lui am învestit întotdeauna simţire în tot ce făceam: compo-
ziţie, peisaj, figuri umane. El m-a îndemnat să încerc a înţelege
interiorul oamenilor. Ceea ce m-au învăţat apoi experienţele
mele nu au răsturnat învăţăturile lui, ci s-au adăugat lor.

                                                            
93
Ibidem, p. 184.
94
Ibidem, p. 50.
104
 

Hollosy a intervenit hotărâtor în existenţa şi formaţia mea artis-

tică”.
„Viaţa lui personală a avut o notă de simplitate – nota
pictorul Samuel Mützner –, de modestie. Era un om care ştia să
înainteze pe un drum, fie acesta neted ori abrupt, în timp ce în
jurul lui roia o ceată de nerăbdători. Între aceştia se aflau câţi-
va, nu prea mulţi, interesaţi, profitori, filistini şi chiar impos-
tori. Majoritatea tinerilor însă îşi adorau maestrul, în anturajul
căruia nu exista nicio formalitate obligatorie ori jenantă. Totul
era simplu şi uman la el, lipsit de afectare. Ca pedagog era fără
pereche. Avea geniu... Avea darul să deschidă în elevii săi am-
ple perspective asupra configuraţiei artei şi asupra rostului lor
ca artişti. «Nu ajunge să fii artist, trebuie să fii înainte de toate
om». Hollosy însuşi căutase echilibrul într-o creaţie, Marşul lui
Rákóczi, care să cuprindă în sine substanţa vieţii lui. Şi-a dăruit
viaţa întreagă operei. Hollosy era pur şi simplu venerat de nu-
meroşii săi elevi polonezi, ruşi şi ucraineni, cărora obişnuia să
le vorbească – în limba lor – despre circumscrierea geografică
şi cadrul naţional al artei, despre legătura artistului cu mediul
social şi cu pământul. «Fără o asemenea legătură – spunea el –
şi cea mai bună pictură e numai vopsea»”.
„... Înainte de anii petrecuţi la Baia Mare – scria Zoltán
F. Takács (1880-1964), critic şi istoric de artă, născut la Şom-
cuta Mare, în lucrarea Hollosy Simon, text dactilografiat, aflat
la Serviciul Judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale –,
punctul culminant al picturii lui Hollosy a fost azi atins de De-
pănuşatul porumbului. Fără îndoială o reuşită totală – artistică
şi etică... Ce a însemnat acea „natură” la care se putea gândi
Hollosy? Răspunsul nu poate fi altul decât: Maramureşul; pă-
mântul natal, unde căpătase cele mai profunde impresii în anii
copilăriei şi ai adolescenţei, şi Baia Mare, unde ca artist matur
s-a adâncit în sine; unde arta sa, fără a-şi fi renegat trecutul, a
căutat şi a aflat o nouă cale”.
Deşi nu a fost elev activ al lui Hollosy, acesta refuzân-

105
 

du-l la Teceu, fiindcă a fost ucenicul lui Reti la Academia din

Budapesta, numele fiindu-i maghiarizat în Elemer Szabó, pic-
torul Liviu Bordeaux (1894 Sighet – 1985 Bucureşti), profesor
de desen şi pictură la Sighet, îşi amintea de întâlnirea cu maes-
trul: „Eu îi cunoşteam ascensiunea uimitoare, între oraşul său
natal, care era şi al meu, mica reşedinţă a Maramureşului, poate
nu suficient de ospitalieră, până la culmile atinse de el, în capi-
tala Bavariei, unde se impusese ca o personalitate excepţională.
Şederea mea de câteva zile în anturajul său de la Teceu a avut
un efect neaşteptat: discuţiile lui prelungite până la orele târzii
ale nopţii au contribuit – aş zice spontan – la emanciparea mea,
la naşterea unui sentiment de libertate şi la o extensiune a sferei
mele spirituale... Entuziasmul lui Hollosy atingea culmile unei
libertăţi care îţi tăia respiraţia... Cei din jurul său îl priveau cu
veneraţie, ca pe părintele lor spiritual”.
La Teceu, ca şi la Sighet, unde îşi vizita adesea priete-
nii, Hollosy era văzut ca o „glorie a Maramureşului”. Pe lângă
casa acad. Ioan Mihalyi de Apşa, Hollosy a întreţinut relaţii de
amiciţie şi cu alţi români din Maramureş, printre aceştia figu-
rând vicarul greco-catolic Tit Bud (1846-1917); Titu Doroş
(1880-1921), doctor în drept, avocat, excelent orator, model de
om şi de român; profesoara de matematică, domnişoara Irina
Berinde, care „se pare, fusese şi ea eleva lui Hollosy”95.
Între 1916 şi 1918, în Galiţia, ca şi în Rutenia, unde se
afla şi Teceul, în Carpaţii Păduroşi s-au dat lupte crâncene între
oştile împărăteşti de la Viena şi cele ţariste, ruseşti. Răzbăteau
până la Teceu exploziile, vuietul proiectilelor de tun şi ale
gloanţelor de mitralieră, vaierele morţilor, răniţilor şi ale fuga-
rilor de pe front. Toate acestea l-au impresionat profund, până
la o crâncenă suferinţă, pe Simon Hollosy, aflat la Teceu. Cu
toate acestea, el picta mereu, prins, ca în primii săi ani la Aca-
demia bavareză, în vraja lucrului.
                                                            
95
O scrisoare, din 3 decembrie 1984, a prof. dr. Mihai Dăncuş, directorul Mu-
zeului Maramureşului către Raoul Şorban, în col. R. Şorban la SJMMAN.
106
 

După mărturisirile pictorului şi istoricului de artă A.N.

Tihomirov din Moscova, fost elev al lui Hollosy, făcute lui R.
Şorban în noiembrie 1968 în capitala URSS: „în decembrie
1917 maestrul a revenit din München la Teceu. Nu se simţea
prea bine şi slăbise. Citea mult, mai ales din Goethe. Deşi fuse-
se bine îngrijit, obosea uşor. Dormea puţin, fiind indiferent de
sănătatea lui. Ceea ce îl preocupa însă mai mult era tabloul
Marşul lui Rákóczi. Înainte de a leşina în nefiinţă, îşi văzuse în
închipuire lucrarea terminată”.
Firul vieţii şi istoriei lui Simon Hollosy s-a frânt dure-
ros în 8 mai 1918. „Bătrânul”, Magistrul avea doar 61 de ani.
„Şi io viaţa o lăsai la 61 de ani”, cum i-ar fi scris pe cruce picto-
rul naiv de la Săpânţa, Ioan Stan Pătraş dacă i-ar fi fost con-
temporan. Teceul era în apropiere. Doar Tisa desparte localită-
ţile.
În tinereţe, pentru Hollosy, Münchenul era Cetatea Ar-
tei, unde a avut parte de măreţie, de glorie, de faimă europeană
ca pictor şi ca pedagog. La Baia Mare a intrat ca şef de „şcoa-
lă” şi a rămas ca fondator al Centrului Artistic. La Teceu a trăit
sentimentul plenar al întoarcerii la propria-i existenţă, acest
orăşel multietnic fiind „însuşi spiritul pictorului”, unde „au lip-
sit urile, uneltirile, calomniile, vrăjmăşiile”96. În cursul celor 14
ani de veri petrecute la Teceu a devenit un „geniu al locului” şi,
cum am arătat, o „glorie a Maramureşului”. A fost, toată viaţa,
un ctitor neostenit. A fost un „maestru al maeştrilor”, un „fe-
nomen artistic”.
A fost şi a rămas în istoria artei – după părerea avizată a
exegetului Raoul Şorban – creatorul a trei centre de dimensiuni
în adevăr europene – Şcoala de la München, Coloniile de la
Baia Mare şi Teceu. A rămas nemuritor.
Dorinţa sa a fost să fie înmormântat la Gherla, în cimiti-
rul neamului său armenesc. Din cauza războiului, dorinţa nu i-a
putut fi îndeplinită. A fost înmormântat în cimitirul din Sighetu
                                                            
96
Raoul Şorban, Op. cit., p. 156.
107
 

Marmaţiei, într-o zi ploioasă de mai 1918. Posibil s-ar fi bucu-

rat de unirea Maramureşului cu România.

Bibliografie

Alexa, Tiberiu, O incursiune neconvenţională în isto-

ria Centrului Artistic Baia Mare, în Centenarul Artistic Baia
Mare 1896-1996, Baia Mare, 1996.
Alexa, Tiberiu, Simon Hollosy, micromonografie, în
Mica bibliotecă de artă băimăreană, Baia Mare, 2001.
Şorban, Raoul, O viaţă de artist între München şi Ma-
ramureş, Bucureşti : Meridiane, 1986.
Documente din Colecţia Raoul Şorban de la Serviciul
judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale.

108
 

Capitolul V

„DREPT ÎNTRE POPOARE”

MIHAI MARINA
(4 octombrie 1907, Apşa de Jos –
15 martie 1980, Cluj-Napoca)

5.1. Dascălii prefectului

Primul dascăl pe care l-a avut Mi-

hai Marina a fost, desigur, tatăl său,
„Michail Marina, diacul din Apşa de Jos”
(1872-1938). „Icoana tatălui meu – scrie
el într-un caiet de amintiri – mi-a rămas în
suflet, aşa cum se sădise odată cu primele
cuvinte. De copil, în joaca şi hârjonelile
cu ceilalţi copii din sat, afirmam cu mân-
drie că este cel mai frumos om. Nu mă
contraziceau, după cum nu mă contrazi-
ceau nici când susţineam că este cel mai
bun Tată... Maturizarea m-a făcut să-i de-
scopăr şi o altă calitate: înţelepciunea. Am rămas toată viaţa cu
admiraţie pentru virtuţile tatălui meu”.
Rămas de mic orfan, Michail Marina – devenit om înţe-
lept şi de o bunătate fără de margini – împreună cu soţia sa, au
avut patru fii, dintre care fiul cel mai bun, Ioan, premiant în
toate clasele, a căzut pe frontul din Galiţia, în Primul război
mondial, pe când era student. Ceilalţi trei – Alexandru, Victor
şi Mihai – au făcut liceul şi cursurile universitare. Abandonând
facultăţile de teologie şi de drept, Alexandru s-a înscris la Fa-
cultatea de litere şi filozofie din Bucureşti pe care a absolvit-o
în 1930. A devenit un ziarist cu renume, corespondent la Cu-
109
 

rentul. A fost şi fondator, împreună cu Mihai, al cotidianului

Frontul Maramureşului, care a rezistat cinci ani (1935-1940),
fără nicio subvenţie din partea autorităţilor sighetene. Victor,
ca şi Mihai, a terminat dreptul. În timpul ocupaţiei horthyste,
Victor a lucrat împreună cu dr. Emil Haţieganu la Reprezentan-
ţa românilor din Ardeal. Epurat din avocatură, Victor a fost silit
de „ocupaţia comunistă” să lucreze în mină la Borşa, iar după
reabilitare ca jurisconsult.
Mihai Marina şi-a iubit şi venerat nu numai tatăl şi ma-
ma, ci şi pe fraţii săi. Chiar şi pe cei vitregi i-a ajutat în unele mo-
mente de răscruce din viaţa lor tumultuoasă, suspusă unor grele
încercări profesionale şi sufleteşti. Cu răbdarea şi înţelepciunea
sa proverbială, a reuşit să le treacă fără urmări dramatice.
Ca prim dascăl, tatăl său i-a sfătuit pe cei trei copii,
când şi-au luat zborul de la cuibul din Apşa, spunându-le părin-
teşte: „Să nu uitaţi că oricâtă învăţătură aţi aduna şi orice pos-
turi mari veţi ocupa, acestea nu valorează nimic, dacă nu veţi
purta cu cinste şi nu veţi omeni la fel şi pe cel sărac ca şi pe cel
bogat, şi nimeni nu vă va cinsti dacă voi nu veţi fi cinstiţi şi nu
veţi cinsti pe alţii”97.
În timpul cât a fost prim-pretor la Plasa Sighet, ca şi se-
cretar al Prefecturii judeţului Maramureş, ori ca prefect, Mihai
Marina a fost, nu în puţine situaţii, ispitit cu sume mari de bani
de către contrabandiştii de vite, spirt şi porumb, de evreii care
făceau afaceri cu lemne şi sare, de funcţionarii corupţi care îi
ofereau mită pentru „a închide ochii”, la primirea unor avize,
ori de a pune o „pilă” la promovarea unor birocraţi în posturi
administrative.
Dintr-o lucrare amplă, în manuscris, Mihai Marina po-
vesteşte cum evreul Iacob Wiesel, şeful contrabandiştilor de
vite din Sighet, care le trimitea în ciurdă peste Tisa, în Ceho-
slovacia, unde „era un trust de contrabandişti” cu legături sus-
                                                            
97
Caietul-manuscris nr. 22, p. 10, din colecţiile Bibliotecii Judeţene „Petre
Dulfu” Baia Mare.
110
 

puse, i-a propus „un pact de neagresiune” în schimbul unei

subvenţii lunare de 20.000 lei. Marina nu a acceptat tranzacţia,
„dar nici contrabanda n-am putut-o stârpi”. Pe când ţinea locul
jurisconsultului Prefecturii, un avocat „prosper” a intervenit
pentru un aviz favorabil într-o tranzacţie cu un munte pentru
comuna Rona de Sus. Ştiindu-l de „tânăr sărac” (avea un sala-
riu lunar de 6.000 lei), a încercat să-l mituiască cu 300.000 lei
pentru „un aviz pozitiv”. Fiind refuzat, avocatul i-a spus că este
un „om corect”. Dar „dacă vei persista pe linia aceasta, vei fi
veşnic om sărac”.
Foarte franc s-a purtat şi cu avocatul Gheorghe Tite.
Acesta a intervenit pentru emiterea unei hotărâri de aprobare a
unei afaceri cu lemne dintre firma sătmăreană „Lomaş” şi co-
muna Remeţi, făcându-i o propunere de mituire (50.000 lei).
După o vreme, întâlnindu-se, i-a reproşat lui Tite, care îi era şi
prieten, că „eu şi alţii, care la gazetă – (era vorba de Graiul
Maramureşului) – înfierăm pe şperţari şi luptăm pentru întro-
narea cinstei şi corectitudinii în viaţa publică, nu putem fi
cumpăraţi”.
Corupţia în administraţia judeţului, în preturi, în rândul
unor notari comunali era, după Unirea din 1918, extrem de pro-
fitabilă. Iar Mihai Marina, ca prim-pretor ori prefect a luat
drastice măsuri de demitere a funcţionarilor publici care făceau
abuzuri, ilegalităţi, acte false în schimbul unor mari câştiguri
nemuncite, încât i-a mers faima de „Vlad Ţepeş” în Maramureş.
Printre dascălii săi din Apşa, Mihai Marina nu l-a uitat
pe învăţătorul Grigore Vlad, pregătit de Ioan Buşiţia, marele
apostol al Preparandiei sighetene. Acesta „ne povestea cu pasi-
une istoria neamului. La sfârşitul Primului război mondial,
când am ajuns elev de liceu la Sighet, cunoşteam bine istoria
românilor”. Grigore Vlad a fost cel care le-a insuflat elevilor
dragostea de marii voievozi ai neamului şi Maramureşului,
Dragoş şi Bogdan, descălecători şi fondatori de ţară a Moldo-
vei, dar şi faţă de patrioticele cântece însoţitoare de istorie Ho-

111
 

ra Unirii, Răsunetul lui Andrei Mureşanu şi alte „cântece vechi

de vitejie, pe care bătrânii apşeni le transmiteau generaţiilor
mai tinere, aşa cum le învăţaseră de la dascălul Grigore Vlad”.
Şi „Icoana învăţătorului Mihai Botoş, de la care am în-
văţat primele slove în limba română, în toamna anului 1914,
mi-a rămas adânc întipărită în suflet. Deşi în sat mai erau patru
învăţători, din care doar doi români, numai el era numit «învă-
ţătorul nostru», celorlalţi spunându-li-se «domni», în sensul de
străini... Fiecare elev pleca acasă cu lecţia învăţată. Eram cu
toţii bine pregătiţi. Intrat în clasa întâi la Liceul unguresc din
Sighet, m-am dovedit a fi unul dintre cei mai bine pregătiţi
elevi în şcoala primară. Era opera lui Mihai Botoş”98.
Şi totuşi cea mai vie, mai luminoasă, mai persistentă
„icoană” a rămas cea a tatălui său. El era autodidact. Îşi forma-
se o frumoasă bibliotecă. Era şi diac la biserică, învăţător su-
plinitor. Un părinte mare patriot, de la care copiii săi au avut ce
învăţa pentru viaţă.
Mare a fost supărarea – scrie Mihai Marina99 – celor pa-
tru sate româneşti din dreapta Tisei: Apşa de Jos, Apşa de Mij-
loc, Biserica Albă şi Sat-Slatina când, prin dezmembrarea Ma-
ramureşului voievodal, au fost cedate Cehoslovaciei. „Când
unii membri ai Guvernului au însoţit pe regele Ferdinand într-o
vizită prin Ardeal – după încoronare – tatăl meu s-a prezentat
(cu o delegaţie de «înstrăinaţi») la Carei şi, într-o cuvântare în
faţa regelui şi a membrilor Guvernului, a cerut să nu fie părăsi-
te comunele româneşti din dreapta Tisei. A produs impresie
compararea Maramureşului cu o frunză verde a cărei nervură
principală este Tisa. Prin fixarea frontierei pe Tisa – a spus Mi-
chael Marina – se rupe jumătate din frunză. Este firesc ca şi
cealaltă jumătate să se usuce”, rupându-se echilibrul economic,
social şi spiritual românesc al Maramureşului.
                                                            
98
Mihai Marina, Maramureşeni. Portrete şi medalioane, Cluj-Napoca :
Editura „Dragoş Vodă”, 1998, pp. 223, 227.
99
Caietul-manuscris nr. 22, pp. 9, 10.
112
 

Mihai Marina reţine şi o altă întâmplare cu tatăl său. În

timpul războiului, autorităţile ungureşti au dărâmat clopotele de
la biserica din Apşa pentru tunuri. După Unire, „tata a plecat la
Bucureşti, unde a comandat trei clopote, cu inscripţia cuvenită,
din care unul era donaţia sa. La terminare s-a pus problema ex-
portării lor în Cehoslovacia, fapt prohibit de lege. S-a ajuns la
Parlament. Tata a fost îndemnat să renunţe şi să cumpere clo-
pote din Cehoslovacia. El le-a dat lui Iorga şi lui Goga, pe care
îi cunoştea, următoarea replică: «Ştim că putem cumpăra clo-
pote mult mai ieftine din Cehoslovacia. Dar dacă conducătorii
României ne-au lăsat să rămânem în ţară străină, vrem cel puţin
clopotele să cânte româneşte şi de aceea vrem să le ducem de la
Bucureşti». Puternic mişcaţi de această tulburătoare dorinţă a
apşeanului patriot, s-au găsit căi de înţelegere între oficialităţile
române şi cehe, iar când „clopotele de la Bucureşti au glăsuit
prima oară, comuna întreagă a plâns în hohote şi de bucurie,
dar şi de amarul despărţirii de fraţii lor din stânga Tisei”.
La începutul anului 1940, Mihai Marina a fost numit
prefect al Maramureşului. Instalarea lui în post s-a făcut cu
protocolul cuvenit, în prezenţa şefilor de instituţii şi a funcţio-
narilor superiori din administraţie. Fireşte, s-au rostit cuvântări
de conjunctură, unele mai pline de miez, altele mai şterse.
Unul dintre vorbitori a subliniat tinereţea noului pre-
fect. Avea doar 33 de ani. Desigur, el a fost prim-pretor al Pla-
sei Sighet, a fost secretar al Prefecturii. A lucrat între 1938-
1939 în Ţinutul Someş, unde a înfiinţat Oficiul de studii şi do-
cumentare. Prima carte dintr-o colecţie mai amplă, apărută la
Cluj, în 1939, a fost Maramureşul – necesităţi şi remedii. Deşi
redusă ca număr de pagini, cartea a stârnit un viu interes pentru
bogatul său conţinut şi pentru modelul monografic. El era şi un
respectat fondator al Graiului Maramureşului, un ziarist talen-
tat. Pe vremea studenţiei la Cluj a colaborat şi publicat diverse
articole în ziarele Patria şi Chemarea, care i-au atestat vocaţia
de ziarist. Prestigiul său este probat şi de faptul că a fost ales

113
 

preşedintele Clubului studenţilor din Maramureş.

Ca urmare, în răspunsul obligator, referindu-se la tine-
reţea sa, a spus următoarele: „Pentru a înlătura neajunsurile
vârstei, mă voi sfătui cu bătrânii şi înţelepţii judeţului şi – după
o scurtă pauză – pentru că între ţăranii maramureşeni cunosc
atâţia oameni înţelepţi care pot da sfaturi sănătoase nu unui
biet prefect, dar chiar întregului Guvern”.
După terminarea cuvântărilor şi a strângerilor de mână
s-a dus la el directorul Liceului „Dragoş Vodă”, Mihail Şerban,
pe care Marina l-a avut profesor. Acesta fusese suspendat, vic-
timă a unei maşinaţiuni ipocrite, politicianiste a profesorilor de
religie Ion Bârlea, deputat, şi Vasile Ciplea, senator, „oameni
ai lui Iorga, ministrul Instrucţiunii publice, în Maramureş”.
Acuzele lor au fost sortite unui eşec ruşinos. Cei doi parlamen-
tari au suferit oprobriul public al Maramureşului. Tot ministrul
Iorga, sesizând că a fost indus în eroare de parlamentarii săi din
Maramureş, l-a repus în funcţia de director.
Mihail Şerban s-a îndreptat spre fostul său elev, pe care
îl îmbrăţişă şi îi spuse în public: „Felicitările mele şi nota zece
pentru singura frază din răspunsul dumitale”, pe care i-o repe-
tă, adăugând: „Când ai pomenit de bătrânii şi înţelepţii judeţu-
lui, în mica pauză ce ai făcut înainte de a continua, m-am uitat
la bătrânii din sală care radiau văzându-se în rolul de sfătuitori.
Iar când ai completat că pe aceştia îi ştii printre ţăranii mara-
mureşeni, s-au întunecat din nou. Pentru aceste din urmă cuvin-
te te felicit. Da, dragul meu, singura pătură sănătoasă este ţă-
rănimea. Domnia ta care văd că ai înţeles-o, ai obligaţia de a te
ocupa de soarta acesteia. Dacă foştii elevi ai liceului vor merge
pe acelaşi drum cum promiţi dumneata, înseamnă că statul nu a
cheltuit de pomană cu acest liceu şi nici eu nu mi-am pierdut
vremea cu dumneavoastră”.
Aceste cuvinte făceau parte din crezul care a stat la te-
melia acelui om deosebit, care a fost profesorul Mihail Şerban.
El renunţase la o catedră universitară pentru a veni în 1920 la

114
 

conducerea Liceului „Dragoş Vodă” şi a stat 20 de ani, servind

tinerimea Maramureşului, iubind cu sinceritate pe ţărani. Acel
elev lăudat de profesorul Şerban, ajuns prefect, era deţinătorul
unui titlu de doctor în drept obţinut în 1930 la Universitatea
clujeană.

5.2. Gazetarul şi literatul

Mihai Marina s-a afirmat în viaţa publică din Maramu-

reş nu numai ca jurist de marcă, ceea ce l-a propulsat, pe meri-
tele sale, în funcţia de prefect al judeţului, ca şi Consul general
la Oradea, pe vremea ocupaţiei horthyiste, şi în Ministerul de
Externe al României. A fost ales consilier în Biroul pentru lu-
crările pregătitoare ale Conferinţei de pace de la Paris (1945-
1946), ca bun cunoscător al problemelor Transilvaniei şi Ma-
ramureşului – unele din acestea fiind mârşave, instrumentate de
guvernanţii de la Budapesta, cu nişte evrei trimişi de cominter-
niştii de la Moscova, care voiau o „republică independentă a
Transilvaniei” pe care s-o „reunească” ulterior cu Ungaria. Ma-
ramureşul era vizat a se „uni”, în iarna şi primăvara lui 1945,
cu „Ucraina mamă” a lui Ivan Odoviciuk şi a susţinătorilor na-
ţionalişti ruteni de la Ujgorod şi Kiev.
Mihai Marina a fost un gazetar cu o elevată vocaţie de
fondator şi scriitor. În memoriile sale – găsite de noi în colecţia
de 27 de caiete-manuscris, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dul-
fu” Baia Mare – descrie cu lux de amănunte începuturile înfiin-
ţării de ziare româneşti în Maramureş, dorinţele programatice,
idealiste, dificultăţile şi rupturile între diferitele grupuri de inte-
rese (politice, social-economice etc.).
„Relatările făcute – scrie Mihai Marina – constituie şi o
destăinuire a slăbiciunilor mele de tinereţe pentru presă. Şi ca
să fiu mai complet, mai adaug ceva. În acea vreme nu mă pu-
team împăca cu gândul că cei circa 11.000 de locuitori ma-
ghiari din Maramureş să aibă două cotidiene, iar cei aproape

115
 

100.000 de români să aibă o gazetă săptămânală. În fine, îm-

preună cu fratele meu Alexandru, am hotărât să înfiinţăm un
cotidian, cu titlu ales la repezeală, Frontul Maramureşului, al
cărui redactor responsabil a fost fratele meu Alexandru Mari-
na”. Cotidianul – despre care nu se prea face menţiune de către
cei care au cercetat istoria presei interbelice – a apărut între
1935 şi 1940.
Fireşte, după Unirea din 1918, în Maramureş au venit
să „întărească” viaţa cultural-educativă, învăţători şi profesori
din vechiul Regat, cu moravurile şi obiceiurile lor politicianiste
şi morale de altă natură decât ale intelectualităţii locale. În
1921, „un poet visător venit ca profesor de pe alte meleaguri,
Constantin Ionescu-Olt, porneşte Gazeta Maramureşului. În
1923, locul acesteia îl ia Gazeta maramureşeană, cu un comitet
de redacţie, în care intrau dr. Vasile Chindriş, dr. Titu Doroş,
prof. Ion Bârlea, prof. Ioan Bilţiu-Dăncuş, prof. Nicolae Pe-
trescu, Constantin Ionescu-Olt şi Gheorghe Vornicu. Din cauza
„apucăturilor regăţene”, comitetul se „destramă pe rând, rămâ-
nând doar prof. Gheorghe Vornicu şi prof. Ion Bârlea, iar din
1930 numai Bârlea”. Din cauză că Gazeta devine partizană po-
litic, Ion Bârlea ajungând deputat iorghist, declanşează atacuri
nu numai împotriva adversarilor politici, dar şi a unor persona-
lităţi de seamă din Sighet. Aşa a căzut pradă unor acuze inven-
tate, răutăcioase, remarcabilul director al Liceului „Dragoş Vo-
dă”, Mihail Şerban, neamestecat în murdăria jocurilor politice.
Ca urmare, Gazeta începe să fie refuzată de un număr tot mai
mare de abonaţi, iar tânărul Mihai Bologa, care era responsabi-
lul gazetei, comunica în 1932 sistarea apariţiei.
„Mă gândeam atunci că cei aproape 100.000 de români
din Maramureş nu puteau rămâne fără o gazetă culturală şi de
informare obiectivă, neangajată în luptele dintre fracţiunile
politice. Şi îmi era clar – scrie Mihai Marina în memoriile sale
– că sarcina realizării unei astfel de gazete a fost lăsată în
seama generaţiei tinere. Vechea generaţie, «a Unirii», care s-a

116
 

remarcat în timpul Austro-Ungariei, s-a divizat, unii

retrăgându-se dezgustaţi de noile moravuri din viaţa publică,
iar alţii s-au înfundat în meandrele politicianismului steril,
alergând după mandate parlamentare şi visând situaţii rentabile.
Din generaţia tânără, care şi-a terminat studiile secun-
dare şi universitare în România întregită, având deci o altă cul-
tură şi o altă viziune a îndatoririlor faţă de neamul nostru,
eram reveniţi pe meleagurile natale vreo 20, având diferite
ocupaţii: avocaţi, profesori, medici, funcţionari”.
În vâltoarea acestor idealuri responsabile, dr. Mihai
Marina, dr. Gheorghe Tite şi Mihai Bologa au pus bazele Gra-
iului Maramureşului. Datorită seriozităţii şi limpezimii pro-
gramului său – chiar în lipsa fondatorului Mihai Marina, care a
avut însărcinări în administraţia judeţului şi la Rezidenţa regală
a ţinutului Someş-Cluj. Graiul Maramureşului a apărut săptă-
mânal timp de 12 ani (1932-1940 – serie veche şi apoi 1946-
1950 – serie nouă), titlul fiind reluat în 1989 la ideea mai ve-
che, de prin 1974, a jurnaliştilor Vasile Gaftone, Gheorghe
Pârja, Augustin Cozmuţa.
Despre istoria Graiului Maramureşului şi, în context, a
presei vremii, în 2002, Editura „Dragoş Vodă” din Cluj-
Napoca a tipărit lucrarea de licenţă în jurnalism a lui Adrian
Marchiş, corespondentul pentru Maramureş al Radio România
Actualităţi. În prefaţa cărţii prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop,
membru corespondent al Academiei Române, referindu-se la
„generaţia de aur dintre cele două războaie mondiale” şi la
începuturile jurnalistice româneşti în Maramureş, conchide:
„Entuziasmaţi de lumina marii realizări din 1918, oameni ca
Mihai Marina, Tănase Puşcă, Artur Anderco, Valeriu Rusu sau
Gheorghe Dăncuş nu s-au lăsat copleşiţi de înfăptuirea idealu-
lui naţional, ci au înţeles că presa social-politică şi culturală
este de însemnătate capitală pentru omul simplu în vederea
construirii noii Românii” şi, implicit, a Maramureşului dez-
membrat.

117
 

Prof. univ. dr. Mihai Pop, marele folclorist şi etnograf,

scrie la cererea lui Adrian Marchiş, despre rolul Graiului şi re-
dactorii săi cu o paradoxală aversiune, după şase decenii, faţă
de Mihai Marina, pe care nu-l aminteşte deloc, ca fiind fonda-
torul şi magistrul săptămânalului. „Ştergerea din memorie” –
mărturisirea era din 1991 – era de ordin politic. Marina nu era
afiliat la niciun partid, pe când tânărul folclorist Mihai Pop
avea „convingeri politice de extremă stângă”, „rezimate pe ma-
terialismul istoric”. Deşi era PNŢ-ist, „ţara model pentru idea-
lul său politic este Rusia sovietică”100.
În articolul de început – „Drept program”, publicat în
nr. 1/1 martie 1932, semnat de Mihai Marina – Graiul îşi pro-
punea să devină „o tribună a gândurilor bune şi o icoană fidelă
a problemelor locale”, să fie ancorat în „toate problemele soci-
ale, specific maramureşene”, să sprijine „iniţiativele şi faptele
bune de oriunde ar porni, după cum nu vom ezita de a înfiera
abuzurile şi ticăloşiile de oricine ar fi făcute”. În esenţă, Graiul
viza ca obiectiv prioritar să fie „oglinda nevoilor şi aspiraţiilor
acestui colţ de ţară”101.
În laboratorul Graiului, Mihai Marina a conceput
rubricizarea ziarului, între acestea fiind incluse năzuinţele sale
scriitoriceşti împlinite mai târziu prin Maramureşul – necesităţi
şi remedii, precum şi a Portretelor şi medalioanelor despre eli-
tele Maramureşului.
În 1933 s-a creat Asociaţia presei din Maramureş şi, în-
cepând cu nr. 12, din 29 octombrie, Graiul devine organul ofi-
cial al acesteia. Într-o notiţă din acest număr se menţiona: „Dr.
Mihai Marina, din lipsă de mijloace materiale, a crezut potrivit
ca această gazetă să apară ca organ al Asociaţiei presei din Ma-
ramureş”. Şi prin aceasta se atestă fără echivoc că el era fonda-
torul Graiului. Meritele sale jurnalistice au fost confirmate şi
                                                            
100
Adrian Marchiş, Din istoria presei româneşti – „Graiul Maramureşu-
lui”, Sighet 1932-1940, pp. 6, 7 şi 122.
101
Ibidem, pp. 64, 66.
118
 

de trimiterea lui la Congresul presei din Bucureşti (1936). Mi-

hai Marina a redactat şi gazeta Astra (1937). Despărţirea de
Graiul, la preluarea conducerii de către prof. Tănase Puşcă, s-a
produs şi din cauză că acesta era şi „şeful organizaţiei unui par-
tid politic”.
„Am împlinit 70 de ani – îşi făcea bilanţul vieţii, Mihai
Marina102 – şi socot că e timpul să încep să scriu unele amin-
tiri... Întotdeauna am agreat lecturile de lucrări cu caracter me-
morialistic. Ele îmi ofereau posibilitatea de a cunoaşte mai bine
anumite momente istorice, sociale şi culturale... Şi este tot atât
de interesant să cunoşti gândurile, sentimentele şi imboldurile
unor oameni deosebiţi ale căror acţiuni au avut o deosebită în-
semnătate în producerea acelor evenimente şi a frământărilor
prin care au trecut”.
Mai mulţi prieteni l-au sfătuit să-şi scrie memoriile. Dar
Mihai Marina a avut un moment de reţinere, după care,
gândindu-se la „oamenii care au acţionat în interesul neamului
lor”, credea că, scriindu-le „voi face un lucru folositor pentru
cei care mâine vor dori să cunoască anumite amănunte din
epoca pe care am parcurs-o cu ochii deschişi”.
Stăpân pe condeiul bine „ascuţit”, pe un limbaj expre-
siv, temeinic articulat pe clipa, pe momentul, pe evenimentul,
pe omul din faţa sa, Mihai Marina, chiar în acel caiet-manu-
scris, îşi începe memoriile cu propria copilărie. Părinţii i-au
povestit că el era „un copil neastâmpărat şi cu multă fantezie”,
iar prima amintire era „asociată cu mirosul de naftalină şi ca-
tran”, răspândit de „soldaţii veniţi în permisie de pe front.”
Apoi „mai în toamnă, într-o noapte, a sosit mătuşa Anuţa din
Apşa de Mijloc cu întreaga familie încărcată într-o căruţă,
alarmată că vin ruşii”. Şi familia lui Mihai a părăsit satul „pe
două căruţe cu alimentele de trebuinţă”, ascunzându-se în pă-
duri.
Amintirile lui din copilărie sunt pline de farmecul sen-
                                                            
102
Caietul-manuscris nr. 21.
119
 

zaţiilor proaspete, de bucurie, îngrijorare, frică, de „multă fan-

tezie” şi dură realitate. Se degajă din ele pana de scriitor şi jur-
nalist, mai cu seamă de largă respiraţie lirică, dar şi prozaică,
atestate de manuscrisele lăsate mărturie. În şirul memoriilor se
află şi prozele Vacanţe plăcute la Borşa, Complexul turistic şi
Hora la Prislop. Poezii a publicat în adolescenţă, ca elev la Li-
ceul „Dragoş Vodă”, în revista Zări senine, ca şi, mai târziu, în
Graiul Maramureşului, netranscrise în caietele-manuscris.
În schimb, ca prozator pot fi remarcate povestirile-
nuvelă Taina (14 p., despre uciderea unui evreu speculant şi
jefuitor al borşenilor), Săpânţanca (35 p., căsătoria Axeniei din
Săpânţa cu Ilie din Apşa şi viaţa lor aspră mai apoi, dar fericită
la începuturi: „Pentru mândra din Săpânţa/ de opt ori am trecut
Tisa/ Şi de nouă Răstoaca/ Până ce mi-a dat gura”), Ultimul
haiduc (16 p.), Cătană la împăratu (15 p.) şi Făt-frumos din
săculeţe (10 p.).
Mihai Marina şi-a lăsat şi o probă de dramaturg. Piesa
se numeşte Străbunii şi are ca personaje principale pe Iosif
Man, comitele suprem al Maramureşului, Ioan Buşiţia, dascălul
Preparandiei sighetene, vicarul greco-catolic Mihail Pavel, pe
fruntaşii Asociaţiunii, care dezbat, cu pasiune şi idealism, dra-
ma românilor din Maramureş, în înfruntarea cu maghiarizarea
lor forţată.
Iată, aşadar, „icoana” – ca să-i folosim un cuvânt drag –
omului de elevată cultură, nu numai juridică, ci şi de scriitor,
care şi-a muiat pana talentului său în bucuriile şi suferinţele, în
„remediile şi necesităţile” Maramureşului.

5.3. Istoricul elitelor

După opinia noastră, trei dintre personalităţile Maramu-

reşului şi-au lăsat peceţi de aur în scrierea istoriei voievodatu-
lui, comitatului şi judeţului.

120
 

Academicianul Ioan Mihalyi de Apşa a fost şi a rămas

în memoria istoricilor şi a iubitorilor de istorie adevărată, baza-
tă pe acte, documente şi blazoane, chiar dacă unele au fost scri-
se pe piele de câine, comentată cu fină ironie de dr. Alexandru
Filipaşcu în Istoria Maramureşului (1940) – ca istoricul Di-
plomelor maramureşene, tipărite în latină în 1900 la Sighet, şi
traduse în română, două volume, cuprinzând 712 diplome, în
2009 şi 2011.
Nicolae Iorga scria, despre aceste probe indubitabile ale
prezenţei româneşti în spaţiul transilvan şi maramureşean îna-
intea „descălecării” maghiarilor, că fără de ele „nu se poate
scrie istoria românilor” din Evul Mediu, marele istoric propu-
nându-l pe Ioan Mihalyi în rândul nemuritorilor Academiei.
Prof. dr. Alexandru Filipaşcu (1902-1952) a fost un
„Ulise al istoriei Maramureşului”. Tratată academic, în stil cla-
sic, apărută ca testimoniu al permanenţei româneşti în acest
spaţiu geografic şi de spiritualitate a dacilor liberi, Istoria Ma-
ramureşului a fost tipărită în 1940 în preajma şi împotriva revi-
zionismului şi cedării Transilvaniei de Nord la Ungaria prin
Diktatul de la Viena. În mai 1941 şi monumentala operă a lui
Filipaşcu a fost premiată de Academia Română. Datorită fiicei
sale Livia Piso şi a soţului ei Ioan Piso, în 2006 a apărut o En-
ciclopedie a familiilor nobile maramureşene de origine română,
cuprinzând peste 600 de familii, materialul de bază fiind „re-
zultatul cercetărilor unui sfert de secol – a câtorva vagoane de
documente” din Arhiva oraşului Sighet, care i-a stat la dispozi-
ţie când a fost primar al urbei (1933-1937).
Dr. Mihai Marina, jurist, ca Mihalyi de Apşa, făcea par-
te şi el din generaţia tânără însufleţită de realizarea idealului na-
ţional, slujit cu credinţă, prin iluminarea trecutului românesc al
Maramureşului, ca şi al epocii moderne prin prisma contribuţi-
ei decisive a elitelor lui în păstrarea caracterului românesc al ţi-
nutului, spaţiu pe care regalitatea maghiară ar fi vrut, prin dezna-
ţionalizare, să-l încorporeze pentru veşnicie la Ungaria „pură”.

121
 

În acest scop, încă de prin anii deceniului şase al seco-

lului XX, Mihai Marina a proiectat o lucrare istorică de Por-
trete şi medalioane. Cu o întârziere de circa patru decenii
aceasta a văzut lumina tiparului la editura „Dragoş Vodă” din
Cluj-Napoca în 1998. Meritul alcătuirii şi editării, în structura
apărută, i-a revenit geologului Vasile Bologa (n. 1937 în Vadu
Izei), al cărui unchi Mihai Bologa a lucrat mulţi ani în gazetărie
cu Mihai Marina la Sighet, în Ţinutul rezidenţial regesc Someş-
Cluj, la Consulatul general din Oradea etc.
Bazată pe circa 70 de izvoare bibliografice, volumul
Maramureşeni. Portrete şi medalioane reflectă istoria Mara-
mureşului prin „continuitate şi tradiţii nepieritoare” (străbunii,
oameni liberi, cnezi şi voievozi, penetraţia maghiară, atentatele
la autonomia voievodatului şi încercările de maghiarizare prin
comitat). În acest cadru, de deznaţionalizare forţată, este oglin-
dită activitatea lui Dragoş „descălecătorul” şi a lui Bogdan Vo-
dă „întemeietorul”, a lui Balc şi Drag, întemeietorii Stavropi-
ghiei din Peri etc. Între „figurile luminoase” sunt amintiţi popa
Lupu din Borşa, Mihai Balea din Ieud, mitropolitul Atanasie
Rednic din Giuleşti, cărturarii Gherman Vida, Aloisie Vlad.
Cel mai întins spaţiu din lucrare este alocat generaţiei
„Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş”,
făcându-se elogiul operei fondatorilor: Iosif Man, Gavrilă
Mihalyi, Petru Mihalyi, Ioan Mihalyi de Apşa, Victor Mihalyi,
Vasile Mihalca, Mihail Pavel, Ilie Mariş, Tit Bud, Artemie An-
derco şi a multor altor personalităţi care şi-au pus amprenta pe
păstrarea românismului, prin cultură şi instrucţie naţională, prin
bătălie învingătoare în disputele din Parlamentul budapestan,
cu comiţii şi birocraţii maghiari din comitat, care se opuneau
procesului firesc şi legitim de menţinere a limbii, portului, obi-
ceiurilor etniei române, întotdeauna majoritare în Maramureş.
Capitole speciale sunt dedicate „dascălilor” de instruc-
ţie a tineretului în limba română – Ioan Buşiţia, învăţătorilor
din Apşa de Jos – de unde se trage Mihai Marina – învăţătorilor

122
 

şi profesorilor Petru Bilţiu-Dăncuş, Dumitru Chiş, Mihail Şer-

ban, Ilie Cleja, ca şi „Generaţiei Unirii” – Simion Balea, dr.
Vasile Chindriş, dr. Titu Doroş, prof. dr. Gheorghe Bilaşcu,
prof. dr. Alexandru Ţiplea, dr. Ioan de Kovats, dr. Gavrilă Iu-
ga, prof. Mihail Şerban şi mulţi alţii „portretizaţi şi medalio-
naţi” de Mihai Marina cu rigurozitate ştiinţifică, probată de do-
cumente istorice şi de aprecieri elogioase în bibliografia folosi-
tă de autor. Indiscutabil, prin prezenţa în carte a celor aproape
100 de români iluminaţi de idealul naţional – de la voievozi la
tânăra generaţie a Unirii din 1918 – Mihai Marina a intrat şi el
în istoriografie ca „istoric al elitelor maramureşene”, drept
modele pentru generaţia de astăzi şi de mâine.
L-am cunoscut pe dr. Mihai Marina în vara anului
1969. Venea în Maramureş la neamuri. Fratele său, Victor (n.
1914), căsătorit cu Anuca, fiica renumitului primar Alexandru-
Cuza Anderco din Borşa, proprietar şi mare român, trăia în
„exil politic” la Borşa. Deşi era doctor în drept, fusese expulzat
de Ana Pauker din post. Ca să-şi câştige existenţa s-a angajat la
minele Baia Borşa. Cu soţia, Mihai Marina trăia vremuri de
fericire în casa ospitalieră a celor două gemene Monica şi Sma-
randa şi a lui Valentin, care era – cum îl descrie unchiul – „un
băiat frumos, cuminte, liniştit şi nelacom”, primul la învăţătură
în clasă. Peste ani, Victor Valentin, specialist în drumuri, po-
duri şi căi ferate, a condus peste trei decenii Direcţia Judeţeană
Maramureş de Drumuri şi Poduri (după 1990, SC Drumuri-
Poduri SA).
Mihai Marina mai făcuse, în vara lui 1924, pe când era
elev la „Dragoş Vodă”, împreună cu 30 de elevi, un tur-
maraton de circa 3.000 km prin România, cu un popas la Borşa.
Turiştii au fost ospătaţi cu toţii de Alexandru-Cuza Anderco cu
un gustos balmoş „pe săturate”. În Anuarul Liceului din Sighet
pe anii 1923-1924, Mihai a realizat o descriere a turului turis-

123
 

tic, afirmând, în memoriile din 1970, că aceasta „a fost prima

mea proză tipărită”103.
Venea în vacanţă la Borşa „pentru aerul ozonat şi pur,
peisajul pitoresc, liniştea deplină” şi ambianţa armonioasă din
familia fratelui Victor.
După 1970, când fratele s-a mutat la Sighet, cu ajutorul
unui renumit comerciant sighetean, care a modernizat şi unită-
ţile de alimentaţie publică din Baia Mare în „epoca de aur”, pe
nume Ştefan Ţiplea, a fost angajat patru luni pe an ca bibliote-
car şi ghid la Complexul turistic Borşa. Prin cumulul pensiei cu
retribuţia îşi chivernisea mai bine banii câştigaţi.
Redactorul-şef adjunct al ziarului Pentru socialism, or-
ganul de presă al judeţului Maramureş, Nicolae Wiesel – evreu
scăpat de la exterminare în 1945, sighetean de baştină, nepot al
lui Elie Wiesel, de care nu era prea mândru! – mi-a făcut cu-
noştinţă cu „doctorul în drept şi diplomatul Mihai Marina”.
Avea o faţă luminoasă, cu ochii blânzi de părinte. Adu-
sese un articol amplu despre academicianul Ioan Mihalyi de
Apşa, dorind să marcheze 70 de ani de la apariţia Diplomelor
maramureşene. Cum – ca secretar de redacţie – răspundeam de
apariţia suplimentului politic şi social-cultural al cotidianului
judeţean, adjunctul mi l-a dat să-l citesc cu interes, pentru a-l
publica în suplimentul din decembrie 1969. Articolul a apărut
pe două pagini, stârnindu-mi nu numai mie pasiunea pentru
cunoaşterea personalităţilor şi istoriei Maramureşului voievo-
dal, unde îmi începusem cariera de gazetar la ziarul raional
Viaţa liberă în 1957, ci şi multor profesori de istorie, cititori,
chiar primului secretar al judeţului. Au existat şi unii activişti
strâmbători din nas că „reînviem trecutul”!
Acum, în anul 2013, după ce i-am citit cărţile, ca şi Ca-
ietele-manuscris, pot depune mărturie adevărată că nu greşesc
numindu-l „istoricul elitelor maramureşene”. Şi el a scris o is-
torie cuprinzătoare şi celebră prin prezenţa personalităţilor ilus-
                                                            
103
Caiet-manuscris nr. 25 p. 4.
124
 

tre, o istorie încă incompletă pentru că din ea lipsesc încă multe

excelenţe găsite în Caiete.
E un merit al lui Mihai Marina că, în afara disputei poli-
tice cu folcloristul Mihai Pop, juristul şi istoricul n-a intentat
„procese” calomnioase cu alte personalităţi politice ale vremii
interbelice sau postbelice. Într-o amplă lucrare – „Maramureşul
între cele două războaie mondiale”, rămasă în proiect, nefinisa-
tă, două capitole au fost rezervate reprezentării Maramureşului
în Parlamentul României întregite.
După cum menţionează Mihai Marina, între 1920 şi
1937 au fost nouă alegeri generale, Maramureşul trimiţând în
corpurile legiuitoare 36 de deputaţi şi 18 senatori, a căror „ac-
tivitate a aleşilor” a fost ca inexistentă pentru judeţ. Ca şi azi,
parlamentarii Maramureşului de atunci şi-au mărit averile şi au
sprijinit afacerile veroase.
Regrupările politice, „introducerea politicianismului,
demagogiei şi sfârşitul unităţii politice anterioare” au învrăjbit
nu numai liderii partidelor, pe intelectualii care se „băteau”
pentru a fi aleşi, ci şi masa alegătorilor.
„Lipsa de programe, de realizări efective – scrie în lu-
crare dr. Marina – reclamate de necesităţi şi de situaţia specială
a Maramureşului era «compensată», în timpul campaniilor
electorale, prin violenţe de limbaj, injurii la adresa adversarilor,
ba s-a mers până la violenţe şi bătăi şi chiar la atacarea locuin-
ţelor adversarilor”. Între altele, dr. Ilie Lazăr, „eroul de la Că-
mara” din 1919, „vorbea întotdeauna curajos la adresa adversa-
rilor”, pe liberalul dr. Petre Mihalyi făcându-l „trădător”, iar pe
Ion Udrea „parvenit”.
Când ţărăniştii au revenit la guvernare în 1932, Ilie La-
zăr şi-a numit toate neamurile în demnităţi „de putere”, după
„propria-i vrere, vărul său, dr. Ilea, el devine prefect, fratele
Vasile subprefect şi apoi prefect, alt văr Gavrilă primpretor,
unchiul dr. Alexandru Lazăr, primar al oraşului şi el însuşi, bi-

125
 

neînţeles, deputat”104. După ce a căzut de la putere, Ilie Lazăr a

provocat, în 1935, un mare scandal, cu ciomăgeli între ţărănişti
şi vaidişti (Al. Vaida-Voievod), soldat „cu o păruială serioasă”,
cu distrugerea bunurilor din locuinţa dr. Alex. Bălin. Autorii au
fost „bătăuşii lui Ilie Lazăr”. Mihai Marina care era secretar al
Prefecturii, neutru, l-a sfătuit pe Prefect să nu se implice cu for-
ţele de ordine în scandal, lăsându-i pe adversari să-şi „regleze
conturile”, dovedind neutralitate politică.
Mai târziu, întâlnindu-l pe Marina la Cluj, Ilie Lazăr i-a
spus că „din toate prostiile făcute în tinereţe, cea din 1935 de la
Sighet este singura de care îi e ruşine”.
De altfel, Mihai Marina l-a „reabilitat” nu numai pe Ilie
Lazăr, un mare şi curajos luptător pentru Unire, un avocat re-
numit, un „fiu de suflet” al Sfinxului de la Bădăcin, Iuliu Ma-
niu, ci şi pe „trădătorul” dr. Petre Mihalyi. Acesta, „încă din
tinereţe, a fost destinat carierei politice” (deputat în Dieta bu-
dapestană din 1910-1918). Revenind la Sighet, după Unire, el a
fost numit liderul liberalilor din Maramureş, fiind ales deputat
în 1922, primar al Sighetului şi prefect al judeţului în 1936-
1937, reales prefect şi în 1945, pertractând cu horthyştii, între
1940 şi 1944, şi cu delegaţia mixtă germano-italiană, care cer-
ceta şi în Maramureş soarta opresoare a românilor etc. Prin ur-
mare, dr. Mihai Marina consideră că „renegatul” în cauză şi-a
redobândit „certificat de loialitate” faţă de Maramureşul româ-
nesc.
Nu numai Ilie Lazăr, Petre Mihalyi, ci şi mulţi alţi inte-
lectuali sau lideri politici – descrişi în Caietele-manuscris – ar
merita să fie incluşi în completarea elitelor amintite de Mihai
Marina în cartea Maramureşeni. Portrete şi medalioane, 1998.
În monografia Maramureşul – necesităţi şi remedii din
1939, alcătuită de dr. Mihai Marina pe când era şeful Oficiului
de studii şi documentare la Rezidenţa regală a Ţinutului So-
meş-Cluj, ca şi în lucrarea-manuscris (Caietul nr. 15) „Mara-
                                                            
104
Caiete-manuscris, pp. 153-155.
126
 

mureşul – între cele două războaie mondiale”, autorul, cu com-

petenţa, acribia şi previziunea sa, făcea o radiografie a gravelor
probleme economice, sociale, de pregătire a unor cadre pentru
comerţ, meşteşuguri, profesii, ocupaţii cerute pe piaţa muncii,
în care prezenţa fiilor de români era complet deficitară.
„Dacă privim cauzele decadenţei, trebuie să observe
oricine că pericolul (al lipsei românilor din industrie şi comerţ,
n.n.) provine şi din cauză că românul nu simţeşte nicio aplicare
la comerţ şi industrie; unul e la noi fără excepţie în mână ne-
creştină (evreiască, n.n) şi alta în mână neromână (maghiară,
n.n.)”. Problema fusese sesizată şi de către Ioan Mihalyi de
Apşa la adunarea generală a Asociaţiunii din august 1872!
În lucrările sale, Mihai Marina constata că, la 18 ani
după Unire şi la 63 după „alarma dată de Ioan Mihalyi, situaţia
nu se schimbase prea mult”. În 1938, în comerţ lucrau doar 3%
dintre români, mai ales în negoţul mărunt, iar procentul mese-
riaşilor era de 14%. În industrie (mobilă, textilă, cherestea) abia
dacă erau 5.000 de angajaţi de toate etniile, mai puţini români,
care se cantonaseră într-un conservatorism neprofitabil pentru
ei. În privinţa instrucţiei şcolare, anual rămâneau neşcolarizaţi
cca. 20.000 de copii, numărul analfabeţilor apropiindu-se de
70%. Bugetul judeţului era deficitar, avizat la „subvenţiile sta-
tului”, care era proprietarul a 42.343 ha de pădure, cca. 18.000
ha de goluri de munte (păşuni), plus ocnele de sare de la Ocna
Şugatag şi Coştiui, pentru care nu se plăteau impozite.
Neplata impozitelor de către unităţile de stat era în de-
trimentul dezvoltării Maramureşului. „Dacă numai o parte din
banii încasaţi de stat, din valorificarea bunurilor pe care le po-
seda în Maramureş – scrie Mihai Marina în Maramureşul – ne-
cesităţi şi remedii – ar fi fost afectaţi unor investiţii în judeţ,
acesta ar fi putut fi dotat cu edificiile şcolare necesare şi cu o
serie de întreprinderi necesare populaţiei. Aşa-zisul liberalism
al administraţiei româneşti interbelice a servit, din păcate, mai
mult speculanţilor şi afaceriştilor. În Maramureş cea mai pro-

127
 

ducătoare de venituri activitate era comerţul”, deţinut în pro-

porţie de 97% de minoritari (evrei şi unguri), care „se bucurau
de protecţia partidelor la putere, cu care votau întotdeauna în
bloc, la indicaţiile «şefilor lor confesionali»”.
După căderea regimului comunist – care, din fericire ori
nefericire a modernizat şi dezvoltat o industrie e drept supra-
dimensionată – în minerit şi geologie, exploatarea şi industria-
lizarea lemnului, confecţii textile – locală şi meşteşugărească,
de artizanat în Sighet, Borşa, Vişeu, în unele comune ca Bog-
dan Vodă, Leordina, Moisei, Săcel unde lucrau cca. 50.000 de
angajaţi calificaţi, majoritari români etc. – liderii partidelor is-
torice, de la centru şi locali, voiau o „restauraţie interbelică”,
nostalgici după trecutul lor fericit! Reînvierea acestei „iluzii de
bunăstare” era însă dezminţită de realităţile crude, dramatice,
regăsite şi în lucrările lui Mihai Marina!
„Maramureşul a intrat în România – (în 1918) – cu
mândria unui trecut glorios şi cu multă, multă sărăcie” – con-
semna Mihai Marina la începutul monografiei Maramureşul –
necesităţi şi remedii – sărăcie persistentă, pentru marea majori-
tate a celor 161.506 locuitori, din care 92.591 erau români, re-
cenzaţi în 1930, endemică până prin 1955-1960, când s-au por-
nit investiţii, nu îndestulătoare, pentru dezvoltare şi moderniza-
re în infrastructura economico-socială şi cultural-educativă.

5.4. Salvatorul de evrei

După ocupaţia horthystă din septembrie 1940, ca pre-

fect de carieră, Mihai Marina a devenit indezirabil. Putea fi
arestat împreună cu cei 40 de fruntaşi intelectuali ai românilor,
care au fost întemniţaţi şi umiliţi de administraţia militară a ge-
neralului Rady József, până la expulzarea forţată. Din acest
motiv s-a văzut silit să se refugieze în Bucureşti. Aici a fost
numit subdirector în Ministerul de Interne pentru probleme pri-

128
 

vind evidenţa celor circa 250.000 de expulzaţi şi refugiaţi şi

plasarea lor în diferite localităţi şi în muncă.
În ianuarie 1941, Mihai Marina a fost detaşat la Minis-
terul de Externe ca membru al Comisiei pentru tratative cu Un-
garia.
„Datorită bunului renume pe care şi l-a câştigat, cu-
noaşterii limbilor germană şi maghiară – (precum şi idiş, n.n.)
– şi a faptului că s-a dovedit a fi un bun patriot, care nu s-a
amestecat în luptele politice, în iunie 1941 a fost numit consul
la Consulatul Regatului României de la Oradea”, iar ca o „con-
firmare a activităţii depuse a fost numit consul general I, calita-
te în care a lucrat până la închiderea Consulatului şi arestarea
sa şi a celorlalţi diplomaţi de către autorităţile maghiare în sep-
tembrie 1944”105.
După arestare, autorităţile maghiare l-au predat, împre-
ună cu personalul consulatului, autorităţilor hitleriste. Acestea
l-au internat în lagărul de la Hofbruck, până la eliberare, în
1945, de către trupele americane. În memoriile sale, Mihai Ma-
rina consemnează faptul că între militarii americani erau şi ro-
mâni care s-au bucurat enorm auzind slova românească. Peste
ani, Mihai Marina a văzut-o şi ascultat-o la emisiunea „Floarea
din grădină” a TVR pe Maria Leordean din Leordina, ţărancă
„trecută de 70 de ani”, care cânta o melodie pe versuri popula-
re, învăţate de el, în copilărie, de la „vechiul dascăl confesional
din Apşa de Jos”, care fusese tatăl său, şi care sunau aşa: „De
m-ar face împărăteasă / Nu-mi las limba mea de-acasă”, pe care
în 1945 i le recitase şi militarului român cu care conversase în
lagăr106.
În perioada 1941-1944, Mihai Marina, împreună cu so-
ţia, cu prietenii săi din Maramureş – dr. Gheorghe Tite, cu doc-
torat luat la Sorbona (Paris), consilier juridic la Consulat, cu
Mihai Bologa, titrat în studii superioare administrative la Bucu-
                                                            
105
Vasile Bologa, „Notă biografică”, în Maramureşeni..., pp. 20, 21.
106
Caietul-manuscris nr. 19, p. 58.
129
 

reşti, acesta răspunzând de „probleme de investigaţii” în cadrul

Consulatului – s-au ocupat, în condiţii dificile, urmăriţi perma-
nent de către serviciile secrete maghiare, de ajutorarea români-
lor rămaşi în teritoriul ocupat.
Între altele dr. Mihai Marina, poposind în Maramureş, a
fost singurul om căruia dr. Ioan de Kovats – fiul protopopului
greco-catolic din Bârsana, Andrei Covaciu – i-a deschis lanţu-
rile de la poartă şi l-a primit în casă ca pe un oaspete de seamă.
Un „mare român, un ilustru avocat, însufleţit de cauza româ-
nească”, afişându-şi „cu bravură românismul” în faţa maghiari-
lor din Sighet şi înainte de Diktatul de la Viena, în septembrie
1940, dr. Ioan de Kovats a declarat că nu recunoaşte Diktatul.
El n-a admis niciun reprezentant al autorităţii de ocupaţie să-i
intre în ogradă şi în casă. În cei patru ani de administraţie vre-
melnică străină, a fost singurul român din Ardeal şi Maramu-
reşul ocupat care a trăit „un regim de extrateritorialitate din
Ungaria horthystă, dar şi de domiciliu forţat, pe care şi l-a au-
toimpus”. Faima lui s-a răspândit nu numai în România, ci şi în
ţările vecine. Mihai Marina i-a făcut, în Maramureşeni... (pp.
276-279) un emoţionant portret acestei „legende vii” a Mara-
mureşului istoric.
În atenţia consulului general şi a colegilor lui de slujbă
s-au aflat şi chestiunile evreilor din ghetouri. Împreună cu Tite
şi Bologa, dr. Marina a urmărit trenurile cu deportaţii spre
Auschwitz, sesizând brutalităţile maghiarilor şi germanilor care
îi duceau la exterminare. Prin intermediul ambasadorului ro-
mân Vespasian Pella informaţiile furnizate de dr. Marina pri-
vind genocidul evreilor, erau trimise la Crucea Roşie internaţi-
onală. Prin această modalitate, ca şi prin „vama Cucului”, cu
ajutorul unor români bihoreni, uneori folosind şi maşina consu-
latului, Mihai Marina a salvat sute de evrei de la moarte,
trecându-i graniţa în România.
Faptele sale umanitare, riscante într-un regim fascist-
nazist, care a trimis la moarte prin aplicarea „soluţiei finale”

130
 

hitleriste peste 151.000 de evrei din Transilvania cedată Unga-

riei, au fost recunoscute nu numai de numeroase familii de
evrei, ci şi de unii dintre intelectualii maghiari din Oradea.
Într-o carte a sa, publicistul maghiar Katona Béla din
Oradea, a consemnat o remarcă făcută de Mihai Marina cu pri-
lejul introducerii obligativităţii stelei galbene pentru evrei:
„Arătând spre oamenii cu stea galbenă, dr. Mihai Marina, con-
sulul român de la Oradea, a făcut în faţa ziariştilor unguri ur-
mătoarea observaţie: – Şi actualul regim maghiar mai vorbeşte
despre superioritatea sa culturală? Un gazetar ungur a încercat
să salveze situaţia: – S-a făcut la porunca germanilor. – Lăsaţi,
vă rog! La noi, în România, sunt mai demult şi mai mulţi hitle-
rişti şi totuşi nu au putut impune aşa ceva. Deşi pe el îl numise
în post diplomatic mareşalul Antonescu, nu şi-a ascuns sub
obroc opinia”107.
Despre umanismul şi omenia greu de preţuit ale dr. Mi-
hai Marina, inclusiv în salvarea evreilor, unul dintre cei trimişi
la exterminare, dar cu noroc în viaţă, sigheteanul Harry Herm-
an Maiorovici (1918-2007) – o celebritate în lumea muzicii, în
special a celei de film, cu 17 premii internaţionale, Cetăţean de
onoare al Sighetului – aprecia că Mihai Marina făcea parte din
oamenii „de mare excepţie”. Pe el l-a cunoscut la Sighet înain-
te de Holocaust, ştiind limba idiş. L-a reîntâlnit pe fostul consul
de la Oradea şi director în Ministerul de Externe după 1945 la
Bucureşti şi Cluj, „când era consilier juridic la o firmă cu plata
foarte mică”. Intervenind la rabinul Moses Rosen, ca recunoaş-
tere a faptelor sale de salvator al multor evrei, rabinul i-a dat
lui Marina o pensie viageră „care era mai mare decât pensia ce
o primea de la stat. După moarte şi soţia acestuia, Livia Bote-
Marina, a beneficiat de această pensie ca răsplată pentru salva-

                                                            
107
Mihai Fătu, Mircea Muşat, Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul
României, septembrie 1940 – octombrie 1944, Bucureşti : Editura Politică,
1985, p. 274.
131
 

rea evreilor”108.
Întors în ţară în noiembrie 1945, Mihai Marina a fost
încadrat la Ministerul de Externe în funcţia de consilier la Bi-
roul pentru lucrările pregătitoare ale Conferinţei de pace de la
Paris. În noiembrie 1947, când era director la Direcţia consula-
ră, a fost „comprimat” de ministrul de externe, Ana Pauker şi
acoliţii ei evrei kominternişti moscoviţi, înscăunaţi de ocupanţii
sovietici să comunizeze România. Culmea culmilor denigrări-
lor, el, care salvase coetnici de-ai stalinistei, a fost acuzat de a
fi „diplomat fascist”! După găsirea unor posturi umilitoare de
jurisconsult în Bucureşti, prost retribuit, s-a pensionat în 1967,
iar după încă zece ani, în 1977, datorită cutremurului din mar-
tie, s-a mutat la Cluj. A decedat în martie 1980 şi a fost în-
mormântat în Cimitirul central din oraşul de pe Someş, unde,
ca funcţionar al Rezidenţei regale, a tipărit prima monografie
economico-socială, model pentru altele, din istoria Maramure-
şului de după Unire.
Ca o recunoaştere postumă a meritelor sale de jurist,
gazetar fondator, cărturar eminent, diplomat cu virtuţi alese de
omenie, în 1995 Consiliul local al municipiului Sighet a atribu-
it unei străzi mărginaşe din cartierul Cămara numele său!
Nedreaptă decizie. Acelaşi Consiliu local a conferit
unor intelectuali, unii născuţi, alţii nu, în Maramureş – dar care
„nu ştiau sau nu voiau să vorbească româneşte”, care au scris în
operele lor că Sighetul a fost „oraş maghiar de graniţă” – titlul
de „Cetăţean de onoare”! Oare Mihai Marina nu-l merita post-
mortem? Cine în afară de academicianul Ioan Mihalyi de Apşa
şi prof. dr. Alexandru Filipaşcu, care a împărtăşit o soartă tra-
gică (mort la Canalul stalinist-dejist în 1952, la numai 52 de
ani) au onorat, prin scrierile lor, istoria Maramureşului, a Si-
ghetului, a românilor din dreapta Tisei?
Dr. Mihai Marina va rămâne în memoria maramureşe-
                                                            
108
Harry H. Maiorovici, „Cuvânt de apreciere privind personalitatea dr.
Mihai Marina”, în volumul Maramureşeni..., pp. 305-308.
132
 

nilor cu ştiinţă de carte – pe care generaţia tânără din „epoca de

ignoranţă” postceauşistă o batjocoreşte cu inconştienţă – ca is-
toricul elitelor care au fost zid de cuget şi simţire, de tărie ro-
mânească.
Dacă autorităţile din Sighet la atât s-au mărginit, iată că
statul Israel, apreciindu-i cu adevărat meritele, riscurile şi pute-
rea de jertfă pentru salvarea evreilor nord-transilvăneni din
ghearele morţii horthyste – şi nu a românilor, cum a declarat
premiantul Nobel, Elie Wiesel, Cetăţean de onoare al Sighetu-
lui, cu Casă-muzeu etc. – l-a numit pe dr. Mihai Marina în car-
tea de aur a „Drepţilor între Popoare”109. În Istoria holocaus-
tului în România110, istoricul Teşu Solomovici a scris că nume-
le dr. Mihai Marina merită să fie scris, tot cu litere de aur, în
rândul «Sfinţilor popoarelor Lumii»”.
Deşi a fost „expulzat” de două ori – în 1940 de către
ocupanţii horthyşti, iar în 1947 de ocupanţii stalinişti de la Ex-
ternele României, el, care avusese atâtea merite ca prefect de
carieră şi diplomat-expert pentru Conferinţa de pace de la Paris
etc. – dr. Mihai Marina şi-a dus cu demnitate Crucea destinu-
lui, departe de gâlcevile lumii lăcomoase de lux, avide de lauda
deşartă, trăind, până în clipa morţii, ca OMUL „fericit că a fost
prigonit pentru dreptate”! (Matei, 5, 10).

                                                            
109
Pr. Gheorghe Ciobai, „Românul dr. Mihai Marina propus: «Drept între
popoare»”, în Familia română, XIII, nr. 3(46), sept. 2012, pp. 79-80.
110
Bucureşti : Editura Teşu, 2007, p. 287.
133
 

Bibliografie

Fătu, Mihai; Muşat, Mircea, Teroarea horthysto-

fascistă în nord-vestul Transilvaniei, Bucureşti : Editura Politi-
că, 1985.
Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Baia
Mare :Editura Gutinul, 1997.
Iuga, Vasile de Sălişte, Oameni de seamă ai Maramu-
reşului. Dicţionar 1700-2010, Cluj-Napoca : Editura „Dragoş
Vodă”, 2011.
Marchiş, Adrian, Din istoria presei româneşti. Graiul
Maramureşului, Sighet, 1932-1940, Cluj-Napoca : Editura
„Dragoş Vodă”, 2002.
Marina, Mihai, Caietele-manuscris nr. 12, 15, 16, 18,
21, 22, 23, 25 din colecţia de la Biblioteca Judeţeană „Petre
Dulfu” Baia Mare.
Marina, Mihai, Maramureşeni. Portrete şi medalioa-
ne, Cluj-Napoca : Editura „Dragoş Vodă”, 1998.
Oneţ, Corneliu, „Caietele lui Mihai Marina”, în Pro
Unione, 3, nr. 3-4 (7-8), dec. 2000.
Solomovici, Teşu, Istoria holocaustului în România,
Bucureşti : Editura Teşu, 2007.

134
 

Capitolul VI

SUVERANUL FOLCLORULUI
MIHAI POP
(18 noiembrie 1907, Glod, Maramureş –
8 octombrie 2000, Bucureşti)

6.1. Savantul

Dacă privim cu gând senin

„icoana” luminoasă şi completă a
prof. univ. dr. doc. Mihai Pop, mem-
bru de onoare al Academiei Române
(2000) şi Laureat al Premiului interna-
ţional „J.G. Herder” (1967), fiind
printre cei dintâi savanţi români ono-
raţi cu acest premiu, observăm limpe-
de cum ea este aureolată de nimbul
modestiei, simplităţii, generozităţii,
smereniei, dar şi al profunzimii înţe-
lepciunii din marea albastră a geniu-
lui.
În eseul „Savantul”, poetul şi jurnalistul Gheorghe
Pârja, care s-a bucurat de ocrotirea şi prietenia marelui folclo-
rist şi etnograf, scrie că Mihai Pop, deşi „nu are o operă vastă,
rigoarea lui ştiinţifică i-a impresionat pe mulţi savanţi ai lu-
mii”.
Unul dintre aceştia, Jean Cuisenier – universitar fran-
cez, autor şi editor de carte, director al Muzeului Naţional de
Arte şi Tradiţii din Paris, numit în funcţie de André Malraux –
a fost invitat de profesorul Mihai Pop să conducă o cercetare în
satul Sârbi de pe Valea Cosăului. În volumul Memoria Carpa-
135
 

ţilor, Jean Cuisenier – care l-a cunoscut pe profesor prin inter-

mediul altui savant francez, Claude Levi-Strauss, îl portretizea-
ză astfel: „Cu părul alb, dar cu privirea sclipitoare de inteligen-
ţă, cu vorba precisă, dar cu accente delicios puse şi întoarse,
Pop te seduce prin propria-i persoană, nu mai puţin ca prin
cultura lui şi prin incredibilele lui capacităţi lingvistice. Îl re-
găsisem de câteva ori în lumea universităţilor şi muzeelor, în
Chicago, New York, Urbino sau Moscova. Şi mai ales la Paris,
unde casa mea i-a devenit familiară”.
Profesorul Mihai Pop – scrie Gheorghe Pârja – „a fost
un savant discret. Cuprins de nelinişti, de înţelegere a Maramu-
reşului. Aşa l-au intuit mulţi învăţaţi ai lumii pe care i-a adus în
Nord”111.
După absolvirea Liceului „Dragoş Vodă” din Sighetu
Marmaţiei în 1925, răsplătit cu un ceas de aur pentru excelente-
le note obţinute la bacalaureat – el cerând ca ceasul să fie oferit
celui mai sărac dintre colegi – între 1925-1928 Mihai Pop a
studiat la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din
Bucureşti, obţinând în 1929 licenţa în litere cu o teză elaborată
sub îndrumarea prof. Ovid Densusianu.
Dornic de afirmare prin ştiinţă, Mihai Pop s-a speciali-
zat în filologia slavă la Universităţile din Praga, Varşovia, Cra-
covia, Bonn (1929-1934). Aici i-a avut ca profesori pe M.
Murko, P. Bogatyrev, I. Horak, M. Tille, R. Jakobson, nume de
rezonanţă „mai târziu, în folcloristica, etnografia, lingvistica şi
teoria literară universală”.
În 1942, în plin război mondial, îşi susţine în limba ce-
hă teza „Cuvinte compuse de origine veche slavă bisericească
în vechea limbă română scrisă” obţinând titlul de doctor în filo-
logie.
Nimbat cu un astfel de titlu, Mihai Pop a intrat în învă-
ţământ, funcţionând ca profesor suplinitor la Liceul „Spiru Ha-
ret” din Bucureşti şi ca asistent la Catedra de Istoria literaturii
                                                            
111
Graiul Maramureşului, nr. 4455, 22 noiembrie 2004, p. 1.
136
 

române şi Folclor, condusă de D. Caracostea (1936-1939). Ca

urmare a reformei învăţământului din 1948, dar şi a persecuţiei
politice, el fiind în tinereţe naţional ţărănist, a fost expulzat din
învăţământ.
După diminuarea măsurilor staliniste-jdanoviste şi ree-
valuarea valorilor intelectuale de către guvernul şi partidul co-
munist, Mihai Pop revine în Universitate în 1957, ocupând
funcţia de conferenţiar (1957-1963) şi de profesor (1963-1975)
în specialitatea Folclor literar românesc. Între 1968 şi 1972 a
fost şi şeful Catedrei de Literatură română veche şi Folclor a
Facultăţii de limbă şi literatură română.
Aici a predat cursurile de Folclor românesc, Teoria fol-
cloristică generală, Istoria folcloristicii româneşti, Basmul po-
pular, Cântecul epic, Metoda de cercetare a folclorului. Împre-
ună cu academicianul Al. Rosetti şi Tudor Vianu a coordonat
activitatea Cercului de Poetică şi Stilistică.
În anul 1963 a obţinut titlul de doctor docent în ştiinţe
filologice al Universităţii Bucureşti.
Mihai Pop devine interesat nu numai de activitatea de
profesor la catedră, ci şi de cea de cercetător în folcloristică şi
etnografie. De fapt, el a debutat în acest domeniu la Institutul
Social Român condus de Dimitrie Gusti (1929-1936). În aceas-
tă perioadă, împreună cu Francisc Nistor din Sighet, a suprave-
gheat demontarea şi transportarea Bisericii de lemn din Dra-
gomireşti, aflată în paragină, şi reclădirea ei la Muzeul Satului
din Bucureşti.
Activ, energic, priceput, Mihai Pop a fost cooptat în an-
chetele sociologice complexe conduse de Dimitrie Gusti şi An-
ton Golopenţia. În 1929 devine colaborator al Arhivei de Fol-
clor a Societăţii Compozitorilor Români, iniţiată de Constantin
Brăiloiu.
Din anul 1949, când se înfiinţează Institutul de Folclor
din Bucureşti, lui i se încredinţează sarcina de a coordona acti-
vitatea ştiinţifică (1949-1954), fiind numit, succesiv, director

137
 

adjunct ştiinţific (1954-1965) şi apoi director (1965-1974) al

Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei Române.
„Toate marile proiecte ale institutului: Arhiva, Corpu-
sul (colecţia Naţională de Folclor), Bibliografia, Tipologiile,
Atlasul etc.) poartă girul său ştiinţific. Chiar atunci când cola-
boratorii nu-i împărtăşeau întru totul opiniile, ei au ţinut seama
de ele şi au realizat astfel lucrări fundamentale pentru folcloris-
tica românească”112.
Ca profesor, Mihai Pop a avut o contribuţie inestimabi-
lă la formarea noilor specialişti în etnografie şi folclor. La
Universitate, alături de cursul magistral de Folclor literar ro-
mânesc (publicat în colaborare cu Pavel Ruxăndroiu în 1976) şi
cele opţionale precum Cântecul epic, Interpretarea textului fol-
cloric, Balada nuvelistică, Poezia obiceiurilor de peste an, Poe-
tica folclorului, Epica eroică românească şi altele, Mihai Pop a
condus ani mulţi Cercul ştiinţific studenţesc de Folclor de la
Facultatea de filologie. În cadrul acestuia „s-au format zeci de
cercetători şi cadre didactice, a contribuit cu prestigiul său la
constituirea Societăţii studenţeşti de etnografie şi folclor
(1971), al cărei preşedinte de onoare a fost multă vreme, a or-
ganizat şi condus anchetele de teren ale studenţilor, împreună
cu tinerii cercetători ai Institutului, între altele şi în Maramureş
la Sârbi – Budeşti113.
Prestigiul său ştiinţific i-a cucerit pe numeroşi cercetă-
tori români, dar şi străini, fiind un solicitat conducător al lucră-
rilor de licenţă şi doctorat. El a îndrumat, cu rigoare şi compe-
tenţă, zeci de cercetători care au cerut să se specializeze în
România. Între aceştia amintim pe Jean Cuisenier – pomenit
mai sus, Gail Kligman, care a scris Nunta mortului, inspirată de
obiceiurile de la Ieud şi din alte sate transilvănene, Catherine
Verderay şi alţii.
                                                            
112
Mihai Pop, Folclor românesc, vol. II, Bucureşti : Editura Grai şi suflet –
Cultura Naţională, 1998, fişă biografică, p. 343.
113
Ibidem.
138
 

După cum se menţionează în Fişa biografică (pp. 344-

345), profesorul Mihai Pop a fost redactor-şef al Revistei de
Folclor şi al Revistei de Etnografie şi Folclor (1964-1975), că-
rora le-a imprimat prin articolele sale programatice, „ţinuta şti-
inţifică elevată şi programul, valid şi astăzi”.
În perioada de liberalizare ceauşistă (1965-1970), când
s-au deschis porţile spre Occident, prof. Mihai Pop a fost invi-
tat la prestigioase universităţi din Europa – Marburg (1973),
Paris, Nanterre (1978), SUA – la Berkeley (1974), Arbor
(1975).
După cum menţionează Gheorghe Deaconu „experienţa
americană, consumată când profesorul avea o vârstă şi o perso-
nalitate, poate surprinde pe cei care nu înţeleg că toată viaţa lui
a fost studiu şi dialog perpetuu, cu un ţel unic: să fie bine in-
format şi să comunice”114.
„Aventura americană” a fost surprinsă şi într-o carte de
către cercetătorul Zoltan Rostaş, astfel: „...pe urmă m-am dus
în America şi am luat contact cu antropologia americană. Am
învăţat englezeşte în plus, la o vârstă destul de târzie, la 65 de
ani şi am început să citesc. Dar citind antropologia americană,
care este şi metodă şi teorie şi este funcţionalism englezesc,
adică malinowskian... Pe urmă au venit noile curente, adică
lingvistica n-a rămas numai lingvistică structurală. Lingvistica
structurală s-a îmbogăţit cu teoria comunicării... Şi eu am tot
cumpărat cărţi şi am stat de vorbă cu oamenii”115.
După cum conchide Gh. Deaconu, „paradoxul experien-
ţei americane nu se opreşte aici: învăţăcelul în materie de an-
tropologie americană devine, în scurt timp, dascăl de etnologie
europeană pentru americani... Elevul celui mai mare filolog

                                                            
114
Gh. Deaconu, „Surse şi etape în formarea şi devenirea Profesorului Mi-
hai Pop”, în Cercetări Etnologice Româneşti contemporane, vol. I, nr. 1,
iarna 2005, p. 66.
115
Z. Rostaş, Sala luminoasă: Primii monografişti ai Şcolii Gustiene, Bucu-
reşti : Pleiada, 2003, p. 136.
139
 

român, cărturarul poliglot, etnologul de notorietate internaţio-

nală învăţa „limba” ştiinţei moderne pentru a fi mai bine in-
format şi pentru a comunica mai larg”116.
Pe baza meritelor sale ştiinţifice în etnologie şi folclor,
prof. univ. dr. docent Mihai Pop a fost ales preşedinte al Socie-
tăţii Internaţionale de Etnologie şi Folclor, membru al Societă-
ţii Internaţionale pentru Studiul Naţiunilor Populare, membru
al Consiliului Internaţional de Folclor din cadrul UNESCO,
membru al Academiei Americane de Ştiinţe Sociale, membru
al Societăţii Austriece de Antropologie, al Asociaţiei Internaţi-
onale de Studii Semiotice, în Comisia de Folclor a Comitetului
Internaţional de Slavistică, vicepreşedinte al Comitetului Naţi-
onal Român al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Eu-
ropene, preşedinte al Societăţii Române de Antropologie Cultu-
rală, membru în Comisia de Folclor a Academiei Române, şef
al Secţiei de Etnografie din Consiliul Muzeelor etc.
Alexandru Dobre, redactorul-şef al Revistei de Etnogra-
fie şi Folclor a Academiei, împreună cu Nicolae Constantines-
cu, succesorul acad. Mihai Pop la Catedra de Folclor a Facultă-
ţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, au fost îngrijitorii
ediţiei Folclor Românesc de Mihai Pop, din 1998. Alexandru
Dobre scria în Revista de Etnografie şi Folclor din 1992 despre
„Domnul Profesor Mihai Pop la 85 de ani”, că „opera ştiinţifi-
că a profesorului Pop este la fel de bogată, de diversificată şi
de eficientă ca şi aceea de cadru didactic universitar, de orga-
nizator şi de îndrumător. Este adevărat, profesorul nu a publi-
cat multe cărţi. Şi nici nu l-a interesat acest aspect. Dar, să nu
uităm, cu o generozitate rar întâlnită, profesorul Pop, autor al
unei opere ştiinţifice impresionante, a scris mult, foarte mult,
răspunzând tuturor solicitărilor, intervenind cu scrisul Domniei
sale întotdeauna atunci când şi unde era nevoie. Faptul că, de
pildă, aproape jumătate din studiile şi articolele ce-i poartă
semnătura au apărut în prestigioase publicaţii de specialitate
                                                            
116
Ibidem, p. 66.
140
 

de peste hotare, este, după părerea noastră, semnificativ. Profe-

sorul Pop a fost şi rămâne unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai
apreciaţi specialişti români peste hotare, de la ultimul război
încoace”117.
Vorbind despre „Profesorul Pop vs. Moşul”, Rucsandra
Pop, nepoata savantului, scria că „una din cele mai surprinză-
toare calităţi ale lui Mihai Pop a fost capacitatea lui de a împă-
ca contrariile, dihotomiile. Mihai Pop a fost un om în aceeaşi
măsură simplu şi extrem de sofisticat, a fost ataşat de tradiţii,
dar şi deschis la nou (aş menţiona aici pasiunea pentru semioti-
că), a fost un ţăran prin locul de naştere şi prin natura cercetări-
lor întreprinse, dar un adevărat orăşean prin eleganţa sa şi prin
felul în care a reuşit să cucerească Bucureştiul. A fost unul din-
tre românii din Transilvania care au trecut Munţii, dar şi un ce-
tăţean al lumii. A fost în acelaşi timp profesorul şi prietenul
studenţilor săi, şi nu în cele din urmă, a fost un academician cu
spiritul încă viu”118.
În preajma împlinirii a 90 de ani, în „Cuvânt lămuritor”
la cele două volume de Folclor românesc (1998), prof. univ.
dr. docent Mihai Pop apreciază înţelepciunea celor doi succe-
sori N. Constantinescu şi Alexandru Dobre de a publica „arti-
colele şi studiile mele în ordine cronologică (din 1932 până în
1992, n.n.), cititorul putând să-şi facă, astfel, o idee despre felul
în care am văzut eu folclorul şi cultura populară românească, în
cei peste 60 de ani de când am început să le studiez. Se poate
lesne vedea că pregătirea mea de lingvist, format la şcoala lui
Ovid Densusianu şi a lui D. Caracostea şi-a pus pecetea pe ac-
tivitatea mea de mai târziu, după cum contactul cu terenul, cu
viaţa satului românesc dintre cele două războaie, în cadrul
echipelor studenţeşti ale lui D. Gusti, a avut o importanţă co-
vârşitoare în felul de a privi şi a înţelege cultura tradiţională
românească” (vol. I, p. V). „Cu Mihai Pop, folcloristica româ-
                                                            
117
Revista de Etnografie şi Folclor, 42, nr. 1-2, 1997, p. 24.
118
Cybela, I, nr. 1, aug. 2005, Baia Mare, p. 3.
141
 

nească a intrat decisiv în circuitul internaţional şi este recunos-

cută ca atare” (vol. II, p. 345).
Discipolul de la Catedra universitară, prof. univ. dr. Ni-
colae Constantinescu, vorbind despre „biografia sa intelectuală
şi ştiinţifică”, afirma că tot ce s-a realizat măreţ în folcloristica
şi etnografia românească în cei 60 de ani „poartă girul profeso-
rului Mihai Pop, după cum fixarea folclorului şi a etnologiei în
curriculum-ul facultăţilor filologice din întreaga ţară datorează
enorm prestigiului său profesional şi ştiinţific... Profesorul Mi-
hai Pop nu a fost, cum au încercat să impună ideea neprietenii
Domniei Sale... un «risipitor», un «tip oral», un «savant fără
operă». Dimpotrivă, el a lăsat urme vizibile în ştiinţa româ-
nească a folclorului, atât prin generaţiile de folclorişti şi etno-
logi pe care i-a pregătit ca dascăl, ca îndrumător de lucrări de
licenţă şi conducător de doctorat, prin proiectele pe care le-a
pus în lucru la IEF şi, nu mai puţin, prin ceea ce a scris şi pu-
blicat în cei peste 60 de ani de activitate ştiinţifică”.
Opera ştiinţifică, scrisă sau „orală”, a prof. Mihai Pop a
fost una de noutate, de originalitate, de profunzime. O dove-
desc şi studiile şi articolele publicate în cele peste 700 de pa-
gini ale Folclorului Românesc. Discursul său ştiinţific – un
cercetător prezent la dezbaterile cu Domnia sa l-a numit „lord
al discursului etnologic” – era scânteietor, împovărat de far-
mec, de nobleţe, cu artificii retorice sau stilistice cumpătate,
dominat de bogăţia de idei, de informaţii, din care se degaja
extraordinara sa capacitate de a fi „la zi” cu ceea ce se petrecea
în folcloristica, etnologia şi antropologia mondială, adaptate la
specificul folclorului românesc.
Prof. Mihai Pop era „cu un pas înaintea vremii lui”. Din
acest motiv a fost tratat de către unii dintre colegii săi de gene-
raţie cu oarecare reţinere, chiar cu ostilitate. Colegul său de ca-
tedră Ovidiu Bârlea n-a ezitat să-l „răstignească”, într-un sub-
sol de pagină, în Istoria folcloristicii româneşti din 1974, „pen-
tru proiectele sale poate prea îndrăzneţe şi de aceea nerealizabi-

142
 

le într-un timp dat”. La fel, universitarul folclorist ieşean Petre

Caraman îl „vitriola în scrisori particulare, devenite prea cu-
rând publice”. În schimb, Mihai Pop – care era pătruns de taina
iubirii, smereniei şi preţuirii valorii – îi rostea numele cu ma-
juscule la cursurile „din anii 1960-1964 când numele folcloris-
tului ieşean nu putea fi rostit în public fără a fi chestionat pen-
tru aceasta” de către ideologii şi securiştii vremii119.
Mai mult decât pe alţi orgolioşi şi invidioşi, pe Mihai
Pop l-a iubit, l-a apreciat, l-a urmat generaţia tânără, în for-
mare, participantă la cercurile de poetică şi stilistică, de folclor,
la cercetările studenţeşti de teren, la alte întâlniri şi dezbateri.
Din această emulaţie „s-a cristalizat o direcţie”, o „şcoală fol-
cloristică Mihai Pop”. Numită aşa de către discipolii săi fideli
de la Râmnicu Vâlcea – dr. Gheorghe Deaconu şi dr. Ioan La-
zăr, realizatorii unui volum omagial la 90 de ani ai Magistrului,
purtând chiar acest titlu Şcoala Mihai Pop.

6.2. Şcoala şi Biblioteca Mihai Pop – la Râmnicu

Vâlcea!

Paradoxal, deşi Maramureşul a fost gratulat de cercetă-

tori din ţară şi străinătate ca „ţară” a folclorului, a folcloriştilor
şi etnologilor, profesorul Mihai Pop n-a avut puterea de a „cu-
ceri” tineri din ţinut să se „califice” la catedra universitară, să
îşi ia doctoratul în etnografie şi folcloristică. A încercat şi prof.
Pamfil Bilţiu – unul dintre cei mai prolifici autori de volume în
materie, care a luat parte la cercetările de teren din Maramureş,
ori a susţinut comunicări la întâlniri şi simpozioane unde era
prezent şi Mihai Pop. La cinstirea celor 90 de ani din 1997,
Pamfil Bilţiu nu a participat în delegaţia din Maramureş. În
„ultima parte a vieţii lui, relaţiile dintre noi s-au răcit mult”. De
câte ori îl vizita acasă, îl găsea pe profesor în preajma unei fete
                                                            
119
Nicolae Constantinescu, „Un profesor de folclor pentru secolul viitor”, în
Adevărul literar şi artistic, nr. 448, 15 dec. 1998, p. 4.
143
 

tinere de la Institutul de Fizică Atomică „care venea să discute

probleme de folclor”. Când Bilţiu deschidea subiectul „privind
lucrarea noastră de doctorat”, îi spunea: „Gata, Bilţule!” Odată
îi spusese că în străinătate, unde s-a făcut cunoscut pe plan
mondial: „Să ştii, Bilţule, că acolo nu merge cu pile”! Într-un
profil – „Mihai Pop profesorul, savantul şi omul, aşa cum a
fost”, Pamfil Bilţiu mărturiseşte că se simţea îndreptăţit „şi ca
maramureşean şi ca discipol şi ca un fel de colaborator, dar mai
întâi ca cercetător cu o activitate susţinută şi bogată, dar toate
nu au contat. Deşi îmi spunea că nu mai face doctorate, în reali-
tate tot a mai făcut!”120.
Înainte ca numele său ilustru să fie aşezat pe efigia unei
instituţii de profil, încă de tânăr, ambiţios şi deştept, Mihai Pop
s-a lăsat el însuşi format în „laboratoarele universitare”, în
„şcolile” unor ilustre personalităţi.
Unul din fondatorii „Şcolii Mihai Pop” de la Vâlcea –
Gheorghe Deaconu, care i-a urmărit „sursele şi etapele în for-
marea şi devenirea profesorului”, aminteşte printre acestea „ce-
le două şcoli care au dominat gândirea şi practica ştiinţifică
românească în perioada interbelică: şcoala istorico-filologică
şi şcoala sociologică”.
Şcoala istorico-filologică îl avea drept promotor şi în-
drumător pe Ovid Densusianu. Fiind de tradiţie hasdeiană, Mi-
hai Pop evidenţia în 1988 meritul înaintaşului său „în orienta-
rea cercetării spre fenomenul viu, contemporan al folclorului”
reţinând esenţialul mereu actual al „lecţiei” magistrului său:
cunoaşterea realităţii în formele ei vii, optica clară asupra crea-
torilor şi purtătorilor de folclor, rolul folclorului în viaţa cultu-
rală, opţiunea metodologică pentru filologie în cercetarea fol-
clorului.
Şcoala sociologică, fondată şi condusă de către Dimitrie
Gusti, l-a orientat pe studentul cercetător Mihai Pop spre studi-
                                                            
120
Oameni din Maramureş, Baia Mare : Editura Maria Montessori, 2003,
pp. 76-77.
144
 

erea fenomenelor folclorice vii „în cadrul cercetărilor complexe

concrete”, rostul şi sensul acestor cercetări fiind astfel afirmat
de Gusti: „Noi ne scoborâm din frumosul şi confortabilul turn
de fildeş în plină realitate vie, frumoasă şi aspră şi urmărim pe
teren torentul vieţii, precum şi complexitatea câteodată tragică
a existenţei, pentru a-i descoperi coerenţa internă şi a-i prinde
sensul şi unitatea intimă”. Şcoala gustiană, ca şi „lecţiile” în
cercetarea folclorului pe teren, primite de la etnomuzicologul
Constantin Brăiloiu, au fost trainice şi roditoare pentru opera
scrisă şi orală, folcloristică şi etnografică a lui Mihai Pop.
La o solicitare a mea privind prezenţa prof. Mihai Pop
în spaţiul spiritual vâlcean, Biblioteca Judeţeană „Antim Ivi-
reanul” Vâlcea ne-a trimis o revistă editată de instituţie care a
apărut la Editura „Fântâna lui Manole” în anul 2008, în care
respiră încă proaspătă atracţia pe care a avut-o acad. Mihai Pop
spre această zonă etno-folclorică, la fel de bogată şi originală în
folclor ca şi Maramureşul.
Şi totuşi, nu în Maramureş, locul de baştină al „Moşu-
lui” – născut în 1907 în satul Glod, în familia preotului greco-
catolic Ştefan Pop (1882-1967), nepot prin mamă cu renumita
familie Lazăr din Giuleşti, unchiul Ilie fiind unul din liderii de
frunte ai PNŢ, care l-a ispitit şi pe Mihai în tinereţe să participe
la unele campanii electorale din Maramureş – s-a fondat o
şcoală care să-i poarte numele. Şi nu Maramureşului i-au fost
donate, de moştenitoarea prof. univ. Lia Pop, cele circa 1.500
de lucrări de etnografie şi folclor, care au făcut parte din Bibli-
oteca prof. univ. dr. docent Mihai Pop!
Oare care să fi fost resorturile intime care să-l fi înde-
părtat pe iniţiatorul atâtor activităţi de cercetare şi cultural-
folcloristice de ţinutul nordic natal?! Este o lecţie de viaţă pe
care n-a „audiat-o” niciun prieten folclorist din Maramureş!
Asemenea marilor dascăli, a căror pildă a urmat-o în
anii de studenţie, de cercetător, de universitar, Mihai Pop a
contribuit substanţial la formarea şi afirmarea celor din preajmă

145
 

şi a tuturor celor care i s-au adresat cu încredere, destinaţi de

propria lor vocaţie şi de împrejurările vieţii lor, să-i urmeze
cariera profesională şi ştiinţifică. Cei peste 90 de ani de viaţă în
care el a reuşit să reziste şi loviturilor dureroase (moartea celor
doi fii, între altele) închid între coperţile lor de aur, nu numai
un întreg capitol de istorie zbuciumată, ci şi „o viaţă de om în
care satisfacţiilor celor mai alese li s-a asociat noianul unor
tristeţi copleşitoare”121.
Prof. univ. dr. Dumitru Pop (n. 1927, Băseşti – d. 2006,
Cluj-Napoca), el însuşi un mare folclorist „maramureşean din
zona Codrului”, l-a evocat întotdeauna cu evlavie profesională
şi sufletească pe maestrul său Mihai Pop, considerându-l nu
numai „creatorul necontestat al folcloristicii postbelice, ci şi
creatorul şcolii etnologice româneşti”.
Fondatorii din Vâlcea ai „Şcolii Mihai Pop” sunt prof.
dr. Gheorghe Deaconu şi prof. dr. Ioan Şt. Lazăr, care i-au fost
studenţi eminenţi şi doctoranzi.
Aceştia au poposit nu o dată în casa, în biblioteca pro-
fesorului din Bucureşti, în cabinetul lui de lucru, unde le sugera
teme de cercetare, îi stimula în ideile lor creatoare, le recoman-
da cărţi sau reviste din străinătate. Acesta era „ritualul de iniţi-
ere”, de profunzime, de „dimensiune pragmatică”.
După cum scrie Gh. Deaconu, „în practica discursivă a
lui Mihai Pop nimic nu era fără rost, fără sens... Mihai Pop era,
prin excelenţă, o structură raţională”, numind casa profesorului
„Academia din strada Caragea Vodă”122.
Mihai Pop le dădea „lecţii” de citire, de învăţare conti-
nuă. „Adică să reluăm şi să adâncim «lecţiile» acestei învăţă-
turi: lecţiile magiştrilor săi, lecţiile altor corifei ai ştiinţei etno-
logice, pe care el i-a consultat sau cu care a dialogat, şi mai
                                                            
121
Dumitru Pop, „Măsoară aproape tot veacul nostru”, în Revista de etno-
grafie şi folclor, 42, nr. 1-2, 1996, pp. 8-10.
122
Fondul de carte „Mihai Pop”, Râmnicu Vâlcea : Editura „Fântâna lui
Manole”, 2008, p. 6.
146
 

ales, propriile sale lecţii. Cea mai grea încercare va fi să

(re)învăţăm limba ştiinţifică a Profesorului”, pe care colegul lui
Deaconu, Ioan Şt. Lazăr, l-a numit „un Socrate modern”.
Pe faţada Bibliotecii prof. Pop era afişat un sugestiv
text aforistic în engleză, tradus: „Profesorii bătrâni nu mor
niciodată. Ei doar îşi pierd clasa”. Pentru studenţi sau docto-
ranzi era „ca o lecţie pentru propria lor devenire”. Mihai Pop a
evitat riscul de a-şi pierde clasa, „desfăşurând, până la o vârstă
patriarhală, un travaliu neistovit al cunoaşterii şi comunicării,
al studiului şi dialogului, al lecturii şi confruntării. De aceea
Bătrânul, adică Înţeleptul dascăl („Moş Pop” în folclorul stu-
denţilor săi) nu şi-a pierdut clasa. Dimpotrivă, „clasa”, „şcoala”
sa – „Şcoala Mihai Pop”, care a funcţionat informal în timpul
vieţii Profesorului, continuă să fiinţeze, dobândind, în postumi-
tate, cadre performative, instituţionalizate”, oferind „deschideri
pentru primul secol din noul mileniu”123.
În ultima noapte, Mihai Pop, care trecuse în 7 octom-
brie 2000 la cele veşnice, a fost vegheat de cei doi foşti stu-
denţi şi doctoranzi vâlceni: Deaconu şi Lazăr, cărora Pop le
spunea „băieţii de la Vâlcea”. În ultima treime a vieţii, familia
Pop – pe soţia sa Irina Sturza o cunoscuse în 1939 la Piteşti, în
timpul unei cercetări de teren în Argeş – îşi petrecea mai toate
verile în casa de vacanţă de la Ocnele Mari. „Era firesc – scrie
Gh. Deaconu – aşadar, ca doi discipoli din partea locului să-l
vegheze în ultima noapte. Ce puteau ei să facă în acea noapte,
decât să încerce să oprească Timpul în loc cu ajutorul «arme-
lor» Profesorului însuşi: cărţile sale”. Cărţi care „nu mai aveau
răbdare, iar doamna Lia Pop, nora Profesorului, care a gestio-
nat patrimoniul bibliotecii, le-a donat, la 1 decembrie 2000,
Centrului Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi
Creaţiei Populare Vâlcea. După patru ani, la inaugurarea noului
sediu al Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul”, s-a oferit un
spaţiu generos Bibliotecii de Etnologie „Mihai Pop”, fondată
                                                            
123
Gh. Deaconu, Op. cit., p. 7.
147
 

de cei doi doctori ai Profesorului.

După Maramureşul natal, Vâlcea a fost „ţinutul cel mai
apropiat şi mai frecventat” de Profesorul Mihai Pop. Aici se
află şi „Şcoala” ca şi „Biblioteca” sa.

6.3. În „ţara” folclorului şi a folcloriştilor

În „Cuvânt înainte” la cele două volume de Literatură

populară din Maramureş (1968) de Ion Bârlea, Mihai Pop spu-
nea că Maramureşul este o „ţară de baştină cu îndelungate tra-
diţii voivodale”, „loc al primelor tipărituri în limba română”,
cu „obiceiuri strămoşeşti nealterate”, care prezintă interes
„crescând pentru istoria şi cultura lui populară”.
În acest cadru, „folclorul Maramureşului păstrează mai
bine decât orice altă parte a ţării un număr mare de mituri şi
practici străvechi... Maramureşenii au reuşit să facă din cultura
populară locală, în care se integrează organic vechile mituri,
sensul distinctiv al caracterului lor local de care sunt mândri şi
pe care vor să-l păstreze cu tenacitate. Este o formă remarcabilă
a modului de a-şi păstra fiinţa etnică proprie, o formă ce vor-
beşte despre o conştiinţă puternică a eului local. Faţă de încăr-
cătura magică, religioasă din trecut, miturile au căpătat astăzi
o încărcătură nouă, naţională şi valenţele lor laice s-au contu-
rat prin aceasta mai puternic, au devenit dominante124.
Maramureşul, ca „muzeu viu al civilizaţiei populare”,
este şi o „ţară” a folclorului, aici cântăreţii de biserică, „diecii”
notând „cântecele poporului înainte de N. Pauletti, de Anton
Pann şi de Vasile Alecsandri”125.
Cercetătorii care s-au ocupat cu istoria folclorului şi
folcloriştilor din Maramureş evidenţiază faptul că „epoca mari-
                                                            
124
Mihai Pop, „De la obiceiurile străvechi la ceremoniale şi la spectacole
contemporane”, în Comunicări ştiinţifice pe teme folclorice, Sighetu Mar-
maţiei, decembrie, 1970-1971, Baia Mare, 1973, p. 10.
125
M. Pop, Folclor românesc, „Cuvânt înainte”, p. VI.
148
 

lor colecţii” debutează la începutul secolului XX şi continuă în

perioada interbelică. În 1906, Alexandru Ţiplea publica Poezii
populare din Maramureş (Academia Română). În 1908, tot
Academia publica Poezii populare din Maramureş de vicarul
Tit Bud, cu contribuţia „docinţilor” cultivaţi la Preparandia
sigheteană. În 1924, Ion Bârlea publica Balade, colinde şi bo-
cete din Maramureş, Mihai Pop numindu-l, la reeditarea din
1968, „nestorul folcloristicii româneşti”, cel care a făcut legătu-
ra între îndelungata tradiţie locală de notare a cântecelor popu-
lare şi cei ce, cu alte perspective şi cu alte metode, au venit să
adune comorile folclorului maramureşean”126.
În 1925 apare volumul Graiul şi folklorul Maramureşu-
lui de Tache Papahagi. Muzicologul Béla Bartok publicase la
München Volksmusik der Rumanen von Maramureş, în 1923,
folclorul maramureşean intrând astfel în circuitul european.
Merită consemnată şi cartea 170 melodii populare ro-
mâneşti din Maramureş a lui Tiberiu Brediceanu din 1957.
După al doilea război mondial, şi-a continuat activitatea
Petre Lenghel-Izanu, editându-i-se un masiv volum de 1.260 de
Poezii şi poveşti populare din Maramureş (Editura Minerva,
1985), Gheorghe Dăncuş, Ion Berinde şi alţii, iar mai târziu,
„cam prin deceniul 7-8 vine o nouă generaţie de cercetători”127.
Pe lângă alte culegeri, cea mai reprezentativă selecţie o
face Antologia de folclor din judeţul Maramureş (550 p.), edi-
tată de Asociaţia Etnografilor şi Folcloriştilor din judeţ în 1980,
cu un cuvânt înainte de Mihai Pop. Volumul I – Poezia inse-
rează peste 650 piese de folclor literar despre obiceiurile de
peste an, de familie, descântece, hori etc.
În cuvântul înainte, Mihai Pop subliniază că antologia
„grupează din cântecele orale maramureşene culese timp de un
secol” cele mai nimerite „să vorbească despre identitatea cultu-
                                                            
126
Ibidem, p. VII.
127
Dumitru şi Anamaria Iuga, Şcoala „Mihai Pop” şi cercetările etnologice
maramureşene contemporane, Cerc, nr. 1, iarna 2005, pp. 72-73.
149
 

rală a oamenilor din judeţul Maramureş, să fie sursă primară

pentru cei ce ar dori să cunoască prin versurile în care maramu-
reşenii înşişi vorbesc, la nivelul poeziei, despre viaţa lor”. Voca-
ţia poeziei orale din Maramureş este lirică – arată prefaţatorul –
iar paleta amplă a obiceiurilor arată că „viaţa comunităţilor ma-
ramureşene nu a fost întotdeauna idilică, cum au exaltat-o fol-
cloriştii romantici, ci omenească în sensul profund al cuvântu-
lui, cu bucurii şi necazuri, cu conflicte, cu năzuinţe şi biruinţi,
dar şi cu înfrângeri”128.
De astfel de necazuri, de biruinţi şi înfrângeri n-a fost
scutit nici profesorul Mihai Pop. Este ştiut că în anul 1948 a
fost expulzat din învăţământ. Mâhnirea sa a fost enormă.
Bucurându-se însă de aprecierea unor academicieni, care l-au
văzut, critic, ca un excelent om de ştiinţă în folcloristică şi et-
nologie, specializat în străinătate, l-au ajutat să fie angajat la
Institutul de Folclor în 1949, pe care mai târziu l-a şi condus.
Legat prin părinţi de Maramureşul istoric, de „România
Mică”, de Apşa de Jos, unde tatăl său a fost mai bine de un de-
ceniu şi jumătate preot, Mihai Pop nu pierdea nicio ocazie de a
reveni din Bucureşti „acasă”, în ţinutul său natal.
Multe din manifestările folclorice, culturale, cu ecou
naţional şi chiar european care aveau loc în Maramureş au fost
iniţiate de el sau au purtat girul lui de director al Institutului de
Etnografie şi Folclor al Academiei Române.
Drept este că în perioada de „liberalizare”, de după
1965, primii secretari şi preşedinţi ai judeţului, cu deosebire
Gheorghe Blaj, un bihorean de mare omenie şi înţelegere a ro-
lului intelectualilor, precum şi prof. dr. în istorie Gheorghe
Pop, chiorean de baştină, prieten bun cu multe cadre universita-
re, cu scriitori de valoare, au dispus organizarea unor „întâlniri
cu fiii Maramureşului”, de la care n-au absentat Mihai Pop,
scriitorii Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Augustin Buzura,
pictorul Traian Bilţiu-Dăncuş ori actorii Florin Piersic, Ovidiu
                                                            
128
Ibidem, pp. 11, 13.
150
 

Iuliu Moldovan şi alte nume ilustre în epocă. Conducerea jude-

ţului se „sfătuia” cu aceştia, din dezbaterile fructuoase
desprinzându-se şi prinzând viaţă festivalurile, simpozioanele,
tipăriturile etc. stimulatoare pentru creatori.
După un an în care a avut loc la Baia Mare Festivalul
datinilor şi obiceiurilor laice de iarnă, acesta s-a mutat la Sighet
în 1969, „botezat” aşa de prof. Mihai Pop, din pricini de cenzu-
ră politică. Festivalul de la Sighet a ajuns în 2012 la cea de-a
34-a ediţie, fiind un model pe ţară, organizat şi în alte judeţe.
La impresionanta paradă a alaiurilor de datini, de tradiţii, de
colindători din 26-27 decembrie participau formaţii din circa
30 de ţinuturi etno-folclorice din ţară, precum şi numeroşi cer-
cetători şi turişti din Franţa, Germania, Polonia, Ucraina, Japo-
nia. Din 2003, acesta a fost inclus în cadrul festivalurilor inter-
naţionale prin Organizaţia Internaţională de Folclor de pe lângă
UNESCO.
Ideea organizării, cu prilejul Festivalului, a unei sesiuni
de comunicări ştiinţifice pe teme de etnografie şi folclor i-a
aparţinut tot prof. Mihai Pop. Aceasta a debutat tot la Sighet în
decembrie 1970. „De-a lungul a peste 30 de ani, sesiunile ştiin-
ţifice şi Festivalul de la Sighetu Marmaţiei erau şi un pretext
pentru Marii Intelectuali ai ţării: scriitori, artişti, cercetători,
muzeografi să vină aici «să comunice ceva», dar şi să sărbăto-
rească Crăciunul, care altfel era interzis, să schimbe idei într-un
spaţiu de sărbătoare şi libertate”129. O parte din cele peste 500
de comunicări au fost publicate în volumul Comunicări ştiinţi-
fice pe teme folclorice (Baia Mare, 1973) şi în alte reviste de
profil, iar mai târziu în Anuarul Muzeului Maramureşului. Din
1970 şi până în 1988, profesorul Mihai Pop a fost mentorul spi-
ritual al sesiunii ştiinţifice.
Un moment important în stimularea cercetării şi valori-
                                                            
129
Mihai Dăncuş – directorul Muzeului Maramureşului, „Cuvânt înainte”,
în Acta Musei Maramorosiensis, Institutul de Etnografie şi Folclor, Sighetu
Marmaţiei, 2002, p. 15.
151
 

ficării tradiţiilor, obiceiurilor, folclorului a fost marcat în 8 oc-

tombrie 1972, când a fost fondată Asociaţia Folcloriştilor şi
Etnografilor din Maramureş. Prof. Mihai Pop a fost ales preşe-
dinte de onoare, iar ca preşedinte executiv – prof. Nicoară Ti-
miş, directorul Casei Creaţiei Populare Baia Mare. Asociaţia îşi
propunea „un amplu program de culegere şi cercetare a materi-
alului folcloric, elaborare de studii”, sub directa îndrumare a
Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, al cărui di-
rector era Mihai Pop. La înfiinţare, Asociaţia cuprindea circa
70 de membri – cadre didactice, ingineri, medici, meşteri popu-
lari, scriitori, artişti plastici, muzeografi, solişti de muzică po-
pulară, dar şi preoţi de la sate, alţi iubitori de folclor.
Întâlnirea din 1975 cu fiii Maramureşului, la specialita-
tea de etnografie şi folclor – ţinută la Institutul de Învăţământ
Superior Baia Mare, care avea o catedră de specialitate în care
activau prof. univ. dr. Gheorghe Pop, conf. univ. dr. Chiş-Şter
ş.a. – s-a bucurat nu numai de prezenţa prof. univ. dr. docent
Mihai Pop, ci şi a unor universitari clujeni – Dumitru Pop, Ion
Cuceu, ori a prof. Alexandru Ţiplea din Bucureşti, care, între
altele a pus şi problema constituirii Arhivei de folclor a Mara-
mureşului, menită să învioreze activitatea Asociaţiei folclorişti-
lor. „Desigur, se va constitui şi Arhiva maramureşeană, dar tre-
buie să se treacă la sistematizarea materialului încă de la înce-
put. Ce facem cu folclorul în condiţiile actuale? În foarte mare
măsură ne legănăm în iluzia perenităţii folclorului. Trebuie să
discutăm realist asupra ei; această iluzie poate fi mai puternică
în Maramureş, fiindcă maramureşenii au într-un grad înalt con-
ştiinţa propriei lor valori, şi prin urmare, sunt mai refractari faţă
de elementele eterogene, mai buni păstrători ai folclorului; la
păstrarea folclorului maramureşean mai contribuie şi faptul că
în această parte mai există buni creatori şi păstrători ai obiceiu-
rilor şi tradiţiilor”.
Referindu-se la „generaţiile care vin şi care vor hotărî,
ele, ce se va întâmpla cu folclorul – spunea Mihai Pop – noi

152
 

trebuie să arătăm că folclorul are o logică internă şi o scară de

valori care pot fi recuperate şi explicate în aşa fel încât să răs-
pundă sufletului omului modern”130.
Referindu-se la Cântarea României, Mihai Pop a criti-
cat deschis „tendinţele de şablonizare”, deşi „este foarte greu
acest lucru”, pentru că, înainte, cântăreţii „cântau la horă, la
şezătoare, cântau peste tot. Acuma cântă la scenă, scena îi obli-
gă la un anumit mod de a cânta”... patriotard. Zestrea vie şi ex-
presivă a folclorului din Maramureş poate deveni „document al
vremii de astăzi”, adică ar fi „pentru identitatea maramureşea-
nă la fel ca vechile diplome de cancelarie”131.
Mihai Pop a inaugurat şi prima ediţie din 21-22 august
1968 a Festivalului Folcloric Interjudeţean Maramureş, Bistri-
ţa-Năsăud şi Suceava – „Hora la Prislop, Nedeia muntelui”. În
afară de Festivalul de datini şi obiceiuri de iarnă de la Sighet, el
a onorat cu prezenţa multe alte manifestări cultural-folclorice şi
ştiinţifice din Maramureş.
După Plenara CC al PCR din iulie 1971, care a înăsprit
cenzura în cultură şi artă, accentuând, după tipic nord-coreean,
omagierea Cârmaciului, prin exagerări monstruoase, „numele
profesorului Mihai Pop era luat ca un stindard, fiind, pentru
organismele poliţiei locale de atunci, un mod de motivare a fi-
nanţării unor activităţi ca valorificarea scenică a folclorului
contemporan, în special prin montaje literar-muzicale, brigăzi
artistice, ansambluri folclorice”132.
În iulie 1971 s-a început cercetarea etno-sociologică de
pe Valea Cosăului, iniţiată de prof. Mihai Pop şi Institutul de
Etnografie şi Folclor. Aceasta a durat trei ani, cu participarea

                                                            
130
I. Chiş-Şter, „Etnografie şi folclor. Pentru o arhivă de folclor”, în Mara-
mureş, suplimentul ziarului judeţean Pentru socialism, decembrie 1975, p. 7.
131
Mihai Pop, „Cultura Populară are un cuvânt mare de spus în cultura ro-
mânească modernă”, Dialog realizat în 1992 de Dumitru Iuga, în Memoria
Ethnologica, an I, nr. 1, dec. 2001, pp. 4, 5.
132
Dumitru şi Anamaria Iuga, Op. cit., p. 78.
153
 

naţională, internaţională şi locală. În calitate de director al IEF,

prof. Mihai Pop a stabilit ca aceasta să fie „o cercetare eşanti-
on”, „de o cuprindere largă”, centrată pe domeniul etnologiei,
implicând şi specialişti din istorie, demografie, sociologie şi
economie, statistică, lingvistică, folclor literar şi muzical, artă
populară etc. Cercetarea, care urma a dura 2-3 ani, trebuia fina-
lizată cu o monografie, o arhivă locală, o serie de filme docu-
mentare, promovarea noilor metode de cercetare de teren în
etnologia românească133.

6.4. „Cântecul vechi din Legenda vie”

Ca nepot al fruntaşului ţărănist dr. Ilie Lazăr (1895-

1976), mare patriot, dar şi dur şi agresiv (bătăuş) în luptele
electorale, Mihai Pop, în tinereţea sa, nu putea să nu adere la
PNŢ. Nu numai ca să-i facă pe plac unchiului, dar credea că
generaţia sa – între care se aflau şi viitorul folclorist Petre
Lenghel-Izanu (1908-1979), care în 1934 avea în manuscris
culegerea Câtu-i Maramureşu (500 texte de poezie orală), ca şi
alţi intelectuali din Sighet – trebuie să se implice în politica
vremii. Sigur, nu agrea demagogia şi politicianismul găunos.
Dar, odată intrat în iureşul partinic ţărănist, trebuia să „joace”
în acelaşi ritm alert.
Mihai Pop – deşi fusese coleg de liceu cu dr. Mihai Ma-
rina, fiind cu origini părinteşti din Apşa de Jos – l-a atacat în
ziarul PNŢ Maramureş Acţiunea maramureşeană pe Mihai
Marina, fondatorul Graiului Maramureşului şi un talentat gaze-
tar, incisiv când trebuia. Marina era acuzat că ar fi „împotriva
activităţii politiceşti a generaţiei” sale134. După cum pune în
ghilimele „prietenul” şi „amicul” Mihai Pop se deduce că rela-
                                                            
133
Ioan Chiorean-Pomianu, „O prestigioasă iniţiativă de cercetare a culturii
populare din Maramureş”, în Astra maramureşeană, nr. 1-2 (6-7), Baia Ma-
re, 1998, pp. 2-3.
134
Graiul Maramureşului, 4, nr. 124, 9 ian. 1936.
154
 

ţiile dintre cei doi nu erau prea prietenoase. Din acest motiv,
Marina nu-l iartă pe „amicul”, vorba lui Caragiale, acuzându-l
pe Mihai Pop că are la bază „convingeri de extremă stângă”, că
idealul său politic de ţară „este Rusia sovietică”, că activează în
Partidul Naţional Ţărănesc, unde îi are „ca şefi politici pe un-
chii domniei sale: Ilie Lazăr şi Vasile Lazăr, pe domnii dr. Ilea
şi prof. Gh. Vornicu”.
Nu ştim dacă Mihai Pop s-a „pretat” a face şi poezie
politică populară. Dar, cu siguranţă, Petre Lenghel-Izanu, care
era şi redactor al Acţiunii maramureşene, oficiosul PNŢ Ma-
ramureş, aripa Lazăr – fiindcă şi prin deceniul 30, PNŢ avea
vreo 2-3 „aripi” în ţară şi în judeţ – era autorul unor versuri,
care îl lăudau pe liderul Ilie Lazăr, într-un mod tipic al Cântării
României de mai târziu. Lui Ilie Lazăr i s-a dedicat o Doină,
din care reţinem: „Frunză verde, foi de vie/ Trăiască Lazăr
Ilie!/ Deputatu’ nost’ iubit/ Ţara-n luptă oţelit/ Inimă vitează-n
piept/... El învârte să-nflorească/ Roata noastră plugărească/ Pe
ţăran să-l fericească/ Pe tâlhari să-i nimicească/ Şi de-aceea
lumea toată/ Va pune votul pe roată”135.
Prezenţa lui Mihai Pop în PNŢ nu va fi iertată de noii
ideologi, între care jdanovistul evreu Leonte Răutu, ideologul
PCR, era necruţător cu intelectualii formaţi în perioada interbe-
lică, excluzându-i din posturile deţinute după 1947. Aşa s-a
întâmplat şi cu prof. dr. Mihai Pop, care, în 1948, odată cu re-
forma „sovietică” a învăţământului, a fost „comprimat” din în-
văţământ. Chiar şi un zbir, cum era Leonte Răutu, nu putea însă
să nu recunoască valorile elitei. Mihai Pop era o „marcă”, cu
doctorat obţinut în străinătate, cu un strălucit viitor în lingvisti-
că, folcloristică şi etnografie. Ori, cum în 1949 se înfiinţase
Institutul de Folclor, la intervenţiile unor academicieni, Mihai
Pop a fost cooptat în activitatea de cercetare, încredinţându-i-se
chiar coordonarea acesteia. De aici, urcuşul său spre cele mai
înalte trepte didactice şi ştiinţifice nu mai putea fi stăvilit.
                                                            
135
Acţiunea maramureşeană, 3 iulie 1932.
155
 

Acelaşi dr. Mihai Marina, juristul şi diplomatul, istori-

cul, recunoscându-i meritele de „mare profesor în folcloristi-
că”, îi imputa prin anii ’60 ai secolului trecut, când îşi scria
memoriile, că „amicul” său de generaţie (şi Marina era născut
în 1907), nu putea urca atât de vertiginos în funcţii, şi nu puţi-
ne, dacă nu adera la „ideologia vremii şi la PCR”136.
Ca mulţi alţi intelectuali de prestigiu, care au „împărtă-
şit” formal, dintr-un oportunism bine temperat, tăinuit, ideolo-
gia comunistă, după proverbul „Fă-te frate cu dracul până treci
puntea”, şi Mihai Pop a intrat în această „horă nouă”,
netrădându-şi însă credinţa şi cu atât mai mult idealul cărtură-
resc, de a sluji cu jertfelnicie folcloristica şi etnografia româ-
nească. Şi a reuşit, învingând dificultăţi, necazuri, ipocrizia
unor „amici” de catedră (Ovidiu Bârlea), de la Iaşi (Petre Ca-
raman), ori de la partid, de la cenzura de tip Răutu, ori Mihai
Dulea. Opera lui de cărturar fără seamăn în domeniul său de
creaţie a biruit furtunile vremilor.
Viaţa şi opera sa magistrală rămân cea mai convingă-
toare „lecţie” de profund gânditor şi creator, de fondator de
şcoală. La 90 de ani, acest Patriarh al folcloristicii româneşti –
aşa cum l-a numit succesorul la catedră, prof. univ. dr. Nicolae
Constantinescu – şi-a văzut în cele două volume (peste 700 p.)
rodul muncii sale ştiinţifice de o viaţă.
Prof. dr. doc. Mihai Pop era un recunoscut poliglot. Era
vorbitorul unui set impresionant de limbi străine, atât de circu-
laţie internaţională, cât şi al celor slave, maghiară, albaneză etc.
Lecturile sale diverse sunt de observat în cele două volume ma-
sive de Folclor românesc din 1998. În ele sunt citate, alături de
textele româneşti, titluri în franceză, engleză, germană, ucrai-
neană, rusă, cehă, slovacă, sârbă, bulgară, toate „la zi”. Probă
indubitabilă că profesorul era în miezul domeniului său. Ne-
poata sa, Rucsandra Pop, depune mărturie că bunicul „vorbea
cu siguranţă” aceste limbi.
                                                            
136
Caietul-manuscris, nr. 16, p. 146.
156
 

Sub directoratul prof. Mihai Pop, la Institutul de Etno-

grafie şi Folclor al Academiei s-a creat şi „depozitat” ca tezaur
o impresionantă „Colecţie naţională de folclor”, cuprinzând
antologii, colecţii tematice de texte, monografii regionale, cor-
pusuri de texte şi tipologii, ca mărturii ale drumului parcurs de
folcloristica românească în ultimele 5-6 decenii.
Mihai Pop, deşi la o vârstă patriarhală, a rămas mereu
tânăr în spirit. El a fost mentorul înconjurat de tineri colabora-
tori, discipoli, folclorişti de notorietate. Unii chiar din Maramu-
reş, ca profesorul şi poetul Vasile Latiş, unicul din Maramureş
care şi-a dat doctoratul cu teza despre „Păstoritul în Munţii Ma-
ramureşului” sub îndrumarea lui Mihai Pop, prof. dr. Mihai
Dăncuş, Dumitru Iuga, Pamfil Bilţiu ş.a. El a dat, dar a şi îm-
prumutat de la ei prospeţimea şi vigoarea tinereţii.
Într-un studiu al său despre opera şi personalitatea lui
Mihai Pop, profesorul Dumitru Iuga îl numea „regele folcloru-
lui românesc”137, iar poetul Gheorghe Pârja afirma că magis-
trul „era atent cu tinerii din Maramureş care deschideau ochii
spre cultură”, fiind „un savant care a purtat tot timpul Mara-
mureşul cu el”138.
În numărul omagial al Revistei de Etnografie şi Folclor
(42, nr. 1-2, 1997), Sanda Larionescu scrie că profesorul şi
omul Mihai Pop este expresia „unui mit, cel al tinereţii fără
bătrâneţe. Şi într-adevăr, el este legenda vie a tinereţii fără bă-
trâneţe, deşi viaţa nu l-a ferit de grele încercări” (p. 12).
La 90 de ani, catedra de etnologie şi folclor de la Facul-
tatea de litere a Universităţii Bucureşti l-a omagiat pe membrul
de onoare al Academiei Mihai Pop, prezentându-i în cadru fes-
tiv şi cartea Folclor românesc.
Maestrul de protocol, prof. Nicolae Constantinescu,
urmaşul său la catedră, a găsit un generic inspirat: „Un profe-
sor de folclor/ Pentru veacul viitor” afişat în spatele catedrei.
                                                            
137
Maramureş – vatră de istorie milenară, vol. VI/2007.
138
Graiul Maramureşului, 24 sept. 2012, p. 1.
157
 

Mişcat profund de acest gest, profesorul, onorat de această „de-

finiţie”, le-a recomandat celor prezenţi – discipoli, colaboratori
din generaţia matură, studenţi, elevi ai elevilor săi – să „uite”
trecutul şi să-şi îndrepte atenţia spre viitor! Îndemnându-i pe
cei prezenţi „să reziste, să păstreze interesul pe care îl au pentru
folclor”, să-l considere pe el ca „pe un cântec vechi”, căci
„cântecele se trec, dispar, dar folclorul rămâne”!
Şi folcloristica românească a început secolul al XXI-lea
sub luminoasele auspicii ale gândirii şi operei ştiinţifice
popiene.

P.S. Dacă celebra sa bibliotecă a fost „donată” pentru

Râmnicu Vâlcea, printr-un gest inconştient de către nora sa, şi
dacă în Sighet şi în Maramureşul istoric nu s-a găsit o instituţie
de învăţământ ori de cultură căreia să i se atribuie numele, iro-
nia sorţii a fost că, în 16 noiembrie 2012, la 105 ani de la naşte-
re, pe frontispiciul unui „pod istoric” – cel care leagă Sighetul
de Slatina (Solotvino, Transcarpatia) – să fie dezvelită o placă
cu inscripţia „Acad. Mihai Pop”. Nouă, cel puţin, ni se pare
complet neinspirat acest „omagiu” al Consiliului local Sighetu
Marmaţiei. Opera sa se numeşte „Şcoala Mihai Pop”. O „şcoa-
lă istorică”. De etnografie şi de folcloristică. Nu de construcţii
de... poduri!

Bibliografie

Antologia de folclor din judeţul Maramureş. Cu un cu-

vânt înainte de Mihai Pop, Baia Mare : Asociaţia Etnografilor
şi Folcloriştilor Maramureş, 1980.
Bârlea, Ion, Literatura populară din Maramureş. Cu
un cuvânt înainte de Mihai Pop, Bucureşti : Editura pentru Li-
teratură, 1968.

158
 

Biblioteca de etnografie Mihai Pop. Fondul de carte

Mihai Pop, Râmnicu Vâlcea : Editura Fântâna lui Manole,
2008.
Chioreanu, Ioan Pomianu, „O prestigioasă iniţiativă
de cercetare a culturii populare din Maramureş”, în Astra ma-
ramureşeană, nr. 1-2 (6-7), Baia Mare, 1998.
Bilţiu, Pamfil, Oameni din Maramureş, Baia Mare :
Editura Maria Montessori, 2003.
Constantin, Nicolae, „Un profesor de folclor, pentru
secolul viitor”, în Adevărul literar şi artistic, nr. 448, 1998, p. 4.
Deaconu, Gheorghe, „Surse şi etape în formarea şi de-
venirea profesorului Mihai Pop. Preliminarii”, în Cerc, nr. 1,
iarna 2005.
Gaftone, Vasile, „Folclor electoral”, în Graiul Mara-
mureşului, 25 noiembrie, 2009.
Iuga, Dumitru; Iuga Anamaria, „Şcoala Mihai Pop şi
cercetarea etnografică maramureşeană contemporană”, în Cerc,
nr. 1, iarna 2005.
Lenghel-Izanu, Petre, Poezii şi povestiri populare din
Maramureş. Cu un cuvânt înainte de Mihai Pop, Bucureşti :
Minerva, 1985.
Pârja, Gheorghe, „Savantul (Mihai Pop)”, în Graiul
Maramureşului, 27 nov. 2004; „Profesorul Mihai Pop”, în Gra-
iul Maramureşului, 24 septembrie 2012.
Pop, Mihai, Folclor românesc, vol. I-II, Ediţie îngrijită
de Nicolae Constantinescu şi Al. Dobre, Bucureşti : Editura
Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1998.
Pop, Rucsandra, „Profesorul Pop vs. Moşul”, în
Cybela, nr. 1, aug. 2005.
Ştef, Dorin, Istoria folcloristicii maramureşene, Baia
Mare : Editura Etnologica, 2006.

159
 

Capitolul VII

SLUGA LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL JUSTINIAN CHIRA
(n. 28 mai 1921, Plopiş-Chioar)

7.1. Sluga tuturor

La 91 de ani, în 28 mai 2012,

la reşedinţa Episcopiei Ortodoxe a
Maramureşului şi Sătmarului din
Baia Mare s-a oficiat o slujbă în cin-
stea aniversării ÎPS Justinian Chira,
arhiepiscopul eparhiei. Au fost pre-
zenţi arhiereul-vicar Justin Hodea
Sigheteanul, preoţi, oficialităţi jude-
ţene şi municipale, senatori şi depu-
taţi, oameni de cultură, sute de cre-
dincioşi, care au dorit să-l asculte şi
să-i adreseze urări de „La mulţi ani!”.
ÎPS Justinian, smerit, copleşit de semnificaţia momen-
tului, a primit un coş cu 91 de trandafiri albi, în semn de aleasă
preţuire şi afecţiune, spunându-le celor prezenţi mărturisirea
SA de credinţă: „Sunt foarte emoţionat în acest moment, în
această zi deosebită şi mă bucur să fiţi aici, alături de mine. Vă
mulţumesc că aţi venit să mă felicitaţi. Îi mulţumesc Preasfinţi-
tului Justin pentru că a ales să ne adunăm în acest loc, aici unde
e inima, ochiul lui Dumnezeu. Eu nu sunt altceva decât un
simplu om. Iar cel mai scump dar pe care îl am e sufletul meu
îndreptat către fiecare fiu al lui Dumnezeu, cu recunoştinţă,
spre iertarea păcatelor, iubiţi fraţi creştini. Eu nu sunt patriarh;
sunt episcopul maramureşenilor, pentru că sunt trup din trupul
160
 

moroşenilor. Am băut din aceeaşi apă, ne-am încălzit de la ace-

laşi soare. Trăind în această dragoste frăţească nu mă declar
decât ceea ce ne-a învrednicit Hristos: CEL CE VREA SĂ FIE
MARE, SĂ FIE SLUGA TUTUROR. ĂSTA SUNT EU!”
În cartea Am ascultat de porunca Bisericii – o carte de
dialog cu Călin Emilian Cira, licenţiat al Facultăţii de Istorie şi
Filosofie şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă ale Universităţii
Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, doctorand (n. 1987), cu o prefaţă
de prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii „Petre Dul-
fu” din Baia Mare – se aminteşte un episod din vizita pe care a
făcut-o Patriarhul Teoctist în Plopişul natal al ÎPS Justinian
Chira.
„Vă pare bine că, uite, un fecior din satul vostru a ajuns
acuma vlădică la Cluj?” Un bătrân, neştiind că stă de vorbă cu
Patriarhul României, i-a răspuns: „Domnule Părinte, noi nu
suntem miraţi. Pentru că noi am ştiut că el va ajunge om...
Când s-a născut, a zis moaşa că va ajunge un om mare, aşa că
nu ne mirăm. Şi nu ne mirăm pentru că în casa lui, în casă la
mama lui, şi la un ceas după miezul nopţii nu era stinsă lam-
pa... Nu ne mirăm pentru că am ştiut că aşa ş-a născut, aşa a
fost de la Dumnezeu”.
Cu poezia pe care o respiră în povestire, în dialog, ÎPS
Justinian la venerabila sa vârstă – şi trebuie recunoscut marele
său har de cuceritor povestitor, cu care străluciţii ierarhi ai Bi-
sericii au fost înzestraţi de la Dumnezeu – îi mai spunea inter-
locutorului: „Mi-a fost dragă munca. Aşa mi-a fost de drag ho-
tarul, ţarina înflorită! Şi acuma, la vârsta de 90 de ani, nu am
ajuns să uit. Şi acuma iubesc ţarina, iubesc natura. Eu îl aud şi-l
văd pe Dumnezeu când mă uit la lucrarea lui Dumnezeu , când
mă uit la creatura lui Dumnezeu. Am un dialog permanent cu
natura. «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor
tale o vesteşte tăria», zice psalmistul. Şi aşa este. Aşa a fost şi
aşa este. Am trăit plenar viaţa. De prunc mic până acuma cu
aceeaşi intensitate am trăit. E foarte greu să trăieşti aşa, să gân-

161
 

deşti în adâncime problemele. Să te gândeşti permanent la veş-

nicie, la eternitate.
Şi mă întrebau mulţi: «Cum este viaţa ta, pe ce te ba-
zezi?» Şi am spus eu: «Întotdeauna, chiar şi acuma, privesc
viaţa în lumina veşniciei, a eternităţii». Văd şi acuma, şi cu
gândul mă duc până în adâncul istoriei, şi din citit şi din pro-
pria mea experienţă, până în adâncul istoriei, până la facerea
lumii, şi până dincolo, înainte de facere, din eternitate în eterni-
tate o am în faţa ochilor mei şi acuma. Cu ajutorul lui Dumne-
zeu. Şi întotdeauna am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a dat da-
rul pe care îl am. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu. N-am fost
vrednic, n-am meritat atâtea câte mi-a dat Dumnezeu, dar
Dumnezeu le dă tot ca să se împlinească Scriptura. Că Dumne-
zeu pe cei simpli îi ajută să fie model pentru cei bogaţi şi pen-
tru cei învăţaţi. Aşa a fost!”139.
La vârsta patriarhilor Bisericii, iată, Preasfinţia Sa, Ar-
hiepiscopul Justinian, deşi în viaţă a fost crunt încercat de mul-
te necazuri, simte marea bucurie de a trăi în natură, în „ţarina
înflorită”, cu gândul la copilărie, trăind, şi la adânci bătrâneţi,
neuitatele amintiri din copilăria de la Plopiş, ca hrană duhovni-
cească pentru „tinereţea fără bătrâneţe” a vieţii din veşnicie.
„Cei 90 de ani de viaţă – spunea PS Justin Hodea
Sigheteanul, arhiereu vicar al Maramureşului şi Sătmarului, la
aniversarea «Părintelui nostru Arhiepiscop Justinian» – sunt,
fără îndoială, un dar de la Dumnezeu pentru Înaltpreasfinţia Sa
personal şi pentru Eparhia pe care o păstoreşte.
Înţelepciunea filocalică, chipul paterical, vorba bună şi
blândă, firea răbdătoare şi jertfelnică, pilda unei vieţi trăite cu
demnitate, chiar dacă a fost presărată cu multe încercări şi nu
puţine umilinţe, au făcut din Înaltpreasfinţia Sa Arhiepiscopul
Justinian, ierarhul mărturisitor, ferm şi neînduplecat în apărarea
Ortodoxiei româneşti şi a valorilor noastre sfinte...

                                                            
139
C.E. Cira, Am ascultat de porunca Bisericii, pp. 21-22.
162
 

Pentru cinul monahal este o carte deschisă şi model viu

al statorniciei şi fidelităţii faţă de Mănăstirea Rohia, în care a
intrat acum 70 de ani şi pe care n-a încetat s-o iubească, să-i
sporească zestrea materială şi spirituală, s-o promoveze şi să o
ocrotească întotdeauna.
Pentru toate acestea îi mulţumim în genunchi, cu rugă-
ciuni fierbinţi, lui Dumnezeu pentru darul pe care L-a făcut po-
porului dreptcredincios din Maramureş şi Sătmar, prin chema-
rea Părintelui nostru Arhiepiscopul Justinian la demnitatea şi
slujirea de arhipăstor al Bisericii Ortodoxe din aceste ţinuturi,
rugându-L să-i înmulţească sănătatea, anii şi să-l răsplătească
pentru o viaţă întreagă, arsă şi mistuită pe altarul slujirii Biseri-
cii lui Hristos şi al neamului românesc”140.
La 90 de ani, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Preafericitul Daniel, îi adresa „venerabilului Arhiepiscop
Justinian” o felicitare din care reţinem: „Din aceşti 90 de ani
împliniţi acum, cei mai cunoscuţi tuturor sunt anii mulţi de
frumoasă şi luminoasă arhierie, cu neobosită lucrare misionară,
intensă, bogată şi creatoare de valori şi demnitate.
La popasul aniversar al împlinirii a 90 de ani de viaţă,
90 de ani de binecuvântare, 90 de primăveri, în care se reflectă
viaţa ca dar al lui Dumnezeu, ca lumină jertfelnică şi roditoare,
adresăm Înaltpreasfinţiei Sale alese urări de sănătate şi belşug
duhovnicesc, dimpreună cu doriri de ajutor sfânt de la Dumne-
zeu în rodnica activitate de păstorire a clerului şi a credincioşi-
lor din Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului”.
Şi mitropolitul Clujului, Sălajului şi Maramureşului,
ÎPS Andrei Andreicuţ, amintea că, atunci când era copil, cre-
dincioşii din zona Codrului spuneau, când aveau necazuri, că
se duc la „stareţul de la Rohia” fiindcă e „omul lui Dumnezeu
şi ne va ajuta”. La fel când, în 1973, aflându-se printre miile de
pelerini şi asistând la „despărţirea” de stăreţie, Justinian Chira
                                                            
140
ÎPS Justinian Chira 90. Documentar biobibliografic aniversar realizat
de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2011, pp. 8-9.
163
 

fiind ales episcop-vicar al Clujului, a fost „jale mare” la Rohia.

În felicitarea Sa, menţionează că „păstorul şi luminătorul unui
ţinut” era „căutat de fiii săi sufleteşti, nu numai din Maramureş,
ci din toată ţara. Toţi intuiau că aveau de-a face cu un om al lui
Dumnezeu, cu un părinte care are îndrăzneala să mijlocească
pentru ei, cu un îndrumător duhovnicesc care le limpezea ne-
dumeririle. Nevinovăţia copilărească pe care i-o conferea viaţa
de rugăciune îi fascina pe toţi.
Din mulţimea fiilor duhovniceşti nu-l putem uita pe po-
etul Ioan Alexandru care, datorită talentului literar, putea ex-
prima limpede acest lucru. Iată ce-i scria el Înaltpresfinţitului
Justinian: «Ce iubesc eu în dumneavoastră este o copilărie lim-
pede, rămasă neatinsă şi fermecătoare, rară la oamenii mai în
vârstă. De aceea, poate, ne şi dorim, nu noi, ci copiii din noi, să
se uimească unul pe altul...».
Dau slavă Domnului că l-a ţinut între noi, iată, până la
90 de ani şi, în acelaşi timp, îl rugăm să-i mai dea încă ani. În
acelaşi timp, ca să fiu sincer, îmi pare rău că anii au trecut atât
de repede şi îmi vine să mă adresez lui Dumnezeu, dimpreună
cu Lucian Blaga: «Doamne, opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e
moarte nu e nici iubire, şi totuşi / Te rog, opreşte, Doamne,
ceasornicul cu care măsori destrămarea!» Curajul ne vine, însă,
cum ne învaţă Arhiepiscopul Justinian, de la Hristos cel ce a
învins moartea. Ne spunea odată, într-o predică la Rohia, că
atunci când Domnul Hristos va reveni, şi noi toţi vom învia,
fiecare vom auzi sunând clopotele din satul nostru...
La 90 de ani, Vlădica Justinian este un veritabil voievod
venit din alte vremuri, grele, dar frumoase, şi un reprezentant al
unei lumi inefabile”.
Toţi cei care i-au urat la 90 de ani, ca şi la următoarele
aniversări, „La mulţi ani!” au remarcat înţelepciunea şi maturi-
tatea pastorală şi duhovnicească, sinceritatea firească, simplita-
tea cuceritoare, buna rânduială, virtuţile de a fi om de o sinceri-
tate şi o modestie ieşite din comun, care respirau semenilor de-

164
 

plină încredere, pace sufletească, prezenţa Sa în orice loc – în

biserică, în vizite pastorale, în mijlocul credincioşilor, în pre-
dici şi sfaturi inspirate din Scriptură, din învăţăturile lui Hristos
au fost mereu folositoare tuturor credincioşilor şi slujitorilor
altarelor deopotrivă.

7.2. Putea să fie Mitropolit

În septembrie 1940, hoardele lui Horthy Miklós de Baia

Mare au ocupat o parte a Ardealului rupt de România prin Dic-
tatul de la Viena. Invadarea „civilizatorilor” din pustă a fost
însoţită de ucideri, maltratări, violenţe, care să întroneze spai-
ma, frica, supunerea românilor. Circa 250.000 de români au
fost expulzaţi forţat ori s-au refugiat în România.
Pe când avea 20 de ani, sub ocupaţie, tânărul Ioan Chira
s-a decis să plece la mănăstire. „M-a chemat Dumnezeu. N-am
cunoscut călugări. N-am fost influenţat, ci am fost chemat
atunci, la 20 de ani”141.
La Rohia, stareţul l-a sfătuit – era în primăvara lui 1941
– să încerce, să vadă dacă îi va „plăcea la mănăstire”. Şi, hotă-
rât, i-a mărturisit stareţului că „înapoi, în sat, nu mă întorc nici-
odată”. Cu acest legământ a părăsit casa părintească din Plopiş,
lăsând-o pe mamă bolnavă de supărare. Şi, după îndelungi in-
sistenţe, stareţul a zis: „Bine, dragul meu. Te primesc”. Şi a
întrebat: „Când mă primiţi?” „Acum”.
În martie 2012, când s-au purtat dialogurile din cartea
Am ascultat de porunca Bisericii, Arhiepiscopul Justinian măr-
turisea: „Acest ACUM e pentru mine începutul veşniciei, înce-
putul vieţii mele veşnice... Şi aşa am început în 12 martie 1941
viaţa mea în mănăstire, unde am trăit mai mult de 30 de ani”.
La Rohia.
În 1942, stareţul l-a făcut călugăr, iar episcopul Cluju-
lui, Nicolae Colan – diacon.
                                                            
141
C.E. Cira, Op. cit., p. 16.
165
 

Toamna, ungurii l-au încorporat în armată la Miskolc.

De Crăciun a fost lăsat în permisie şi, venind spre casă, s-a abă-
tut, în Cluj, pe la Episcopie, unde s-a întâlnit cu episcopul Ni-
colae Colan. Acesta, văzând că tot mai mulţi români părăsesc
Ardealul ocupat, l-a sfătuit să nu plece, fiindcă „avem nevoie
de tine aici. Nu plecaţi, nu ne lăsaţi singuri, nu lăsaţi mănăsti-
rea pustie”. În 15 martie 1943, episcopul Colan trebuia să ple-
ce, cu o delegaţie de ierarhi şi lideri români rămaşi sub ocupa-
ţie, la Budapesta de ziua naţională a Ungariei, la invitaţia lui
Horthy. L-a asigurat pe diaconul Chira că va vorbi cu regentul
amiral, să-l elibereze din armată. Şi în martie 1943 a primit li-
vretul militar, fiind liberat.
În primăvara lui 1943 a fost sfinţit preot. În 1944 a mu-
rit stareţul Nifon Matei, bolnav de plămâni. Chira avea 23 de
ani. „Şi a rămas la Rohia şi a condus mănăstirea”. Şi a rămas
stareţul mănăstirii 29 de ani.
Ca stareţ a fost supus unor grele presiuni din partea
noului regim stalinist, extrem de dur cu cultele religioase. „Nici
n-am colaborat vreodată cu regimul, dar nici n-am făcut pe
viteazul, pentru că ştiam că asta înseamnă moarte sigură”142.
În acest timp a făcut „cunoştinţă” cu Securitatea din
Dej. Din fericire, acolo l-a cunoscut pe un jidan, Iuliu, adjunc-
tul şefului Briceag, care era „un monstru”. Convingându-l pe
evreu, argumentându-i cu suferinţele coetnicilor săi în lagărele
de exterminare, acesta, după ce l-a servit pe stareţ cu o ţigară,
i-a spus că în piaţă este o maşină care îl va duce acasă. „Asta a
fost de la Dumnezeu inspiraţie şi lucrare”.
Biruind multe alte piedici, inclusiv prevederile Decretu-
lui 410 din 28 octombrie 1959, care impunea scoaterea din
monahism a mai multor călugări şi desfiinţarea unor mănăstiri,
stareţul Justinian Chira a reuşit să formeze la Rohia o obşte no-
uă, cu tineri din satele lăpuşene şi din jur, vrednici, statornici,
legaţi de mănăstire şi de locuitorii zonei. După Decretul din
                                                            
142
Ibidem, p. 31.
166
 

’59, din cei 26 de vieţuitori ai Rohiei, numai după intervenţii la

Episcopie au fost readuşi înapoi doi călugări, care erau preoţi.
Cu toate acestea, „mereu venea poporul; era mereu prezent la
biserică... Treizeci de ani. E aproape incredibil. Din ’59 până în
’89 am condus Mănăstirea şi a mers în continuare viaţa mănăs-
tirii cu slujbele, cu hramurile, cu toate aşa ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic”.
În 1973 Justinian Chira a fost propus să fie ales epi-
scop-vicar la Cluj. Era arhimandrit din 1967. Justinian îşi com-
pletase studiile, absolvind Seminarul Teologic din Cluj-Napoca
şi Institutul Teologic de grad universitar de la Sibiu. Timp de
17 ani a slujit cu vrednicie Arhiepiscopia ortodoxă a Vadului,
Feleacului şi Clujului. A fost neobosit în activitatea misionar-
pastorală, administrativ-gospodărească, patriotică şi culturală
pe meleagurile grănicereşti năsăudene, la moţii din Apuseni,
acolo unde era chemat de miile de credincioşi ortodocşi: „Me-
reu am fost în mijlocul poporului în cei 17 ani. Eram în biseri-
cile din Cluj. Când m-am dus eu în Cluj (Arhiepiscop era Teo-
fil Herineanu, n.n.) bisericile erau goale. După ce m-am dus,
mereu mergeam la bisericile din oraş şi acestea au început să se
umple de credincioşi. A început lumea să frecventeze biserici-
le”143.
După revoluţia din decembrie 1989, în 2 februarie 1990
în Maramureş s-a format un grup de iniţiativă din preoţi vred-
nici, reprezentând clerul şi zecile de mii de credincioşi, care a
înaintat Sfântului Sinod al BOR un memoriu de reactivare a
Episcopiei Maramureşului. În 12 februarie, Sfântul Sinod a
aprobat solicitarea. Reînfiinţarea Episcopiei cu judeţele Mara-
mureş şi Satu Mare era apreciată ca „un act de dreptate pentru
ortodocşii din nord-vestul Transilvaniei”. Hotărârea Sfântului
Sinod a fost aprobată de Adunarea Naţională Bisericească în 15
mai 1990, cu protopopiate la Baia Mare, Sighetu Marmaţiei,
Satu Mare şi Carei.
                                                            
143
Ibidem, p. 40.
167
 

Ca episcop a fost consacrat PSS Justinian Chira, epi-

scop vicar la Cluj cu titlul de „Maramureşeanul”. La 9 iunie
1990 a fost numit locţiitor de episcop al Maramureşului şi
Sătmarului, cu reşedinţa la Baia Mare, fiind înscăunat în 11
noiembrie 1990.
Între „bisericile surori” ortodoxă şi greco-catolică (vi-
trege după 1990), în Maramureş s-au iscat înfocate dispute le-
gate de patrimoniu, de retrocedarea in integrum a bunurilor
avute de greco-catolici în 1948, de slujirea în biserici etc. Epi-
scopul Justinian era adeptul continuării „dialogului frăţesc” al
ortodocşilor cu greco-catolicii „în mod civilizat”, în „spiritul
frăţietăţii şi bunei-credinţe”. Contrar acestei „punţi de înţelege-
re”, lansate de ortodocşi, greco-catolicii, după consultări cu
episcopul lor PSS Lucian Mureşan, au refuzat vehement dialo-
gul, declarând că nu e vorba de conflict religios, ci de „diver-
genţe patrimoniale”.
Ceremonia de înscăunare a episcopului ortodox
Justinian Chira la Catedrala Adormirii Maicii Domnului (con-
struită de greco-catolici la începutul secolului XX, dar după
1949 lăcaşul beneficiind de serioase investiţii), a fost grav per-
turbată de peste 200 de greco-catolici. „Înzestraţi” din zorii zi-
lei cu pancarte, lozinci, prapori, cruci mari de lemn, strigau me-
reu: „Vrem biserica furată!” Peste 10.000 de credincioşi au
asistat, în acea zi de toamnă târzie, la o ciomăgeală sinistră în-
tre „fraţii şi surorile” celor două culte. În cele din urmă,
„lingându-şi” rănile, greco-catolicii au cedat blestemând: „Să
se dărâme pe voi!”144. Din 1990, între ortodocşii şi greco-
catolicii din cele două eparhii s-a instaurat ura şi vrajba şi ne-
stăvilite procese. În circa 40 de localităţi conflictele au conti-
nuat, încât nici în zilele noastre (2013) nu s-a semnat un acord
de „pace”.
Arhiepiscopul Justinian este moştenitorul unui inesti-
mabil tezaur de ortodoxie, acumulat dinainte de 1391, când
                                                            
144
Graiul Maramureşului, 12 noiembrie 1990.
168
 

Mănăstirea din Peri a fost ridicată de către Patriarhul Antonie

de la Constantinopol în Stavropighie. Acest tezaur a fost îmbo-
găţit de episcopul Iosif Stoica – canonizat în 1992 la propune-
rea PS Justinian – ca şi de alţi vrednici episcopi. Doar „rupe-
rea” bisericii române în 1700, prin trecerea unei părţi a preoţi-
mii şi a unor ierarhi la Biserica Romei, a avut ca efect şi în Ma-
ramureş creşterea numărului de greco-catolici. În celebrul dis-
curs ţinut în Catedrala greco-catolică din Blaj, în mai 1848,
Simion Bărnuţiu afirma – când cerea egalitatea în drepturi a
românilor cu celelalte naţionalităţi din Ardeal – că „Unirea cu
Roma au făcut-o ungurii, sigur spre binele lor”, şi nu „în folo-
sul românilor”.
La recensământul general al populaţiei din 1930, din
92.591 de români din Maramureşul istoric, 86.852 s-au declarat
greco-catolici şi numai 8.518 ortodocşi. În 2002, după peste un
deceniu de libertate religioasă, la recensământ, din cei 510.688
locuitori ai judeţului, 397.700 s-au declarat ortodocşi şi 28.182
greco-catolici. La recensământul din 2011, din populaţia stabilă
de 461.290 de locuitori, 360.425 s-au declarat ortodocşi şi
23.628 greco-catolici.
Răspunzând unei afirmaţii categorice a fostului episcop
unit Ioan Şişeştean, cum că „în Maramureş nu a existat orto-
doxie” – afirmaţie pe care a făcut-o şi generalul Rady József,
comandantul militar horthyst al Maramureşului în septembrie
1940, când a dărâmat clopotele bisericii Palatului episcopal din
Sighet – preotul Vasile Ţiplea, reţinut când se documenta pen-
tru lucrarea de licenţă la Institutul Teologic Ortodox din Cluj-
Napoca, menţiona în august 2011, la un simpozion naţional de
la Săliştea de Sus, că „în Maramureş ortodoxia este o constan-
tă a vieţii oamenilor de sute de ani şi nu poate fi asociată cu
comunismul!”
Ca o confirmare a continuităţii credinţei ortodoxe, în 26
aprilie 2009, IPS Justinian Chira a făcut o vizită în „România
mică” din Transcarpatia ucraineană. Delegaţia Episcopală a

169
 

fost invitată să participe la târnosirea noii biserici a Mănăstirii

Peri (Gruşevo), care purta, pe vremea voievozilor Dragoşizi –
Drag şi Balc, hramul „Sf. Arhanghel Mihail”. Momentul era de
însemnătate istorică în viaţa ortodocşilor maramureşeni din
dreapta Tisei, „care au fost feriţi de asimilare de Maica neamu-
lui românesc, Biserica Ortodoxă”.
„Moşii şi strămoşii noştri au fost ortodocşi. Maramure-
şul, Oaşul, Sătmarul, precum şi tot Ardealul, ca de altfel toate
celelalte provincii româneşti, au avut de la început una şi ace-
eaşi lege românească şi creştin-ortodoxă. Străinii au încercat de
multe ori să ne dezbine, să ne înstrăineze de credinţa noastră,
dar în sufletul lui fiecare român a rămas dreptcredincios, adică
ortodox”145.
ÎPS Justinian Chira a fost hărăzit de Dumnezeu să fie
Întâistătătorul Eparhiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătma-
rului. Deşi i s-au propus ranguri mai înalte, ÎPS nu a abdicat de
la postul său de după 1990.
În dialogurile cu tânărul teolog doctorand Călin E. Cira,
ÎPS Justinian povesteşte cum, în 1992, participând la înmor-
mântarea arhiepiscopului Teofil Herineanu, s-a întâlnit cu Prea-
fericitul Patriarh Teoctist în Palatul episcopal din Cluj.
Luându-l prin surprindere, într-o clipă de intimitate, Patriarhul
i-a spus: „Ei, s-a terminat cu Maramureşul. Vii la Cluj”. Ace-
laşi lucru i l-a spus şi mitropolitul Antonie Plămădeală al Ar-
dealului: „S-a terminat. Vii la Cluj”. Consilierul prezidenţial
Victor Opaschi i-a repetat rostirile: „Preasfinţite, dacă am pu-
tea, te-am tăia în două. Avem nevoie de dumneata la Maramu-
reş, dar avem nevoie şi la Cluj”. PSS Justinian nu a dat nici un
răspuns. Venit la Baia Mare a trimis două memorii – Patriarhu-
lui Teoctist şi Cancelariei Sfântului Sinod, în care a declarat
ferm: „Nu plec din Maramureş. Nu primesc să mă întorc la
Cluj”. Şi i-a spus Patriarhului: „Nici să nu pomeniţi numele
                                                            
145
Justinian Chira, arhiepiscop, La început de drum 1990-2010, Baia Mare,
2010, p. 20.
170
 

meu la alegere”. În ziua alegerilor pentru Cluj, Patriarhul Teoc-

tist, foarte nervos, l-a acostat, în Palatul Patriarhal pe PSS
Justinian zicându-i: „«Da eşti nebun?!» Eu am început să râd şi
am zis: «Deocamdată, nu!» Şi Patriarhul a continuat: «Dar pe
cine să aducem la Cluj, dacă tu refuzi?» Şi eu am răspuns ferm:
«Pe Anania!» Patriarhul a făcut ochii mari, iar şedinţa Sfântului
Sinod l-a ales ca Arhiepiscop al Clujului pe arhimandritul Bar-
tolomeu Anania. Asta este realitatea. S-au găsit pe urmă mulţi
care spuneau lui Anania că «noi am propus să fii ales». Nu a
propus nimeni. Asta a fost întâlnirea de pe terasă, ce am spus
eu acuma. Astfel a fost venirea lui Anania la Cluj. Şi nu am
greşit... Dacă plecam de la Baia Mare greşeam, pentru că la Ba-
ia Mare era nevoie de Justinian. Am rămas la Maramureş. A
fost de Dumnezeu rânduit. De aceea am rămas. Iar la Cluj a
venit Bartolomeu Anania, care a fost omul lui Dumnezeu, po-
trivit pentru acel loc. Asta e istoria curată, istoria nescrisă. Dar
e scrisă de mine şi de Dumnezeu”146.
„Supranumele sau cognomenul de «Maramureşeanul»,
pe care l-a primit prin venirea de la Cluj, ca episcop-vicar, a
fost profetic pentru reactivarea Episcopiei Maramureşului şi
prin preluarea conducerii ei de un neaoş fiu al locurilor”, arăta
pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, la împlinirea a 90 de ani de că-
tre ÎPS Arhiepiscopul Justinian. Acesta „cunoştea cel mai bine
rănile, durerile, suferinţele şi nevoile spirituale ale acestor oa-
meni şi era cel mai competent să se aplece cu dragoste, cu răb-
dare şi înţelepciune în rezolvarea lor”147.
Bilanţul activităţii sale duhovniceşti şi gospodăreşti în
eparhie este concludent. Cu vrednicie, ÎPS Justinian a îndrumat
şi coordonat întreaga osteneală a tuturor colaboratorilor, înce-
pând cu Centrul Eparhial şi continuând cu toţi protopopii şi
                                                            
146
Ibidem, pp. 87-89.
147
Pr. lect. univ. Vasile Borca, „Ioan Justinian-Chira Maramureşeanul – un
indiciu onomastic cu o biografie şi o bibliografie pe măsură”, în ÎPS
Justinian Chira – 90. Documentar biobibliografic.
171
 

preoţii din eparhie, făcând să renască chipul duhovnicesc şi

material al Bisericii din Maramureş şi Sătmar. „Păstorul cel
bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan, 10, 11). Patriarhul
BOR, Preafericitul Daniel, la ceas aniversar, îi scria că înscău-
narea ÎPS Justinian la 11 noiembrie 1990, ca Episcop al Mara-
mureşului, arată „că jertfa şi rugăciunile Sf. Ierarh Iosif Măr-
turisitorul din Maramureş au rodit peste veacuri şi v-au ajutat
în cei 20 de ani de păstorire a acestei eparhii, încât Episcopia
Maramureşului s-a dezvoltat ca niciodată până acum”148.
În cei peste 20 de ani, sub înţeleapta şi vrednica condu-
cere a ÎPS Justinian, în eparhia Maramureşului şi Sătmarului
s-a pus piatra de temelie la peste 80 de noi lăcaşuri de închinare
şi s-au ridicat peste 130 de noi biserici; a crescut numărul preo-
ţilor de la 325 la 580, crescând şi numărul parohiilor de la 333
şi 121 de filii la 462; s-au înfiinţat încă trei protopopiate: Vi-
şeu, Chioar şi Oaş; a sporit numărul de mănăstiri de la 4, în
1990, la 35 de mănăstiri şi schituri în 2012. Au fost înfiinţate:
Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Iosif Mărturisitorul” din Baia
Mare, Liceul Teologic Ortodox „Nicolae Steinhardt” Satu Ma-
re şi o secţie de Teologie Ortodoxă şi Asistenţă Socială în ca-
drul Facultăţii de Litere a Centrului Universitar Nord Baia Ma-
re. ÎPS Justinian a binecuvântat apariţia publicaţiilor Ortodoxia
maramureşeană şi Studia Universitatis Septentrionis. Theolo-
gia Orthodoxa, a periodicului eparhial Graiul Bisericii Noastre
etc. În 2012 se aflau în construcţie 35 de biserici şi mănăstiri,
Catedrala Episcopală; în renovare şi pictare 44 de biserici, iar
altele în restaurare-consolidare.
Ca semn de înaltă apreciere pentru evlavia şi harul de
care a dat dovadă în bogata şi îndelungata sa activitate misio-
nar-pastorală, administrativ-gospodărească, culturală şi ctitori-
cească, preşedintele României, Traian Băsescu i-a conferit în 7
iulie 2011 ÎPS Justinian Chira, Ordinul Naţional „Steaua Ro-
mâniei în grad de Cavaler”. Aproape 40 de consilii locale din
                                                            
148
Octavian Butuza, Justinian, Patriarhul Maramureşului, p. 6.
172
 

Eparhie i-au atribuit titlul de „Cetăţean de Onoare”. Din cei

peste 90 de ani de viaţă, ÎPS Justinian şi-a dedicat peste 70 de
ani slujirii Bisericii lui Hristos şi aproape 40 în calitate de arhi-
ereu, hirotonisind sute de preoţi, pe care i-a îndrumat şi povăţu-
it cu părintească dragoste şi multă purtare de grijă.
În al 90-lea an de viaţă şi al 70-lea de când pornise din
Plopiş spre Rohia, decis să înceapă o viaţă dăruită lui Dumne-
zeu, ÎPS Justinian Chira spunea: „Mă văd şi acum un copil, pui
de ţăran, cu hăinuţele acelea simple şi modeste cum se purtau
pe atunci... «Unde pleci, dragul mamii?» şi nici acum [...] nu
pot să-i răspund sigur unde merg... Dorul şi iubirea de Dumne-
zeu şi de Isus Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru, dorul şi
iubirea de cer, de o viaţă mai presus de viaţa pământească ne-au
îndrumat să ne despărţim de tata şi de mama, de fraţi şi surori,
de toţi cei dragi, şi să începem a ne urca pe drumul pe care a
mers Mântuitorul şi Dumnezeul nostru. Suntem, am fost, am
mers mereu pe acel drum? sau ne-am abătut din această cale
pe care am plecat când ne-am despărţit de toţi cei pe care i-am
lăsat plângând în pragul casei în care ne-am născut... Întreba-
rea aceasta vă îndemn să v-o puneţi mereu”.

7.3. Cărturarul

Cei care l-au cunoscut mai profund pe Înaltpreasfinţia

Sa Justinian – înalţii ierarhi din Sf. Sinod, preoţimea, universi-
tarii, scriitorii, oameni de cultură, cercetători, nu numai în or-
todoxie, ci şi în alte confesiuni creştine etc. – au remarcat şi
harul său cărturăresc.
Din copilărie – cum mărturiseşte ÎPS, ca şi bătrânii sa-
tului, cei doi învăţători: „regăţeanul Dumitru Munteanu şi Ale-
xandru Puţ – i-a plăcut cartea. În trăistuţa cu merinde, când era
trimis cu vitele la păşune, punea şi două-trei cărţi de şcoală (is-
torie, geografie), împrumutate de la biblioteca şcolii, ori de la
dascălii săi. La 16 ani citea dramele lui Shakespeare. Citea po-

173
 

ezii de Coşbuc, rămânându-i în memorie Blestem de mamă, ca

şi Geniu pustiu al lui Eminescu, ori romanul popular Genoveva
din Brabant.
La examenul de absolvire a şcolii primare, susţinut la
Copalnic Mănăştur, elevul Ioan Chira a impresionat Comisia
didactică cu o lucrare scrisă originală, ca şi prin critica la adre-
sa autorităţilor, îndemnându-le să se intereseze mai mult „de
viaţa ţăranilor”. Lucrarea descoperea „la tânărul absolvent o
gândire independentă, reflecţie, sensibilitate, dorinţă de armo-
nizare a lumii”149.
Într-un „indiciu onomastic cu o biografie şi o bibliogra-
fie pe măsură”, pr. lect. univ. dr. Vasile Borca a scris că „stare-
ţul Justinian de la Rohia, episcopul vicar de mai târziu al Cluju-
lui şi în prezent ierarhul titular al Episcopiei Maramureşului şi
Sătmarului se distinge în viaţa eclesiastică românească şi ca un
mare iubitor de carte şi cultură, ca un bibliofil de excepţie, do-
vadă că a ctitorit la Rohia o bibliotecă de aproximativ 40.000
de volume, în cei 30 de ani de stăreţie, o bibliotecă foarte varia-
tă, de la teologie, literatură, istorie, filologie şi ştiinţă până la
colecţii întregi şi publicaţii rare, ediţii princeps, carte veche şi
străină. La fel l-a urmărit pasiunea cărţilor atât la Cluj, cât şi la
Baia Mare, unde masa de lucru a episcopului Justinian e în
permanenţă ticsită de cele mai noi şi interesante apariţii, nu
doar din domeniul teologiei, ci şi antologii, dicţionare variate şi
publicaţii diverse”150.
Memoriile sale stau mărturie grăitoare despre interesul
pentru cultură diversă şi înaltă. Din 1945, ÎPS Justinian a con-
semnat cugetări, aforisme, evenimente din viaţa personală, a
Mănăstirii Rohia, a Episcopiei, în general a Bisericii, creaţii
proprii, cuprinse în circa 180 de volume de manuscris.

                                                            
149
„Contur biografic”, în ÎPS Justinian Chira – 90. Documentar biobiblio-
grafic, 2011, p. 40.
150
Ibidem, p. 17.
174
 

Atmosfera de creaţie cărturărească de la Rohia, căreia

i-a mers faima în toată ţara, i-a atras pe mulţi intelectuali spre
mănăstire.
Tânărul Ioan Alexandru era „cunoscut ca mare poet”. În
1966 venise la Rohia, „cu un prieten de-al lui, care era cam
compromis moral”. Şi stareţul Justinian l-a sfătuit să-şi „păs-
treze trupul curat”. Cu remuşcări sincere, poetul i-a urmat sfa-
tul „înstrăinându-se de cele rele”, întorcându-şi „faţa către
Dumnezeu. De aici a început vizita şi legăturile cu Mănăstirea
Rohia”151. Întrucât poetul decedase în Germania, soţia sa,
Ulvina, a crezut că i se vor face funeralii naţionale – Ioan Ale-
xandru fusese senator. Dar nu a fost primit nici de Patriarhie,
nici de Parlament. Şi la propunerea ÎPS Bartolomeu Anania a
fost adus la Mănăstirea Nicula. Ori, poetul „a dorit cu insistenţă
să fie înmormântat în cimitirul din Rohia”, aici fiind „casa lui
de veci”152.
ÎPS Justinian a avut mulţi prieteni teologi şi filosofi,
oameni de cultură, între care Dumitru Stăniloae, Constantin
Noica, Alexandru Paleologu, Ioan Pintea ş.a. La prima întâlni-
re, la Păltiniş, Noica i-a spus: „Mi-e foarte dor de Rohia”.
Acesta l-a sfătuit pe Nicolae Steinhardt să adăsteze la Rohia.
După vreo doi-trei ani de peregrinări între Bucureşti şi Rohia,
„până la urmă s-a ataşat de Rohia şi a devenit – după cum
afirmă ÎPS Justinian – foarte fidel şi s-a călugărit apoi şi e în-
mormântat la Rohia”.
Stareţul şi episcopul Justinian a desfăşurat şi o bogată
activitate publicistică şi editorială. „Neastâmpărul lecturii şi
studiului, împreună cu al unei cugetări bine cumpănite, au rodit
nu numai în sfaturile de taină, predici, cuvântări, interviuri, ci
şi în articolele, studiile şi cărţile publicate, nu multe ca număr
şi formă, ci mai mult ca esenţă, ca valoare”153.
                                                            
151
Din dialogul cu Arhiepiscopul Justinian Chira, Op. cit., pp. 72-73.
152
Ibidem, pp. 73-74.
153
Pr. lect. univ. dr. Vasile Borca, Op. cit., p. 18.
175
 

ÎPS Justinian este autorul a peste 20 de titluri de carte,

editate la Cluj şi Baia Mare. De o mare apreciere în rândul pre-
oţilor şi credincioşilor şi cu larg ecou în conştiinţa lor,
bucurându-se: Viaţa Preacuratei Fecioare Maria (Cluj, 1948),
Darurile Bisericii (Cluj-Napoca, 1983), Apel la conştiinţă şi
raţiune (Cluj-Napoca, 1990), Drepturile copilului (Baia Mare,
1994), Harul şi Adevărul (Baia Mare, 1996), Gând şi suflet
românesc (Baia Mare, 1998), Mama şi copilul (Baia Mare,
2000), Tinereţea – Primăvara Vieţii (Baia Mare, 2010), La în-
ceput de drum. 1990-2010 (Baia Mare, 2010), Colo-n sus, în
vremea aceea (2010), Trei Ierarhi (2011), Ştiinţă şi credinţă
(2011), scrisă între 1945-1955, „ani grei pentru Biserică, pentru
credinţă, pentru ţară şi pentru poporul român” (din prezentarea
cărţii de către pr. Ioan Pop, consilier administrativ-bisericesc la
Adunarea eparhială din 24 ianuarie 2012).
În această perioadă – de episcop vicar la Cluj şi de epi-
scop în Maramureş şi Sătmar – ÎPS Justinian a dat girul său
unor cărţi de cult, teologie, istorie etc., scriind peste 30 de pre-
feţe, binecuvântând tipărirea acestor volume de zidire şi înălţa-
re duhovnicească, de luminare, prin cultură, a sutelor de mii de
credincioşi.
Întreaga activitate pastorală, misionară şi cultică, pusă
în slujba Bisericii Ortodoxe şi a Neamului Românesc, ca şi in-
tensa şi variata activitate publicistică, culturală, de educaţie a
tineretului – al cărui model spiritual a fost tot timpul – a fost
răsplătită prin acordarea a patru titluri de Doctor Honoris Cau-
sa: Universitatea din Oradea (2001), Universitatea „1 Decem-
brie” din Alba Iulia (2009), Universitatea de Vest „Vasile Gol-
diş” din Arad, filiala Baia Mare (2010) şi Universitatea de
Nord Baia Mare (2010).
„De fapt, aceste titluri nu mi le împropriez, toate aces-
tea au fost acordate nu mie, omului, ci slujitorului Bisericii
noastre străbune – a spus ÎPS Justinian la Universitatea de
Nord. Am fost răsplătit pentru tot ce am reuşit să fac în această

176
 

societate românească, iar în aceşti şaizeci şi şapte de ani s-a

schimbat faţa acestui ţinut, cu o populaţie mai creştinească, mai
evlavioasă, mai iubitoare de biserică, mai românească”.
Referindu-se la aceste titluri universitare, ÎPS Justinian
spunea că „nu preţuiesc rangul, nu este aşa de important...
Acestea pe mine mă costă enorm. Mă simt copleşit de atâta
dragoste, care mi-a dat-o Dumnezeu. Şi nu consider că am fost
vrednic, toate aceste daruri, nu pentru vrednicia mea mi le-a dat
Dumnezeu, ci pentru bunătatea societăţii. Că societatea mi-a
apreciat munca, dragostea pe care am avut-o, am iubit. Şi acum
iubesc, iubesc tot ce e creat de Dumnezeu. Mă uit, de exemplu,
la copii, mă uit la tineret, mă uit la bărbaţi şi la familii, mă uit
la bătrâni şi mi se topeşte sufletul de respect şi de dragoste”154.
Când a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop în eparhie,
între 11 şi 13 decembrie 2009, Preafericitul Patriarh Daniel,
între altele, a declarat în faţa clericilor şi a sutelor de credin-
cioşi aflaţi în Catedrala „Sfânta Treime” din Baia Mare: „... Cu
timp şi fără timp, de-a lungul a două decenii aţi păstorit această
Eparhie cu zel de Apostol, curaj de Voievod şi înţelepciune de
Duhovnic, luminând, ca o torţă vie, clerul şi poporul, prin cu-
vânt şi faptă, călăuzindu-l pe calea mântuirii, a iubirii de Bise-
rică, de Patrie şi Neam”.
Iar ÎPS Justinian a răspuns: „Vă mulţumesc Părinte Pa-
triarh, că pe umerii mei aţi mai pus o responsabilitate şi o pova-
ră în plus!”
Şi Patriarhul Daniel a adăugat: „Oameni buni, vocea
Înaltpreasfinţitului Justinian este de referinţă şi importanţă ma-
ximă în Sfântul Sinod. Şi toţi ţinem cont de părerea Înalt-
preasfinţitului Vostru”.
De aproape patru decenii, ÎPS Justinian este membru al
Sfântului Sinod: „În aceşti treizeci şi nouă de ani nu am tăcut
niciodată. Când a trebuit să vorbesc, am vorbit. Am mai şi tă-
                                                            
154
Octavian Butuza, Justinian, Patriarhul Maramureşului, Baia Mare, 2012,
pp. 174-175, 250.
177
 

cut, dar numai când a trebuit să tac. E lucrul cel mai important.
Nu ca să vorbeşti aiurea, sau să taci când trebuie să vorbeşti. La
toate momentele grele, care le-a avut Biserica pe timpul regi-
mului comunist, când nu îndrăznea nici Patriarhul să se opună
la nişte porunci, eu, Justinian al Maramureşului, aveam tăria să
spun ce nu e corect!”155

7.4. Duhul sfânt al Rohiei

Într-o vizită din septembrie 2003 în Maramureş, Patri-

arhul Teoctist, împreună cu Petros al VII-lea, patriarhul Ale-
xandriei şi a toată Africa, au fost găzduiţi o noapte şi la Mănăs-
tirea Rohia. „A iubit Rohia în mod deosebit – mărturiseşte ÎPS
Justinian. I-a fost foarte, foarte dragă... şi a însemnat în cartea
de aur. A scris Patriarhul despre Mănăstirea Rohia: «Cuibul de
vulturi de la Rohia». Un cuvânt deosebit de frumos pentru mă-
năstire”156.
Mai înainte, în vremuri de restrişte, de ocupaţie
horthystă, episcopul Nicolae Colan al Clujului – care venea des
la Rohia, de Sf. Mărie în 15 august, când se aduna mulţime de
popor de prin Lăpuş, Chioar, Maramureş, Sătmar, Năsăud,
Someş, pentru cinstirea Maicii Domnului cu cântări evlavioase,
româneşti – scria despre Mănăstirea „Sf. Ana” şi vieţuitorii ei:
„Tari în credinţă, osârdnici în rugăciune şi neprihăniţi în viaţă –
aşa se cuvine să fie toţi cei ce de bunăvoie s-au hotărât să îm-
brace cinstita haină călugărească. Iar atunci mănăstirea care-i
adăposteşte se face un cuib de lumină şi căldură, de mângâiere
şi întărire duhovnicească pentru ei ca şi pentru nesfârşitele oşti
de închinători, care se apropie de sfântul ei jertfelnic.
Deci, iubiţi părinţi şi fraţi de la Rohia, păziţi cu sfinţe-
nie tocmelile cele pentru voi ale Maicii noastre Biserici stră-
moşeşti şi învăţaţi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus
                                                            
155
Ibidem, pp. 250-251.
156
Călin E. Cira, Op. cit., p. 59.
178
 

Hristos, că numai robindu-vă ascultării vă veţi slobozi pe voi şi

pe alţii din robia păcatului”.
Aceste îndemnuri episcopale au fost consemnate în car-
tea de aur a Mănăstirii, în 26 octombrie 1942, la doar un an de
la intrarea în Mănăstire, ca frate, a lui Ioan Chira.
Viziunea episcopului Colan, membru al Academiei
Române, privind conduita călugărească, a fost bine intuită de
către noul stareţ al Rohiei, ieromonahul Justinian Chira, hiroto-
nit ca preot în 1943 de către episcopul Colan.
Ca stareţ, timp de 29 de ani, Justinian s-a preocupat de
formarea teologică, morală a vieţuitorilor, instituind reguli de
viaţă călugărească, având menirea de selecţie a tinerilor dornici
de statornicie monahală. Între aceste norme de conduită, stare-
ţul Justinian – el însuşi, modelul, pedagogul, sluga, cum îi plă-
cea să-şi spună – cerea să nu se primească fraţi din alte mănăs-
tiri (statornicia), să nu fie primiţi cei ce veneau cu gândul de
a-şi face o situaţie, care fugeau de răspundere în faţa vieţii, ori
în faţa muncii, în mănăstire existând regula muncii, ascultării
(„zdroaba călugărească”), să nu fie admişi sentimentalii ori de-
cepţionaţii (regula vocaţiei) şi să fie primiţi numai oameni să-
nătoşi, din familii cinstite, respectate în comunitatea lor (regula
credinţei, a caracterului şi a testării sociale).
„Toate aceste rânduieli sănătoase, impuse de stareţul
Justinian, au răspândit prestigiul Mănăstirii Rohia în toată regi-
unea Ardealului de Nord, fapt ce i-a determinat pe mulţi să-şi
îndrepte paşii spre acest colţ de rai, pentru a primi hrană sufle-
tească şi a se întări prin darurile duhovniceşti, ce le simţeau
izvorând de aici”157.
Trebuie menţionat şi faptul că lucrarea de absolvire a
Seminarului Teologic Ortodox din Cluj şi a Institutului Teolo-
gic Ortodox de grad Universitar din Sibiu (1966) s-a axat pe
rolul Mănăstirii Rohia în viaţa monahală.
                                                            
157
Pr. dr. Cristian Ştefan, „Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Justinian – la îm-
plinirea celor 90 de ani de viaţă”, Documentar biobibliografic, p. 35.
179
 

Mănăstirea Rohia a dat ortodoxiei trei ierarhi: Preasfin-

ţitul Emilian Birdaş (n. 1921 în Rohia, d. 1996), episcop la Al-
ba Iulia (alungat din post în 1990 de un „revoluţionar” în teo-
logie), de Arad şi Caransebeş, membru de onoare al Academiei
Române; ÎPS Justinian şi pe episcopul vicar Justin Hodea
Sigheteanul. „Toate sunt de la Dumnezeu, totul a fost de la
Dumnezeu”158.
Pe lângă înalţii ierarhi ai BOR, mitropoliţii Antonie
Plămădeală, Bartolomeu Anania, Andrei Andreicuţ şi mai sus
pomeniţii patriarhi Teoctist, Antonie şi Daniel, duhul sfânt al
Mănăstirii Rohia a atras academicieni, universitari, scriitori,
teologi, părinţi duhovniceşti.
În 10 noiembrie 1973, în prima lui vizită la Rohia, căr-
turarul Nicolae Steinhardt, care venise cu scriitorul Iordan
Chimet, scria: „Iordan Chimet spune că aici, la Rohia, e ţara
Crăciunului. Pentru mine e răspunsul Domnului... posibilitatea
devenirii, Metanoia. Aşa cum mi-am dorit şi am visat şi nu am
îndrăznit, păcătuind aşadar... a crede că îmi va fi dat a vedea
aievea Rohia, un loc, fără doar şi poate, un vrednic şi adevărat
loc de închinare... celui care răspunde atunci când îl chemi, ce-
lui care te aşteaptă, care stă la uşa inimii tale şi bate, care dă
fără măsură, celui care a spus mai întâi «Eu sunt cel ce sunt»,
iar în vremea aceea de pe urmă «Eu sunt calea, adevărul şi via-
ţa». Domnul răspunde oricui, Domnul poate face din oricine o
făptură nouă, slavă ţie Hristoase Dumnezeule că ne-ai învred-
nicit a-ţi auzi răspunsul la nedesluşita mea chemare, a te cu-
noaşte şi a mă închina ţie şi în acest minunat loc al Crăciunului,
care se tălmăceşte bucurie”159.
După mai multe ezitări, Nicolae Steinhardt a renunţat la
„posibilitate” şi a îmbrăţişat „certitudinea devenirii” monahului
„Delarohia”. Aici a organizat pe temei ştiinţific, bibliotecono-
                                                            
158
O. Butuza, Op. cit., p. 81.
159
Octavian Butuza, Comuniune şi mărturisire, Baia Mare: Eurotip, 2012,
pp. 127-128.
180
 

mic, cele peste 40.000 de volume din biblioteca ctitorită de ÎPS

Justinian, s-a ataşat până la moarte de „atmosfera pe care el a
căutat-o” şi a găsit-o la Rohia.
ÎPS Justinian a fost salvatorul uneia din cele două vari-
ante ale Jurnalului fericirii din ghearele celor 500 de ofiţeri şi
70 de informatori ai Securităţii, care n-au ostenit în a-i „confec-
ţiona monahului 11 volume, cu peste 6.000 de pagini”, de ur-
mărire, aflate în arhivele CNSAS.
„Mănăstirea Rohia, mărturisea PSS episcopul vicar Jus-
tin Sigheteanul într-o emisiune TV, şi-a asumat publicarea in-
tegralei Steinhardt – 22 de volume în final – păstrarea întregu-
lui patrimoniu şi păstrarea personalităţii şi a imaginii părintelui
Nicolae, întreagă, aşa cum a fost”... Mănăstirea Rohia a fost
„familia de suflet a părintelui Nicolae”, de unde a transmis „că-
tre societate, către lume, către creştinătate mesajele şi convin-
gerile sfinţiei sale”, către tineret în special, „care are atâta ne-
voie de icoane, de pilde, de modele”, pentru că „lipsesc cu de-
săvârşire, din păcate, sau sunt foarte puţine în societatea în care
trăim”160.
Cel care a păstorit trei decenii Mănăstirea Rohia şi şi-a
consacrat creşterii slavei ei în ortodoxie şi în lumea creştină,
ÎPS Justinian Chira, în cursul vremii curgătoare, şi-a ales pe cei
mai vrednici colaboratori în jurul său, pe care i-a crescut cu
grijă de părinte duhovnicesc.
Între cei aleşi între aleşi se numără şi episcopul vicar
Justin Hodea Sigheteanul, păstor de elevată ţinută teologică,
intelectuală, culturală şi morală, care este şi membru al Sfântu-
lui Sinod.
Întrucâtva, biografiile celor doi ierarhi – Justinian şi
Justin – se aseamănă foarte mult. Amândoi au fost botezaţi cu
prenumele de Ioan. Amândoi au rămas orfani de tată, Justinian
la 16 ani, iar Justin la 8 ani. Amândoi au făcut drumul spre Ro-
hia pe jos, din Plopiş, respectiv Rozavlea.
                                                            
160
Ibidem, p. 144.
181
 

Stareţul Serafim Man l-a trimis pe Justin la şcolile teo-

logice din Craiova şi Sibiu, iar în 1985 Justin a fost tuns în mo-
nahism, avându-l de naş de călugărie pe PS Justinian Chira. La
propunerea PS Justinian, în 1993, Sfântul Sinod al BOR a
aprobat ridicarea la rangul de arhimandrit, iar în 22 martie
1994 la postul de arhiereu vicar al Episcopiei Maramureşului şi
Sătmarului.
În aceste posturi de mare răspundere, PS Justin, sub
sensibila îndrumare a ÎPS Justinian, şi-a asumat grele sarcini de
organizator şi constructor al unor noi ctitorii, între care edifica-
rea Catedralei „Sf. Treime” din Baia Mare (cu o capacitate de
3.000 de locuri), a noii Biserici şi a Centrului cultural-monastic
„N. Steinhardt” de la Rohia, cu 12 etaje, care va adăposti cele
40.000 de volume din bibliotecă, muzeul, sala întemeietorilor
şi binefăcătorilor, spaţii de expoziţii, de creaţie, de conferinţe
etc. Complexul este destinat dezvoltării potenţialului religios şi
cultural local şi naţional, vizând un aflux de pelerini de peste
10.000 de persoane anual. PS Justin a dobândit titlul de doctor
în teologie la Cluj în 25 noiembrie 2011 cu Magna cum laudae,
cu o teză despre personalitatea Sf. Ioan Botezătorul. Pe bună
dreptate, PS Justin a fost numit ctitorul Rohiei moderne, adevă-
ratul ctitor al Catedralei „Sf. Treime”, un păstor cu vrednice
virtuţi duhovniceşti, urmaşul de mare nădejde al ÎPS Justinian.
Ce a însemnat Rohia pentru ÎPS Justinian? Ne-o spune
şi o scrie cu măiastră pană însuşi Înaltpreasfinţia sa: „Bucuria
mea este Rohia/ Mândria mea este Rohia/ Mângâierea mea este
Rohia/ Grija mea este Rohia/ Cinstea mea este Rohia/ Pentru
tot ce are ea luminos şi frumos/ Pentru tot ce face ea pentru po-
porul nostru/ Pentru oameni în general/ Pentru mântuirea şi fe-
ricirea lor/ Pentru lumea zbuciumată, chinuită şi liniştită”.
Încheiem scurta prezentare a marii personalităţi a ÎPS
Justinian cu o parte din „laudatio” a prof. dr. Teodor Ardelean,
membru în Adunarea eparhială, cu ocazia primirii de către
Înaltpreasfinţia sa a titlului de Doctor Honoris Causa a Univer-

182
 

sităţii de Nord Baia Mare: „Mie îmi sunt dragi icoanele, dar îmi
sunt mai dragi icoanele vii, şi astăzi aţi fost o icoană vie. O
icoană cu Justinian al nostru oricând va întrece orice altă icoa-
nă cu sfinţi, cu excepţia etajului la care nu facem niciodată re-
ferire, nu vom vorbi de Iisus sau de Fecioara Maria. Dar când
vorbim de ceilalţi sfinţi acest Justinian al nostru, cu faţa lui de
părinte al pustiei, cu faţa lui de învăţător al Patericului Mara-
mureşean, el, cu profunzimea ochilor lui, cu privirea cea blân-
dă, cu tot ce poate da expresie, şi care aşază sensuri noi în fie-
care vorbă, pe noi ne hrăneşte ca o icoană. Şi mie mi se pare că
trebuie să fim fericiţi, ca şi contemporani, cu o astfel de pre-
zenţă umano-divină!... În consecinţă, mă bucur şi eu să fiu con-
temporan cu un viitor sfânt. Sper să trăiesc vremea în care îl
vom vedea în calendarele noastre!”161.
„Iisus Hristos a spus foarte clar: «Cel ce vrea să fie ma-
re, să fie slugă tuturor!» N-a zis slujitor, slujitor e o demnitate,
ci a zis slugă! Avem o mare obligaţie şi o importantă responsa-
bilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de societatea în mijlocul căre-
ia trăim şi care ne acordă respectul şi încrederea! Aşa consider
şi acum şi mă simt foarte bine slugă, şi frate cu tot omul, indi-
ferent de etnie şi confesiune... Cum iubeşte un frate pe fratele
lui, aşa mi-a ajutat Dumnezeu să iubesc şi să privesc şi să de-
scriu această făptură miraculoasă, omul, fratele meu!”162
Ecce homo! Iată omul lui Dumnezeu: sluga tuturor, ÎPS
Justinian Chira!

                                                            
161
Ibidem, pp. 180-181.
162
Dintr-o mărturisire a ÎPS Justinian din 19 noiembrie 1997, în O. Butuza,
Op. cit., p. 62.
183
 

Bibliografie

Butuza, Octavian, Justinian Chira, Patriarhul Mara-

mureşului, Baia Mare : Eurotip, 2012.
Butuza, Octavian, Comuniune şi mărturisire: dialo-
guri cu Preasfinţitul dr. Justin Hodea Sigheteanul, „Convorbiri
cu PS Justinian Chira”, Baia Mare : Eurotip, 2012.
Chira, Justinian, La început de drum. 1990-2010, Baia
Mare, 2010.
Chira, Justinian, Colo sus în vremea aceea: florilegii,
Baia Mare : Editura Mănăstirii Rohia, 2010.
Cira, Călin Emilian, Am ascultat de porunca Bisericii.
Arhiepiscopul Justinian Chira în dialog..., Cluj-Napoca : Ei-
kon, 2012.
Gaftone, Vasile, Tranziţie postcomunistă în Maramu-
reş. O cronică a anilor 1990-2004, Biblioteca Judeţeană „Petre
Dulfu” Baia Mare, 2005.
Gaftone, Vasile, Elitele Maramureşului istoric. O isto-
rie prin modele pentru generaţiile de azi şi de mâine, Cluj-
Napoca : Risoprint, 2012.
Jucan, Angela Monica, „Înaltpreasfinţitul Justinian
Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului la 90 de
ani”, Documentar biobibliografic, Biblioteca Judeţeană „Petre
Dulfu” Baia Mare, 2011.

184
 

Capitolul VIII

UN ALTFEL DE CARDINAL
GHEORGHE POP
(8 octombrie 1921, Roşiori, jud. Satu Mare –
5 iulie 2012, Baia Mare)

8.1. Ctitorul şi magistrul

„Crescut, educat şi edi-

ficat în religia greco-catolică,
Gheorghe Pop a trebuit să se
«lipească» de universul şcoli-
lor ca de o salvare unică. Un
om care a pus suflet în toate
cele trebuia să se apropie de
alte suflete răzleţite de vremi.
Pecetea divină pusă pe
destinul său s-a văzut de timpuriu. Dumnezeu ne dă la vremi
grele nu numai probe, ci şi oameni cu greutate specifică mare,
capabili să ducă greul lucrărilor Sale. Astfel, lui Gheorghe Pop
i-a fost hărăzit să fie ÎNTEMEIETOR de învăţământ superior,
în 1961, la Baia Mare. Acest lucru este de cea mai mare impor-
tanţă, atât pentru personalitatea PROFESORULUI, cât şi pen-
tru comunitatea băimăreană şi regiunea Maramureşului, care
cuprindea actualele judeţe Maramureş şi Satu Mare şi o parte a
Sălajului”163.
Înainte de a fi Ctitorul învăţământului superior în Baia

                                                            
163
Prof. dr. Teodor Ardelean, „In memoriam: Prof. univ. dr. Gheorghe Pop,
la şase săptămâni după trecerea la viaţa veşnică”, în Graiul Maramureşului,
16 august 2012, p. 5.
185
 

Mare, Gheorghe Pop îşi desăvârşise, în condiţii istorice vitrege,

şcoala din comuna Roşiori, judeţul Satu Mare, unde se născuse
pe 8 octombrie 1921, apoi studiile liceale şi universitare la
Oradea. Între 1934 şi 1942 a urmat cursurile Şcolii normale
române unite şi tot atâţia ani Seminarul Tinerimii Române Uni-
te. Aceşti ani „vor rămâne adânc pecetluiţi în veşnicia spiritua-
lităţii mele pentru educaţia aleasă de care m-am bucurat”. Între
1942-1944 a urmat Academia Teologică Română (Greco-
Catolică) din Oradea. În anul universitar 1944-1945, după dife-
renţe şi bacalaureat la Liceul „George Bariţiu” din Cluj-
Napoca, intra ca student la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii din Cluj (1944-1948). Interesat profund de deve-
nirea sa profesională, dar îngrijorat de frământările politice de
ocupaţie sovietică ale vremii, nebănuind opreliştile ce-l aşteap-
tă, Gheorghe Pop, urmărindu-şi visul, concomitent şi-a termi-
nat studiile teologice în 1946. Şi-a luat licenţa în teologie la
Academia Teologică din Blaj cu teza: Necesitatea religiei pen-
tru individ şi societate. Licenţa în litere şi filosofie – cu lucra-
rea: Concepţia politică la cronicarii moldoveni – a fost obţinu-
tă în 1948 la Universitatea clujeană.
Într-o perioadă de numai şase ani, tânărul Gheorghe
Pop, cuprins de înţelepciune şi entuziasm, de vise măreţe, do-
bândise o „recoltă” bogată de atestate: diplomele de învăţător
(1942), de bacalaureat (1944), de licenţă în teologie (1946), de
licenţă în litere şi filosofie (1948), diploma Seminarului peda-
gogic universitar (1948).
„Nu uitaţi – mărturiseşte prof. univ. dr. Gheorghe Pop,
în 2001 – că acest palmares apare în anii când am trăit cu în-
frigurare izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi am
fost traumatizat de actul Cedării Ardealului de Nord, tinereţea

186
 

fiindu-mi apăsată de provizoratul acestor orizonturi de război şi

ocupaţie impusă”164.
Urcuşul spre piscurile ctitoririi învăţământului superior
în Baia Mare nu a fost uşor. La Liceul pedagogic din Carei
(1948-1952) a predat limba şi literatura română, unde „m-am
străduit să insuflu elevilor – (viitori învăţători) – interesul şi
dragostea faţă de limba română”.
Prestigiul dobândit la Carei, între atâţia alţi profesori
eminenţi, s-a „auzit” la Inspectoratul regional de învăţământ de
la Baia Mare, fiind promovat inspector şcolar şi şeful Inspecto-
ratului (1952-1960).
La împlinirea a 90 de ani, fostul inspector şcolar şef,
devenit şi el prof. univ. dr., Maximilian Boroş, spunea în plenul
adunării de cinstire că i-a „ocupat şefia”. Dar nu-i părea rău.
Fiindcă „m-a întrecut în ştiinţa lui de a conduce o instituţie de
rang regional”, în „arta lui de a se apropia de cadrele didactice,
de elevi, când mergea în inspecţii”.
În acei ani, învăţământului i se alocau investiţii mari
pentru construcţii de şcoli, dotări, pregătirea cadrelor didactice
etc. Îndrumătorii lor – inspectorii de la regiune, de la raioane,
cu rare excepţii, erau de o modestie, mlădiere, bun-simţ şi vir-
tuţi profesionale pedagogice rare. Drumul în viaţă, între Ghe-
orghe Pop, „şeful de la regiune” şi viitoarele cadre universitare
– spunea M. Boroş – s-a intersectat, recunoscându-i-se „meritul
de a fi şef”!
Din toamna anului 1961, numele lui Gheorghe Pop s-a
înscris în istoria învăţământului universitar din Maramureş, re-
zistând cu strălucire mai bine de o jumătate de secol, de la cti-
tor la magistru.
E drept că – aşa cum mărturisea Maximilian Boroş –
„Gheorghe Pop a fost un diplomat abil. A ştiut să intre «sub
                                                            
164
Gheorghe Pop, 60 de ani în slujba învăţământului, ştiinţei şi culturii ro-
mâneşti, Editura Universităţii de Nord Baia Mare, 2008, pp. 178-179, inter-
viu realizat de V.R. Ghenceanu.
187
 

pielea» şefilor de la regiunea de partid şi de stat, să formuleze

propuneri de creştere a prestigiului lor administrativ-
intelectual”. În acel climat, în care jdanovismul se abandonase
în educaţie, în care se punea preţ pe formarea de cadre noi, in-
clusiv pentru învăţământ, puterea de persuasiune a prof. Ghe-
orghe Pop şi-a dovedit eficienţa. Secretariatul Comitetului re-
gional de partid (prim-secretar Iosif Uglar) şi Comitetului exe-
cutiv al Sfatului Popular regional (preşedinte Gh.T. Pop) au
obţinut aprobarea secţiei de resort a CC al PCR şi a Ministeru-
lui Învăţământului, punându-se bazele, la început, a Institutului
pedagogic de 2 ani, Gheorghe Pop fiind numit director.
La împlinirea a 80 de ani ai fostului preşedinte de Sfat
regional şi judeţean, Gheorghe T. Pop, fost ambasador, doctor
în istorie (1976), prof. univ. dr. Gheorghe Pop îi adresa cu sin-
ceritate un cald omagiu: „La ceas aniversar, octogenarul nostru
se poate socoti sufleteşte un privilegiat: ce altceva ar putea să-i
dea o mai mare satisfacţie spirituală, decât aceea de a fi aprins
torţe de lumină în Institutul de Învăţământ Superior din Baia
Mare, în 1961, în Spitalul Judeţean, în Casa de cultură, în Pala-
tul Administrativ din Baia Mare şi în atâtea alte ctitorii în care
numele şi efortul său, alături de colegii săi de muncă, au con-
tribuit semnificativ în câştigarea unor nobile biruinţe”165.
Câţi intelectuali formaţi în acei ani de încorsetări ideo-
logice au îndrăznit, după evenimentele din decembrie 1989, să
elogieze unele personalităţi din elita politică „nomenclaturis-
tă”?! Cu demnitate şi bună cunoaştere şi înţelegere a realităţii
de atunci – că omul e sub vremuri, bune, rele! – prof. univ. dr.
Gheorghe Pop a făcut-o în 2002! Şi n-a făcut-o dintr-un interes
meschin, ci izvorând din inima sa de bun şi mare patriot care a
ştiut din tinereţe până la bătrâneţe să respecte trecutul istoric,
personalităţile care l-au aureolat cu virtuţile lor creatoare.
Gheorghe Pop este nu numai ctitorul Institutului de în-
văţământ superior, ci şi al Facultăţii de Filologie din cadrul
                                                            
165
Graiul Maramureşului, 3 mai 2002, p. 3.
188
 

Universităţii de Nord. În 1974, Institutul pedagogic de trei ani a

fuzionat cu Institutul de subingineri (fondat în 1969), formând
Institutul de Învăţământ Superior. În nomenclatura de partid
din 29 iulie 1968, ca rector se afla Ioan Moldovan, iar Gheor-
ghe Pop – prorector. Încă din martie 1968, Gheorghe Pop şi
alte cadre universitare cereau Secretariatului judeţean de partid
să intervină la CC al PCR pentru crearea Institutului de subin-
gineri pentru minerit, metalurgie şi construcţii civile şi a două
noi facultăţi la Institutul de trei ani – de istorie şi artă plastică-
muzică, pentru formarea de cadre în aceste profesii166. Aşadar,
Gheorghe Pop a urzit cu diplomaţie ivirea, mai devreme ori
mai târziu, şi a acestor profile universitare.
Trecerea timpului i-a sporit vigoarea şi elanul de a se
perfecţiona în profesie, în arta de a conduce, urcând pe merite,
ca lector, conferenţiar şi din 1974 profesor universitar. A avut
funcţii de conducere: între 1961-1964 a fost şef de catedră,
1964-1979 decan, 1979-1981 prorector, 1981-1984 rector,
1987-2001 profesor-consultant, conducător de doctorat şi
membru al Senatului Universităţii de Nord.
Din anul universitar 1991-1992 până în 2011 a fost pro-
fesor de limba română şi la Institutul Teologic Greco-Catolic
„Ep. dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare. După 1997-1998 a
fost cadru didactic asociat la filiala Baia Mare a Universităţii
de Vest „Vasile Goldiş” Arad, care i-a decernat în mai 2006
titlul de Doctor Honoris Causa, motivată prin valoarea incon-
testabilă a laureatului: „Un pretenţios filolog cu remarcabile
realizări, de numele căruia se leagă începuturile învăţământului
superior băimărean”, titlul fiind „o binemeritată recompensă
pentru realizările acestui om de excepţie, care s-a afirmat în
domeniul didactic, ştiinţific şi cultural”.
„Sunt instituţii de învăţământ superior pe care le port în
suflet pe toate cărările vieţii şi la care mă întorc întotdeauna
                                                            
166
Serviciul judeţean Maramureş al Arhivelor Naţionale, Fond 436, dosar
48, Comitetul judeţean al PCR.
189
 

când mă încearcă îndoieli sau temeri, fiori de profunde şi nebă-

nuite emoţii, gândindu-mă la efortul depus de-a lungul celor 45
de ani ca învăţământul superior din Nordul Ţării să prospere, să
ţină pasul cu progresul general al învăţământului universitar
românesc”167.
Un statornic colaborator al profesorului, din anul 1979
până la plecarea Domniei Sale în viaţa de apoi, directorul Clu-
bului studenţesc, prof. dr. Teodor Ardelean scria, în Documen-
tarul biobibliografic aniversar din 2011, că atunci când a ajuns
rector „mi se părea că Institutul e prea mic pentru un om atât de
mare şi, ulterior, am aflat că nu doar eu păcătuisem cu gândul
acesta, ci şi celebrii Alexandru Graur, Gheorghe Bulgăr, Boris
Cazacu, Alexandru Rosetti, Ioan Coteanu... Îi datorez mult şi
multe. L-am avut şi mentor şi model, şi şef şi coleg, am fost
împreună la sute de evenimente culturale. Era cel care dădea
tonul aristocraţiei cuvântului, cel ce aducea aerul necesar de
mobilitate intelectuală, cel care împăca părţile în discordie, cel
care aşeza morala şi acolo de unde unii o alungaseră... Profeso-
rul Gheorghe Pop s-a impus în toate cercurile intelectuale pe
care vremurile i le-au aşezat înainte... şi de aceea l-am gratulat
de multe ori cu titlul de «academician», pe care l-ar fi meritat
cu prisosinţă”.
Prof. dr. Teodor Ardelean, care şi-a luat titlul de doctor
în filologie cu teza Limba română şi cultivarea ei în preocupă-
rile ASTREI, sub conducerea ştiinţifică a prof. univ. dr. Gheor-
ghe Pop, l-a numit pe mentorul său, la 90 de ani, „patriarhul
cuvântului ales”. Fostul student, învăţător într-un sat, absolvent
al Liceului pedagogic din Carei, apoi şef de promoţie la Institu-
tul de Învăţământ Superior din Baia Mare, prof. Vasile
Leschian, care la îndemnul prof. Gheorghe Pop şi-a desăvârşit
studiile filologice la Universitatea clujeană, îi aşeza pe frunte
cununa de lauri de „împărat al cuvintelor Limbii Române”.

                                                            
167
Gheorghe Pop, Op. cit., p. 180.
190
 

În acelaşi context, de slujitor credincios al Cuvântului

Limbii Române, prof. univ. dr. Victor Grecu, vicepreşedinte al
ASTREI, scria într-un eseu aniversar, că Gheorghe Pop, pe ca-
re l-a cunoscut în urmă cu 35 de ani, „şi-a împlinit nobleţea de
Om «în vocaţia de dascăl», a cărei incandescenţă s-a rotunjit
patetic şi pilduitor în cartea Profesor şi vocaţie, care este, în
fapt, cartea vieţii lui. Este un simbol al universitarului care şi-
a îngemănat iubirea de Limbă cu iubirea de Oameni, căci ce
poate fi mai definitor pentru oameni decât limba, dar şi har ce-
resc, un triumf al divinităţii, un talisman prin care aceştia,
unindu-se, să se deprindă a se înfrăţi, a se ajuta şi a se iubi unii
pe alţii, şi iubindu-se, să mulţumească lui Dumnezeu. Profeso-
rul Gheorghe Pop şi-a găsit în limbă mireasa spirituală a vieţii
lui, căreia mirele i-a împodobit veşmintele şi i-a desăvârşit
strălucirea, cu o statornicie şi pasiune unice.
De peste 50 de ani – o jumătate de secol! – profesorul
oficiază, cu religiozitate şi har, liturghia vocaţiei sale, predi-
când iubirea de limbă şi de oameni, urcând, înţelept şi tenace,
cu alese merite şi împliniri, dar cu modestie, cu devotament şi
pasiune, toate treptele ierarhiei universitare”168.
„Experienţa didactică pe care o am în spate – mărturisea
prof. univ. dr. Gheorghe Pop în cartea Vocaţii filologice şi edu-
caţionale, tipărită de Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” în
2002 – mă îndreptăţeşte să vorbesc despre un dascăl al viitoru-
lui, ale cărui trăsături caracteristice trebuie circumscrise unei
pregătiri intelectuale superioare, multilaterale, care, pe fundalul
unei culturi generale, va însuma nu numai o solidă specializare,
ci şi temeinice cunoştinţe psiho-pedagogice şi sociologice. Pe
lângă aceste calităţi, el va fi şi un abil tehnician în mânuirea
unei aparaturi complicate cu care este, treptat, înzestrat învăţă-
mântul.
                                                            
168
Prof. univ. dr. Victor V. Grecu, „Întru desăvârşirea limbii române – un
ziditor şi un apostol – Gheorghe Pop”, în Foaia poporului, nr. 59-60, 2002,
inserat şi în 60 de ani..., pp. 167-169.
191
 

Un deosebit rol educativ îl va juca prestigiul dascălului

de mâine, câştigat atât prin autoritatea cultural-ştiinţifică, cât şi
prin permanenta lui prezenţă în focarul viu al preocupărilor în-
văţăceilor, cu nota de prospeţime şi omenie, de exigenţă, dar şi
de generozitate, care îl va putea face stimat şi iubit”169.

8.2. Cercetătorul şi studenţii

În 1969, Gheorghe Pop şi-a luat doctoratul în filologie

la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj cu teza Elemente neo-
logice în graiul maramureşean, publicată în 1971 la Editura
Dacia (325 p.).
Crezul său profesoral era limpede precizat: „În învăţă-
mântul superior nu poţi fi simplu colportor de informaţie ştiin-
ţifică. Trebuie să te angajezi cu patos în munca de cercetare”.
Receptiv la acest crez, profesorul Gheorghe Pop şi-a
alcătuit bibliografia, chestionarul de aplicat în zona dialectală a
Maramureşului, în vederea redactării tezei de doctorat, precedat
de cele patru examene obligatorii. „Aceasta a fost etapa cea
mai spectaculoasă a parcursului devenirii mele ca specialist
filolog (1965-1970)”170.
Aşadar, aproape 5 ani a trudit Gh. Pop pentru teza de
doctorat. Ancheta a avut la bază 1.600 de întrebări,
desfăşurându-se în localităţile Bârsana, Borşa, Dragomireşti,
Săpânţa şi Vadu Izei. Au fost anchetate 31 de subiecte, mate-
rialul cules fiind introdus în 32.000 de fişe. Majoritatea faptelor
de limbă înregistrate şi reţinute au fost din domeniul lexicului
şi al foneticii, oferindu-i cercetătorului şi posibilitatea unor ob-
servaţii privind morfologia, sintaxa şi stilistica. Cei care au
comentat cartea apărută la Dacia au subliniat că cercetarea s-a
bazat pe „noile concepţii şi metode ştiinţifice”, ea fiind „un

                                                            
169
Gh. Pop, Op. cit., p. 205.
170
Ibidem, p. 182.
192
 

frumos omagiu... adus Maramureşului, acestui pitoresc peisaj

etnografic, folcloric şi lingvistic”171.
O altă etapă în devenirea prof. univ. dr. Gh. Pop ca
„specialist în domeniul lingvisticii româneşti” a reprezentat-o
perioada de 25 de ani în care a deţinut funcţia de preşedinte al
Filialei Baia Mare a Societăţii de Ştiinţe Filologice. Sub egida
filialei au apărut 7 volume din Studii şi articole. Prin decanat şi
filială au fost invitate în amfiteatrele universitare băimărene
personalităţi de primă mărime ale filologiei româneşti – aca-
demicieni, profesori universitari, cercetători ştiinţifici, ca Iorgu
Iordan, Boris Cazacu, Ioan Coteanu, Mihai Pop, Romulus Vul-
cănescu, Pavel Ruxăndroiu, Mioara Avram, Gavril Istrate şi
alţii, lucrările prezentate de aceştia şi dezbaterile fiind benefice
pentru cadrele didactice şi studenţi – tineri dornici de a pătrun-
de în tainele cercetării studiului limbii române, a pedagogiei,
istoriei, folclorului, etnografiei.
Experienţa acumulată în această fertilă perioadă a im-
pulsionat organizarea unor cercetări mai ample, cu întregul co-
lectiv de filologi – Victor Iancu, Gheorghe Radu, Ioan Chiş-
Şter, Nicolae Felecan etc. – profesori şi studenţi, în spaţiul et-
nografic şi spiritual al zonei Chioar. Au fost alcătuite echipe
mixte, de profesori-studenţi, fiind aplicate chestionare pe teren,
înregistrându-se mii de fişe dialectale, folclorice, care au con-
stituit tezaurul unei arhive a Facultăţii de filologie.
O bună parte din acest preţios material a stat la baza
lucrării colective Graiul, etnografia şi folclorul Zonei Chioar,
apărută în 1983, distinsă cu premiul „Timotei Cipariu ” al
Academiei Române în 1985.
Ştiindu-se că după 1955 bazinul minier maramureşean a
cunoscut o puternică dezvoltare – în minerit şi geologie lucrând
peste 35.000 de angajaţi – prof. univ. dr. Gheorghe Pop s-a lan-
sat într-o amplă acţiune de cercetare în plan lingvistic în acest
domeniu. Materialul lexical recoltat de la peste 40 de subiecţi
                                                            
171
Z. Macovei şi T. Blajovici, Revista Familia, 8, iulie 1972, p. 6.
193
 

din 10 unităţi miniere – Ilba, Nistru, Săsar, Herja, Şuior, Cav-

nic, Baia Borşa ş.a. i-a permis autorului să elaboreze volumul
Terminologia minieră din bazinele maramureşene, editată la
Dacia, Cluj-Napoca (1996).
În cei 45 de ani de învăţământ superior, prof. univ. dr.
Gheorghe Pop lasă generaţiei noi 12 cărţi de autor – între care
notăm, pe lângă cele pomenite mai sus, Profesor şi vocaţie
(1987), Religia – suport şi sens al existenţei (1996), Structuri şi
evoluţie în vocabularul limbii române (1997), Sintaxa limbii
române (1999), Tainele vocaţiei (2001), Vocaţii filologice şi
educaţionale (2002), În slujba unei credinţe (2006), 60 de ani
în slujba învăţământului, ştiinţei şi culturii româneşti (2008),
16 volume coordonate, 2 volume traduse (Diapazonul iubirii,
de Frère Emmanuel, şi Fatima: Maria se adresează lumii, de
L. Gonzaga de Fonseca), sute de articole, studii şi comunicări,
care au la bază circa 200 surse documentare.
„Lucrările profesorului Gheorghe Pop sunt scrise cu
inimă de dascăl, cu minte de cercetător ştiinţific şi cu suflet de
om al locului, având preocupări de a ameliora în permanent pe
plan spiritual zonele Maramureşului, Chioarului şi Lăpuşu-
lui”172.
În volumul omagial Gheorghe Pop – 90, unul dintre cei
mai activi şi productivi cercetători în etnografie şi folclor din
Maramureş, prof. Pamfil Bilţiu, scrie că „Gheorghe Pop a fost
un animator spiritual exemplar al cetăţii, o prezenţă extrem de
activă la toate manifestările culturale şi ştiinţifice din Baia Ma-
re, din judeţul Maramureş şi din alte localităţi din ţară”. La toa-
te avea „meritul de a-şi mobiliza colegii universitari”, dar şi
„asociaţii” dornici de afirmare în cercetările lingvistice, etno-
grafice, folclorice etc. Dascălul a fost o prezenţă activă la sesi-
unile de comunicări pe teme de etnografie şi folclor la Festiva-
lul de datini şi obiceiuri de iarnă de la Sighetu Marmaţiei, iniţi-
                                                            
172
Aurel Câmpeanu, consilier editorial la Dacia, în volumul Vocaţii filolo-
gice şi educaţionale, p. 160.
194
 

ate de prof. dr. Mihai Dăncuş, şi avându-l ca mentor pe prof.

univ. dr. docent Mihai Pop, marele etnograf şi folclorist, şi el
ctitor de „şcoală naţională” în domeniu.
Folclorul constituia – în concepţia prof. univ. dr. Ghe-
orghe Pop – o „inestimabilă avuţie”, care se cerea tezaurizată,
valorificată. În acest cadru s-a înfiinţat la Universitate Cercul
de folclor, s-a adunat, împreună cu profesorii şi studenţii, un
valoros tezaur în domeniu, păstrat în cele două arhive de fol-
clor şi dialectologie ale Facultăţii de Litere. Este notabilă şi
prezenţa sa la alcătuirea Antologiei de folclor din judeţul Ma-
ramureş, vol. I, Poezia, apărută la Baia Mare în 1980 (550 p.).
Extrem de mulţi studenţi de la Filologie şi Litere au do-
rit să semene după „chipul şi modelul lui”. Nevoia de model,
asemenea prof. univ. dr. Gheorghe Pop, i-a marcat nu numai în
studenţie, ci şi în activitatea la catedră, în studiu şi cercetare, în
autoperfecţionare.
Întrebat de unul dintre cei mai buni studenţi ai săi – po-
etul, eseistul şi publicistul V.R. Ghenceanu la cei 60 de ani ai
Profesorului în învăţământ – despre datoria de a-şi produce „în-
locuitori care să-l ajungă şi care, la o vreme să-l întreacă”, das-
călul Gheorghe Pop a pus accentul pe „etica profesională” a sa,
care, sesizată de „mulţi studenţi”, a avut un „rol educativ apre-
ciabil în pregătirea lor pentru muncă şi viaţă. Toţi au înţeles
rolul profesorului de a modela ca un sculptor, de a transmite
tinerilor studioşi, nu numai cunoştinţele care să le asigure me-
seria, ci şi un mod de gândire, de comportare în societate şi în
viaţă, în raport cu oamenii, în raport cu valorile spirituale şi
materiale ale neamului. Consider că toate generaţiile noastre de
studenţi filologi au plecat cu aceste atribute pozitive în unităţile
de învăţământ şi cultură din judeţ şi din ţară, ca prin munca de
fiecare zi să contribuie şi ei la cultivarea limbii române. Nu
puţini sunt studenţii care ne sunt tributari şi în felul cum con-
ceptul de cultură, de fenomen educaţional, metodologic şi de
cercetare ştiinţifică s-a instalat în opţiunile şi judecăţile mele de

195
 

dascăl şi de cercetător ştiinţific. Aceştia ne fac cinste la locuri-

le de muncă prin funcţii de conducere în şcoli, inspectorate, la
redacţii de tot tipul, prin apariţii editoriale didactice, ştiinţifice
sau beletristice”, fiind nominalizaţi, între alţii, Adrian Bejan,
Lotica Vaida, Ana Moldovan, Vasile Leschian, V.R.
Ghenceanu, Nicolae Scheianu, Radu Macrinici, Dorel Todea,
Aurora Puşcaşu, Ioan Es. Pop şi alţii.
Unii dintre absolvenţi au ajuns „pe treptele învăţămân-
tului universitar”. În învăţământul băimărean au ocupat catedre
Georgeta şi Constantin Corniţă, Adrian Oţoiu, Mircea Farcaş,
Crina Bud, Simona Cobîrzan, lăudând-o în mod deosebit pe
„Georgeta Căprioară (Corniţă) care se apropie cel mai mult de
profilul profesorului ei de limba română contemporană”: etică
profesională apreciată, prestigiu câştigat atât prin autoritatea
personală, cât şi ştiinţifică, nota ei de prospeţime şi omenie, de
exigenţă, dar şi de generozitate, care o face atât de stimată şi
preţuită. Profesorul ei de limba română n-a putut avea o satis-
facţie şi o bucurie mai mare decât aceea de a-i fi conducător
ştiinţific al tezei de doctorat Paradigme ale expresivităţii în
lirica populară nerituală, susţinută strălucit la Universitatea
„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca în 1997.
Educatorul trebuie „să rămână mereu student” prin do-
rinţa de a învăţa, de a şti, de a se autoperfecţiona; el trebuie să
găsească zi de zi „cartea bună, spectacolul emoţionant sau con-
certul armonios”, rolul lui fiind de a-şi spori energia creatoare,
sufletească în folosul „reînnoirii morale a oamenilor”.
În 2001, la 40 de ani de la fondarea „Almei Mater”
băimărene, ctitorul acesteia dădea publicităţii o „Scrisoare des-
chisă către colegi şi studenţi, cu viaţa şi biruinţele existenţei
academice”. Este un adevărat crez şi testament etico-
profesional, în care, între altele, sublinia: „De peste o jumătate
de veac slujesc catedra şi cuvântul din domeniul învăţământu-
lui filologic, cu credinţa celui care a vrut ca binele, frumosul şi
utilul să învingă, cu credinţa celui care a încurajat şi îndrumat

196
 

mersul atâtor generaţii de elevi şi studenţi către tainele culturii

şi ştiinţei, către tainele cunoaşterii «întâiului poet al naţiunii»
(L. Blaga), către «ce avem mai scump rămas de la părinţi» (Al.
Odobescu), către ce constituie «sufletul neamului, firea şi fiinţa
lui» (G. Coşbuc), către «însăşi floarea sufletului etnic al româ-
nismului» (M. Eminescu), către «înalta Doamnă» care este
limba română (cum ne place nouă să spunem).
Acesta este rolul cel mai frumos, mai nobil şi cel mai
compatibil cu misiunea profesorului filolog, care se va putea
continua cu succes în toate timpurile, nefiind o obligaţie, ci o
necesitate naţională, izvorâtă din dragostea celor ce au fost
educaţi în acest spirit.
În concepţia mea, a fi un bun dascăl, de orice specialita-
te ar fi, nu înseamnă numai a fi un bun specialist, a avea fişele
ultimelor noutăţi, care se comunică cu emfază calculată, ci în-
seamnă a fi şi un bun educator, un bun pedagog şi patriot, adică
a iubi până la dăruire totală Omul, tânărul care vine în şcoală
încrezător să devoreze idei, să-şi contureze personalitatea prin
«virtutea credinţei şi iubirea de adevăr», a iubi până la dăruire
totală ţara cu viitorul ei.
Nimic nu poate fi mai frumos şi mai nobil decât acele
acte ale dascălului prin care rămâne demn în faţa faptelor sale
în planul instruirii şi educării tinerilor neamului!
Mă bucur să constat că cea mai mare parte din viaţă am
trăit-o printre tinerii elevi şi studenţi – pe care îi înţeleg mai
bine şi, mi se pare că, la rândul lor, ei mă înţeleg în toată com-
plexitatea: ca profesor, ca educator, ca cercetător ştiinţific, ca
organizator al învăţământului şi ca OM. Fac această afirmaţie
cunoscând că nimeni, ca aceşti tineri, n-a decodat mai bine
«ambiguitatea» că ceea ce-i «agitaţie» în mine este, de fapt,
pasiune, avânt, viaţă, dorinţă de autodepăşire, deschidere spre
cercetarea ştiinţifică şi cultură, aspiraţie de a dărui cu generozi-
tate harul pedagogic discipolilor”!173
                                                            
173
Graiul Maramureşului, 19, dec. 2001, p. 5.
197
 

8.3. Ecumenistul

Într-o nostalgică autoprezentare, prof. univ. dr. Gheor-

ghe Pop afirma: „Sunt un fiu al Bisericii Române Unite cu Ro-
ma, Greco-Catolică, al cărei tezaur spiritual oferă punţi de sal-
vare în rătăcirile acestui veac amar şi rece. Această Biserică n-a
putut fi biruită de regimul totalitarist-ateu. Ea a trăit în subtera-
nele sufletelor, extrăgându-şi din durerea şi adâncul catacom-
belor seva întăritoare a unui creştinism purificat de martiragiile
episcopilor, preoţilor şi altor categorii de credincioşi a căror
credinţă s-a nutrit permanent din esenţele Revelaţiunii.
În cadrul acestei Biserici sunt adeptul unui ECUME-
NISM (subl. n.) aşa cum este acesta definit în Documentele
Conciliului Vatican II, cunoscând că Biserica Română Unită cu
Roma, Greco-Catolică, a dorit întotdeauna şi voieşte şi astăzi
punţi de apropiere şi legătură ori UNIRE (s.n.) spirituală în re-
laţiile interumane şi interconfesionale. Ea a făcut primul pas
spre asemenea comuniune şi unire în urmă cu mai mulţi ani,
creând şi premisele sufleteşti, culturale şi apoi educaţional-
sociale, care au putut influenţa apropierea de Vest”174.
Chiar şi în timpul regimului totalitarist-ateist, prof.
Gheorghe Pop n-a tăgăduit, n-a abdicat nicio clipă de la credin-
ţa sa de fiu al Bisericii Greco-Catolice. El şi-a consolidat
această credinţă la şcoala de la Roşiori, în timp ce frecventa
duminica şi în sărbătorile religioase de peste an, în copilărie,
slujbele de la biserică, la Şcoala Normală Unită din Oradea,
„pe care cărturarii vremii au pus-o în slujba ridicării intelectua-
le şi morale a neamului” (1934-1942), la Liceul „George Bari-
ţiu” din Cluj, la Academia Teologică de la Blaj, unde în 1946
şi-a luat licenţa în teologie cu teza Necesitatea religiei pentru
individ şi societate, în timpul cât această Biserică a supravieţuit

                                                            
174
Gheorghe Pop, Tainele vocaţiei, Arad : University Press, 2001, pp. 33-34.
198
 

în catacombele regimului comunist, care o interzisese după

1948.
Mărturie în acest sens a depus pr. ing. Simion Mesaroş,
rector emerit al Institutului Teologic de grad universitar „Ep.
dr. Alexandru Rusu” Baia Mare, care, la omagierea celor 90 de
ani ai Profesorului Gheorghe Pop, îl numea „patriarh al intelec-
tualităţii maramureşene”:
„Prof. dr. Gheorghe Pop este şi va rămâne un copac uri-
aş – scria pr. ing. Mesaroş – care s-a dezvoltat în «solul dătător
de roade al Bisericii Greco-Catolice» avându-i ca mentori, în
formarea sa religioasă şi profesională, pe «episcopii martiri Va-
leriu Traian Frenţiu şi Ioan Suciu», iar în timp ce era pedagog
la Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj l-a cunoscut şi
a lucrat sub îndrumarea episcopului martir Iuliu Hossu.
Educaţia, cultura şi credinţa sădită în sufletul său în
şcolile greco-catolice de la Oradea şi Cluj – (n.n., dar la Blaj?!)
– precum şi modelele celor trei episcopi martiri şi încă a multor
altor personalităţi eclesiale greco-catolice între care s-a format
l-au însoţit pe parcursul vieţii, până la venerabila vârstă de 90
de ani”.
Pr. ing. Simion Mesaroş amintea că ori de câte ori mon-
seniorul dr. Coriolan Tămâian, rectorul Academiei de la Ora-
dea, pe vremea când Gheorghe Pop era student acolo, venea în
Maramureş, la Baia Mare, „trăgea” în gazdă la prof. Gheorghe
Pop „chiar dacă era urmărit de securitate”.
După înfiinţarea în 1990 a Institutului Teologic de la
Baia Mare, prof. univ. dr. Gheorghe Pop „a acceptat cu multă
generozitate să se aşeze în fruntea Catedrei de Limbă şi Litera-
tură Română” a Institutului „nicio plată primind”.
Opiniile exprimate în cărţile sale Religia – suport şi
sens al existenţei (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996), În slujba
unei credinţe (Editura Cornelius, Baia Mare, 2006), ca şi multe
alte studii, articole, luări de cuvânt în faţa unor asociaţii ale ti-
nerilor greco-catolici, converg, în multe afirmaţii, spre lumina-

199
 

rea ecumenismului, a bunei comuniuni între bisericile surori –

ortodoxă şi greco-catolică.
În comunicarea „Unitatea creştină şi naţională între bi-
sericile surori în momentele mari ale destinului neamului nos-
tru”, prezentată la un simpozion dedicat Zilei Naţionale a Ro-
mânei din 30 noiembrie 2000, prof. univ. dr. Gheorghe Pop a
făcut un excurs în istorie arătând, între altele, „înfrăţirea în
destin”, în „frunte cu episcopii Ioan Lemeni, unit, de la Blaj şi
Andrei Şaguna, ortodox, de la Sibiu” la Marea Adunare din
3-15 mai 1848 de la Blaj, pentru „apărarea cauzei naţionale” a
românilor transilvăneni. Momentul „cel mai strălucitor de unire
creştină şi naţională din istoria neamului” l-a reprezentat ziua
Marii Uniri din 1918, când în Marele Sfat Naţional Român au
„figurat ca membri de drept” episcopii Iuliu Hossu, unit, şi cel
ortodox, Miron Cristea. Solidaritatea „frăţească” între episcopii
Iuliu Hossu şi Nicolae Colan (ortodox) a „salvat Catedrala or-
todoxă din Cluj”, pe care militarii honvezi horthyşti voiau s-o
ocupe după Dictatul de la Viena. La a 25-a aniversare de arhie-
reu a episcopului Iuliu Hossu (1942), episcopul Colan l-a îm-
brăţişat pe sărbătorit, rostind versurile lui Vasile Alecsandri:
„Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate/ Şi-n noi doi un suflet bate”.
În mai 1999, „românii din toate categoriile sociale şi
confesionale, fie uniţi, fie ortodocşi, au trăit vizita Papei Ioan
Paul II ca pe o mare împăcare finală între doi fraţi, care s-au
certat cândva, demult, din nu ştiu ce motive, trăind multă vre-
me fără să-şi vorbească de bine decât cu intermitenţe, dar care
constată că în acest timp nu au încetat, fiecare în felul său, să
mărturisească aceeaşi credinţă în Cristos şi că, astfel, nu au în-
cetat, de fapt, nici un moment să se iubească. Şi care, în cele
din urmă, doresc să se împace, luând întreaga lume drept mar-
tor la împăcarea lor «în Domnul»”175.
„Şi ar fi frumos şi folositor să facem împreună pocăinţă,
cu deosebire noi, Bisericile Surori – (n.n. unită şi ortodoxă) –
                                                            
175
Gheorghe Pop, Vocaţii filologice şi educaţionale, pp. 80-92.
200
 

pentru păcatele trecutului… Pocăinţa pentru păcatele trecutului

şi cunoaşterea prezentului sunt pietrele preţioase ale pregătirii
viitorului”176.
Din păcate, ierarhii celor două biserici surori (vitrege,
după 1990), s-au gâlcevit cu înverşunare, dezbinându-se în vă-
zul Lumii creştine, pentru interese avare, materiale, fiind depar-
te de a împlini dorinţa prof. univ. dr. Gheorghe Pop de a face
„împreună pocăinţă”, de a se împăca şi a se iubi ca în momen-
tele cruciale ale istoriei neamului!
La înmormântarea prof. univ. dr. Gheorghe Pop din iu-
lie 2012 au luat parte 400 de greco-catolici şi ortodocşi. Epi-
scopii Vasile Bizău al eparhiei Maramureşului şi Alexandru
Mesian al Lugojului, care au oficiat slujba, au ridicat, uimiţi,
din sprâncene, când prof. dr. Teodor Ardelean, membru în
Adunarea eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi
Sătmarului, avându-l din 1979 mentor, model şi conducător
ştiinţific al tezei de doctorat în filologie pe cel pregătit să plece
în viaţa veşnică, strălucit orator, care, în astfel de momente, îi
pune în umbră chiar şi pe unii ierarhi sau preoţi, a spus, între
altele, că Gheorghe Pop a fost şi trebuie să rămână „un Mântui-
tor al învăţământului superior” din Baia Mare. Iisus Hristos a
fost Mântuitorul şi fondatorul lumii creştine, al UNEI BISE-
RICI nedezbinate, iar Eminescu – un Mântuitor al Neamului.
De ce Profesorul nu ar rămâne în istoria Maramureşului ca un
Mântuitor al învăţământului universitar?!

8.4. Alma Mater „Gheorghe Pop”

„Sunt un fiu al «Almei Mater» băimărene de la naşte-

rea sa, în 1961, şi până în zilele noastre. În toţi aceşti ani, plină
de prospeţime şi vigoare, m-a primit cu porţile, laboratoarele şi
cărţile ştiinţei deschise. Îi aduc întregul meu omagiu pentru că
                                                            
176
Expunere prezentată în faţa membrilor AGRU şi AMC, Baia Mare, oct.
1995, în Vocaţii…, p. 141.
201
 

eu sunt parte din Ea şi Ea parte din mine. Din viaţa Ei s-a

aprins lumina vieţii mele ştiinţifice. La adăpostul grijilor Ei s-a
clădit liniştea şi climatul de muncă al devenirii mele până la
înalta treaptă de doctor în ştiinţe filologice şi profesor universi-
tar. Braţul ei a devenit scut pe scara muntelui de lumină pe care
am început să urc înainte cu 40 de ani. Cu vorbele Ei am în-
tâmpinat atâţia ctitori de şcoală filologică românească, acade-
micieni, eminenţi profesori, distinşi cercetători ştiinţifici, care,
în primele două decenii ale începutului, ne-au ajutat să dăm noi
dimensiuni şi o calitate sporită lucrurilor şi fiinţelor…”177
În cuvântul omagial la 90 de ani, conf. univ. dr. Ştefan
Vişovan scria: „Sobru, extrem de manierat, calculat, maiestuos
prin ţinută şi aură profesională, Profesorul a împrumutat din
calităţile Domniei Sale şi instituţiei pe care a condus-o,
conferindu-i credibilitate şi plasând-o printre universităţile de
prestigiu din ţară. Parafrazând versurile unuia dintre primii
noştri poeţi, ctitorul de şcoală superioară maramureşeană, pe
care-l sărbătorim astăzi cu dragoste şi recunoştinţă, ar putea
spune: «V-am dat universitate, păziţi-o şi dezvoltaţi-o ca pe un
veritabil locaş de ştiinţă». Cum s-au priceput cei care i-au ur-
mat Profesorului la cârma Universităţii să o păstreze şi să o
dezvolte se va vedea curând, la vremea clasificărilor…”178
În mediul universitar, mai ales după fuziunea din 1974,
ca şi înainte, dintre cele 2 institute – de subingineri şi pedago-
gic – n-a fost mereu „pace sub măslini.” Erau promovate cadre
cu anumite „păcate”, cum au fost inginerii Brădean, Buju, Po-
pescu, urmăriţi de Securitate pentru că făceau parte din „mişca-
rea yoghistă”, de tip Bivolaru, „importată” din Ungaria. Pe
scena universitară venise şi prof. univ. dr. Vasile Popa, un tânăr
bine pregătit în specialitatea sa minerească, cu autoritate câşti-
                                                            
177
Gheorghe Pop, Tainele vocaţiei, p. 34.
178
Ctitor de şcoală, lingvist de excepţie, profesor de aleasă omenie, în Ghe-
orghe Pop – 90. Documentar bibliografic aniversar, Biblioteca Judeţeană
„Petre Dulfu” Baia Mare, 2011, p. 25.
202
 

gată în învăţământul universitar, în organisme centrale de pla-

nificare etc. A fost numit în cele din urmă rector al Institutului
din Baia Mare. Ceea ce nu convenea altora. Lupta pentru „şe-
fii” devenise dură, cu lovituri sub centură. Între alţii, tânărul
Victor Iancu, afirmat şi ca lingvist şi ca prozator, avea pretenţii
la funcţii de conducere. Orgolios, oportunist, el se pusese bine
pe la partid şi, mai apoi, la Securitate. Văzând în prof. univ. dr.
Valeriu Palaghiţă un concurent redutabil, acesta fiind numit şi
rector al Universităţii cultural-ştiinţifice din Baia Mare, Victor
Iancu, spre a-l elimina, l-a pârât autorităţilor că a fost „deţinut
politic”! Nu au fost singurele „gâlcevi” universitare care au
fost cercetate de „brigăzi” de control de la CC al PCR, de la
judeţeana de partid.
Ori, prof. univ. dr. Gheorghe Pop nu putea ierta unor
colegi „lipsa de caracter, orgoliul găunos, oportunismul”. În
scrisoarea deschisă din 19 decembrie 2001, citată mai sus, el
mărturisea: „În tot acest răstimp am activat alături de mulţi
oameni, cu trăirile, frumuseţea gândurilor, dar şi cu frustrările
şi supărările lor… Am dispreţuit întotdeauna popularitatea ob-
ţinută prin mijloace ieftine şi cu abdicări morale; mi-e oroare
de imixtiunile politicii”. Între altele, deşi îl preţuia pe Victor
Iancu ca lingvist şi romancier, despre lucrările sale scriind elo-
gios, l-a scârbit intrarea lui, după 1989, în politică. Acesta,
vrând cu orice preţ să ajungă lider în PNŢCD, la Centru l-a
curtat pe Corneliu Coposu, ca şi aici la judeţ. Insistenţele sale
la „şefie” au stârnit un scandal compromiţător, care i-a afectat
prestigiul intelectual şi moral, prin respingerea dizgraţioasă,
acuzat fiind că a fost – şi a fost – nomenclaturist comunist,
chiar „vânător” de posturi de vârf în Cultură la judeţ.
Paradoxal, deşi avea prestigiu, fiind preţuit de şefii ju-
deţului, prof. univ. dr. Gheorghe Pop nu s-a înghesuit, cu lă-
comia şi cinismul altora din mediul universitar băimărean, la
posturi de conducere. Deşi le merita. Pasiunea lui „primordia-
lă” era aceea a Catedrei, a Cuvântului rostit, scris şi explicat.

203
 

„Mi-am constituit din Catedră un sacerdoţiu, imprimându-i, în

afară de înţelesurile ei de profesiune academică, şi demnitatea
unei filozofii de viaţă”179.
Ca fost fiu al „Almei Mater” băimărene, de la naşterea
sa şi până în ultimele clipe de viaţă, oare n-ar merita ca pe
frontispiciul instituţiei, care a depăşit 60 de ani, să fie înscris
numele „Prof. univ. dr. GHEORGHE POP”?! Cadrele medica-
le din Baia Mare pot fi luate ca pildă de respect, recunoştinţă şi
evlavie, numindu-şi Spitalul de Urgenţă „Dr. Constantin
Opriş”, cel care, la fel ca şi prof. Gheorghe Pop, a pus piatra
durabilă de ctitorie a acestei „uzine de sănătate”! De ce n-ar
face acelaşi gest de onoare şi cadrele universitare ale Almei
Mater băimărene, chiar „alipită” la Universitatea tehnică clu-
jeană?!

8.5. Cardinalul

Din tinereţe până la vârsta patriarhilor ştiinţei, prof.

univ. dr. Gheorghe Pop nu s-a ostenit nicio clipă să fie un „om
al timpului său”, indiferent cât de crude au fost vremurile poli-
tice: „A te hrăni permanent cu marile valori ale ştiinţei şi cul-
turii înseamnă a fi om al timpului tău, folositor ţie, instituţiei în
care lucrezi şi societăţii în care trăieşti”.
Toţi cei care l-au omagiat la 90 de ani – profesori uni-
versitari, oameni de cultură, prieteni, studenţi, din judeţ, din
ţară ori din străinătate – i-au reliefat meritele de profesor, edu-
cator, ctitor, cercetător ştiinţific, coleg, care a slujit cu evlavie
cuvântul Limbii Române, rostit „clar, apăsat, convingător” la
catedră, în lucrările sale de specialitate, la manifestări cultural-
ştiinţifice ale Societăţii de Ştiinţe Filologice, ale ASTREI etc.
Peste tot i s-a recunoscut aportul atât de preţios, de util,
încredinţându-i-se atribuţiile de preşedinte şi preşedinte de
onoare al Filialei Baia Mare a SSFR şi de membru în Consiliul
                                                            
179
Autoprezentare, Op. cit., pp. 34-35.
204
 

Naţional de Conducere, de preşedinte al Despărţământului AS-

TRA Baia Mare, înfiinţat de el după 1989, de membru în Con-
siliul Central şi vicepreşedinte al Asociaţiei Generale a Româ-
nilor Uniţi (AGRU), de redactor-şef al revistei Tinereţea creş-
tină şi de director al revistei Astra maramureşeană din Baia
Mare. În toate învestirile s-a dăruit cu pasiune şi ştiinţă Dască-
lul, Savantul, Omul.
Omul de ştiinţă, credinciosul greco-catolic, ecumenistul
Gheorghe Pop ştia, la vârsta senectuţii, că „nemurirea trece
prin moarte”. Că rămâne, ca moştenire, ceea ce semeni pentru
„după moarte”, iar el s-a înnobilat prin cărţi, prin idei, prin
idealuri, probând nobleţea oamenilor care se sacrifică pentru
ştiinţă.
În Autoprezentarea sa, Gheorghe Pop, rememorându-şi
anii, şi-a îndreptat gândurile şi „spre versurile lui G. Bacovia
scrise la vremea când forţa lui fizică se ofilea ca o plantă pe
care timpul vrea s-o răpună”, poetul meditând la vremea trece-
rii peste Styx: „Curg zilele spre cimitir/ Trist, una câte una,/ Şi
destrămând al vieţii fir/ Se duc pe totdeauna…/ Şi-acolo-ncet,
molcomitor,/ Se-adună în suspine/ Cu-n dor de mâine, soarta
lor,/ Cu-n dor de mine”.
Oprindu-se asupra instituţiilor de învăţământ, pe care le
„purta în suflet pe toate cărările vieţii”, la care se întorcea „în-
totdeauna când mă încearcă îndoieli sau temeri, fiori de pro-
funde şi nebănuite emoţii”, aprecia că „pelerinajul” prin aceste
şcoli a fost „ca o rugăciune înălţată din gura mamei către
Dumnezeu”, ce ducea către „sublimarea simţămintelor ce se
transmit spre înnobilare”, punându-l „pe gânduri” sau dându-i
„noi imbolduri spre zilele luminilor viitoare. „La ele mă întorc
ca la izvorul vieţii, căci din ele am primit mai multă viaţă spiri-
tuală, mai multă cunoaştere şi chemare irezistibilă cu glasul ei
fascinant «al sirenelor celeste ce l-au vrăjit pe rătăcitorul Uli-
se». Glasul sirenelor s-a îndreptat spre cercetătorul ştiinţific,
făcându-mă să găsesc răgazul de a stărui asupra cărţilor şi să

205
 

elaborez, chiar la anii senectuţii, lucrări vizând graiul maramu-

reşean şi cultivarea limbii române”180.
Câtă frumuseţe de tezaur lexical, câtă poezie inefabilă,
care fac fascinante aceste mărturisiri, lipsite de emfază şi orgo-
lii deşarte, răzbătute cinstit din autocaracterizarea care este
scrisă cu patimă testamentară!
Savantul Gheorghe Pop s-a considerat „un fiu al secolu-
lui XX”, care a trăit „momente de bucurie, de realizări pline de
satisfacţii, dar şi momente exasperante (închisoarea la Satu
Mare în 1944) sau de răzvrătire interioară inevitabilă din cauza
unor evenimente la care istoria timpului m-a făcut părtaş (Al
doilea război mondial, cedarea Ardealului de Nord şi două re-
gimuri totalitare). N-am cedat însă presiunilor acestor vremuri,
fiind călăuzit de ideea încărcată de har că în Evanghelie timpul
nu este drumul răsăritului şi apusului soarelui sau măsura acti-
vităţii şi hotărârilor umane, ci este momentul intervenţiei Stă-
pânului Timpului şi a Istoriei care ne face să ne naştem şi să
murim, să plănuim şi să înfăptuim, să «râdem» sau să «plân-
gem». Ferice de noi dacă încercările mai dificile ale istoriei, în
loc să ne descurajeze, ne întăresc şi mai mult lumina speranţei
de mai bine, angajându-ne cu şi mai multă hotărâre pe drumul
Adevărului. Angajat pe acest drum am reuşit să traversez vre-
murile ce păreau «lipsite de speranţă», când se picurau în sufle-
te realităţi amare”.
Legat de învăţământ după 1952, ca profesor de limba şi
literatura română şi inspector şcolar al fostei regiuni Baia Ma-
re, profesorul Gheorghe Pop se considera a fi şi „un fiu al mu-
nicipiului Baia Mare”, biografia sa, de peste patru decenii,
interferându-se cu istoria şcolii superioare băimărene „şi cu
multe fapte de cultură înscrise pe traiectoria acestui timp şi spa-
ţiu”, din 2000 devenind Cetăţean de onoare al Băii Mari. În
mai 2003 i s-a atribuit Certificatul de recunoaştere a contribuţi-
ei la dezvoltarea durabilă a comunităţii locale, acordat de Pri-
                                                            
180
Tainele vocaţiei, pp. 30-31.
206
 

măria Baia Mare (primar conf. univ. dr. Cristian Anghel) pen-
tru „realizări deosebite în domeniul proiectelor comunitare, în
perioada 2000-2002”.
De altfel, prof. Gheorghe Pop n-a dus lipsă de premii şi
distincţii, începând cu titlul de „Profesor fruntaş” – 1957, de
„Profesor universitar evidenţiat” – 1983, Medalia şi Diploma
de Onoare a Consiliului Mondial al Păcii – 1959, Diploma de
onoare şi Medalia jubiliară acordată de Asociaţia pentru Pace a
Religiilor din România – 1996, titlul de membru de Onoare al
Senatului Universităţii de Nord Baia Mare – 1995, Premiul
Asociaţiunii ASTRA pe anul 2002 „pentru merite deosebite în
implementarea idealurilor astriste” – 2003, Diploma de merit
ecleziastic „Ep. Dr. Alexandru Rusu” şi titlul de „Defensor
Ecclesiae Romanorum”, acordate de episcopul Ioan Şişeştean
ca „semn de preţuire pentru opera de formare a slujitorilor Bi-
sericii lui Cristos” – 2005, Medalia de Argint acordată de Uni-
versitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad – 2005 şi titlul de
DHC ale acestei universităţi – 2006, titlul de „Profesor de
Onoare” al Facultăţii de Litere Baia Mare – 2006, Diploma de
excelenţă acordată de Uniunea Regională Transcarpatia „Da-
cia” pentru „excepţionala contribuţie adusă la păstrarea valori-
lor neamului şi înfăptuirea idealului de unitate spirituală a ro-
mânilor din Transcarpatia”.
În memoria sa prodigioasă, Gheorghe Pop a păstrat, în
„inima inimii sale” aşezarea în care a văzut lumina zilei,
considerându-se a fi „un fiu dintr-un sat de pe Valea Someşu-
lui” (Roşiori, judeţul Satu Mare).
„În pragul casei, astăzi devenită muzeu – scrie el în Au-
toprezentare – mă întâmpină imaginaţia plină de duioşie a
mamei (Maria), a tatălui (Ioan)... scumpe sigilii adâncite în
salba amintirilor nepieritoare. În vatra satului, pe uliţi ori în
grădini răsar rudenii, prieteni şi colegi de joacă care-mi străjuie
şi azi anii de aur ai copilăriei”.
Ca fiu al satului, dar şi ca filolog şi cercetător al graiu-

207
 

lui, etnografiei şi folclorului din zonă şi-a transformat „casa

ocrotitoare” în Casa-muzeu din Roşiori, care-i poartă numele,
adăpostind sute de obiecte şi piese preţioase etnografice (texti-
le, lemn, ceramică, icoane pe sticlă etc.), dar şi mii de fişe dia-
lectale, importante texte folclorice, „adunate timp de jumătate
de secol ca profesor de limba română, cercetător ştiinţific, ca
educator şi organizator al învăţământului”. Ca filolog, în mu-
zeu i-a fost rezervat un „spaţiu şi ocrotire onorată cuvântului
românesc: cel scris, în aproximativ 300 de volume cu conţinut
beletristic, gospodăresc şi ştiinţific”, între care şi cele 14 cărţi
personale, atlase lingvistice etc. După propria-i mărturisire de
dragoste, „casa părintească mi-a fost şcoala cea mai scumpă a
vieţii”, în care, de la părinţi, a învăţat: înfrânarea şi mila,
dreptatea şi adevărul, recunoştinţa şi respectul, răbdarea în
necazuri, iubirea, speranţa şi tot ce-i de folos sufletului.
Profesorul Gheorghe Pop a fost un soţ şi un părinte iu-
bitor, familia sa fiind model de cinste, hărnicie, onoare, dăruire
pentru semeni, de credincioşenie.
„Cu sprijinul soţiei – Doamna Margareta (Maria), eco-
nomist – mi-am organizat biblioteca personală, unde de peste o
jumătate de veac am atelierul de studiu şi locul creaţiei. Tot cu
sprijinul dânsei o parte a veniturilor personale le-am investit în
cărţi, acoperind tot spectrul activităţii mele. În plus, în perioada
doctoratului şi a redactării unor cărţi, soţia şi copiii – Daniel şi
Răducu – m-au suplinit în rezolvarea unor probleme gospodă-
reşti. Copiii şi-au îndeplinit îndatoririle şcolare şi universitare
fără să-mi abată atenţia de la preocupările mele. Nepoţii au fost
astfel educaţi, încât atunci când se jucau în curte se atenţionau
unul pe altul: «Să nu-l deranjăm pe bunicul fiindcă studiază!»
Ţin să le mulţumesc membrilor familiei mele pentru că am
simţit şi înţelegerea lor, ceea ce m-a făcut să trec mai uşor spre
«astăzi»”.
Urmând pilda părinţilor – pe care i-au avut model în
viaţă – Daniel Gh. Pop este un reputat medic primar în Baia

208
 

Mare, un medic de o rară nobleţe sufletească, răbdător, ca şi

tatăl, în relaţiile sale cu pacienţii, studios şi la zi cu noutăţile
din ştiinţa medicală, iar Răducu Pop s-a remarcat ca un exce-
lent inginer-manager al Antreprizei de montaj-instalaţii SA, cu
sute de angajaţi, şi, totodată, un Mecena pentru multe din acţi-
unile culturale, editoriale din Baia Mare. El a fost şi sponsorul
care a editat Astra maramureşeană, materializând o idee de
interes naţional a tatălui său – Dascălul, Ctitorul, Cercetătorul,
Părintele şi Omul Gheorghe Pop, care ar fi meritat pe deplin
primirea în Academia Română.
În 8 octombrie 2011, când a fost sărbătorit la 90 de ani,
la iniţiativa prof. dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii
Judeţene „Petre Dulfu”, la sfârşitul cuvintelor de omagiere,
mulţi dintre cei peste 200 de participanţi s-au dus la masa pre-
zidiului, unde se afla şezând pe scaunul de magistru, rămas
singur, vegheat doar de dr. Coriolan Pop, nepot de la Roşiori,
urându-i cuvinte de ani mulţi cu sănătate şi putere de creaţie.
Printre ultimii m-am aflat şi eu, cunoscându-ne – eu ca proas-
păt venit la Pentru socialism, ziarist, el ca ctitor de învăţământ
superior – în toamna lui 1961. Am rămas, peste ani, buni şi
respectuoşi prieteni. Cu zâmbetul său larg, m-a îmbrăţişat şi
m-a întrebat: „Dragă Gaftone, am meritat oare eu toate aceste
titluri, de patriarh, de împărat, de magister...?!” – „Eu cred că
da şi încă, aşa cum a scris Ardelean, chiar pe cel de academici-
an!” – „Măi, voi mă măguliţi peste măsură. Mă mir că părintele
Mesaroş m-a făcut şi el «patriarh al intelectualităţii maramure-
şene». M-ar fi bucurat, ca fiu al Bisericii Greco-Catolice, să-mi
fi spus «Cardinal», un Cuvânt cu atâtea semnificaţii. Papă nu
mi-au putut spune că-i Unul la Roma, iar patriarhi sunt rari, dar
sunt ai bisericii. Ori Cardinal, Doamne ce frumos sună acest
Cuvânt!”

209
 

Bibliografie

Borbei, Aristiţa; Grigor, Ana; Pop, Liana, Documen-

tar bibliografic aniversar: Gheorghe Pop – 90, Biblioteca Ju-
deţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2011.
Ghenceanu, Vasile Radu, „În loc de postfaţă”, interviu
cu prof. univ. dr. Gheorghe Pop: Gheorghe Pop – 60 de ani în
slujba învăţământului, ştiinţei şi culturii româneşti, Editura
Universităţii de Nord Baia Mare, 2008.
Grecu, V. Victor, „Întru săvârşirea limbii române – un
ziditor şi un apostol: Gheorghe Pop”, în Foaia poporului, nr.
59-60, 2002, în volumul Gheorghe Pop – 60 de ani..., Baia
Mare, 2008.
Pop, Gheorghe, 60 de ani în slujba învăţământului, şti-
inţei şi culturii româneşti, Editura Universităţii de Nord Baia
Mare, 2008.
Pop, Gheorghe, Vocaţii filologice şi educaţionale, Bi-
blioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2002.

210
 

Capitolul IX

DRUMUL SPINOS SPRE CELEBRITATE

AUGUSTIN BUZURA
(n. 22 septembrie 1938, Berinţa, Chioar)

9.1. Romancierul, Cenzura şi Securitatea

În concepţia prozatorului Augus-

tin Buzura, „în ultimă instanţă, romanul
este personaj şi construcţie”, esenţiale
fiind „întrebările eterne ale omului şi ale
clipei în care scrii, iar nu răspunsurile, cu
atât mai mult cu cât pe acelea la marile
întrebări nu ne-a fost dat să le descope-
rim. Pot răspunde doar la întrebările mă-
runte, legate mai ales de meseria mea, dar
şi acestea sunt de mult ştiute şi repovesti-
te. Dar vreau s-o fac cu cuvintele mele, în
felul meu. Vreau să dau şi să-mi dau socoteală. Iată, în acest
context, o întrebare chinuitoare, care mi s-a pus mereu, nu nu-
mai în anii apuşi, dar şi astăzi şi, ar merita poate, să fie pomeni-
tă. În acei ani ar fi fost suficiente câteva articole, ba poate chiar
şi unul singur, într-un ziar occidental, pentru a mi se traduce
cărţile, a deveni un reper, un nume de referinţă într-un spaţiu
geografic şi intelectual infinit mai mare. Deşi nu mi-a fost fri-
că, nu am făcut-o, şi nu din convingerea, exprimată atât de lim-
pede de Kadare, că un disident se face în trei luni, pe când un
scriitor într-o viaţă, ci dintr-un simplu motiv.
Eram absolut sigur că le sunt mult mai util oamenilor
publicând aici, în ţară, decât tăindu-mi, printr-un articol vio-
lent, orice legătură cu cititorii mei fideli şi statornici. Iar apoi
211
 

făcând un calcul banal, în romane putem spune mult mai mult

decât într-un text de ziar şi asta în contextul în care nu credeam
că, pe parcursul vieţii mele va cădea comunismul”.
Nicolae Manolescu constata că „proza lui Augustin Bu-
zura are incontestabil plămâni de romancier”, iar romanele lui
Buzura „sunt nişte pătimaşe rechizitorii, uneori satirice, mai
mereu polemice, dar lipsite de culoare şi de varietate, plumbu-
rii, monotone, copleşind o imaginaţie care arde la foc mic de
un material de viaţă apăsător ca o lespede, şi deseori senzaţio-
nal. Buzura este probabil cel mai pesimist dintre scriitorii con-
temporani”181.
Alex Ştefănescu, după ce afirmă că „proza lui Augustin
Buzura exercită – şi azi – o atracţie greu de exprimat”, crede că
în opera lui „se disting câteva etape”. Prima ar fi aceea repre-
zentată de două volume de proză scurtă – Capul Bunei Speran-
ţe, 1963, şi De ce zboară vulturul?, 1966, în care „subiectele”
nu au suficientă consistenţă, dar metoda de analiză psihologică
proprie lui Augustin Buzura deja se configurează. A doua etapă
– romanele Absenţii, 1970, şi Feţele tăcerii, 1974 – îl prezintă
pe scriitor matur, definit, interesat de răsfrângerea în conştiinţa
personajelor a realităţii sociale contemporane şi convins irevo-
cabil de superioritatea romanului ca gen. Cea de-a treia etapă –
Orgolii, 1977, Vocile nopţii, 1980, şi trilogia Zidul morţii, din
care au apărut romanele Refugii, 1984, şi Drumul cenuşii, 1988
– diferă de cea anterioară doar prin manifestarea, din când în
când, a spiritului satiric, de care înainte prozatorul părea străin.
A patra etapă, inaugurată de romanul Recviem pentru nebuni şi
bestii, 1999 – şi, am adăuga, Raport asupra singurătăţii (Poli-
rom, 2009) – indică o radicalizare a viziunii critice asupra soci-
etăţii, o transformare a nemulţumirii în deznădejde şi a ironiei

                                                            
181
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de lite-
ratură, Bucureşti : Paralela 45, 2008, p. 1142.
212
 

în sarcasm182.
Augustin Buzura mărturisea – în Teroarea iluziei, O
convorbire cu Crisula Ştefănescu, ianuarie 2004 – că a avut
„un model intelectual, un model de muncă la care am ţinut
foarte mult: Rebreanu. Ţineam la ideea de muncă intelectuală.
La seriozitate. Rebreanu era de o mare seriozitate şi responsa-
bilitate morală în fiecare gest pe care îl făcea”, iar „senzaţia
recuperării – era în urmă cu lecturile, atâtea cărţi necitite la
acea vreme etc. – m-a urmărit toată viaţa”. Din acest motiv,
după ce a scris Absenţii, i-a fost teamă să-l dea la editură. „Mai
amânam. Îl întorceam pe toate feţele... Până într-o zi, când
mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus şi l-am depus la Editura
Dacia”.
Romanul Absenţii a avut „o poveste curioasă”. Criticii
literari s-au înghesuit să-l laude în revistele literare. „A fost o
surpriză, pentru că nu mă aşteptam la o astfel de reacţie”, la o
„primire atât de generoasă din partea criticii”.
Augustin Buzura a primit pentru acest roman premiul
Uniunii Scriitorilor, fiind decorat cu „Meritul cultural”. În ur-
ma „tezelor din iulie” 1971 romanul a fost interzis. Despre pro-
zator nu se scria nimic. „Eram într-o stare psihică foarte proas-
tă, mi se tăiaseră aripile şi nu ştiam de ce. Cred că atunci am
început să înţeleg mai bine lumea. Incidentul cu Absenţii a fost
un rău necesar, care m-a făcut să mă concentrez asupra meca-
nismelor politice şi sociale”. Până la retragerea din librării se
vânduseră aproape toate cele circa 30.000 de exemplare tipări-
te. „Absenţii a fost examenul meu faţă de mine însumi şi, mi-am
zis că, pentru moment, l-am trecut. Oricum, a fost încercarea
cea mai grea, care m-a hotărât definitiv pentru literatură”.
Paradoxal, în anul 1988, romanul Absenţii se afla pe o
listă cu cărţi „reinterzise”, ceea ce l-a determinat pe Augustin
Buzura să-i adreseze o scrisoare foarte dură „tov. secretar
                                                            
182
Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Bucureşti : Editura
Maşina de scris, 2005.
213
 

Constantin Olteanu” de la CC al PCR – secretar cu ideologia.

În petiţie menţiona existenţa „listei secrete” cu cărţile retrase
din biblioteci – după 18 ani de la apariţie. Considera faptul „o
aberaţie demnă de Evul Mediu”, lansând întrebarea „în numele
cărei ideologii, al cărui document de partid am fost inclus pe o
asemenea listă? Cine dă dreptul unor minţi întunecate, cu ma-
niere de grotă, să-mi pună sub semnul întrebării convingerile,
buna credinţă, patriotismul şi, nu în ultimul rând, numeroşii ani
de muncă responsabilă, cinstită, făcută adesea în condiţii care,
eufemistic, ar putea fi definite drept modeste... Prin urmare, nu
este vina mea că am fost pus în situaţia nedorită de a acţiona în
apărarea cărţilor mele... De aceea, dacă într-un timp rezonabil
romanul nu va fi reintrodus în circuitul firesc al bibliotecilor,
iar cei răspunzători de astfel de abuzuri îndrumaţi să presteze
alte munci, pe măsura calificării lor, va trebui să mai meditez şi
asupra modalităţilor ce se impun pentru a scoate la lumină atât
practicile acestea obscure, anacronice, cât şi pe autorii lor”183.
Sigur, „ideologii” în cauză, de Ev Mediu al Epocii de
Aur (?!), n-au renunţat la „indicaţiile” Cabinetului 1 sau 2 şi
s-au comportat la fel de aberant, de anacronic, de sfidător cu
Augustin Buzura. Romanele sale ulterioare au fost la fel de
„incomode”, atât pentru lectorii şi directorii de edituri, cât şi
pentru satrapii de la Cenzură şi, ulterior, de la Securitate, care
i-au alcătuit un voluminos Dosar de urmărire informativă.
Feţele tăcerii a apărut la Editura Cartea Românească în
1974, reeditat în patru ediţii – 1991, 1996, 2002 şi 2004, fiind
considerată „una dintre cele mai bune cărţi ale anului 1991”.
Alex Ştefănescu scria, la apariţia din 1991, că romanul a făcut
„procesul comunismului în timpul comunismului”, fiind ecra-
nizat în 1990 cu titlul Undeva în Est, după scenariul autorului.
Romanul a fost „scris şi rescris în timpul documentă-
rii”, coşmarul început în acest timp „s-a accentuat odată cu
terminarea cărţii”. El ar putea fi – mărturiseşte Augustin Buzu-
                                                            
183
Cluj-Napoca, 19 iulie 1988.
214
 

ra în Recurs la memorie: „Feţele tăcerii – subiectul unui roman

masiv de aventuri cu multe lichele, laşi, cinici, vanitoşi şi opor-
tunişti, cu mult zgomot şi furie, un roman cu final deschis în
care Securitatea are un rol important, fotografiind cartea şi
îngrijindu-se de soarta autorului, cum se poate vedea în acelaşi
Dosar, iar Partidul şi mai important: «Cum poate apărea o ase-
menea carte în care pe parcursul a 800 de pagini nu există nicio
vorbă bună despre colectivizare?» se întreba unul dintre refe-
renţi, membru marcant al Cepex.”
Romanul a apărut într-un tiraj redus, dar s-a vândut la
suprapreţ, fiind copiat, multiplicat în fel şi chip, „aflându-se în
permanenţă la limita dintre interdicţie şi permisiune”, cum
scria criticul Mircea Iorgulescu, care l-a prefaţat la ediţia din
1996, apărut la Editura Gramar în colecţia 100+1 Capodopere
ale romanului românesc.
„În ceea ce mă priveşte – scria Buzura – am fost mul-
ţumit o clipă şi nemulţumit o viaţă. Căci, se ştie, cea mai bună
carte este următoarea, pe care încă nu ai reuşit s-o scrii”.
Bătăliile lui Augustin Buzura cu Cenzura şi Securitatea
s-au transformat, pe parcursul celor peste două decenii şi jumă-
tate de la apariţia Absenţilor, până la ultimul roman din epoca
totalitaristă, într-un autentic „război” pentru adevăr şi liberta-
te în literatură, în romanele sale şi în publicistica sa.
După cum mărturiseşte romancierul, „bătăliile durau
adesea ani şi ani: manuscrisul romanului Orgolii s-a tipărit du-
pă 1.500 de zile de la predare şi el a însemnat înfruntări, alter-
nând concesiile cu rezistenţe îndârjite. Toate romanele mele au
o istorie fabuloasă şi destinul lor pare ficţiune”.
După terminarea Orgoliilor (1977) – roman care a fost
publicat şi în Germania, SUA, China, Ungaria, ecranizat în
anul 1981, considerat de Nicolae Manolescu ca „roman de mo-
ravuri”, iar de Dumitru Micu „romanul destinului creator” –
Augustin Buzura şi-a lăsat „din mai multe motive, doar o zi de
pauză. Sigur, în minte, romanul Vocile nopţii (1980) era „scris”,

215
 

„terminat” de mult şi nu numai el; „de obicei, mă gândesc con-

comitent la două, trei romane şi, zi de zi, adun fapte, detalii,
până am certitudinea că personajele, cu datele biografice şi psi-
hice pe care le au, se pot descurca singure în lume, fără ajutorul
meu”.
Augustin Buzura declară, în Capcanele candorii: Vocile
nopţii, că acest roman s-a născut „din furie şi a fost scris cu fu-
rie şi cu dorinţa de a dovedi că nu este cum se spunea, nu nu-
mai de la «cea mai înaltă tribună», ci şi în toată mass-media, că
altfel arăta «clasa cea mai înaltă a societăţii noastre», că şi ea,
împreună cu întreaga populaţie, era supusă unei morţi despre
care scrisesem mereu, moartea psihică: o lume crescândă
strâmb, depersonalizată, înseriată, umilită, redusă la condiţia de
unealtă de muncă”.
În 20 decembrie 1979, Buzura a pus „punct cărţii”, ca-
re, straniu, „nu a avut un drum foarte complicat”. Era ultima
carte aprobată de Marin Preda, directorul Editurii Cartea Ro-
mânească. Înainte de moartea acestuia, „Cenzura a fost mai ge-
neroasă ca de obicei”. Marile „încurcături” le-a avut romancie-
rul „abia după apariţie: mese rotunde negative, critici dure”. În
faţa acestor acuze grave, scriitorul parcă auzea „râsul lui Steli-
că: Decât să ne fure alţii ţara, mai bine o bem noi”. Sau bleste-
mul lui: „Dare-ar Dumnezeu să trăieşti numai din salar”.
Povestea romanului Refugii a început imediat după gre-
va minerilor din Valea Jiului, unde romancierul s-a documentat
şi unde „mi-am făcut o mulţime de prieteni”. L-a interesat at-
mosfera, „acea mişcare surdă, subterană, viaţa sub steaua vastei
ameninţări, din mină şi din afara ei şi, înainte de orice, adevărul
şi legenda despre liderii grevei, hăituirea oamenilor, ameninţa-
rea şi frica, mai ales frica răspândită şi cultivată cu îndărătnicie
de către putere cu ajutorul neprecupeţit al Securităţii”.
Un capitol al romanului începea cu un strigăt disperat:
„Opriţi nebunul! Opriţi nebunul, nu vă temeţi de el! Mai este
cineva treaz pe lumea asta? Opriţi nebunul!”, text publicat în

216
 

România literară şi comentat, de Anul Nou, la Europa liberă.

O discuţie foarte dură a avut loc la domiciliul prozatorului cu
„o echipă solidă a Securităţii”, desfăşurată „exact ca într-o
glumă arhicunoscută: Eu întrebam cine-i nebunul, ei răspun-
deau: «Las’ că ştim noi!»” Acest capitol n-a mai apărut în ro-
manul Drumul cenuşii, dar „a fost foarte util pentru negocieri,
deoarece istoria grevei am continuat-o şi în această ultimă carte
din ciclul neterminat Zidul morţii”. Ca şi celelalte romane, şi
Refugii şi Drumul cenuşii s-au „bucurat” de aceleaşi „tratamen-
te” aberante, fiind discutate şi răsdiscutate la aşa-zisa Direcţie a
presei din Consiliul Culturii, unde „trona” ca un cerber gata să
sfâşie orice adevăr, cel mai dur cenzor al vremii, Mihai Dulea,
zis Dulău, ajungându-se la secretarul cu propaganda al CC-
ului, chiar la Cabinetul Unu!
Lui Buzura i se ceruse, prin Editură, să elimine cam 180
de pagini, să renunţe la o scrisoare pe adresa Amnesty Interna-
tional, la capitolul cu paranoia şi să dreagă „nişte fraze mai vio-
lente” care, după lungi şi chinuitoare discuţii, le-a dres parţial,
rescriindu-le cu sinonime din „foarte generoasa” limbă română.
Întrucât timpul trecea „în defavoarea cărţii”, Augustin Buzura
s-a decis să poarte „bătălia finală” printr-o scrisoare (22 mar-
tie 1984) către directorul Editurii. În aceasta menţiona faptul că
„cursul ingerinţelor a fost escaladat în chip intolerabil”, că i
s-au atribuit, prin răstălmăciri grosolane, „tot felul de idei şi
implicaţii inexistente de fapt în cartea mea”. În aceste împreju-
rări a cerut „publicarea romanului Refugii în forma iniţială...
Este un drept al meu, de scriitor român, să nu permit niciun
amestec în elaborarea operelor mele concepute şi realizate de
mine, semnate de mine”.
Nici Drumul cenuşii n-a avut o soartă mai bună. La pu-
ţină vreme după tipărire a fost „trimis, iarăşi, spre lectură: apă-
rarea lui, imensa tensiune nervoasă m-au costat enorm”. Cărţile
lui Buzura au apărut datorită „unei rezistenţe îndârjite”. Faptul
acesta l-a convins „din nou” că „nicio bătălie nu este dinainte

217
 

pierdută, că înfruntarea cea mai dură cu autorităţile poate avea

sorţi de izbândă: trebuie să-i obligi să te respecte şi să ştie că
nu ţi-e frică”.
După 1989, Buzura a scris „destul de mult”, dar a pu-
blicat mai puţin. În proză, el se referea doar la romanul Recvi-
em pentru nebuni şi bestii (Editura Univers, Bucureşti, 1999),
publicat şi în Franţa, Anglia, Suedia, Japonia, Brazilia, SUA
etc. „Era o carte despre întrebările intime ale omului – despre
credinţă, istorie, revoltă, moarte. Am publicat-o după ce am
asistat cu umor şi detaşare la câteva tentative de înmormântare
literară”.
După publicarea Recviemului... într-un tiraj de circa
20.000 de exemplare, ştiind că aceasta este „o experienţă depă-
şită”, Buzura „trăia” într-un alt roman – Raport asupra singu-
rătăţii, „care mă sileşte să dau tot ce pot, căci de la o vârstă fie-
care frază, fiecare cuvânt, gând trebuie încredinţat hârtiei cu
convingerea sau cu spaima că ar putea să fie şi cele din urmă!”
Alex Ştefănescu afirma în Istoria literaturii române
contemporane că romanul Recviem... „s-ar putea intitula Sfârşit
de secol în România”, iar „prin intermediul mai multor sute de
pagini de o sinceritate brutală, pline de dramatism şi de deznă-
dejde, autorul îşi face cunoscut punctul de vedere în legătură cu
societatea postcomunistă românească”. Criticul îl gratula pe
protagonistul romanului – ziaristul Matei Popa, fondatorul „zi-
arului de atitudine Cronica zilei”, ca fiind „un erou al timpului
nostru”. Matei Popa trăia o profundă criză morală – fusese în-
chis şi eliberat în 21 decembrie 1989, „riscându-şi în repetate
rânduri viaţa”. Biografia lui „este nu o biografie exemplară, ci
o sinteză de biografii”. Vedea că articolele sale „nu schimbă
nimic” în lume: „Miile de articole mi se înşirau în faţă ca un
colaj banal, vechi, peste care mâna inutilităţii scria cu siguran-
ţă: ei, şi? Te implici sau nu, proporţia răului nu se modifică.
Prostia pe glob rămâne constantă, doar populaţia ei e în con-
tinuă creştere”.

218
 

„Romanul are o tensiune maximă, de la prima până la

ultima pagină. Totul este intens, răscolitor, extenuant – scrie
Alex Ştefănescu. Când Matei Popa, purtătorul de cuvânt al ro-
mancierului, oboseşte, alte personaje preiau sarcina atacării ci-
titorului cu întrebări fără răspuns, neîngăduindu-i nicio clipă să
adoarmă din punct de vedere moral. Chiar şi personajele care
dispreţuiesc morala contribuie, printr-un fel de surescitare, la
întreţinerea atmosferei de incandescentă luciditate. Uneori îţi
vine să arunci cartea din mână, dar nu pentru că te-ar plictisi, ci
fiindcă nu o mai poţi suporta”.
Referindu-se la romanele lui Augustin Buzura, poetul
Marin Sorescu observa că au „şi suflu etic, nu numai epic”, au-
torul intrând „în laboratorul tenebros, misterios şi secret al vie-
ţii în modul cel mai firesc: dând uşa secretă la perete”.
În prefaţa la Recviem... (Editura Litera, 2003), criticul
Ion Bălu sublinia că „elemente polifonice întâlnim şi în proza
anterioară a scriitorului, dar în acest roman Augustin Buzura
realizează o simfonie narativă a cărei natură muzicală apropie
Recviemul pentru nebuni şi bestii de marile creaţii ale lui Dos-
toievski: Demonii şi Fraţii Karamazov şi ale lui Thomas Mann:
Muntele Vrăjit şi Doctor Faustus”.
„Nimeni până la Buzura – scrie şi Mircea Iorgulescu în
prefaţa la Refugii (Editura Corint, 2005, colecţia Scriitori ro-
mâni) – şi nici după el nu a sondat atât de adânc şi cu atâta cu-
raj estetic abisurile şi amploarea ravagiilor dedublării şi ambi-
valenţei fiinţei într-o lume ea însăşi purtând pecetea unei psi-
hopatii generalizate”.
„Buzura are în spate o operă masivă – scria acad. Eu-
gen Simion pe o copertă interioară la Raport asupra singurătă-
ţii –, puternică estetic, şi cine vrea să judece contribuţia genera-
ţiei ’60 şi, în genere, forţa şi valoarea literaturii române postbe-
lice nu poate să facă abstracţie de epica lui. Un scriitor pe linia
realiştilor ardeleni (Slavici, Rebreanu, Pavel Dan), atent la
mişcările obscure ale individului şi, totodată, atent, foarte atent

219
 

la destinul şi psihologia noilor categorii sociale”.

Într-un interviu acordat criticului Mihai Sin în 1977,
Augustin Buzura îşi exprima opinia că în literatura română
contemporană „este încă foarte mult loc pentru romane filozo-
fice, romane de idei”, îndrăzneala civică şi artistică constând
„în a nu ocoli adevăratele drame ale zilelor noastre”. A fost un
crez de la care Augustin Buzura n-a abdicat niciodată în lupta
dură cu Cenzura, cu ideologii partidului, cu Securitatea. Pe bu-
nă dreptate, Buzura a reprezentat, încă de la Absenţii, un tip de
romancier universal, că în incisivitatea realismului cu care în-
făţişează din interior evidenţele, dramele şi secretele epocii
comuniste de la noi, el nu l-a avut ca rival nici pe Breban, Iva-
siuc, Petru Dumitriu, D.R. Popescu, Eugen Barbu etc., ci doar,
discutabil, pe Marin Preda.

9.2. „E noapte şi e frig, seniori”

„Majoritatea romanelor mele – mărturisea Augustin

Buzura în interviul «Romanul se face din talent, cultură multă,
experienţă de viaţă şi muncă până la epuizare» realizat de Ni-
colae Iliescu, publicat în Caiete critice nr. 8-9/2007 – au avut
acelaşi titlu: E frig şi e noapte, seniori, pe care cenzura mi l-a
refuzat cu îndârjire. Mai concret, Absenţii, apărut în 1970, s-a
numit la început E frig şi e noapte, seniori, cuvinte care există
undeva pe la sfârşitul cărţii. Mai târziu, i-am vândut acest titlu
lui Laurenţiu Fulga pe o prăjitură. Lui i-a fost acceptat. Titluri-
le de acum ale romanelor le-am găsit pe loc, uneori în prezenţa
cenzorului”.
Zeci de ani, Buzura s-a bătut singur cu Cenzurile, cu
agresivitatea ideologilor de la CC al PCR, cu inculturnicii – ca
Mihai Dulea, vicepreşedinte – de la Consiliul Culturii şi Educa-
ţiei Socialiste. Şi, nu de puţine ori, „cu agresivitatea colegilor,
adesea mai violenţi, mai puţin îngăduitori decât «paznicii»
noştri de tristă amintire”.

220
 

De-a lungul carierei de scriitor, Buzura a primit „mii de

scrisori. Elogioase ori injurioase”. Nu puţini dintre ei se mirau
„de duritatea textelor şi se întrebau cum se pot scrie astfel, de
ce nu izbutesc şi alţii şi, fireşte, de ce nu mă arestează”.
Buzura a ştiut, ca şi omul care a studiat medicina psihi-
atrică, cum se biruie frica, minciuna, oportunismul. El s-a lup-
tat „pentru fiecare pagină, pentru fiecare rând, pentru fiecare
cuvânt” pe care l-a considerat „important, cu greutate”.
Şi a plătit un mare preţ – două edeme cerebrale, plus o
operaţie pe cord deschis. Stresul părea neiertător cu viaţa sa,
dar nu s-a lăsat învins. Primul edem cerebral s-a produs chiar în
antecamera Elenei Ceauşescu, la care venise să protesteze pen-
tru umilirile şi bătăliile de 1.500 de zile cu Cenzura şi Securita-
tea pentru editarea Orgoliilor!
„Dacă se admite că mă aflu printre cei care au spus lu-
crurilor pe nume – afirma Augustin Buzura în Capcanele can-
dorii: Vocile nopţii – se insinuează câteodată că am greşit risi-
pind o uriaşă cantitate de energie în războiul cu cenzura... In-
conformismul constituie în literatură o condiţie necesară, dar
nu şi suficientă. E vechea şi statornica mea convingere... De
aceea am încercat să analizez situaţii şi să cercetez psihologii,
să creez destine. Am lucrat, desigur, cu «materialul» epocii, dar
am trecut de la materialitate la ficţiune... Romanele mele au
fost destul de mult traduse, iar cei ce au scris despre ele sau
mi-au acordat spaţii importante în diverse dicţionare, unele
străine, au văzut înainte de toate literatura, psihologiile, con-
flictele şi nu, să zicem, politicul, efemerul... Nu am cerut nimă-
nui să fie curajos, să strige un adevăr sau altul. Unii nu obosesc
urcând Everestul, alţii respiră greu «escaladând» primul etaj
al blocului în care locuiesc”.
Pe Buzura l-au îndurerat „suferinţele” ce le pricinuia
oamenilor regimul comunist: „M-a revoltat cât de grav leza el
demnitatea omului. Am considerat că fiecare om este unic şi
irepetabil, iar libertatea o stare dificilă, dramatică, dar de care

221
 

nu putem fi lipsiţi fără consecinţe gravisime. Asta am ţinut să

spun în cărţile mele scrise, fără simţământul că iau parte la o
competiţie şi trebuie să cuceresc un loc de frunte în ierarhia
literară. Evident, după un timp am înţeles sistemul opresiv al
totalitarismului, cum funcţiona mecanismul, iar revolta mea a
dobândit şi o bază teoretică. Dar, repet, romanele mele s-au
născut, înainte de orice, din durerea şi răzvrătirea în faţa înjo-
sirii semenului”.
Dar să „audiem”, în cadrul acestui „proces” de fasci-
nantă creaţie romanescă buzuriană şi „vocile” personajelor din
unele romane ale autorului.
Dacă în Feţele tăcerii salvarea căutată de personaje este
libertatea, în Refugii viaţa fără dragoste nu poate fi închipuită.
„Putem renunţa la orice – spune Justin, dar nu la iubire şi la
libertate”. Ioana Olaru, soţia lui Justin, „profesor în Măgura”,
se simţea umilită să cerşească ceea ce i se cuvenea: dragostea
soţului, fiind stăpânită, după despărţire, de un „conglomerat
penibil de dorinţe, eşecuri, aspiraţii amputate, o structură in-
formă, demnă de dispreţ”, plutind „conştientă între minciună şi
iluzie”. „Eu n-am curaj să mor, dar nici să trăiesc”.
Un alt personaj, din Refugii, recunoaşte că „toţi târâm
aceeaşi Cruce: a aşteptării stupide”, iar Ioana Olaru îşi caută
salvarea de sub spectrul eşecului şi de sub teroarea spaimei şi
singurătăţii: „Trebuie să mă eliberez cumva, îşi spuse. Nu-ţi
poţi contempla la nesfârşit înfrângerile, mizeria, umilinţa. Tre-
buie. Acum când nu e prea târziu”.
Ştefan Pintea din Vocile nopţii refuză tentaţiile propuse
de colegul său, muncitorul Neamţu, de „a fugi împreună în Ca-
nada sau Australia”, ori cele propuse de femeia căsătorită Lena
Filipaş, ori de Violeta, care îi oferă refugiul într-un loc pustiu,
fără oameni, pentru a căuta fericirea în afara lumii în pădurile
Braziliei sau Argentinei. Ştefan Pintea îi răspunde întristat Vio-
letei: „Nu. Dacă ai şti cât urăsc viaţa primitivă, pământul scor-
monit cu îndârjire, mizeria, foamea, aşteptarea, înjosirea la care

222
 

te coboară sărăcia. Nici un sentiment întreg, nicio urmă de

demnitate, tot ce ar putea fi frumos în tine se ofileşte şi moare...
Ce mult urăsc a nu cunoaşte, a nu prea şti”.
După părăsirea facultăţii, angajat ca muncitor, i se părea
că devine „tot mai şters, mai anonim” în mediul urban, iluzia
lui suferind un impact dur cu realitatea: „Eram convins că tre-
buie să existe un loc curat, credeam că undeva acel loc mă aş-
teaptă, acum însă eram sigur: eram obligat să mi-l curăţ. Dar
cum? Cine te aude dacă strigi?” Învinovăţit pe nedrept de an-
chetatorul Veza, Ştefan Pintea rămâne cu senzaţia amărăciunii
şi cu întrebările revoltate despre el însuşi şi despre alţii, despre
om în genere: „Ce fel de fiinţe suntem? Pledezi pentru cunoaş-
tere, însă, când ţi se oferă ocazia, o refuzi speriat. Vrei dreptate
dar, în esenţă, nu faci nimic pentru ea. Vorbeşti de adevăr, îl
cauţi, însă, când îl găseşti, ţi se face frică de el şi te porţi de
parcă nu l-ai cunoaşte. Ce fel de fiinţe suntem?”
Aşa cum spune Augustin Buzura, romanele sale „de-
pun mărturie despre un timp, un spaţiu şi o experienţă”, însă
„dincolo de imaginea unui moment şi a unui timp concret exis-
tă psihologiile, filosofia, lumea creată, întrebările eterne ale
omului care în datele lui esenţiale nu s-a schimbat de foarte
multe sute de ani. Toată marea literatură este datată şi nedatată
în acelaşi timp, toţi marii din toate timpurile ne sunt contempo-
rani, iar temele literaturii au rămas aceleaşi de când există li-
teratură”.
Indiscutabil, romanele sunt o imbatabilă probă de re-
flecţie a destinului nefast al omului în comunism, care îşi tră-
ieşte frica, eşecul, revolta, îngrădirea libertăţii, confruntarea
dură cu supravegherea şi represiunea Cenzurii şi Securităţii,
controlul vieţii intime, alienarea, drama iubirii nerealizate etc.
Ziaristul Matei Popa din Recviem pentru nebuni şi bes-
tii, torturat de Securitate, presat chiar după Revoluţie să-şi vân-
dă ziarul Cronica zilei etc., îşi asumă lupta cu răul politic şi
social-moral al „noii societăţi” postceauşiste, energic şi jertfel-

223
 

nic: „Răul este imens, profund, aşa încât trebuie tăiat foarte
adânc, dar simt totuşi că ar exista, chiar dacă nu imediat, şansa
de a învinge . Oricum, trebuie încercat, trebuie să fii împăcat că
ai făcut imposibilul. Pentru mine, a cunoaşte răul şi a nu te
strădui să-l înlături, a-l contempla pur şi simplu, este un păcat
grav, o obsesie, o nemulţumire şi o umilinţă înspăimântătoare.
Vrei, nu vrei, eşti complice, accepţi deci cu bună ştiinţă degra-
darea, umilirea şi nimic nu poate fi mai înjositor”.
După Revoluţie, Matei Popa mărturiseşte că „mă simt
mai nesigur, mai ameninţat chiar decât înainte... Oare aceasta
este lumea pentru care mi-am riscat viaţa? Unde sunt oamenii
aceia buni şi curaţi pe care îi bănuiam pretutindeni? Să fi luptat
doar pentru ca escrocii să se simtă mai liberi, să poată ame-
ninţa în voie?” Ziaristul rămâne, de-a lungul întregului roman,
indecis: nici învins, nici învingător, cu care îşi începe procesul
de conştiinţă şi rechizitoriul dur al societăţii în care trăieşte.
Augustin Buzura îşi „construieşte” romanele cu respon-
sabilitatea şi migala unui şlefuitor de pietre preţioase, de bijuti-
er sau de ilustru pictor, care se jertfesc în opera lor. La romanul
său – Raport asupra singurătăţii – asupra unor pagini a revenit
de peste douăzeci de ori! Şi-a scris romanul cu gândul care să-l
exprime „întru totul şi întocmai”, întrucât „vârsta este foarte
vulnerabilă şi nu mai am timp să corectez erorile. Sper, aşadar,
să fie cartea cea mai bună de până acum, dar mă iluzionez că
voi mai avea şansa să scriu şi un alt roman. Raport asupra sin-
gurătăţii este o poveste despre dragoste şi moarte, cele două
pulsiuni descrise de Freud, despre spaima de timp şi, în egală
măsură, despre brutalitatea istoriei”, subiectul şi personajele,
foarte complexe, greu de construit – încercate şi în Orgolii –
i-au reuşit „cu adevărat abia acum”.
Raport asupra singurătăţii a fost „un cadou” pentru
marcarea a 70 de ani de viaţă şi a circa 50 de ani de jertfire pe
altarul literaturii fără asemănare în istoria ei contemporană.
După cum a declarat Buzura într-un interviu acordat

224
 

Angelei Martin184, pe „şantier” se afla în lucru „Caietul al doi-

lea din Raport asupra singurătăţii. Dmt.: dacă mai trăiesc –
adăuga Tolstoi în fiecare însemnare din Jurnalul său din ultimii
ani. Oricât ar părea de curios, acest dmt nu mă obsedează, dar
mi-l amintesc. Scriu mai cu spor decât în anii cei mai buni, pun
şi eu pe fiecare pagină câte un dmt ca să nu încetinesc ritmul”.
Prin fire, Augustin Buzura este un brav combatant; el
n-a încetat nicio clipă „războiul cu cărţile viitoare. Am spus
deseori că scrisul este, pentru mine, un fel de victorie împotriva
rutinei, mizeriei şi, mai ales, a morţii... fiecare pagină reuşită
înseamnă un spaţiu şi un timp smuls morţii şi disperării. Aceste
izbânzi, atât de puţine şi nesigure, dau sens vieţii... De fapt te
cunoşti cu adevărat abia după ce te-ai întâlnit cu moartea şi
acest dureros contact îţi dictează mişcările următoare, proiecte-
le... Cât timp pot scrie, exist cu adevărat şi toate întâmplările
mele, bune şi rele, trăite şi auzite, capătă o justificare şi un
sens”185.
„Ca scriitor – spunea Augustin Buzura în acelaşi inter-
viu al Angelei Martin – lupţi singur nu numai cu hârtia albă, cu
necunoscutul din mediul în care trăieşti, ci şi cu incompetenţa,
brutalitatea, incultura şi rătăcirea politicii... Lupta îţi stimu-
lează toate energiile, inteligenţa. Lupta este viaţă. Şi apoi, prie-
tenii se mai schimbă, duşmanii însă niciodată. Rămân la fel de
imaginativi şi de consecvenţi. Nu doresc însă să-i înving, ci să-i
ştiu în formă. Căci lor le datorez nu puţine din victoriile mele.
Le sunt recunoscător că nu îmi dau timp să lenevesc sau să ră-
tăcesc drumul”.
„E încă frig şi e întuneric, seniori”, întrucât – aşa cum
rezuma Augustin Buzura în câteva interviuri publicate în vo-
lumul A trăi, a scrie186 – „adevărul înseamnă şi ceea ce nu ne
                                                            
184
Revista Cultura, nr. 192/25 sept. 2008.
185
Dintr-un interviu „Iepurii de odinioară au îmbrăcat blănuri de tigri” –
realizat de Alex Ştefănescu, în România literară, 9-15 mai 2001.
186
Cluj-Napoca : Limes, 2009.
225
 

convine”, „modelele trec, demodaţii rămân”, „orice succes

este, la noi, un... insucces”, „avem prea multe genii şi prea
puţină literatură”, „romanul se face din talent, cultură multă,
experienţă de viaţă şi muncă până la epuizare”.
Ce i-a adus lui Buzura Revoluţia? „O nouă generaţie
de agresori, unii mult mai murdari decât orice securist sau ac-
tivist de partid din vremea Răposatului... Ura şi prostia au de-
venit enzimele de fiecare zi. Singurele, din păcate, în această
epocă a umilinţei desăvârşite... Din păcate, începem să existăm
doar în geografie! Politicienii români, altfel plini de diplome,
dar fără carte, din clipa alegerii lor se angajează într-o piesă
penibilă în care doar ei contează...
Cât despre intelectuali... Pe ei Revoluţia i-a găsit fără
idei, fără proiecte, fără o viziune asupra viitorului. Cea mai
multă energie s-a cheltuit pe căutarea unor stăpâni şi pe întreţi-
nerea urii”187.

9.3. Buzura şi Cultura

Pe lângă talent – spunea Augustin Buzura într-un inter-

viu din 2007 – romanul se face şi cu „multă cultură”. După Ab-
senţii, el s-a angajat într-o muncă epuizantă de „recuperare” a
tot ceea ce credea că trebuie să ştie, să cunoască din cultura
românească şi mondială.
Augustin Buzura a făcut parte, încă din 1987, dintr-o
grupare europeană de scriitori, cu sediul la Amsterdam, căreia
romancierul german Günter Grass i-a dat numele de „Gulli-
ver”, el fiind unul dintre membrii fondatori, fundaţie care mili-
tează pentru libera circulaţie a oamenilor şi a ideilor.
Tot în acel an, Buzura a fost acceptat de o Agenţie de
impresariat din Elveţia care se ocupa de difuzarea cărţilor sale.
În 1981, o parte din publicistica lui din Tribuna şi alte
reviste literare şi-a adunat-o în Bloc-notes, care au produs, în
                                                            
187
„De la un zid la altul”, prefaţă la volumul A trăi, a scrie.
226
 

rândul criticilor, dar mai ales al cititorilor interesaţi de cultură,

o puternică impresie. Textele din acest volum circulau, în acea
perioadă mohorâtă pentru viaţă în general, multiplicate la xe-
rox. „Severitatea criticilor formulate în aceste texte la adresa
stilului comunist de viaţă – scrie Alex Ştefănescu în Istoria li-
teraturii române contemporane – dădea cititorilor săi sentimen-
tul accesului la adevăruri interzise, ca intransigenţa morală a
emisiunilor difuzate la postul de radio Europa liberă”. Prin gra-
vitate, prin autenticitatea trăirii, articolele lui Buzura distonau
cu textele convenţionale şi festiviste scrise de ziariştii de profe-
sie, ori de scriitori agreaţi de regimul lui Ceauşescu, cât şi de
altele libertine şi isterice din revistele de cultură ori de ziarele
de după 1989.
Acelaşi ton grav, dar sincer, acelaşi stil şi conţinut cu-
ceritor l-au avut şi textele din Tentaţia risipirii (2003), ori din
A trăi, a scrie (2009) şi din Canonul periferiei188, cuprinzând
editoriale – „scrise cu multă durere şi nelinişte” – în revista
Cultura.
În nu puţine interviuri, Augustin Buzura se „dezvinovă-
ţea” că, după 1989, şi-a sacrificat în mare măsură cariera de
prozator pentru a se ocupa de propagarea culturii române în
străinătate.
Ca să recupereze, romanul Recviem pentru nebuni şi
bestii l-a scris în nişte clinici din Viena şi SUA, pe diverse
curse aviatice, în drum spre Tokyo, Los Angeles sau Rio de
Janeiro, iar cel mai dificil capitol, în Dublin, în urma „unor
accidente nefericite” de sănătate: două edeme cerebrale, o ope-
raţie pe cord deschis la o clinică din SUA.
Buzura recunoaşte că „au existat o seamă de realizări şi
în cultură, evenimente importante în ultimii 20 de ani, dar toate
au rămas undeva în umbra politicii”. A fost profund dezamăgit,
când la întâlnirea de la Academia Română cu fostul preşedinte
al Comitetului Premiului Nobel pentru Literatură, în Aulă, au
                                                            
188
Cluj-Napoca : Limes, 2012.
227
 

fost prezenţi doar trei scriitori! „Ce pot să adaug este că la noi
se dau de dimineaţa până seara premii Nobel, fără ca nimeni
să-i cunoască de fapt pe cei din Comitetul Nobel, fără să ştie
care sunt direcţiile Academiei Suedeze, fără să ştie care este
pulsul lumii în clipa de faţă”.
Din 1990, Augustin Buzura s-a dedicat exclusiv edifi-
cării unei instituţii de Cultură, pentru promovarea Culturii ro-
mâneşti de valoare.
Aceasta a fost Fundaţia Culturală Română, care, în
timp de peste cincisprezece ani – cât a manageriat-o – şi-a în-
deplinit nobila misiune, cu diplomaţie certă, de promovare şi
difuzare a culturii şi civilizaţiei româneşti în lume. Buzura a
fost preşedintele Fundaţiei până în 2003, când, împreună cu
echipa sa, a reorganizat, pe structura ei, amplă, dar flexibilă,
Institutul Cultural Român (ICR).
„În 1990, când am înfiinţat Fundaţia Culturală Română,
am fost insultat, atacat, acuzat, calomniat de parcă eu aş fi creat
Partidul Comunist Român şi Securitatea. Mi s-a părut însă co-
rect să mă dedic construirii acelei instituţii, cu atât mai mult cu
cât aveam relaţii în lume la vremea respectivă, aveam oameni
care să mă sprijine, aşa că am mers înainte şi mi-am văzut de
treabă. Nu mi-e ruşine cu ce am făcut: o instituţie culturală de
prestigiu”189.
Fundaţia devenise, pe parcurs, recunoscută în lume. La
manifestările ei – conferinţe, simpozioane, alte evenimente de
cultură organizate în cele mai importante capitale etc. – luau
parte nu numai iluştri oameni de cultură, de ştiinţă, literaţi, ci
chiar şefi de state, diplomaţi, relaţiile acestea fiind de natură să
stimuleze cooperarea României cu alte ţări pe plan cultural.
Cu fonduri extrem de reduse de la bugetul de stat, chiar
cu propriul salariu redus, fondatorul FCR şi a ICR, mai cu
seamă cu „fondurile şi relaţiile” din lume, a edificat o instituţie
apreciată pentru „vocaţia ei diplomatică”, similară cu altele,
                                                            
189
Din interviul realizat de Angela Martin în septembrie 2008.
228
 

de mare tradiţie din multe ţări ale lumii, coagulând un mediu

creativ de cultură, formând profesionişti în domeniul adminis-
traţiei culturale. FCR a creat o editură, două mari centre de cer-
cetare, cu publicaţii proprii, numeroase reviste, unele în limbi
de circulaţie internaţională, a stabilit relaţii cu astfel de fundaţii
culturale din multe ţări ale lumii.
„Schimbarea” lui Buzura de la ICR s-a petrecut pe 17
ianuarie 2005 de către preşedintele Traian Băsescu. Cu o zi
înainte fusese la un control medical la Viena, iar în 19 ianuarie
programat pentru o foarte complicată intervenţie chirurgicală la
o clinică a Universităţii din Viena. Deşi ceruse un concediu de
câteva zile pentru predare, cu acel „râs imposibil de uitat”, Bă-
sescu i-a spus: „Nu se aprobă!”
„Lipsa de omenie m-a uluit pur şi simplu... Nici cel mai
de pe urmă activist de partid, niciun om cu o minimă cultură nu
s-ar fi purtat astfel”.
Mult mai dur a fost „cel ce l-a îndemnat (pe Băsescu)
să facă această mizerie”. Adică Horia-Roman Patapievici, cel
care, în studiile sale, terfelise originile poporului român. Iată
care este părerea „omului” pe care Traian Băsescu l-a numit,
fără să-l rumege bine, preşedinte al Institutului Cultural Român
în locul acad. Augustin Buzura: „Românii sunt o populaţie ig-
nară. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o
umbră; el nu are cheag; radiografia plaiului mioritic este ca a
fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spină-
rii”, iar „locul cadavrului Eminescu este în debara!”
Acesta era autorul moral al manevrei, „intelectualul”,
„filozoful” care, la un post TV, a declarat că Buzura e „un mare
carierist”!
Sub directoratul lui Patapievici şi a „slugilor săi”, editu-
ra mai mult nu exista, centrele de studii au fost „fugărite” la
Academie. Din toate câte au fost – mărturiseşte Augustin Bu-
zura într-un interviu realizat de Nicolae Iliescu în 2007 – a ră-
mas „turismul prietenilor celor ce conduc Institutul, câteva ac-

229
 

ţiuni gen casă de cultură de sector şi, fireşte, politica”, acesta

punându-se „în slujba unui singur om (Traian Băsescu) şi a
unui singur partid (PDL)”. Catedrele româneşti din străinătate,
care ar trebui să fie baza de la care să înceapă cunoaşterea cul-
turii şi civilizaţiei noastre, de la peste 130 existente pe vremea
lui Ceauşescu, s-au redus la vreo 30 în 2005 – sunt, aşadar,
„într-o întristătoare dispariţie”.
Întrucât acad. Augustin Buzura, preşedintele FCR, era
cu inima legat de Maramureş, de meleagul său natal, al Chioa-
rului, una dintre cele mai de seamă acţiuni ale Fundaţiei a avut
loc, din anul 1995, în acest ţinut românesc. Este vorba de
Cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie românească, la care,
pe parcursul a opt ediţii – până în 2002 – au participat peste
300 de cursanţi, oameni de litere şi cultură, diplomaţi, profe-
sori, ziarişti, medici etc.
„Oriunde în lume am umblat – declara Buzura într-un
interviu realizat de poetul şi jurnalistul, redactor-şef de la Gra-
iul Maramureşului, el însuşi susţinător al cursurilor, Gheorghe
Pârja – am întâlnit cursanţi. Mi-au vorbit cu admiraţie despre
România, despre Maramureş. Ei sunt acum difuzori activi de
cultură română”, nu numai în Europa – în Franţa, Spania, Italia,
Germania, Austria, Polonia, Suedia, Rusia, Ucraina etc., ci şi în
Japonia, Australia, în SUA. „Am afirmat în lume nu numai
Maramureşul, ci Ţara”.
Bugetul FCR era echivalentul preţului „a cinci maşini
ale SPP-ului”. Pentru Festivalul de la Washington, organizat de
Smithsonian Institute, FCR a primit de la bugetul statului doar
380.000 de dolari, „iar până la 1,2 milioane ne-am descurcat
singuri”, declara Buzura într-un interviu realizat de Alex Ştefă-
nescu în 2001. „Şi a fost cel mai mare succes românesc”. Stan-
dul României a fost vizitat de 1,1 milioane de persoane, de cir-
ca 1.000 de politicieni americani, vizionat la TV de peste 40
milioane de telespectatori, în presa americană au apărut peste
80 de articole.

230
 

Cum se ştie, din Maramureş au fost prezenţi mai mulţi

meşteri populari. A fost montată o biserică în stilul arhitecturii
cu specific local, ca o bijuterie de lemn. Au fost şi unii din
„echipă”, români şi americani, care s-au opus ducerii bisericii,
din cauza conflictului dintre ortodocşi şi greco-catolici, pe mo-
tiv că ar „înteţi tensiunile confesionale”. Biserica era opera lui
Gavrilă Hotico din Ieud, tânărul care îl moştenise pe cel mai
mare meşter în lemn nu numai din Maramureş, tatăl său,
Hotico Herenta, şi care avea peste 60 de biserici realizate. Noi
şi aspre acuze l-au „împroşcat” pe Buzura şi după acest imens
succes internaţional românesc.
„Acest succes ascunde în el o imensă tristeţe şi o imen-
să decepţie. Mă gândesc la calitatea atâtor oameni care au refu-
zat să mă ajute, deşi o puteau face. Credeau, poate, că totul este
pentru gloria mea personală... Aici eram slujbaş al statului şi
voiam, împreună cu toată echipa, să duc la bun sfârşit un lucru
care schimba ceva din imaginea aceea plină de clişee întuneca-
te a României. Să arătăm ceea ce este esenţialmente bun...
N-am făcut nimic pentru mine... nu am băgat în faţă oamenii
Fundaţiei, deşi au muncit enorm”.
În anul 2005, Augustin Buzura a reînfiinţat Fundaţia
Culturală Română, în regim privat. Sub egida acesteia s-a re-
lansat revista Cultura, al cărei redactor-şef este. Săptămână de
săptămână îşi scrie cu aceeaşi răspundere şi pasiune, ca pe
vremea Tribunei şi a Bloc-notes-ului, editorialele. Ca întotdea-
una are ochii larg deschişi şi mintea pătrunzătoare spre pro-
blemele societăţii şi culturii. Cum aprecia Angela Martin
într-un interviu din 2008, Augustin Buzura, „în proză, ca şi în
publicistică, rămâne aceeaşi conştiinţă revoltată, acelaşi condei
febril şi inspirat”. Aproape o sută din editoriale, din decembrie
2005 până în decembrie 2008, le-a publicat în volumul Cano-
nul periferiei (2012). După mai bine de 50 de ani de când pu-
blică literatură şi publicistică, „puţine pagini am scris cu mai
multă durere şi nelinişte decât editorialele din Cultura”, un fel

231
 

de „jurnal al câtorva ani trişti şi umilitori, în multe privinţe mai

umilitori decât cei prin care am trecut de la război încoace”190.
Într-un interviu realizat de Ioana Revnic191, referindu-se
la editorialele din Cultura, observând o „radicalizare a discur-
sului”, întrebat dacă scriitorul s-a transformat din umanist în
mizantrop, Buzura a răspuns: „Mai mult decât mizantrop: di-
sperat... Toate câte se petrec la noi în învăţământ, sănătate, cul-
tură, politică, mă obligă să cred că dacă mai continuăm aşa,
vom ajunge o mulţime informă. De când am intrat în UE sun-
tem mai izolaţi ca oricând. Înainte de Revoluţie, se spunea:
«Nu mă tem de ministrul culturii, ci de cultura ministrului».
Acum mă tem de cultura clasei politice, de circul primitiv care
ne coboară cu fiecare zi sub limita suportabilului. Totul este
agresivitate, ură, mizerie spirituală... Căderea continuă. Şi
atunci cum să nu fiu disperat?”
„Am vrut să-mi dovedesc mie însumi – conchide Buzu-
ra – că sunt capabil să clădesc o instituţie de cultură şi în sec-
torul privat. Şi mi-am dovedit. Acum, am încă un motiv să
continui – în primul rând de dragul oamenilor din redacţie...
Ştiind că orice rând pe care îl scriu ar putea fi ultimul, nu mă
pot gândi, din păcate, la alte refugii. Chiar dacă acum mi le do-
resc mai mult ca oricând”.

9.4. Academicianul

Satul Berinţa, unde s-a născut în 22 septembrie 1938

Augustin Buzura, cu casele răsfirate graţios pe nişte coline do-
moale, cu circa 900 de suflete, este unic în România, fiind, cre-
dem, singurul sat care a dat ţării doi academicieni: 450 locui-
tori/academician!
Un sat unde trăiau în armonie confesională atât orto-
docşi, cât şi greco-catolici. Preotul Gheorghe Gheţie făcea sluj-
                                                            
190
Din Argument, o prefaţă a cărţii.
191
România literară, decembrie 2007.
232
 

be la ambele biserici. „Acestui preot – mărturisea Buzura în

interviul realizat de Crisula Ştefănescu în Germania192 – îi da-
torez indirect foarte mult”. Era un „intelectual de clasă”. Din
cauza percheziţiilor făcute de activişti şi securişti, şi-a mutat
bogata sa bibliotecă „la noi, drept pentru care am citit enorm în
perioada respectivă”.
După ce a făcut psihiatria, fostul student Buzura şi-a
amintit că a descoperit la preot şi calitatea de a lecui „bolnavi
psihic din toată ţara”. Mai mult, preotul avea un fiu „care era
mare profesor de anatomie comparată la Facultatea de Medici-
nă Veterinară din Bucureşti”. Acesta îi spusese mamei lui Bu-
zura „să mă ducă la el, că face om din mine”.
Într-adevăr, fiul preotului, Vasile Gheţie (n. 1903), cu
specializări în medicină veterinară la Budapesta şi la Universi-
tatea din Leipzig (Germania), va primi aici titlul de Doctor Ho-
noris Causa. Apoi a devenit „Laureat al Statului Român”,
membru al Academiei Române şi titular al Academiei de Ştiin-
ţe din New York, iar şcoala unde a învăţat Augustin Buzura îi
poartă din 2003 şi numele.
Deşi mama voia ca Gusti să facă medicina, „nu de orice
fel, ci cea veterinară”, el a încercat la Filosofie. La anii lui voia
să urmeze Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” – un fel de
„fabrică de scriitori”, unii nereuşiţi niciodată. Dar dorinţele lui
n-au putut prinde aripi singure. Şi atunci a urmat Facultatea de
medicină generală din Cluj, specialitatea psihiatrie, absolvită
cu lucrarea de diplomă „Shakespeare în psihiatrie”.
N-a profesat însă ca medic, ci s-a consacrat literaturii.
Înainte de medicină, destinul i-a hărăzit lui Augustin
Buzura o viaţă aspră. Dar care i-a fost folositoare – prin mese-
riile încercate, nu puţine – pentru formarea sa ca scriitor. El a
fost funcţionar la Direcţia regională de statistică Baia Mare,
responsabil al Pieţei de alimente, s-a angajat ajutor de artificier
la mina Săsar („Atunci am văzut toate feţele morţii. M-am
                                                            
192
Ianuarie 2004.
233
 

gândit: tot nu iese nimic din mine” şi „ar fi mai bine să-mi în-
chei socotelile cu viaţa”), muncitor forestier, funcţionar la sta-
rea civilă, învăţător suplinitor la Valea Neagră – sat unde a fost
repartizat şi după absolvirea medicinii. A fost şi dactilograf la
Filiala Uniunii Scriitorilor din Cluj, unde a dormit mai multe
luni pe o uşă capitonată, pusă pe o masă, „învelit cu drapelele
patriei şi ale partidului”. După un memoriu la prim-secretarul
judeţului Cluj, Maxim Berghianu, după o verificare a unui ac-
tivist în „dormitorul” filialei, a fost angajat la Tribuna redactor
la secţia ştiinţifică.
Dacă primul academician al Berinţei, Vasile Gheţie, n-a
reuşit să-l facă medic veterinar, în schimb, luând pe un drum de
el stăpânit, Augustin Buzura a ajuns unul dintre cei mai remar-
cabili prozatori ai României, tradus în multe ţări europene, în
SUA, Brazilia, Japonia, China, fondator de instituţii culturale
naţionale de prestigiu, recunoscute în lume, membru corespon-
dent al Academiei Române în 1990 şi titular în 1992. Dacă ar fi
trăit, acad. Vasile Gheţie n-ar fi fost dezamăgit de cel pe care ar
fi vrut să-l facă „om”!
Pentru romanele sale a fost distins cu premiile Uniunii
Scriitorilor – Absenţii – 1970, Feţele tăcerii – 1974, Vocile
nopţii – 1980, premiul „Ion Creangă” al Academiei Române
pentru Orgolii – 1977, premiul Opera Omnia – 2004.
Cum am mai arătat, Augustin Buzura este membru fon-
dator al Fundaţiei Culturale Europene „Gulliver” – 1987,
membru în Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România (din
1989), preşedinte al Academiei Italiene de Cultură şi Ştiinţă,
filiala română (1992), membru de onoare al Academiei Româ-
no-Americane (2000), membru al Academiei Latinităţii (2001),
membru al Academiei Braziliene de Litere (2001), membru
corespondent al Südostteuropa Gesellschaft din München,
Germania (2001).
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu i-a acordat în
1997 titlul de Doctor Honoris Causa. Acelaşi titlu i l-a acordat

234
 

în 6 decembrie 2010 şi Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”

din Arad. Augustin Buzura este deţinătorul Ordinului brazilian
„Rio Branco” în grad de comandor şi al Ordinului naţional
„Pentru Merit” în grad de Mare Cruce.
După cum mărturisea Augustin Buzura într-o convorbi-
re din 1990, cu Eugen Simion şi Valeriu Cristea, în privinţa
arborelui său genealogic, a găsit, în pagini de istorie, că bunicul
dinspre tată a fost notar, rudele lui preoţi, învăţători până în
1579. Istoricul Ioan Cavaler de Puşcariu descrie cu lux de
amănunte blazoanele acestor „nobili de şapte pruni”, cum îi
numea Simion Bărnuţiu. Ţara Chioarului – din care provine
familia şi scriitorul academician – avea în trecutul său transil-
van cele mai multe familii nobiliare, cu blazoane, după Ţara
Făgăraşului.
Mateiu Caragiale găseşte „printre ţăranii înnobilaţi de
principele Mihail I Apaffy” membri ai familiei Buzura. „N-ar fi
exclus – afirmă scriitorul – să fie aromâni, deoarece am găsit în
Grecia şi Albania asemenea nume”. În Albania, scriitorul din
Ţara Chioarului a găsit „şi o localitate Buzur Sehu, unde există
mulţi Buzura”.
Avându-l ca model pe Liviu Rebreanu, Augustin Buzu-
ra urmează un „program pe care mi l-am făcut cu foarte mulţi
ani în urmă. Zic cu foarte mulţi, pentru că am debutat în ’60”,
adunându-se peste 50 de ani de literatură. „Din momentul în
care am conştientizat ce înseamnă răspunderea pentru fiecare
cuvânt, rareori m-am abătut de la acest drum... Cărţile mele au
apărut, toate, în multe ediţii şi s-au vândut până la ultimul
exemplar şi înainte şi după 1989”.
Augustin Buzura face parte, indubitabil, din elita repre-
zentativă a scriitorimii române, a intelectualităţii academice.
Opinia sa este că „intelectualitatea are nişte obligaţii enorme
faţă de acest popor şi faţă de acest moment istoric şi este stra-
niu că nu şi-a dat seama că încă se mai operează cu mijloace
vechi, ale ceauşismului. Un intelectual prin definiţie este în
opoziţie, dar eu înţeleg opoziţia cu totul altfel, nu strigând toa-
tă ziua «jos, jos, jos!» sau «nu, nu, nu!» ci dând soluţii, propu-

235
 

nând altceva în loc şi nu cu violenţă, nu agresând, anulând,

ponegrind, ci cu mijloacele oricărui intelectual”, construind.
Scriitorul a declarat că nu-i este frică de moarte – a sim-
ţit-o direct, nemijlocit, de trei ori – dar „nu-mi este în fire să
mă menajez. Efortul şi intensitatea mă ţin în viaţă. Ştiu foarte
bine că merge alături de mine. De două ori am văzut-o şi ea,
Moartea, m-a păsuit, a amânat întâlnirea decisivă. Fiindcă n-am
nicio îndoială că Cineva, acolo, Foarte Sus, mă iubeşte.
Iubire de care, însă, nu pot abuza. Dar există o conexiu-
ne între viaţă şi demnitate. Cred că în ciuda acelei vecinătăţi şi
a timpului atât de drămuit am foarte multe de spus. Mai ales în
literatură. Căci politică am făcut încă de pe vremea când unii
din cei care se erijează azi în mari procurori nu aveau curajul să
iasă la bătaie, drept pentru care nu mă interesează s-o fac decât
în felul meu”.
Deşi i-a vândut pe o prăjitură lui Laurenţiu Fulga titlul
refuzat de cenzură, nu şi l-a scos din cap. În 15 februarie 1990
a avut loc, la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, premie-
ra piesei E frig şi e noapte, seniori!

Bibliografie

Buzura, Augustin, A trăi, a scrie, Cluj-Napoca : Li-

mes, 2009.
Buzura, Augustin, Canonul periferiei, Cluj-Napoca :
Limes, 2012.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii româ-
ne, Bucureşti : Paralela 45, 2008.
Simuţ, Ion, Augustin Buzura, monografie, Braşov : Au-
la, 2001.
Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contempo-
rane. 1941-2000, Bucureşti : Editura Maşina de scris, 2005.

236
 

Capitolul X

ENCICLOPEDISTUL DE LA MUZEU
MIHAI DĂNCUŞ
(n. 10 februarie 1942, Botiza)

10.1. Antecesorii

Prof. dr. Mihai Dăncuş este

fiul parohului greco-catolic Grigore
Dăncuş şi al Irinei, originari din ma-
rele neam al Dăncuşenilor din Ieud,
neam şi aşezare cu vechi tradiţii no-
biliare. Născut în Botiza, unde tatăl
său era păstor de suflete, el şi-a ex-
primat mereu mândria de a fi succe-
sorul demn al marilor şi străluciţilor
intelectuali ieudeni: din familia
Mihalyi de Apşa, academicienii Ioan
şi Victor, ai marilor patrioţi unionişti şi cărturari Ioan Bilţiu-
Dăncuş, Titus Bilţiu-Dăncuş, Gheorghe Dăncuş, Traian Bilţiu-
Dăncuş.
Vicarul greco-catolic al Maramureşului, dr. Tit Bud,
scria că „ieudenii sunt un popor credincios şi iubitor de carte”,
iar dintr-un asemenea „popor” nu putea decât să se nască o elită
intelectuală, cu faimă de ctitorie în istoria Maramureşului şi a
Ardealului, a ţării româneşti de după Marea Unire din 1918,
între care se numără şi Mihai Dăncuş.
Pe tot parcursul urcării sale, pe merite incontestabile, pe
scara ierarhiilor demnitare, Mihai Dăncuş s-a aplecat cu smere-
nie la icoana antecesorilor săi, ferindu-se de laudele deşarte, de
orgoliile care îi copleşesc, ipocrit, pe cei care cred că de la ei
„începe istoria” ctitoriilor, luate în „stăpânire” prin numire sau
237
 

alegere profesională. Uneori, cum se întâmplă lucrurile în pre-

zent, şi prin veleitate şi lichelism politic.
Dovadă peremptorie sunt mărturisirile din volumul Mu-
zeul Etnografic al Maramureşului. Valori ale culturii populare
maramureşene193, în care dr. Mihai Dăncuş, oprindu-se la isto-
ria naşterii ideii de muzeu, scrie că Asociaţiunea pentru cultura
poporului român din Maramureş, întemeiată la 13 decembrie
1860, „reprezenta şi nucleul primului muzeu al zonei”, iar de-
zideratul principal al acestei asociaţiuni – creată cu un an înain-
te de ASTRA sibiană – a fost emanciparea culturală şi naţiona-
lă, păstrarea, conservarea şi transmiterea „elementelor de iden-
titate cultural-naţional locală”, „trezirea conştiinţei naţionale”.
Din comitetul Asociaţiunii făcea parte şi „primul doctor
în drept” din Maramureş, viitorul academician, autorul Diplo-
melor maramureşene, Ioan Mihalyi de Apşa. Pe lângă studiile
juridice, el poseda temeinice cunoştinţe de istorie, arheologie,
numismatică, arhivistică etc. Pasionat nu numai de drept, Ioan
Mihalyi de Apşa, juristul Comitatului, a străbătut satele Mara-
mureşului adunând nu numai diplome (pergamente din secolele
XIV-XV), ci şi piese arheologice, numismatice, istorice etc.,
realizând „în casa proprie un muzeu de mare valoare”.
În 1899, un grup de intelectuali maghiari şi români –
Szilágyi István, viitor membru al Academiei Maghiare, coor-
donator şi redactor-şef al unei ample monografii despre Mara-
mureş (Budapesta, 1876), Várady Gábor, „eroul” de la 1848,
Ioan Mihalyi, vicarul Tit Bud etc. au creat Asociaţia ce avea să
fondeze un muzeu de istorie şi istorie naturală. În prefaţa la
Anuarul Muzeului (Sighet, 1905), Váradi Gábor sublinia rolul
şi meritele lui Szilágyi şi Mihalyi în elaborarea Monografiei,
dar şi în organizarea Societăţii pentru Muzeu şi a muzeului
propriu-zis. În şedinţa festivă a Societăţii din 1883, dr. Ioan
Mihalyi şi-a prezentat valoroasa colecţie de antichităţi, „care ar
face cinstea oricărui muzeu” – şi care, de altfel, este „nucleul
                                                            
193
Sighetu Marmaţiei, 2000.
238
 

primului Muzeu din Maramureş”. Statutele Societăţii pentru

muzeu au fost elaborate în 1873, trimise la Budapesta spre
aprobare, venită mai târziu. După cum menţionează prof. dr.
Mihai Dăncuş – „contribuţia lui Szilágyi István rămâne ca
esenţială”194.
Alte file prestigioase în istoria muzeografiei din Mara-
mureş a scris prof. Gheorghe Vornicu (1892-1977), venit în
judeţ din Regat, după Marea Unire, ca profesor de geografie şi
istorie la Şcoala normală de învăţători din Sighet.
Aşa cum scrie dr. Mihai Dăncuş în Muzeul Etnografic
al Maramureşului şi datorită impulsului ASTREI sighetene,
din iniţiativa prof. Vornicu, începând cu 1921, se declanşează o
„amplă acţiune de organizare a unui muzeu etnografic al Ma-
ramureşului”. Eforturile acestuia fiind încununate de succes în
1926, cu „ocazia Congresului profesorilor de geografie din
România”, ţinut la Sighet, prezidat de savantul Simion Mehe-
dinţi. Cu acest prilej, în Palatul Culturii se inaugurează Muzeul
Etnografic Maramureşean, care – după cum aprecia acad. Si-
mion Mehedinţi – „a fost un moment unic” în dezvoltarea
Congresului, „o operă de reală însemnătate”. „Generaţia risipi-
toare de azi nu poate preţui cum se cuvine opera începută în
Sighetul cufundat sub atâtea aluviuni eterogene”. Doar „urma-
şii vor pomeni cu adâncă recunoştinţă numele tuturor celor care
au sprijinit pe culegătorul cel vrednic al documentelor etnogra-
fice din Maramureş şi vor osândi fără nicio cruţare pe cei care
vor fi rămas nepăsători în acest greu moment al vieţii poporului
nostru”.
Prof. dr. Mihai Dăncuş este „unul dintre acei urmaşi”,
care n-a ostenit să laude, să omagieze – la Sighet şi pe unde a
povestit cu harul său fermecător – pe „întemeietorul” primului
muzeu adevărat etnografic, cu secţii de păcurărit-păstorit, obi-
ceiuri casnice, industrie casnică şi artă bisericească etc. Muzeul
                                                            
194
„Academicianul maghiar Szilágyi István – spirit enciclopedic şi mare
umanist”, în Acta Musei Maramorosiensis, vol. II/2004, pp. 227-229.
239
 

şi-a propus să fie „păstrător al tezaurului sufletesc al poporului

român din Maramureş, informator şi educator artistic al publi-
cului vizitator”.
Cu o întrerupere de aproape un deceniu şi jumătate, da-
torată ocupaţiei horthyste şi vicisitudinilor istorice, de „ocupa-
ţie” sovietică, comunistă, Muzeul Maramureşului a fost reînfi-
inţat în 1954, sarcina reorganizării fiindu-i încredinţată de auto-
rităţile sighetene de partid şi de stat lui Francisc Nistor (1908-
1997).
Ca şi faţă de ceilalţi contributori la mişcarea muzeistică,
prof. dr. Mihai Dăncuş îi aduce un mişcător omagiu „directoru-
lui întemeietor al Muzeului Maramureşului Francisc Nistor” la
95 de ani de la naştere, marcat în 2003195.
Vrednicul urmaş al „directorului întemeietor”, prof. dr.
Mihai Dăncuş spune despre Francisc Nistor că „soarta i-a fost
favorabilă, lucrând în domenii care i-au fost dragi – aproape o
jumătate de secol – care i-au fost aproape de inimă şi suflet şi
în care s-a regăsit cu sensibilitate”. Francisc Nistor a fost un
loial colaborator al lui Dimitrie Gusti. El s-a ocupat, împreună
cu tânărul cercetător în folclor şi etnografie Mihai Pop, şi cu
pictorul Traian Bilţiu-Dăncuş, de transferarea şi restaurarea
Bisericii de lemn din Dragomireşti, în 1936, la Muzeul Satului
din Bucureşti.
La îndemnul prietenului său, prof. Gheorghe Dăncuş
(1906-1967), recunoscut folclorist şi publicist, redactor la Tri-
buna Ardealului sub ocupaţia horthystă, directorul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei (1950-1967), Francisc Nistor stră-
bate satele Maramureşului, începând din 1954 şi până în 1957,
„culegând”, printr-o riguroasă selecţie, piese etnografice şi de
artă populară de mare valoare. Acestea se vor constitui „în co-
lecţiile ce vor forma viitorul muzeu”.
În 1957, împreună cu arh. Peter Dezideriu, Francisc
Nistor deschide „prima expoziţie a muzeului”. După zece ani,
                                                            
195
Acta Musei Maramorosiensis, vol. II/2004, pp. 209-212.
240
 

în 1968, Francisc Nistor a propus organizarea Muzeului Etno-

grafic cu expunere pavilionară şi în aer liber. După repetate
discuţii şi controverse cu autorităţile locale şi cu unii specia-
lişti, proiectul se realizează în 26 decembrie 1971 – expoziţia
de bază şi din 1974 Muzeul în aer liber pe dealul Doboieş.
De-a lungul a peste 50 de ani, Francisc Nistor a realizat
o „adevărată arhivă fotografică”, un domeniu „care-i era cel
mai apropiat şi mai drag” – arta fotografică. Aceasta „oferea ima-
gini excepţionale pentru expoziţii şi albume”, care întregeau
armonios „imaginea muzeală despre Maramureş”. De altfel,
Francisc Nistor a tipărit mai multe lucrări-albume despre sculp-
tura şi arhitectura populară din zona etnografică Maramureş, cu
măştile populare şi jocurile cu măşti, creaţii şi creatori popu-
lari, poarta maramureşeană, plaiuri maramureşene şi altele.
Imaginea lui Francisc Nistor a rămas aureolată de teza-
ure etnografice, întruchipând chipul „directorului întemeietor al
Muzeului Maramureşului”, pe care prof. dr. Mihai Dăncuş şi
l-a apropiat de inimă, ca un demn şi vrednic urmaş.

10.2. „Proiectul Dăncuş”

Mergând cu paşi fermi pe urmele de glorie ale antece-

sorilor săi, Mihai Dăncuş, luându-i ca model, nutrindu-se din
tot ce a fost valoros în opera lor muzeistică, s-a înscris firesc în
elita intelectuală performantă a Maramureşului. El şi-a asumat
un mare proiect de înnobilare a Muzeului Maramureşului, con-
ferindu-i, pe parcursul celor peste 40 de ani de manageriat, nu
numai un specific local, ci şi faimă naţională şi internaţională.
Încă de la deschiderea Expoziţiei de bază a Muzeului
Etnografic din decembrie 1971, el a reluat o idee mai veche a
lui Francisc Nistor: înfiinţarea unui Muzeu în aer liber.
Proiectul său a fost prezentat în primăvara anului 1974
în faţa unei comisii de specialitate din Bucureşti, ca teză de
atestare pe post de muzeograf etnograf. Comisia, formată din
remarcabili cercetători muzeografi, profesori universitari în et-
241
 

nografie, muzeistică şi arhitectură populară, a fost încântată de

„proiectul Dăncuş”, prevăzându-i un mare viitor. Aceasta a
devenit tematica Muzeului Arhitecturii Populare Maramureşe-
ne – principalul instrument de lucru pentru edificarea Muzeului
Maramureşului, utilă şi în prezent.
Expoziţia etnografică a fost reorganizată pe secţii, într-o
concepţie modernă de Mihai Dăncuş şi valoroşii săi colabora-
tori. Miilor de vizitatori din ţară şi străinătate li se oferea posi-
bilitatea cunoaşterii, în sălile dispuse în circuit deschis, a prin-
cipalelor categorii ale culturii şi civilizaţiei maramureşene:
ocupaţiile primare şi principale, păstoritul şi creşterea animale-
lor, mobilierul ţărănesc, textile de interior, portul popular al
românilor şi ucrainenilor, ceramica de Săcel, „de factură neobi-
zantină, smălţuită şi zgrafitată”, ca şi din alte centre ceramice, o
bogată expoziţie de măşti, icoane pe sticlă şi pe lemn etc.
Dacă la angajarea în Muzeu a lui Mihai Dăncuş, institu-
ţia avea câteva mii de obiecte, un inventar recent dovedeşte că,
pe parcursul anilor, sub directoratul său, cu sprijinul soţiei Ioa-
na Dăncuş şi al muzeografilor, numărul acestor piese de tezaur
depăşeşte astăzi 23.000.
După cum recunoştea prof. dr. Mihai Dăncuş – şi recu-
noaşterea nu este numai personală, ci şi a multor muzeografi
din ţară şi din lume – Muzeul Etnografic al Maramureşului, cu
secţia pavilionară şi în aer liber, respectiv Muzeul Satului Ma-
ramureşean, „este considerat ca unul din cele mai prestigioase
din România, cu aprecieri pe plan internaţional”196.
Marea sa operă muzeistică este crearea Muzeului Satu-
lui Maramureşean – numit de „primarul”, cum îi place să se
recomande unor vizitatori, „satul primordial” al Maramureşu-
lui, ori de alţii Muzeul civilizaţiei şi culturii populare. Acesta
s-a inaugurat la 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Inter-
naţionale a Muzeelor, sub egida Consiliului Naţional Român
ICOM. Au fost prezenţi la festivitate peste 70 de directori de
                                                            
196
Graiul Maramureşului, 5 august 2009, p. 9.
242
 

muzee din ţară, zeci de muzeografi de specialitate şi mii de ma-

ramureşeni veniţi de pe toate văile, să vadă „satul lui Dăncuş”.
Proiectul său, elaborat în anii 1972-1974 – şi avizat de
Comisia centrală din care au făcut parte profesorii Mihai Pop,
Paul Petrescu, dr. Botiş Zderciuc, prof. Radu Florescu, dr.
Georgiana Stoica, dr. Cornel Ieremie (Sibiu), dr. Ioan Vlăduţiu
– a prins viaţă, cu răbdarea şi tenacitatea herculeană a ctitoru-
lui. În acest răstimp, Mihai Dăncuş şi-a completat proiectul
iniţial cu lucrarea Peisagistica Muzeului satului maramure-
şean, conturându-se ideea nu numai ca muzeu al arhitecturii
populare, ci – după adâncirea „cercetărilor şi a convingerii”
autorului – a unui muzeu în toată complexitatea civilizaţiei şi
culturii rurale, într-o perspectivă diacronică, aşa cum obiectele
au fost găsite in situ. Şi „modelul său teoretic”, din 1981, s-a
dezvoltat, încât în prezent chiar că are înfăţişarea unui „sat
primordial” maramureşean, creând impresia „unui sat cu speci-
fic zonal care a evoluat de la cel de tip „răsfirat” şi „risipit”
prin „rotirea” nucleelor iniţiale, la unul de tip „adunat”197.
Structura intimă a „satului lui Dăncuş” este alcătuită
din uliţe drepte (principale), dar şi întortocheate, poteci şi
„prilazuri”, porţi, care converg spre un promontoriu pe care, ca
în toate satele din Maramureş, este aşezată o biserică din On-
ceşti, din secolul al XVI-lea – cea mai veche construcţie con-
servată în muzeu.
„În cadrul satului-muzeu – arată dr. Mihai Dăncuş în
lucrarea pomenită – casele şi gospodăriile au fost grupate pe
principalele subzone ale Maramureşului istoric (Cosău-Mara şi
Iza inferioară până la Strâmtura, Iza mijlocie, Vişeu-Borşa,
subzona Tisei şi a bazinului Ruscova)”.
Cât priveşte valoarea colecţiilor adunate „cu grijă,
competenţă şi pasiune de-a lungul a peste 40 de ani” de către
prof. dr. Mihai Dăncuş şi colaboratorii săi, este suficient să
                                                            
197
Dr. Mihai Dăncuş, Muzeul Etnografic al Maramureşului, Sighetu Mar-
maţiei, 2000, p. 22.
243
 

menţionăm că peste 20 de monumente restaurate în Muzeul de

pe Doboieş poartă inscripţii în limba latină sau în limba română
(scrise cu caractere chirilice). Acestea consemnează, pe lângă
data certă de construire, şi nume de proprietari, de meşteri, de
demnitari locali şi preoţi, uneori şi evenimente, totul într-o
limbă care în sine este şi ea de monument.
Cum menţiona dr. Mihai Dăncuş – în interviul realizat
de Florentin Năsui în 2009 – „Muzeul din Sighet conservă cele
mai vechi monumente de pe teritoriul naţional şi din zona Cen-
trală şi de Sud-Est a Europei. Am reuşit ca din cele peste 700
de case datate şi databile să restaurăm peste 35, cu anexele spe-
cifice. Din păcate nu am fost înţeleşi pe parcursul a peste 40 de
ani” de către conducătorii şi demnitarii care hotărau destinele
zonei. Motiv pentru care „multe din valorile existente, din do-
vezile noastre identitare, iată, au dispărut aproape cu desăvârşi-
re din satele Maramureşului”, unele fiind „exportate” în state
europene.
În proiectul tematic din 1972-1974, de organizare a
Muzeului în aer liber, prof. dr. Mihai Dăncuş a cuprins şi un
sector în care să fie prezentate şi instalaţiile tehnice acţionate
hidraulic. Cum admirabil spunea prof. univ. dr. docent Mihai
Pop – mentor şi prieten fără rezerve al lui Mihai Dăncuş – „un
sat nu trăieşte numai prin lăcaşurile de cult”, prin gospodărie şi
case individuale, ci şi „în acele instituţii comunitare care apar-
ţin unui neam sau chiar unor comunităţi săteşti întregi”, cum au
fost morile, pivele, vâltorile etc. De aici şi „importanţa şi nece-
sitatea prezentării lor în muzeu”. Fapt pentru care directorul
Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, dr. Mihai
Dăncuş, bătăios şi neînduplecat în faţa autorităţilor sau dificul-
tăţilor de ordin financiar, a înaintat acestora cel puţin trei pro-
iecte „pentru împlinirea acestui deziderat atât de important”.
Până la urmă, proiectul „Sectorul de instalaţii tehnice
acţionate hidraulic” a obţinut un „grant european”, câştigat de
Muzeu, implementându-se în parteneriat cu Vest Telemark

244
 

Museum din Norvegia şi Consiliul Judeţean Maramureş, valoa-

rea integrală a acestuia fiind de 644.500 euro. În terenul muze-
ului s-a creat „pârâul morii” – apa fiind adusă din Ronişoara –,
pe care s-au amplasat Moara din Ieud (datată din 1570-1571) şi
cea a lui Moiş din Berbeşti (1912), mai multe vâltori, pive cu
ciocane, această „nouă zonă culturală” din muzeu putând de-
veni şi o „splendidă zonă de agrement”.
Ca muzeograf, creator de proiecte cu o viziune holisti-
că, dar şi ca manager de muzeu, Mihai Dăncuş s-a confruntat
nu o dată cu dificultăţi financiare. Dar mai ales cu mentalităţi
obtuze, cu răutatea şi ignoranţa unor „demnitari” ai vremii, cu
inculturnicii timpului. Chiar în vremea amenajărilor la expozi-
ţia pavilionară, „cenzura” politică şi culturală, ca să facă dova-
da „intransigenţei şi vigilenţei”, a eliminat din tematică repre-
zentarea fenomenului religios (obiceiuri creştine, arhitectura
bisericească, arta, chiar denumită „artă străveche românească”),
precum şi a existenţei comunităţilor româneşti din dreapta Tisei
(din Ucraina subcarpatică). Interdicţii au fost şi în ceea ce pri-
veşte statisticile de la recensămintele populaţiei, preponderenţa
greco-catolicilor etc., fiind admise doar „obiecte de sorginte
laică, profană, cu rădăcini precreştine”. Abia după 1989 piesele
interzise şi-au găsit locul binemeritat în colecţiile Muzeului.
Pe lângă casele româneşti, muzeul s-a îmbogăţit şi cu
case ale unor minorităţi etnice din Maramureş, între care o casă
evreiască din Bârsana, una maghiară din Câmpulung la Tisa şi
alta ucraineană (ruteană) din Poienile de Sub Munte.
Prof. dr. Mihai Dăncuş şi-a probat virtuţile sale de ctito-
rie muzeistică prin impulsionarea creării unor muzee locale sau
a unor case conservate in situ, între care amintim Muzeul Et-
nografic din Vişeu de Sus, Muzeele săteşti din Bârsana şi Ieud.
Muzeul a achiziţionat şi organizat Casa-muzeu a celebrului
meşter popular Ioan Stan Pătraş din Săpânţa, a transformat în
muzeu etnografic sătesc „Casa Kazar” (grafician) din Vadu Izei
şi „Casa Lazăr” din Giuleşti.

245
 

O deosebită grijă şi pasiune profesională a învestit în

amenajarea Casei-muzeu „Acad. dr. Ioan Mihalyi de Apşa” din
Sighetu Marmaţiei, unul din fondatorii de început ai Muzeului
Maramureşului. Dr. Mihai Dăncuş, în consens cu dorinţa dom-
nişoarei Lucia Mihalyi de Apşa, a transformat această casă, cu
un glorios trecut istoric, într-o instituţie de larg prestigiu şi in-
teres ştiinţific naţional. Era şi normal, fiindcă aici acad. Ioan
Mihalyi convoca „intelighenţia română din Maramureş” (pre-
oţi, învăţători, jurişti), aici se luau decizii hotărâtoare pentru
soarta românilor din judeţ. Aici se înfiinţase Societatea de lec-
tură „Dragoşiana” în 1867.
În 16 mai 2009 se lansa, în premieră, celebra operă Di-
plome maramureşene din secolul XIV-XV, ediţia a IV-a, prima
în limba română, editată de Societatea „Dragoş Vodă” din
Cluj-Napoca, în acest „sanctuar al culturii române”, care este
Casa-muzeu a academicianului Ioan Mihalyi de Apşa. „Aici a
fost amenajată o expoziţie de istorie a culturii în încăperile cu
mobilierul de epocă”, mărturiile vieţii de familie „a celui care –
după cum declara Mihai Dăncuş – în 1900 a reuşit să dea tipa-
rului această monumentală operă fără de care nu se poate scrie
istoria neamului românesc”.
Începând din februarie 1987 şi pe parcursul anilor ur-
mători – după ce profesorului Elie Wiesel, fiu al Sighetului, i
s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace (1986) – muzeograful
director Mihai Dăncuş a făcut demersuri la foruri locale şi cen-
trale pentru a statua casa în care s-a născut laureatul ca o „casă
muzeu”. În 22 iulie 1994 lui Elie Wiesel i-a fost acordat titlul
de Cetăţean de onoare al Sighetului, iar casa unde s-a născut
acesta în 1928 a fost modernizată şi reabilitată în Casa-muzeu
„Elie Wiesel” – Muzeul Culturii Evreieşti din Maramureş, re-
per important pentru istoria evreilor din zonă, vizitată anual de
circa 3.000 de cercetători, evrei din Israel şi din alte ţări euro-
pene, din SUA, de români şi străini. Această „aşezare” muzeală

246
 

este patronată de Muzeul Maramureşului, fiind fondată după un

proiect al dr. Mihai Dăncuş.
Indiscutabil, Casa-muzeu „Elie Wiesel” prezintă un real
interes prin documentele, actele, imaginile, cărţile etc. expuse.
Credem însă că o imagine reală, apropiată de un adevăr istoric
indubitabil, ar trebui întregită şi cu dovezi la fel de reale, de-
spre modul de „împroprietărire” cu munţi, păduri, averi ale
unor necăjite familii de români, ignorante şi încrezătoare în
„buna-credinţă” a unor evrei veroşi, afacerişti şi speculanţi. Pe
nimeni, nici pe români, unguri sau evrei, n-ar trebui să-i „jig-
nească” înfăţişarea istoriei aşa cum a fost şi a rămas în imagi-
narul real maramureşean.
Datorită prestigiului dr. Mihai Dăncuş, Muzeul Mara-
mureşului a devenit o marcă în peisajul muzeisticii naţionale.
Aici s-a ţinut a 15-a Conferinţă a Asociaţiei Europene a Mu-
zeelor în Aer Liber sub egida UNESCO şi ICOM. Tot aici, la
sfârşitul lunii iunie 2000, un grup de peste 30 de experţi şi cer-
cetători în etnografie, conservare şi restaurare de monumente
istorice din Franţa, Suedia, Spania, Polonia, Lituania, Ucraina
şi Turcia au desfăşurat lucrările Conferinţei europene „Drumul
lemnului în Europa”, sub patronajul Diviziei de Patrimoniu din
cadrul Consiliului Europei. După ce au vizitat biserici de lemn,
Cimitirul vesel din Săpânţa, Muzeul satului din Baia Mare şi
Sighet, oaspeţii – în dialogul amplu şi viu disputat cu directorul
dr. Mihai Dăncuş – au conturat proiecte şi colaborări vizând
protecţia patrimoniului din lemn din Maramureş, calificat de
experţi ca „unic prin construcţie, arhitectură, pictură religioasă
între monumentele istorice şi de cult din Europa”.
În acelaşi an, la jumătatea lunii septembrie, Muzeul
Maramureşului a fost gazda dezbaterii cu tema: „Interferenţe
culturale în Centrul geografic al Europei. Modalităţi de repre-
zentare a minorităţilor naţionale în muzeele în aer liber”, la ca-
re au participat reprezentanţi ai etniilor ucraineană, maghiară şi
evreiască din Ucraina, Ungaria şi Israel. Prof. dr. Mihai

247
 

Dăncuş, amintind de valorosul patrimoniu din zonă, care se

află nu departe de Centrul Geografic al Europei, a declarat că
va face demersuri ca aici „să fie creat EUROPA MUZEU KM
0”, în care să fie expuse „piese de arhitectură şi artă populară
din toate ţările continentului”.
Prezent în Maramureş la un simpozion pe tema moşte-
nirii rurale, Roberto Togni, muzeograf, expert în tradiţii rurale,
profesor la Universitatea din Trento – Italia, vizitând Muzeul
Maramureşului din Sighet în 5 septembrie 2006, când instituţia
marca 80 de ani de la înfiinţare, ca şi alte obiective de interes
muzeal, etnografic şi etnologic, afirma că „Maramureşul nu
este doar o comoară a României, ci o valoare universală. Ceea
ce aveţi aici, în mediul rural, bine reprezentat în Muzeul dom-
nului Dăncuş, este deja unic în Europa”198.
Cu farmecul său inconfundabil, dar, mai ales, cu exper-
tiza sa profesională de excepţie, dr. Mihai Dăncuş şi Muzeul pe
care îl manageria au fost cooptaţi, în 1988, în Asociaţia Euro-
peană a Muzeelor în Aer Liber, el fiind ales membru de onoare
în 2000. Doi ani consecutivi a fost preşedintele Asociaţiei Na-
ţionale a acestor muzee. La înfiinţarea, în 1972, a Asociaţiei
folcloriştilor şi etnografilor din Maramureş, a fost ales vicepre-
şedinte şi preşedinte al Filialei Sighet. Face parte ca membru în
Asociaţia de Ştiinţe Etnologice din România.
Lui i se datorează reînfiinţarea Asociaţiunii pentru cul-
tura poporului român din Maramureş, precum şi crearea Asoci-
aţiei „Prietenii muzeului”, preferându-l ca preşedinte pe ing.
Gheorghe Iancu, apreciat că, în cei „peste 30 de ani de muncă
şi decizie” în fostul CPL Sighet, şi-a făcut datoria în profesie,
dar şi faţă de oraşul şi Muzeul Maramureşului199.
A ieşit la pensie în 2011. Neostenit în cercetări şi scri-
eri, Mihai Dăncuş nu s-a retras într-un „codru verde cu odihnă
                                                            
198
Vasile Gaftone, Reformarea administraţiei publice postcomuniste în
Maramureş, Baia Mare : Eurotip, 2007, pp. 279-280 şi 285.
199
Ing. Gh. Iancu, Citadela industrială din Sighet, 2008.
248
 

şi linişte”, ci gândeşte cu profunzimea erudiţiei sale la viitorul

etnografic al Maramureşului. Cum au apreciat mulţi alţi etno-
grafi – profesori universitari, cercetători, din ţară şi străinătate,
care l-au cunoscut bine, Mihai Dăncuş rămâne în istoria muze-
isticii naţionale şi maramureşene ca un veritabil ctitor, care
şi-a pus peceţile de originalitate, mai cu seamă pe firmamentul
Muzeului „satului primordial” de pe Doboieş.

10.3. Eruditul

Cei care au lucrat, au colaborat, l-au cunoscut în intimi-

tăţi prieteneşti pe Mihai Dăncuş i-au relevat nu numai virtuţile
de profesionist remarcabil, ci şi firea uneori năvalnică, alteori
şăgalnică. Prea puţini, chiar dintre prieteni, pomenesc de faptul
că, în Şcoala medie „Filimon Sârbu”, şi apoi la Liceul „Dragoş
Vodă” din Sighet, fiul de preot greco-catolic nu se împăca de-
loc cu atmosfera – pentru unii entuziastă, şantieristă, creată de
asociaţiile politice de tineret din liceu, pentru el sobră, excesiv
de politizată, descrisă – dacă unii voiesc să o cunoască – cu
talent de regretatul judecător Gheorghe Buzatu în romanul Di-
honia asta nu există (1977). Elevul Mihai Dăncuş a fost nu
numai un „şăgalnic”, dar şi un revoltat pe faţă, oponent al nou-
lui regim politic, ceea ce i-a adus, mai târziu, eliminarea din
şcoală, cu consecinţe de moment dramatice asupra destinului
său profesional de viitor. Liceul „Dragoş Vodă” l-a absolvit în
1961. El a trebuit să intre în serviciu ca dascăl la Bârsana (între
1964 şi 1968), să îşi facă studiile superioare filologice la fără
frecvenţă, la Universitatea clujeană, iar urcuşul său pe scara
valorilor muzeistice n-a fost uşor. Totuşi, deşi i se cunoşteau
„păcatele tinereţii”, la numirea sa ca director al Muzeului n-au
fost opuneri severe din partea „noii elite politice locale
sighetene”, mult mai deschise la promovarea adevăratelor va-
lori intelectuale în funcţii de conducere.

249
 

Dârzenia sa n-a făcut casă bună cu violenţa, cu agresivi-

tatea primitivă a „noilor” revoluţionari de după 1989. Cu virtu-
ţile sale de ctitor – din tinereţe pân’ la bătrâneţe – Mihai
Dăncuş, împreună cu profesorii Petru Mihalyi, Nicolae Iuga şi
alţii s-au alăturat ideii de reînfiinţare a judeţului Maramureş,
abuziv desfiinţat în 1950, care, în anii dictaturii dejiste-
ceauşiste a fost nedreptăţit de „puterea de la Baia Mare”. După
calculele lui Mihai Dăncuş – declarate într-o întrunire din 22-
23 iunie 1990, a Ligii judeţelor abuziv desfiinţate, ţinută la Si-
ghet – „între 1950 şi 1977 decalajul în repartizarea investiţiilor
era de 55.000 lei/locuitor în zona Baia Mare, la 6.975
lei/locuitor în Sighet şi Maramureşul istoric”. Contextul politic
al momentului nu a fost favorabil ideii de reîmpărţire adminis-
trativ-teritorială, Sighetul rămânând, totuşi, o capitală istorică a
zonei „de peste deal”. Împăcându-se cu sine, Mihai Dăncuş şi-a
continuat, cu şi mai multă râvnă, materializarea proiectelor sale
muzeografice, care i-au înnobilat renumele, înscriind muzeo-
grafia Maramureşului istoric în circuitul de valori naţionale şi
europene.
În 1998, când şi-a luat titlul de doctor cu teza „Naşte-
rea în tradiţia maramureşeană”, şi-a amintit – ca şi în alte îm-
prejurări ale existenţei sale – de încurajarea părintelui-preot
din Botiza, care, atunci când a fost exmatriculat din liceu, l-a
mângâiat cu blândeţe: „Fătul meu, va veni o vreme când omul
va fi răsplătit după munca şi dăruirea sa!”
Şi „vremea” prorocită de părintele său a venit chiar mai
iute decât se aşteptase Mihai Dăncuş. După profesoratul de la
Bârsana, intrând în graţiile omului-director Francisc Nistor,
devenind muzeograf. Titlul de cercetător gradul I l-a obţinut în
2001.
Discipol al prof. univ. dr. doc. Mihai Pop, Mihai
Dăncuş, alături de cercetători din ţară şi judeţ, a participat la
tabăra de cercetări etnografice, folclorice şi sociologice de pe
Valea Cosăului, putându-se afirma că el a făcut parte şi a fost

250
 

pregătit în „şcoala de etnografie Mihai Pop”. Din 1971, acad.

Mihai Pop n-a lipsit, decât în ultimii ani, de la renumita Sesiu-
ne de comunicări ştiinţifice pe teme de etnografie şi folclor de
la Sighet, fiind „patronul” acesteia. În 1973, Mihai Dăncuş –
gazdă a Sesiunii fiind Muzeul Maramureşului – a tipărit un vo-
lum cu peste 20 de comunicări din cele prezentate de cercetă-
tori români şi străini (Mihai Pop, Dumitru Pop, Constantin Ere-
tescu, Sanda Golopenţia, Jean Cuisenier, Claude Karnoouh,
Gail Kligman, Miya Kosei etc.) – în primele ediţii (1970-1971)
ale Sesiunii. O valorificare sistematică şi selectivă a comunică-
rilor s-a făcut abia la începutul secolului al XXI-lea, prin apari-
ţia anuarului Acta Musei Maramorosiensis, avându-l ca redac-
tor-şef şi coordonator pe Mihai Dăncuş.
Etnograful Mihai Dăncuş – afirmă prof. Pamfil Bilţiu
într-un omagiu adus cercetătorului şi „frate întru pasiuni” – a
fost „factorul motor al organizării sesiunilor de comunicări pe
teme de etnografie şi folclor din cadrul Festivalului de datini şi
obiceiuri de iarnă, în toate cele 43 de ediţii”. „Înzestrat cu sim-
ţul relaţiilor”, el a reuşit să atragă la acestea „numeroase perso-
nalităţi de primă mărime ale etnografiei şi folcloristicii româ-
neşti şi internaţionale”.
În revista Muzeului, Tradiţii şi patrimoniu, ca şi în cele
opt volume ale anuarului Acta Musei Maramorosiensis, au fost
date publicităţii cercetări privind cultura şi civilizaţia populară,
semnate de colaboratori şi angajaţi ai Muzeului, „şcoliţi” de dr.
Mihai Dăncuş, studii, articole, documente inedite din domeniile
etnografiei şi folclorului, dar şi de istorie, de istoria culturii, pe
probleme de învăţământ, ştiinţele naturii, literatură etc.
Cu lecţiile bine învăţate la „Şcoala Mihai Pop”, dr. Mi-
hai Dăncuş şi-a armonizat activitatea laborioasă de sistematiza-
re şi organizare a depozitului muzeului, munca de teren cu cea
de cercetare. Activitatea sa ştiinţifică, de mare erudit, s-a con-
cretizat în peste 10 cărţi tipărite: Zona etnografică Maramureş
(1986); Măştile populare şi jocurile cu măşti din Maramureş –

251
 

Album de Francisc Nistor, catalog şi texte de Mihai Dăncuş

(1973); Antologia de folclor din judeţul Maramureş (1980, ca-
pitolul „Formule de politeţe”); Sighetu Marmaţiei – Muzeul
Etnografic (1995); Valori ale culturii populare maramureşene
– Muzeul Etnografic al Maramureşului (2000, cu ediţii în lim-
bile engleză, franceză şi germană); Sighetu Marmaţiei la cum-
păna dintre milenii (2001); Carte-album: Cât îi Maramureşu’/
Nu-i oraş ca Sighetu’, 1926-2006 (2006); Evreii din Maramu-
reş. Muzeul culturii evreieşti din Maramureş – Casa memoria-
lă „Elie Wiesel” (2006, în engleză, franceză, română); Măşti şi
jocuri cu măşti din Maramureş (2008); Obiceiuri din viaţa
omului în Maramureş: Naşterea şi copilăria (2010), primul
volum din trilogia obiceiurilor, vol. II referindu-se la Nunta în
Maramureş, iar vol. III Moartea şi înmormântarea; Sectorul de
instalaţii tehnice populare acţionate de apă – Muzeul Satului
maramureşean (şi în limbile engleză şi franceză).
La Festivalul datinilor şi obiceiurilor de iarnă Sighet
2010, dr. Mihai Dăncuş şi-a lansat o creaţie de excepţie, cartea
Arhitectura vernaculară şi alte valori ale culturii populare în
colecţiile Muzeului Etnografic al Maramureşului200, pe care
autorul o consideră „cartea sa de suflet”, înainte de ieşirea sa la
pensie: „Am dorit să las urmaşilor un Testament, care să le
slujească şi drept imbold, pentru că tot ce am făcut concură la
împlinirea dezideratului muncii noastre, aflată sub egida
MUSEUM VIVUM”201.
Mihai Dăncuş n-a lăsat garda jos după pensionare, el
are pregătite în manuscris peste 3.000 de pagini pentru tipar, un
Fragmentarium etnologicum (trei volume), Maramureşul etno-
grafic, Sighetu Marmaţiei şi împrejurimi (istorie, monumente,
muzee), Bisericile Maramureşului – monumentele neamului,
cele două volume din trilogia despre Obiceiuri din viaţa omului
şi altele.
                                                            
200
Cluj-Napoca : Dacia XXI, 2010, desene şi ilustraţii color.
201
Graiul Maramureşului, 11 aprilie 2011, p. 11.
252
 

Lista lucrărilor scrise de Mihai Dăncuş sau în coautorat

include şi Maramureş – un muzeu viu în Centrul Europei
(2000), realizată împreună cu George Cristea; Maramureşul şi
Marea Unire, crestomaţie de texte şi documente, cu Gheorghe
Todincă (1998); Unirea Maramureşului cu Ţara – mărturii do-
cumentare 1918-1919 (2008); două volume masive de istorie
contemporană a Maramureşului; Satul Maramureşean 1945-
1989 (apărute în 2005 şi 2007).
Tot o operă definitorie pentru iubirea şi respectul faţă
de trecutul nobiliar al Maramureşului, faţă de înaintaşii care au
conferit aură de glorie şi nemurire a românilor din ţinut o con-
stituie cartea întocmită de dr. Mihai Dăncuş – Diplome mara-
mureşene din secolele XVI-XVIII provenite din colecţia acad.
Ioan Mihalyi de Apşa, apărută în coordonarea şi prefaţarea
prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Aca-
demiei Române, cu contribuţia unor traducători din Sighet şi
Cluj-Napoca, volum care, prin cele 346 de diplome, întregeşte
documentele care dovedesc perenitatea românilor în Maramu-
reş ca stăpânitori istorici. Cartea a apărut în 2010 la Editura
Academiei Române.
Din această listă de lucrări se degajă râvna şi sacrificiul
de sine ale dr. Mihai Dăncuş spre a lăsa posterităţii o moştenire
bogată din comoara originală a „satului primordial” şi a Mara-
mureşului.
În înţelegere „frăţească” cu acad. Augustin Buzura,
când acesta era preşedintele Fundaţiei Culturale Române, dr.
Mihai Dăncuş, cu echipa sa de meşteri lemnari, condusă de
Gavrilă Hotico – tânărul din Ieud –, au fost prezenţi la Folk
Festival Smithsonian din SUA cu o bijuterie de biserică în sti-
lul arhitecturii din Maramureş, care a uimit pe cei peste 1,2 mi-
lioane de vizitatori prin turla suplă sprijinitoare a cerului albas-
tru şi prin arta construcţiei. O astfel de biserică a fost donată de
Muzeul din Sighet şi românilor din Caracas (Venezuela). Dar
promovarea valorilor etnografice a realizat-o şi prin multele

253
 

expoziţii etnografice, conferinţe la întruniri internaţionale, în

multe ţări europene, care au creat o faimă de unicat spaţiului
spiritual al Maramureşului.
Ca şi predecesorul său, Francisc Nistor, un maestru în
arta fotografică, autorul unei „adevărate monografii în imagini
a Maramureşului” (dr. Vasile Drăguţ), dr. Mihai Dăncuş a
imortalizat pe peliculă zeci de mii de imagini cu obiceiuri, port,
arhitectură populară, artă populară, alcătuind o bogată fototecă
a muzeului. Mihai Dăncuş este şi autorul unor filme pe teme
etno-folclorice, ca Strânsul nepoatelor şi Obiceiul colindatului.
Pentru înzestrarea muzeografilor cu cunoştinţe ştiinţifi-
ce, de specialitate, dr. Mihai Dăncuş a organizat o bogată bi-
bliotecă de profil. Ştiind cât de mult l-a iubit şi apreciat pe
acad. Mihai Pop, prof. univ. dr. Ioan Godea îi „reproşa” priete-
nului Mihai Dăncuş că nu a făcut, împreună cu autorităţile şi
alţi prieteni ai academicianului, demersurile oportune ca biblio-
teca „fiului Maramureşului din Glod” să întregească bibliote-
ca Muzeului din Sighet: „În Maramureş – scrie dl. Godea – n-a
plouat cu foarte multe biblioteci şi colecţii de patrimoniu cultu-
ral material până la Mihai Dăncuş. Iar dacă în nordul României
mai sunt oameni care regretă întâmplarea de mai sus, ar fi cazul
a se face tot ce omeneşte este posibil pentru tezaurizarea într-un
singur loc a tot ce Mihai Dăncuş a adunat cu soţia sa Ioana
într-o viaţă”. Biblioteca acad. Mihai Pop a fost donată în grabă
de nora acestuia unui „comando” de cercetători din Râmnicu
Vâlcea, foşti discipoli ai „şcolii” sale de etnografie, care au
transformat-o în Biblioteca de etnologie „Mihai Pop”.

10.4. Omul şi modelul văzut de...

La 70 de ani, prof. dr. Mihai Dăncuş, privindu-i profilul

chipului, pare un dac liber, coborât în Maramureş de pe Co-
lumna traiană de la Roma. Că de la Râm ne tragem viţa.
Cu faţa sa sculpturală, parcă cioplită din granit, dârză,

254
 

destinsă senin la vederea unui prieten, unei cunoştinţe sincere,

cu privirea pătrunzătoare, rămasă ca amintire de la vulturul
dispărut din Munţii Maramureşului, dar larg surâzătoare la bu-
curie, la veselie, Mihai Dăncuş pare – cum spunea un bun co-
leg al său, prof. univ. dr. Ioan Godea – „un sacerdot de patri-
moniu cultural naţional”.
N-a vrut să fie preot, ca părintele său. Deşi cred că ar fi
onorat pilduitor şi jertfelnic preoţia.
Succesorul său la conducerea Muzeului Maramureşului,
din 2011, prof. Gheorghe Todincă, care îl ştie pe „şef” de
aproape patru decenii, de când a fost angajat ca muzeograf,
afirmă că Mihai Dăncuş ar fi putut „să facă orice în viaţă”.
Bine. Performant. Profesionist.
Ar fi putut fi un excelent arhitect. Probe sunt destule în
Muzeul satului de pe Doboieş.
Artist de teatru şi de film ar fi putut să fie. Etnograful şi
folcloristul Pamfil Bilţiu declara că l-a cunoscut în 1968 pe
Mihai Dăncuş, pe vremea când era dascăl suplinitor la Bârsana,
jucând rolul lui Pintea Viteazul într-un spectacol folcloric de
amatori.
Ca director a dovedit că şi economist-contabil ar fi pu-
tut fi în orice instituţie, ştiind să fie econom, să chivernisească
numai cu folos banul public.
Şi senator de Maramureş ar fi putut să fie. Nu puţine
partide l-au curtat. Dar a refuzat cu delicateţe, scârbit de dema-
gogia şi populismul „luxos” al majorităţii din parlamentul
postdecembrist al „ruşinii naţionale”.
N-a făcut compromisuri cu conştiinţa sa, cu modelul
său de moralitate, de profesionist, de conducător de Muzeu.
A fost să fie şi să rămână în istoria şi etnografia Mara-
mureşului ctitorul modern al acestei instituţii muzeale de recu-
noscut prestigiu naţional şi european.
A fost să fie şi să rămână Omul şi Modelul de „voie-
vod” în muzeografia şi etnografia Maramureşului şi a ţării.

255
 

Cum a fost şi este văzut acest Model la 70 de ani? Con-

semnăm câteva mărturisiri colegiale.
Prof. Gheorghe Todincă, pe care Mihai Dăncuş l-a ales
ca succesor, cu o vechime de aproape patru decenii în institu-
ţie, crede că pe antecesorul său l-a caracterizat „înţelepciunea,
răbdarea, diplomaţia lui şi fermitatea de care a dat dovadă. Nu
i-a fost uşor în schimbările de regimuri, ideologii, miniştri, şefi
la judeţ sau la municipiu. A ştiut însă să păstreze şi să ridice
muzeul de la rang de «orăşenesc» la «Muzeu al Ţării Maramu-
reşului»”.
Într-o împrejurare amicală, Mihai Dăncuş i-a mărturisit:
„Pentru muzeu am fost în stare să trec peste oricine şi orice”.
De la 3-4 case pe Doboieş, la venirea lui Todincă la muzeu, în
1975, Muzeul arhitecturii populare „este un sat maramureşean,
ce se întinde pe 14 ha”.
Mihai Dăncuş „a dus Muzeul Maramureşului în Franţa,
Belgia, Italia, în faţa Capitoliului, lângă Congresul SUA, unde
a construit cu meşterii muzeului o biserică maramureşeană au-
tentică. Puţini români şi-au slujit Ţara ca Domnia sa”.
Şi iată şi sfaturile date succesorului: „Nu te pierde în
amănunte. Nu abandona niciodată problemele importante. Fii
diplomat. Fii înţelegător cu colegii, cu problemele lor. Nu te
amesteca în politică şi în dispute religioase şi, mai ales, nu an-
trena muzeul în partinităţi”.
„Frate” întru pasiuni – etnografice şi folclorice –, prof.
Pamfil Bilţiu, apreciind „meritul familiei Dăncuş – Mihai şi
Ioana”, în punerea în valoare a patrimoniului etnografic şi de
artă populară, harul creator al meşterilor populari, conchide că
Mihai, ca „slujitor al culturii”, era prezent şi întotdeauna activ,
„aducându-şi aportul la toate manifestările culturale desfăşurate
în satele şi oraşele maramureşene. A răspuns de fiecare dată
invitaţiilor la manifestările culturale organizate în localităţi de
dincolo de Tisa, cu intelectualii de acolo întreţinând strânse
relaţii de colaborare şi prietenie. Mihai Dăncuş şi-a sacrificat

256
 

viaţa pe altarul sacru al culturii populare şi spirituale”, rămâ-

nând „acelaşi om activ, un foc nestins, mereu dornic de reali-
zări şi înfăptuiri”.
Faptul este confirmat şi de dr. Ion M. Botoş, preşedinte-
le Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia”
Apşa de Jos (Ucraina). Uniunea, ca şi maramureşenii (circa
40.000) din dreapta Tisei „au avut, de la început, în persoana
dl. dr. Mihai Dăncuş un puternic sprijin şi susţinător. În semn
de recunoaştere a meritelor sale deosebite în conservarea iden-
tităţii naţionale şi promovarea valorilor tradiţionale a fost ales
membru de onoare al Consiliului URRdT «Dacia». Pasiunea
pentru activitatea muzeală ne-a apropiat şi mai mult, iar Muze-
ul de istorie şi etnografie «Dacia Liberă», pe care l-am înfiinţat
la Apşa de Jos, îl vedem ca parte recuperată de noi din Marele
Muzeu al Maramureşului, considerându-ne o filială a celui din
Sighet.
Domnul dr. Mihai Dăncuş este un Om în care putem re-
cunoaşte însuşirile străvechi ale maramureşenilor: nobleţe, dis-
tincţie, statornicie, omenie, dragoste şi interes pentru tot ce în-
seamnă Maramureş”.
Un fost coleg şi prieten de la Şcoala medie „Filimon
Sârbu” din Sighet, prof. univ. dr. Ioan Mariş scrie că „Mihai
Dăncuş s-a nevoit ani şi ani pentru a scoate la lumină fondul
arhetipal al sufletului din Maramureş. Cercetările sale docte,
făcute cu mare empatie, sunt imprimate în textul Cărţii sale,
într-o scriitură elegantă, de mare sobrietate şi simplitate.
Muzeul Etnografic al Maramureşului este, în actuala
prezentare, opera sa poate cea mai importantă. Orice s-ar în-
tâmpla cu satele noastre de pe văile Izei, Marei, Vişeului şi
chiar şi a celor de peste Tisa, Muzeul va fi un remember, o
aducere aminte a trecerii maramureşeanului prin lume.
Omul Mihai Dăncuş este o simbioză a frumuseţii interi-
oare şi exterioare a maramureşeanului ca etnotip”.
Prof. univ. dr. Ilie Moise de la Universitatea „Lucian

257
 

Blaga” din Sibiu, relevând că Mihai Dăncuş este „discipol al

profesorilor Mihai şi Dumitru Pop”, subliniază virtuţile cerce-
tătorului, care, în opera sa scrisă, oferă „o imagine completă şi
complexă asupra unei zone etnografice, cu fapte noi şi date în-
cărcate de semnificaţii riguros descifrate sau care îşi mai aş-
teaptă decodarea. Evenimentele politice, istorice, sociale şi re-
ligioase sunt privite ca elemente ce au îmbogăţit zestrea cultu-
rală a Maramureşului cu tulburătoare valenţe, uneori de o actu-
alitate deconcertantă. De semnalat profunzimea observaţiei şi
calităţile de fin analist ale cercetătorului, mai cu seamă atunci
când vorbeşte despre «neam» ca instituţie de bază a comunităţii
rurale, despre «regulile» care guvernează lumea satului mara-
mureşean, despre valorile estetice şi dinamica evoluţiei cere-
moniilor tradiţionale.
Etnolog de marcă, secondat de un intelectual puternic
implicat în viaţa cetăţii, dr. Mihai Dăncuş rămâne una dintre
cele mai luminoase figuri ale culturii maramureşene de ieri şi
de azi şi – indiscutabil – unul dintre marii muzeologi ai ultimei
jumătăţi de veac”.
„Mihai Dăncuş a adunat în jurul său – cu soţia Ioana – o
stupină de miere din viaţa oamenilor de pe Iza, Mara şi Cosău.
Nu numai casele – spune prof. univ. dr. Ioan Godea – din care
unele sunt cele mai vechi construcţii datate din Estul Europei,
ci şi icoanele, costumele, uneltele de muncă etc. au făcut obiec-
tul preocupărilor sale permanente. Începând cu teza lui de doc-
torat şi continuând cu recentele cărţi şi studii referitoare la pa-
trimoniul cultural imaterial, Mihai Dăncuş este un deschizător
de drumuri pentru cercetarea de viitor.
Dar dincolo de comoara adunată în muzeu stă Omul. În-
tre oamenii pe care i-am cunoscut, el, Mihai Dăncuş, stă în jil-
ţul nemeşului iubitor de cei apropiaţi sau mai de departe. Este
unul care a slujit în rânduială, cumpătare şi spirit de sacrificiu
muzeologia, ştiinţa şi cultura românească. Este una din marile
personalităţi ale Maramureşului istoric, ale Transilvaniei, ale

258
 

României”.
Prof. dr. Ştefan Mariş – şi el un fiu de marcă al Mara-
mureşului – scrie că dr. Mihai Dăncuş este „un cavaler de viţă
nobilă”, iar ca muzeograf cunoscut şi recunoscut, etnolog de
excepţie „face parte din categoria foarte rară a spiritelor enci-
clopedice, a elitelor umaniste, a celor pasionaţi şi întotdeauna
gata să construiască, să împlinească, să lase în urmă realizări
majore, incontestabile”.
„Când spui Maramureş, spui Mihai Dăncuş – declară şi
prof. dr. în istorie Ilie Gherheş. Muzeograful Mihai Dăncuş e
un reper. Un model de netăgăduit. El îţi va vorbi mereu despre
neam ca instituţia esenţială a Maramureşului, despre Maramu-
reş ca despre «satul primordial al Europei», despre faptul că
profesia şi viaţa sunt chiar un spectacol fascinant, despre valo-
rile Maramureşului care stau la rând pentru a fi consemnate
într-un «Codice» mereu îmbunătăţit, despre eminenţa şi exce-
lenţa acestor valori, despre identitatea culturală a zonei, despre
sângele albastru, despre... şi nu-ţi rămâne decât să-i zici la 70
de ani: Salve, pater patrie Maramorosiensis!”
Mihai Dăncuş – crede prof. dr. Teodor Ardelean, direc-
torul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare, instituţie
editoare a Documentarului biobibliografic aniversar: Dr. Mi-
hai Dăncuş – 70, în faţa celor mai de seamă istorici şi etno-
grafi, români şi străini, veniţi în Maramureş să-i cunoască pa-
trimoniul culturii şi civilizaţiei, „întruchipa atât bărbăţia istori-
că din familiile nobile, cât şi modernitatea exemplară din mo-
dul de tratament al unui patrimoniu fără egal”.
Cei 70 de ani „de când a fost însemnată venirea sa sunt
ani încărcaţi cu densităţi de viaţă atât de rare printre muritori,
încât există ferestre de vedere prin care prinde contur desenul
nemuririi. Omul se scurge printre locurile sale de jertfă, dar
jertfa însăşi urcă la ceruri, putând să devină nepieritoare”.
Acesta este dr. Mihai Dăncuş!

259
 

Bibliografie

Ardelean, Teodor, „Cu privirea... spre înălţimi”, în

Documentarul biobibliografic aniversar: Dr. Mihai Dăncuş –
70 (în cont. DBA).
Bilţiu, Pamfil, „Mihai Dăncuş sau o viaţă închinată
creaţiei populare şi culturii”, în DBA.
Botoş, M. Ion., „Dr. Mihai Dăncuş – un Om al Mara-
mureşului”, în DBA.
Dăncuş, Mihai, Muzeul etnografic al Maramureşului.
Valori ale culturii populare maramureşene, Sighetu Marmaţiei,
2000.
Dăncuş, Mihai, Evreii din Maramureş. Muzeul Culturii
evreieşti din Maramureş – Casa memorială „Elie Wiesel”, Si-
ghetu Marmaţiei, 2006.
Gaftone, Vasile, Elitele Maramureşului istoric, Cluj-
Napoca : Risoprint 2012.
Gherheş, Ilie, „Paradigma numită Mihai Dăncuş”, în
DBA.
Godea, Ioan, „Mihai Dăncuş – un sacerdot de patrimo-
niu cultural naţional”, în DBA.
Mariş, Ioan, „Omagiu neconvenţional adus etnologu-
lui, omului de cultură – Dr. Mihai Dăncuş”, în DBA.
Mariş, Ştefan, „Un cavaler de viţă nobilă: Dr. Mihai
Dăncuş”, în DBA.
Moise, Ilie, „Mihai Dăncuş şi identitatea Maramureşu-
lui”, în DBA.
Pop, Liana; Borbei, Aristiţa, Documentar biobiblio-
grafic: Dr. Mihai Dăncuş – 70, Biblioteca Judeţeană „Petre
Dulfu” Baia Mare, 2012.
Todincă, Gheorghe, „Despre Mihai Dăncuş”, în DBA.

260
 

Capitolul XI

CEL DĂRUIT DE DUMNEZEU

TEODOR ARDELEAN
(n. 14 iunie 1951, Moigrad-Porolissum, jud. Sălaj)

11.1. Opera Omnia: Biblioteca

La împlinirea a şase decenii de

viaţă – în 14 iunie 2011 – cei care i-au
adresat cuvinte de omagiere prof. dr.
Teodor Ardelean subliniau, cu sinceră
empatie, că destinul său s-a împlinit
plenar, fiind armonios legat de Ctito-
ria sa de inimă, cuget, suflet şi
jertfelnicie – Biblioteca Judeţeană
„Petre Dulfu” Baia Mare.
Sigur, nu numai în astfel de
ocazii fericite Bibliotecii ctitorite de
Teodor Ardelean i s-a spus că ar fi o Catedrală, un Templu, o
Cetate, un Sanctuar, o Casă a cărţilor etc. Atribute care nu pot
decât să-l bucure pe cel care în 19 iunie 1991 – când abia îm-
plinise 40 de ani – a pus piatra de temelie şi hrisovul de înte-
meiere a unei construcţii ce avea să devină cea mai importantă
instituţie de cultură a judeţului Maramureş, cu faimă şi renume
nu numai în ţară, ci şi în străinătate: BIBLIOTECA Maramure-
şului.
Tot la generoasa sa propunere, în 10 decembrie 1992,
acestui lăcaş de carte şi cultură i s-a atribuit numele marelui
cărturar din Tohatul Sălajului – Petre Dulfu. După 20 de ani, în
eseul Un nume pe măsura bibliotecii ce-i poartă numele, Teo-
dor Ardelean, omagiindu-l pe Patron de ziua lui de naştere,
261
 

scria că numele „unuia dintre cei mai populari scriitori ai... po-
porului” – Petre Dulfu – este „pomenit cu cinste ori de câte ori
este amintită activitatea Bibliotecii noastre, care are numele şi
prenumele” acestui scriitor 202.
În viziunea clară a lui Teodor Ardelean, atributele de
mai sus – catedrală, templu, cetate etc. – poartă un singur nu-
me: Bibliotecă. Nume antic, care datează cel puţin din mileniul
III î.Hr. în Babilon, primele biblioteci care adăposteau cărţi fi-
ind cele din templele greceşti create odată cu şcolile greceşti de
filosofie din secolul IV î.Hr.
În cuvântul de numire în funcţia de director general al
Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”, în şedinţa Consiliului Jude-
ţean Maramureş din 14 februarie 2001, a folosit, între alte ar-
gumente pentru rostul unei astfel de Biblioteci în comunitatea
judeţeană şi municipală, şi pe cel al vestitei Biblioteci din Ale-
xandria.
Făcând o retrospectivă a poziţiilor negativiste ale unor
consilieri judeţeni şi chiar a unor persoane din „elita” intelectu-
ală a Maramureşului şi centrală, Teodor Ardelean arăta că, la
acea dată, când edificiul îşi etala măreţia arhitecturală şi spaţi-
al-utilă, opiniile „pesimiştilor, nihiliştilor şi scepticilor” erau
spulberate de realitatea momentului şi a necesităţilor de cultu-
ră.
Cu francheţea şi retorica sa persuasivă, el le cerea con-
silierilor să-şi „regândească strategiile raţional critice” în vede-
rea alocării unor sume din bugetul de investiţii, care să nu în-
târzie darea în folosinţă a bibliotecii.
Teodor Ardelean, revenit ca director general, dar răs-
punzător de investiţie, solicita ca Biblioteca să aibă „un capitol
primordial în programul de investiţii al judeţului”, iar Consiliul
să nu considere „investiţia Bibliotecii Judeţene drept o gaură
neagră, un sac fără fund”, ca „jubileul a 50 de ani” ai bibliote-

                                                            
202
Gazeta de Maramureş, Biblioteca de idei, 10-16 martie 2012, p. 8.
262
 

cii să poată fi marcat cum se cuvine, prin finalitatea obiectivu-

lui.
În acest fel, ar fi „ridiculizaţi sau blasfemiaţi nihiliştii”,
adică cei care mai susţin „că odată cu Biblioteca Judeţeană se
va inaugura, precum în vremea lui Ptolemeu într-o Alexandrie
elenă, şi Museion. La Alexandria, un muzeu care găzduia tot ce
se putea colecta dintr-un patrimoniu de antichităţi înfloritoare...
la Baia Mare, un muzeu al tranziţiei specifice în infrastructura
culturii, un muzeu al celei mai proaste tâmplării de aluminiu
puse în operă într-un edificiu public, un muzeu al igrasiei ca
factor secundar de educaţie. Sunt doar câteva denominări ale
nihiliştilor spre ridiculizarea şi blasfemierea cărora eu vă în-
demn acum, după puterile mele persuasive, chiar dacă ştiu în
linii mari ce înseamnă practic elitele antreprenoriale şi cât sunt
ele de importante în procesul comunitar de satisfacere a clien-
tului şi de distribuire caritabilă a fondurilor publice”!
Cuvântul la numire se constituia şi ca un veritabil pro-
gram de trudă stresantă, de viziune clară spre viitor al noului
director general, al uneia – cum aprecia el – „dintre cele mai
importante instituţii de cultură din Baia Mare şi din Maramu-
reş”. Idealul său strategic era exprimat sintetic în „Gestiunea
lecturii = funcţiunea culturii”.
„Misiunea nu-mi va fi uşoară”, afirma Teodor Arde-
lean, bucuros şi pe deplin responsabil să revină „în aceeaşi pos-
tură după mai bine de opt ani şi cu un galon în plus, de general.
Dar asumarea ei poate fi judecată ca destul de uşoară. Aceasta
deoarece am în prezent avantajul de a mă reîntoarce faţă de cel
de a intra. De a mă reîntoarce la cârma unei instituţii pe care
am mai condus-o mai bine de doi ani. Doi ani din cei 50 pe ca-
re îi împlineşte în acest an e un interval minuscul ca durată pu-
ră, dar ca preparare, lansare şi dezvoltare un interval cardinal,
căci atunci, în anii 1990, 1991, 1992 s-au pus bazele structurii
moderne a Bibliotecii Judeţene şi, totodată, temeliile noului

263
 

edificiu pentru instituţie: demersuri, documentări, proiecte,

aprobări, temelie”.
Începând chiar din prima zi de după numire, Teodor
Ardelean achiesa „prin vorbe şi fapte la satisfacerea deplină a
nevoii de instruire şi educare a celor ce formează de fapt publi-
cul de bibliotecă în Baia Mare şi în judeţul patronat spiritual de
urbe”.
În cele cinci decenii, până la preluarea cârmei de către
Teodor Ardelean, Biblioteca regională, înfiinţată la Baia Mare
după reorganizarea administrativ-teritorială din 1950, devenită
municipală din anul 1968 şi judeţeană din 1975, fusese o „na-
vetistă” nefericită, adăpostită prin mai multe spaţii improprii.
În 1952, biblioteca număra circa 18.560 de volume. Demersuri
pentru un sediu nou s-au făcut de către autorităţile judeţene şi
în anii 1960, în 1970, dar abia în 1986 fostul Consiliu Popular
al judeţului Maramureş a reuşit să decidă asupra unui „plan de
situaţie” pentru un edificiu de bibliotecă.
În cei 40 de ani, până la preluarea Bibliotecii ca director
de către Teodor Ardelean, această instituţie a fost condusă, cu
excepţiile de început, de intelectuali din elita culturală a vremii:
prof. dr. Octavian Bandula, prof. Ioan Igna, prof. Valentin
Băinţan. Ioan Igna, care a fost director în perioadele grele de
formare a fondului de carte, între 1963 şi 1975, mărturisea că
„miile de cărţi şi periodice dinainte de 1948 au fost aduse, pen-
tru a completa colecţia unei biblioteci care nu le avea, cu mari
eforturi financiare, din anticariatele Bucureştiului, din dubletele
Bibliotecii «Astra» de la Sibiu, ori din depozitele de la Săliştea.
Ca să nu mai spun că tot atunci (n.n. – prin anii ’75), dacă Bu-
cureştiul nu s-ar fi opus, Baia Mare ar fi avut o bibliotecă jude-
ţeană nouă. Peste ani s-a păstrat măcar locul decis atunci. Ca să
se facă minunea de azi!”
Fondul de carte a crescut an de an, ajungând în 1985 la
circa 250.000 de unităţi de bibliotecă. Consemnăm cifra pentru
comparaţie cu fondul de carte de astăzi.

264
 

Un episod dramatic s-a petrecut în vara anului 2000.

Sub ameninţările Senatului Universităţii de Nord, care solicita
insistent evacuarea căminului studenţesc în care era adăpostită
Biblioteca Judeţeană, în august a început „sfârşitul calvarului”
mutării în noul sediu încă în stadiu de şantier. După memoriile
prof. Laura Temian, pe atunci director, „a fost o vară fierbinte
şi o toamnă lungă, în care cei 43 de angajaţi ai bibliotecii,
printr-un lanţ al iubirii şi dăruirii totale, din mână în mână, au
coborât de la etajul III (al căminului) şi apoi au urcat la etajul
V (al noului sediu) întregul tezaur al instituţiei”, prin mâinile
lor trecând „cele 380.000 de volume de carte şi periodice”, ac-
ţiunea încheindu-se în 25 ianuarie 2001203.
Graţie jertfelniciei Celui care a ctitorit-o în 19 iunie
1991 şi i-a preluat conducerea de „general” în 15 februarie
2001, a pregătirii şi performanţelor sale manageriale – probate
ca senator al Maramureşului (1992-1996), ca director de strate-
gie la SC Izoterom SRL Baia Mare (1996-2001), ca decan la
Filiala Baia Mare a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” Arad
(1998-1999), în demnităţile de vicepreşedinte al Consiliului
Judeţean şi de consilier judeţean, a cursurilor postuniversitare
de management de bibliotecă, de manager etc. – noul sediu al
Bibliotecii „Petre Dulfu” a fost inaugurat oficial în ianuarie
2003, fiind investite fonduri în valoare de aproape 9 miliarde
lei. Suprafaţa desfăşurată a clădirii, pe şapte nivele, are 9.170
mp, din care suprafaţă utilă 8.253 mp.
Biblioteca a fost dotată cu mobilier nou, specific fiecă-
rei secţii: împrumut adulţi, sala de lectură şi studiu carte şi pe-
riodice, pentru copii, colecţii speciale, prelucrare carte, infor-
mare bibliografică şi documentară, multiculturală, multimedia,
informatizare, depozite etc.
Ca urmare a concepţiei de organizare modernă a mana-
gerului Teodor Ardelean, cu amprente de originalitate şi nouta-
                                                            
203
Laura Temian, „Dinspre ieri spre Mileniul III sau drumul cărţii spre lu-
mină”, în Bibliotheca Septentrionalis, IX, nr. 1 (17), 2001, p. 5.
265
 

te absolută, în exclusivitate la acea vreme, Biblioteca „Petre

Dulfu” era singura din ţară care avea un spaţiu pentru secţia
multiculturală, cu peste 10.000 de volume în mai multe limbi,
altele decât engleza: franceză, italiană, spaniolă, portugheză,
germană, maghiară, ucraineană, singura cu o sală numită
Britannica, cu lucrări în limba engleză din toate domeniile, sin-
gura cu un salon dedicat Artelor şi un spaţiu pentru cenaclurile
scriitorilor şi epigramiştilor, singura cu o sală „Nicolae Titules-
cu” de cultură generală, dotată cu echipamente pentru translata-
re bilingvă, cu „cornere” ale ambasadelor SUA şi Coreei de
Sud, cu Ludotecă şi Mediatecă etc.
În anul 2003, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” a fost
prima dintre bibliotecile publice din România care a implemen-
tat primul catalog electronic. Datorită viziunii elevate a direc-
torului Teodor Ardelean, a unei fructuoase colaborări cu in-
formaticianul Cosmin Sabo şi echipa de specialişti din bibliote-
că, s-a reuşit, la fel în premieră pe ţară la capitolul IT, imple-
mentarea în 2013 a sistemului integrat de bibliotecă –
eBibliophil. Platforma acestuia cuprindea, în aprilie 2013, peste
217.000 de titluri, 611.000 de unităţi de bibliotecă disponibile
publicului, 114.000 de autori în bazele de date, 58.000 de utili-
zatori înscrişi, peste 74.000 de articole şi 2.200 de evenimente
înregistrate în activitatea bibliotecii.
Merite indiscutabile în implementarea sistemelor IT le
are – prin eforturile de perfecţionare, dăruire, receptivitate la
nou – şi personalul bibliotecar, care a asigurat reuşita deplină a
acestui demers novator al celui care le este „baci” de peste do-
uă decenii, spre a lui şi a lor laudă senină.
Ca premieră absolută, Biblioteca „Petre Dulfu” era tot
unica din România şi printre foarte rarele în Europa deţinătoare
de Brevetotecă. Având în vedere că Baia Mare este „oraşul cu
cel mai mare număr de creaţii tehnice la mia de locuitori”, prof.
dr. Teodor Ardelean sugera „să inventăm o Casă a Creaţiei

266
 

Tehnice la Baia Mare”, ceea ce „ar constitui un unicat pentru

România”204.
„Dintre toate bibliotecile departamentale, nu suntem
întrecuţi în Europa de nimeni. Se construieşte greu o instituţie,
mai ales în zilele noastre, cu sărăcia noastră. Biblioteca aceasta,
alături de cele din Cluj şi Constanţa, este «rara avis» în Româ-
nia. Ştiu că sunt înjurat de către mulţi pentru fondurile primite
de la Consiliul Judeţean. Pot să înjure până la apusul soarelui,
ba chiar şi noaptea”, declara Teodor Ardelean în Glasul Mara-
mureşului (31 ianuarie 2004). „În sfârşit – spunea directorul –
ne aşezăm pe locurile noastre definitive. Biblioteca trebuie să
fie nu doar o instituţie de cultură, ci şi una de educare. Vrem să
fim un centru cultural, unde să existe un mediu academic”.
Şi adevărul este că în ultimul deceniu (2002-2012), Bi-
blioteca manageriată de prof. dr. Teodor Ardelean chiar a de-
venit un „mediu academic”, invidiată de bibliotecile publice
din ţară, un „pol magnetic” al mai tuturor manifestărilor de cul-
tură şi educaţie din Baia Mare, Maramureş şi judeţele din jur –
dezbateri, sesiuni de comunicări, conferinţe, lansări de carte,
vernisaje de expoziţii artistice, întâlniri profesionale, şedinţele
cenaclurilor literare etc.
Spirit erudit, novator, retor de mare amplitudine, direc-
torul Ardelean nu scapă prilejul ca, în public, să afirme că „da-
că biblioteca n-ar exista, ea ar trebui inventată”. Amintind că
una din cele şapte minuni ale lumii antice a fost Biblioteca din
Alexandria – pomenită şi în cuvântul de numire în funcţie în
februarie 2001 – înfiinţată prin grija lui Alexandru Macedon,
„un conducător de geniu, discipol al lui Aristotel”, Teodor Ar-
delean se mândreşte cu faptul că „eu am inventat conceptul de
bibliotecă alexandrină, foarte potrivit bibliotecilor publice, de
tip enciclopedist”205.
                                                            
204
Gazeta de Maramureş, 6-12 oct. 2012, p. 8.
205
Anca Goja, „Dacă biblioteca n-ar exista”, în volumul Un jurnalist prin
bibliotecă, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2009, pp. 99-100.
267
 

La un bilanţ pe anul 2011, directorul Teodor Ardelean

declara presei locale – şi publicului cititor – cu satisfacţie, că
circa 50.000 de maramureşeni au legitimaţie la Biblioteca „Pe-
tre Dulfu”. Ca cifră de utilizatori, aceasta era „cea mai mare
înregistrată de o bibliotecă românească” la acea dată. Relevant
era pentru managementul performant al bibliotecii şi directoru-
lui ei şi faptul că între 2001-2010 au fost cumpărate 226.000 de
unităţi de bibliotecă, numărul acestora depăşind 600.000 per
total. „Astfel – arăta directorul Ardelean – rata de înnoire a
fondului de carte este de 18 ani, cea mai bună din lume”, indi-
cele de lectură fiind de 22,85%, faţă de numai 9% pe ţară. În
2012, acest indice se ridicase la circa 30% (numai 11 % pe ţa-
ră).

11.2. Ctitor de biblioteci şi ambasadorul Familiei

române

Prof. dr. Teodor Ardelean nu este numai eruditul şi pro-

fesionistul de excepţie care s-a dăruit, cu toată înţelepciunea,
fiinţa şi vigoarea sa, doar „capodoperei” sale – Biblioteca Jude-
ţeană „Petre Dulfu”. Ca „suflet din sufletul neamului” româ-
nesc de pretutindeni, adânc receptiv şi sensibil la dorinţa româ-
nilor aflaţi în străinătate, de cunoaştere şi păstrare a identităţii
lor prin limbă şi cultură românească, Teodor Ardelean a fost
printre primii trei directori de biblioteci judeţene – alături de
Traian Brad de la Biblioteca „Octavian Goga” din Cluj-Napoca
şi Dimitrie Poptămaş de la Târgu Mureş – care au trimis cărţi şi
au întemeiat biblioteci în afara ţării după descătuşarea naţională
din decembrie 1989.
Ca un mare român, asemenea corifeilor Şcolii Ardelene
de la Blaj, a elitelor de la ASTRA şaguniană de la Sibiu, a unui
„Badea Cârţan” modern, Teodor Ardelean a sărit, în primul
rând, în sprijinul „fraţilor basarabeni”, care, cu excepţia a doar
două decenii din 200 de ani, au fost supuşi unei rusificări forţa-

268
 

te, ţariste şi staliniste, pe cale să-şi uite „Limba noastră cea ro-
mână”, cu atâta har poetic cântată de Alexei Mateevici.
Ca „primul donator de carte” din Maramureş la începu-
tul anului 1991, pe bună dreptate Teodor Ardelean era afectat
neplăcut de faptul că presa din Chişinău, în special cotidianul
Capitala, scria, după un deceniu, în 5 august 2001, că Bibliote-
ca Transilvania din sectorul Ciocana al Chişinăului, cu 120.000
de locuitori, ar fi fost înfiinţată doar de Biblioteca clujeană!
„Din păcate nu dispunem de mai multe materiale din
presa anului 1991 – menţiona prof. dr. Teodor Ardelean în Re-
vista Familia română206. Astfel că, după zece ani, s-a uitat efor-
tul celor din Baia Mare. Căci la momentul 1991 am dus circa
8.000 de volume la Biblioteca Municipală «B.P. Hasdeu»”.
Întrucât şi alte biblioteci din alte judeţe au deschis filia-
le ale Bibliotecii „B.P. Hasdeu”, „ne-am luminat şi noi din
acest gând sublim şi superb – mărturisea Teodor Ardelean în
Revista Familia română – astfel că în anul 2001 am întemeiat
Biblioteca MARAMUREŞ, devenită una dintre cele mai mo-
derne instituţii de acest fel din capitala Republicii Moldova”,
fostul oraş rusificat odinioară, transformându-se, şi prin donaţi-
ile de cărţi, „într-un oraş nou, românesc”.
Despre eveniment, cotidianul Flux din Chişinău scria,
în numărul din 14 noiembrie 2001, ca fiind „Un descălecat al
Maramureşului”, consemnând declaraţiile acad. Mihai Cimpoi
şi ale dr. Lidiei Kulikovski, directorul general al Bibliotecii
„B.P. Hasdeu”, care au apreciat „generoasa şi frumoasa donaţie
de carte adusă de fraţii noştri maramureşeni” ca o „donaţie de
excepţie”, menită a completa „golul informaţional al Chişinău-
lui”, şi nu oricum, ci „prin cărţi care ne unesc din punct de ve-
dere lingvistic, spiritual, naţional”.
Profund recunoscătoare, dr. Lidia Kulikovski, în mesa-
jul trimis lui Teodor Ardelean la marcarea celor şase decenii de
viaţă, îl „repunea” în drepturile de înainte „descălecător” în
                                                            
206
An X, nr. 4 (35), decembrie 2009, pp. 3-4.
269
 

Moldova de peste Prut. Ea l-a cunoscut pe Ardelean în 1991, la

deschiderea Bibliotecii Transilvania, când a venit cu donaţia de
peste 8.000 de cărţi, în ziua de 31 august, când s-a proclamat
independenţa ţării. Teodor Ardelean mai fusese la Chişinău în
ianuarie 1991, când a instalat o frumoasă Troiţă, lucrată cu har
de meşterul lăpuşean Alexandru Perţa-Cuza, în parcul Catedra-
lei „Naşterea Domnului”, aproape de Biblioteca „B.P.
Hasdeu”, cu opt luni „înaintea declarării independenţei”,
dovedindu-şi – după cum afirma dr. Lidia Kulikovski – „cura-
jul de român patriot. A venit cum a venit odată Dragoş din Ma-
ramureş şi a ales, conform legendei, acest loc, azi Chişinău,
pentru a se stabili”, ca ctitor al Bibliotecii MARAMUREŞ.
„Teodor Ardelean este omul de cultură, omul culturii,
omul care face cultură şi, la fel, poate şi mai îndreptăţit, are
acest motor în fiinţa sa... A hotărât să constituie o bibliotecă, a
sa, la Chişinău... Zece ani face Biblioteca MARAMUREŞ în
octombrie 2011; zece ani de prezenţă a Maramureşului la Chi-
şinău, a imaginii Bibliotecii Judeţene «Petre Dulfu» din Baia
Mare, a stilului directorului ei, Teodor Ardelean”.
În 3 martie 2002, Teodor Ardelean a ctitorit în Biserica
Albă, aşezare românească din dreapta Tisei, „prima bibliotecă
românească” din Ucraina, dotată, la început, cu aproape 4.000
de cărţi. După cum declara dr. Ion Botoş, preşedintele Uniunii
Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia” din Apşa de
Jos, „această întemeiere” va fi o „adevărată construcţie de su-
flet pentru întreţinerea sufletului românesc, aşezat în existenţă
ceva mai departe de Vatra sau Casa românească”, elogiind ini-
ţiativa şi sprijinul prof. dr. Teodor Ardelean.
Valoroase donaţii de carte s-au făcut în 2004 Bibliotecii
„Mihai Eminescu” – botezată cu numele poetului naţional de
prof. Teodor Ardelean – de la Institutul Cultural Român din
Budapesta (circa 5.000 de cărţi), Bibliotecii oraşului Gyula, cu
cea mai mare populaţie românească din Ungaria.
Vârful acţiunilor din cadrul programului iniţiat de prof.

270
 

Teodor Ardelean – „Carte pentru românii din afara graniţelor”

– a fost „Acţiunea Spania”: ctitorirea a patru biblioteci „în ţara
în care românii se simt cel mai bine şi sunt acceptaţi cu toată
deschiderea culturală necesară”.
Între 13 şi 15 noiembrie 2006, Teodor Ardelean şi dele-
gaţia Consiliului Judeţean Maramureş, condusă de vicepreşe-
dintele Pamfil Bercean, au pus bazele bibliotecilor româneşti la
Coslada (peste 4.300 de cărţi), la Centrul Hispano-Român din
Alcala de Henares, oraşul lui Cervantes (aproape 3.000 de
cărţi), la Universitatea din Salamanca – (peste 1.200 de volu-
me) şi la Universitatea din Alicante (peste 1.600), foarte utile
„pentru miile de tineri români, care pot fi ajutaţi să nu-şi uite
limba, cultura, tradiţiile”, iar pentru universităţi – colecţii nece-
sare studenţilor, care vor să înveţe şi să persevereze în învăţa-
rea limbii române şi cunoaşterea culturii şi civilizaţiei româ-
neşti.
Când s-a gândit la întemeierea bibliotecilor în Spania,
unde se aflau la muncă circa un milion de români, Teodor Ar-
delean i-a trimis o depeşă de intenţie ambasadorului României
la Madrid, Stelian Oancea: „Să nu vă speriaţi de faptul că un
OM MIC (de funcţie e vorba) vrea să facă FAPTE MARI. Toa-
tă viaţa am făcut fapte mari, dar cea mai mare este Biblioteca
din Baia Mare, care e cea mai mare, cea mai frumoasă, cea mai
modernă şi cea mai europeană bibliotecă publică din România.
Aş vrea să o vedeţi, căci eu am văzut biblioteci în 50 de ţări ale
lumii, dar tot zic că a noastră e cea mai frumoasă” (24 noiem-
brie 2005). Credeţi că ambasadorul Oancea a fost sensibil, a
reacţionat favorabil la această generoasă şi dezinteresată ofertă
de carte? Nicidecum!
Abia în toamna anului 2006 „programul de întemeiere a
bibliotecilor” în Spania a putut fi implementat, graţie noului
ambasador român Maria Ligor. „Personal – îi scria ambasadoa-
rea lui Teodor Ardelean în iunie 2011 – m-au impresionat iniţi-
ativa şi tenacitatea dumneavoastră, virtuţi din păcate rare în

271
 

peisajul social de astăzi. Acest prim gest demn de laudă, aceas-

tă primă donaţie din partea unei biblioteci publice din România
a deschis un drum pe care au sosit în Spania, în anii următori,
mii şi mii de volume de carte în limba română. Începutul res-
pectiv nu se putea produce fără implicarea şi generozitatea
dumneavoastră”.
Prof. univ. dr. Begoña San Miguel de la Universitatea
din Alicante, mulţumind pentru acest „gest generos”, îl numea,
la deschiderea bibliotecii, pe Teodor Ardelean „părintele aces-
tei iniţiative”, considerând cartea adusă „ca un simbol al apro-
pierii” dintre români şi spanioli.
„Acţiunea Spania” – căreia Teodor Ardelean i-a dedicat
cartea Din Hiperboreea... în Iberia. Primele biblioteci româ-
neşti în Spania, apărută în 2007 – a fost apreciată în presa jude-
ţeană ca una „istorică şi chiar un eveniment naţional pentru că
este pentru prima dată când un judeţ din România face un astfel
de gest”207.
În cadrul programului „Carte pentru românii din afara
graniţelor”, Biblioteca „Petre Dulfu” a donat carte românilor
din Glasgow (Scoţia, în 2010) şi peste 4.000 de volume Biblio-
tecii pentru românii din Canada (în 2011).
„În faţa noastră stă acum PERSPECTIVA unor noi so-
licitări – menţiona dr. Teodor Ardelean într-un amplu articol
din Familia română208. Dacă până acuma, ceea ce s-a înfăptuit
a fost mai ales EFECTUL unei conştiinţe şi a unei voinţe per-
sonale, a venit vremea IMPUNERII pe această dimensiune de
«mişcare» a sufletului românesc, a NEVOILOR clar formulate
de către liderii comunităţilor de români (asociaţii, organizaţii,
biserici ş.a.)”.
Şi nu erau puţine solicitările: venite de la Biblioteca
„Ion Minulescu” din Nürnberg (Germania), de la Asociaţia
„Doina” din Algarve (Portugalia), Udine (Italia), Asociaţia cul-
                                                            
207
Glasul Maramureşului, 22 nov. 2006.
208
An X, nr. 4 (35), decembrie 2009.
272
 

turală belgo-română „Hermes Ro” din Bruxelles, chiar şi din

Noua Zeelandă şi Australia.
Cu sinceritatea care îl caracterizează, dar şi cu „puterea
financiară” de care dispune, Teodor Ardelean mărturisea că „nu
ştim la această oră – în faţa marii presiuni de cereri din străină-
tate – dacă vom fi într-adevăr capabili de a AŞEZA ÎN OPERĂ
toate aceste SPERANŢE!”
Teodor Ardelean, sfidând adesea imposibilul (mai cu
seamă financiar şi ca număr de personal), a fost nu numai pio-
nierul unor idei şi proiecte generoase, vizându-i pe românii din
afara fruntariilor ţării, dar şi salvatorul unor astfel de nobile
întreprinderi iniţiate de alţi „confraţi întru românism” din Ar-
deal. Atunci când Revistei Familia română, fondată de conf.
univ. dr. Constantin Mălinaş, directorul Bibliotecii „Gh. Şin-
cai” Bihor, în 1999, i-a fost sistată apariţia în 2006, pentru sal-
varea ei n-au sărit directorii bibliotecilor din Cluj-Napoca, Târ-
gu Mureş, Alba Iulia, Sibiu, Arad ş.a. Tot Teodor Ardelean s-a
dovedit a fi Marele Român care a „adoptat-o”, ca un Părinte
iubitor de Cultură românească, revistă necesară pentru „întări-
rea legăturilor şi a dialogului cu comunităţile româneşti din
afara graniţelor ţării”.
„Inima noastră tresaltă de bucurie – declara el – pentru
că această revistă a ajuns deja, în format electronic, în faţa tutu-
ror celor care pot accesa pagina web a bibliotecii judeţene. Şi
nu sunt puţini”, primele accesări fiind înregistrate din Australia
şi Noua Zeelandă. Revista reflectă clar dorinţa redactorului-şef,
Teodor Ardelean, de a fi cu folos spiritual românilor răzleţiţi pe
toate meridianele globului. O dovadă în acest sens este şi opi-
nia scriitorului George Roca din Sydney – Australia. Negăsind
sediul revistei la Oradea, unde o căutase la prietenul său Măli-
naş, la îndemnul acestuia au purces amândoi, în 15 octombrie
2009, spre „Tedy Ardelean”. George Roca a făcut cale de
aproape 20.000 km ca să-l întâlnească „pentru prima dată pe
acest Om minunat”, care i-a întins „o mână mare şi prieteneas-

273
 

că”, pe „omul cu care poţi deveni prieten de la prima întâlnire”.

Românul-australian George Roca, văzând noua revistă, scrie în
amintirile sale că „noul ei director a depus atâta suflet în ea în-
cât a făcut din Familia română o instituţie! Da! O revistă-
instituţie! O instituţie de cultură literară şi istorică. O revistă în
care publică mulţi scriitori cu condeie de seamă. O revistă mo-
dernă, de o calitate ireproşabilă, o revistă care se încadrează
perfect cu frumuseţea şi ambianţa Bibliotecii «Petre Dulfu» din
Baia Mare”.
Pe bună dreptate Revista Familia română şi directorul
ei au primit titlurile onorifice de „excelenţi ambasadori ai spiri-
tualităţii româneşti în lume”!

11.3. De la Moigrad la Senat şi Academie

În 5 aprilie 2012, prof. dr. Teodor Ardelean s-a întors în

„oraşul tinereţii” sale – Jibou, unde, la Casa de cultură, în pre-
zenţa cadrelor didactice, a elevilor Liceului Teoretic „Ion
Agârbiceanu” şi a multor jiboani, a fost sărbătorit ca „primul
sălăjean” premiat de Academia Română, în 2011, cu premiul
„Ion Petrovici” pentru lucrarea Limba română şi cultivarea ei
în preocupările ASTREI, apărută la Editura LIMES din Cluj-
Napoca în 2009.
Directorul Liceului, prof. Liviu Sâmpălean mărturisea,
cu emoţie şi mândrie, că fostul elev Teodor Ardelean, care a
urmat Liceul de cultură generală din Jibou între 1966 şi 1970,
venind aici de la Şcoala generală din Mirşid (1958-1966) – sa-
tul Moigrad-Porolissum, unde se născuse în 14 iunie 1951,
aparţinând de această comună sălăjeană – a ajuns un „nume
mare” în România. „Aveţi în faţa voastră un model de urmat:
inteligenţa i-a fost mereu dublată de muncă, pentru că nu se
ajunge în vârful piramidei fără o muncă titanică!”
Confesându-se, cu cuminţenia filosofului şi filologului
şi cu retorica sa fascinantă, în faţa foştilor profesori, a foştilor

274
 

colegi şi a elevilor liceului, prof. dr. Teodor Ardelean le-a spus:

„Am fost elev de 10 în primele 8 clase. Până în clasa a VII-a
terminasem de citit toate cărţile de literatură română şi univer-
sală care se găseau la biblioteca şcolii, biblioteca comunală şi
biblioteca depoului CFR.
Am dorit să fiu mereu primul; lucrul acesta l-am urmă-
rit toată viaţa. Nu e laudă asta; e oferirea unui exemplu de care
trebuie să ţineţi cont, pentru că înseamnă foarte mult. Construc-
ţia de personalitate se face la vârsta voastră”.
Punându-şi în gând, încă din adolescenţa sa studioasă,
să ajungă el însuşi un model de erudit pentru tineri, în elita in-
telectuală din vremea sa, Teodor Ardelean şi-a cultivat virtuţile
în spiritul modelelor alese chiar din rândul marilor intelectuali
sălăjeni.
Ca retor l-a avut pildă pe Simion Bărnuţiu (1808-1864,
n. la Bocşa, nu departe de Moigrad-Porolissum), jurist şi esteti-
cian, ideolog şi conducător al românilor în Revoluţia din 1848,
rămas în istorie şi prin celebrul său discurs din Catedrala Blaju-
lui din 14 mai 1848, prin care îşi chema conaţionalii să lupte
împotriva alipirii Transilvaniei la Ungaria şi eliberarea lor naţi-
onală şi socială din jugul străin.
Ca model de patriot şi om politic l-a urmat pe marele
tribun George Pop de Băseşti (1835-1919), preşedintele Parti-
dului Naţional Român din Transilvania şi al Marii Adunări Na-
ţionale de reîntregire de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918,
despre care gazetarul Valeriu Branişte – şi el memorandist –
afirma în 1912 că „dacă a suferit din greu, Pop de Băseşti,
jertfindu-şi totul şi chiar pe sine, nu a făcut-o pentru sine, pen-
tru interesul său personal, ci numai pentru neamul său, pentru
credinţa sa politică, pentru binele obştesc”.
Cel mai reprezentativ pedagog şi scriitor din nord-
vestul României, Petre Dulfu (1856-1953, din satul Tohat) i-a
fost model de intelectual, de bibliotecar. Petre Dulfu activase,
pe când îşi făcea studiile la Baia Mare şi la Cluj, în cadrul So-

275
 

cietăţii de bibliotecă şi a Societăţii de lectură „Iulia”. Scriitorul

sălăjean îşi luase doctoratul în literatură cu teza Activitatea lui
Vasile Alecsandri în literatura română, iar pentru traducerea
dramelor lui Euripide a primit în 1903 premiul „Adamachi” al
Academiei Române!
În 1996, când şi-a încheiat mandatul de senator, pe când
unii parlamentari din Maramureş nu-şi găseau un loc de muncă,
lui Teodor Ardelean i se ofereau din belşug. După cum scria
săptămânalul Nord Magazin din Baia Mare la acea vreme:
„Dragostea fostului senator sunt cărţile, acesta învăţând să scrie
şi să citească, după cum chiar el a declarat, încă de la vârsta de
trei ani. Şi-a cultivat această «precocitate» pe tot parcursul vie-
ţii, fiind legat în primul rând de bibliotecă”209.
Aşadar, oricât de întortocheate şi uneori dificile au fost
drumurile spre Everestul demnităţilor şi ocupaţiilor sale, vârful
preferat şi de destinul său a fost tot... Biblioteca!
Între 1970-1976 a urmat cursurile Facultăţii de istorie-
filosofie, secţia filosofie, din cadrul Universităţii „Babeş-
Bolyai” din Cluj-Napoca. Din cauza unor restricţii politice, de
„origine socială”, şeful de promoţie din 1970 de la Liceul „Ion
Agârbiceanu” din Jibou a fost silit să dobândească o calificare
„muncitorească”, de emailator la o întreprindere de profil din
Zalău (1974-1977). A fost angajat şi ca redactor la cotidianul
Năzuinţa – Sălaj (1972-1974).
În toamna anului 1977 şi-a încercat norocul la Baia Ma-
re. Deşi a trecut cu bine „proba” de ziarist la cotidianul Pentru
socialism (redactor-şef fiind chiar autorul acestei cărţi), Teodor
Ardelean, nemulţumit de „tranziţia” prin corectură spre postul
de redactor, a refuzat cu demnitate oferta. Şi s-a angajat ca bi-
bliotecar – tot spre un vârf al năzuinţelor sale, profesor şi direc-
tor educativ la Grupul şcolar de industrie uşoară din Baia Mare,
unde a activat până în 1979.

                                                            
209
Rita Gindele, Nord Magazin, nr. 58, 18-24 nov. 1996, p. 5.
276
 

Mai bine de cinci ani (1979-1985) a fost instructor şi

director al Clubului studenţesc de la Institutul de Învăţământ
Superior Baia Mare. Aici, în mijlocul unei atmosfere studen-
ţeşti şi universitare destinse, şi-a găsit calea afirmării excelentei
sale prestanţe filosofice, de creaţie literară şi actoricească, de
împrospătare a vieţii culturale, literare, jurnalistice, a sa şi a
studenţilor.
Aici şi l-a luat ca model pe prof. univ. dr. Gheorghe
Pop, rectorul institutului, pe care, la 90 de ani, l-a numit Patri-
arhul tinereţii sale. Unul din studenţii din acei ani, dr. ing. Şte-
fan Marinca, unul dintre cei mai mari inventatori români, anga-
jat la Limerick – Irlanda, îşi amintea, în mesajul trimis lui
„Tedy”, la împlinirea a 60 de ani de viaţă, de „tânărul frumos,
cu păr creţ”, prezentat de rectorul Pop ca „noul director educa-
tiv”, care „vorbea ca la carte, cu aplomb şi concizie, cu grijă
pentru fiecare cuvânt spus, amintindu-ne de Păunescu, celebru
în epocă”. La 24 de ani, el câştigase trei etape ale concursului
pe ţară al TVR „Cel mai bun... continuă”, dobândind o faimă
naţională ca reprezentant al judeţului Sălaj (1975). A fost re-
dactorul-şef al noii reviste studenţeşti Nord, creatorul în 1981
al grupului umoristic Satyricon al studenţilor băimăreni, câşti-
gător a trei premii I la festivalurile studenţeşti, el fiind autorul
textelor, al regiei, instructor artistic. Formaţia satiric-umoristică
devenise de „prestigiu naţional”.
Dobândind o asemenea faimă naţională, Consiliul Jude-
ţean al Sindicatelor şi apoi Comitetul de Cultură şi Educaţie
Socialistă al judeţului Maramureş l-au promovat, între 1985-
1989, ca „instructor cultural principal”.
După „marea ruptură” politică din decembrie 1989, Te-
odor Ardelean s-a afirmat pe baricadele mişcării revoluţionare
judeţene, blocând „excesele” posibile ale „noilor revoluţio-
nari”, unii dornici de posturi profitabile, gălăgioşi, demolatori,
veleitari, contestatari de „profesie”. După decembrie 1989 a

277
 

fost ales membru în biroul executiv al Consiliului Judeţean al

FSN, CPJUN, preşedinte al Comisiei pentru Cultură.
Energic, cult, capabil de sacrificiu şi performanţe orga-
nizatorice, imbatabil orator, care ştia să domine mulţimea înse-
tată de libertate, dar şi de dezordini, Teodor Ardelean s-a dove-
dit a fi înzestrat cu un foarte fin şi înainte văzător simţ politic,
calităţi care erau ca inexistente la „noii” politicieni postdecem-
brişti.
Nu e de mirare că atunci când, în martie 1990, au iz-
bucnit la Târgu Mureş conflictele sângeroase, declanşate de
iredenta maghiară, care, prin răniţi, morţi şi distrugeri au făcut
ocolul lumii occidentale, ca orice român patriot, cu grijă la
soarta Ardealului, de secole râvnit de Ungaria şi maghiarimea
transilvană, Teodor Ardelean s-a alăturat, cu toată convingerea,
nestăvilitului curent politic-patriotic, devenind fondator al Uni-
unii Vatra Românească – replică la crearea UDMR – şi al Par-
tidului Unităţii Naţionale Române. A fost ales vicepreşedinte
naţional al UVR şi preşedintele Consiliului Judeţean Maramu-
reş. În 1991 numele său de mare patriot se făcuse cunoscut pe
plan naţional, ca şi al modelului său – George Pop de Băseşti,
fiind ales vicepreşedinte al Consiliului Naţional al PUNR
(1992-1999) şi preşedinte al Consiliului Judeţean al PUNR,
funcţii deţinute şi în Partidul Naţional Român (2000-2001).
Un merit deosebit al tânărului politician l-a constituit fap-
tul că s-a înconjurat, încă de la fondarea UVR şi PUNR, de cei
mai respectabili şi credibili intelectuali din Baia Mare şi Ma-
ramureş – medici, profesori, ingineri, economişti, arhitecţi. În
primul său deceniu de existenţă, PUNR Maramureş a fost sin-
gurul partid de elită din zonă. Din păcate, pe parcurs, cum s-au
petrecut faptele şi în alte partide, atât PUNR, cât şi urmaşul său
PNR, au fost măcinate, din interior, de veleitari, de profitori ai
momentului politico-social tulbure.
Atunci când şi-a dat demisia din PUNR, Teodor Arde-
lean declara dezamăgit că în PUNR, PNR, PDAR şi ApR –

278
 

partide pe care voia să le unească într-o „adevărată forţă politi-

că naţională” – în faţa „valului de politică antinaţională a
CDR” – existau „mai mulţi demolatori reali decât constructori
adevăraţi, că „a 3-a Cale” – proiect şi program politic de uniu-
ne naţională iniţiat de el – „n-a reuşit din cauza orgoliilor mă-
runte şi a jocului duplicitar şi diversionist al unor lideri”, care
îşi vedeau năruite „poziţiile de putere”, nemeritate.
Notorietatea sa a ajuns atât de copleşitoare în politica
naţională postdecembristă, încât au fost momente când era vi-
zat pentru postul de ministru al Culturii, iar în 1996 pentru
candidatura la Preşedinţia ţării!
Prestigiul şi l-a câştigat pe merit, atât ca ales în consilii-
le judeţean şi municipal, în repetate mandate între 1992 şi până
astăzi, dar mai cu seamă, pe plan naţional, între 1992-1996,
când a fost senator PUNR de Maramureş. În Senat a fost ales
vicepreşedinte al forului legislativ, vicepreşedinte al Comisiei
de politică externă, preşedinte al Grupului parlamentar al
PUNR. Timp de trei ani (1993-1996) a fost preşedintele Comi-
siei de privatizare, coordonând activitatea Fondului Proprietăţii
de Stat (FPS), iniţiind şi organizând transformarea FPP-urilor
în Societăţi de investiţii financiare (SIF), a iniţiat Legea priva-
tizării prin metoda MEBO, a privatizării BRD, fiind membru în
Consiliul de Administraţie (5 ani) şi în Comitetul Director (4
ani) al acestei Bănci, a coordonat şi controlat Ministerul Re-
formei şi politicile statului în probleme de privatizare.
În funcţiile deţinute în Senat a fost în delegaţii oficiale
în SUA, Australia, China, Coreea, Siria, la reuniuni ale Parla-
mentului European, la sediul NATO, la reuniuni ale NATO, în
delegaţii culturale în Franţa, Austria, Spania, Portugalia, Marea
Britanie, Finlanda, Belgia, Germania, Luxemburg, Emiratele
Arabe Unite etc.
Cum scriam şi în cartea mea Partide şi politicieni din
Maramureş. De la partidul unic la multipartidism (2009), după
„tragedia” PUNR şi PNR la alegerile parlamentare din 1996 şi

279
 

2000, Teodor Ardelean a „rătăcit” o vreme, „ca marele erou

naţional Avram Iancu la 1848-1849” prin „Apusenii politici
româneşti”. Încercările sale de a face „politică naţională, în in-
teresul României” şi nu al clasei politice profitoare, s-au izbit
de orgoliile avare ale unor lideri veleitari din PD, PSD şi, după
2008, din PNL Maramureş.
Ca un politician şi demnitar veritabil, Teodor Ardelean
n-a găsit grăunţele de aur în vreun partid postdecembrist în care
liderii şi demnitarii aleşi să se fi „bătut” pentru a „patriei mări-
re” şi nu a lor „fericire”!
Argonaut în căutarea „lânii de aur”, Teodor Ardelean a
găsit-o, după vreo zece ani de „cazne” politice, tot în locul hă-
răzit de soartă: la Biblioteca Judeţeană, căreia îi pusese piatra
de temelie în 1991. Aici, în mediul fertil al cărţii, şi-a regăsit
împlinirea vocaţiilor sale de intelectual şi retor, cu armonie de-
plină între vorbe şi fapte de meritată laudă.
Talentul său scriitoricesc a fost pus în „operă” în cărţile
sale: Fariseii lui Iehova – 1983; Cântecele care ne-au însoţit
istoria – 1990; Cimitirul vesel Săpânţa (cartea sonoră, CD-
ROM, audiobook), 2006; Din Hiperboreea... în Iberia. Primele
biblioteci româneşti în Spania, 2007; în zecile de eseuri apărute
după 2011 la rubrica personală „Biblioteca de idei” a Gazetei
de Maramureş, în antologii, prefeţe sau postfeţe etc.
Dar plinătatea vocaţiei sale intelectuale, cu o elevată
deschidere spre cultura umanistă, este revelată de lucrarea sa de
doctorat în filologie Limba română şi cultivarea ei în preocu-
pările Astrei, susţinută în 26 iunie 2008 la Universitatea de
Nord Baia Mare, avându-l conducător ştiinţific pe modelul său
din tinereţe, prof. univ. dr. Gheorghe Pop, apreciată de comisia
de doctorat cu Magna cum laudae.
Argumentul forte al acestei calificări rezultă şi din opi-
niile prof. univ. dr. Victor V. Grecu de la Universitatea „Lucian
Blaga” din Sibiu, membru al comisiei: „O operă doctă şi edifi-
catoare, ale cărei dominante sunt noutatea, originalitatea şi fac-

280
 

tura personală, care se distilează în toate componentele ei,

temeinicindu-i, prin valoarea, oportunitatea şi utilitatea aportu-
lui ei, raţiunea de a fi, toate acestea arcuindu-se în piscurile
creativităţii. Căci exegeza uimeşte şi încântă prin noutatea
abordării, străină şabloanelor şi sfidând seniorial tiparele, exul-
tând din gestarea şi chipul personal al alcătuirii ei, din arhitec-
tura proprie a conceperii, organizării şi elaborării ei”, în ea
răsfrângându-se „personalitatea autorului, toate purtând, suve-
ran şi autoritar, pecetea creaţiei personale... Laitmotivul cerce-
tării, ale cărui acorduri se amplifică apoteotic spre final, aido-
ma reverberaţiei temei în structura unei sonate, este funcţia
demiurgică a preocupărilor lingvistice ale ASTREI, promovată
cu religiozitate în toate iniţiativele, acţiunile şi aşezările ei”, în
care se convertesc „ecourile tainice ale unui autentic şi structu-
ral filon naţional-patriotic propriu autorului, care îi sporesc pa-
tosul şi savoarea”.
În 2009, lucrarea a văzut lumina tiparului la Editura
Limes din Cluj-Napoca, iar în 2011, cel mai înalt for ştiinţific
al ţării, Academia Română, i-a acordat prof. dr. Teodor Arde-
lean Premiul „Ion Petrovici” (14 iunie 1882 - 17 februarie
1972, renumit filozof, scriitor şi om politic, academician din
1934). O coincidenţă fericită o constituie faptul că Premiantul
este născut în aceeaşi zi cu Ion Petrovici, iar numirea sa în
funcţia de director general la Biblioteca Judeţeană „Petre Dul-
fu” s-a făcut cu două zile mai devreme (15 febr. 2001) decât
trecerea la veşnicie a academicianului!

11.4. Elogiul harismelor

Orânduindu-şi viaţa după voia lui Dumnezeu şi voinţa

sa proprie, luminată de smerenie, biografia spirituală a lui Teo-
dor Ardelean poate fi „citită” şi înţeleasă, de cei cu bună-
credinţă, numai în toată complexitatea harismelor sale de cărtu-
rar, de vizionar întemeietor, de manager, de ambasador al cărţii

281
 

şi spiritualităţii româneşti în lume, de om şi demnitar al Cetăţii,

de familist şi prieten etc.
Există destule argumente faptice care îi atestă aceste
harisme care îi conturează o personalitate unicat în elita intelec-
tuală a Maramureşului, chiar a Ardealului. Faptele sale sunt
recunoscute, între altele, de multele ordine, diplome, premii,
distincţii conferite de autorităţi, instituţii publice, de oameni de
ştiinţe şi litere etc. În octombrie 1995 Institutul de Management
şi Marketing Internaţional din Bucureşti i-a acordat Diploma
agreată de European Foundation for Management Development
(EFMD) pentru merite deosebite în promovarea şi aplicarea
managementului; în noiembrie 2000 i s-a acordat titlul de „Cel
mai bun orator dintre politicienii maramureşeni ai deceniului
1990-2000”, „judecători” fiind cei peste 50.000 de cititori ai
cotidianului Glasul Maramureşului; în 2002 – premiul „Biblio-
tecarul anului” al Asociaţiei Naţionale a Bibliotecarilor şi Bi-
bliotecilor Publice din România; în septembrie 2004 Medalia
„140 de ani de la constituirea Corpului Ponderator / Senatul
României”, ca preţuire a prodigioasei activităţi întru „Parla-
mentarism – Democraţie”; în decembrie 2004 a primit ordinul
„Meritul Cultural” în rang de Cavaler de la Preşedintele Româ-
niei „în semn de apreciere pentru contribuţiile deosebite în ac-
tivitatea artistică şi culturală din ţara noastră, pentru promova-
rea civilizaţiei şi istoriei româneşti în cadrul Bibliotecii Judeţe-
ne Maramureş”; în august 2005 „Diploma Jubiliară acordată de
ASTRA cu prilejul Centenarului Casei Naţionale a ASTREI şi
a Muzeului Asociaţiunii”; în aprilie 2007 Diploma de merit
acordată de Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Biblioteci-
lor Publice din România „pentru susţinerea vieţii culturale a
comunităţilor româneşti de peste hotare, prin înfiinţarea de bi-
blioteci şi susţinerea de evenimente culturale în străinătate”; în
decembrie 2008 Diploma „Recunoştinţă naţională” pentru „dis-
tinsa dumneavoastră implicare în susţinerea unităţii spirituale a
românilor de pretutindeni” din partea Congresului Spiritualită-

282
 

ţii Româneşti, ediţia a XII-a; în octombrie 2009 premiul „Octa-

vian Goga” pentru literatură pentru anul 2008; 2011 – Diploma
de Recunoştinţă – Membru fondator – Apărător al Culturii
Române, conferită de Biblioteca Românească din Canada pen-
tru „donaţia făcută în data de 1 decembrie 2010 la fondul de
carte al bibliotecii” etc.
Consemnăm şi câteva autografe, ca omagii ale scriitori-
lor care şi-au lansat cărţi la Biblioteca „Petre Dulfu”: acad. Ni-
colae Breban pe volumul Fr. Nietzsche. Maxime comentate –
„Directorului splendidei Biblioteci maramureşene, Teodor Ar-
delean, cu sentimente prieteneşti reale”; acad. Augustin Buzura
pe cartea A trăi, a scrie – „Domnului prof. dr. Teodor Ardelean
cu infinită recunoştinţă pentru tot ceea ce face nu numai pentru
autorul acestei cărţi, ci şi pentru cultura română”; poetul Ioan
Es. Pop pe volumul colectiv Băutorii de absint – „Dragului
nostru prieten, ilustrului om de cultură Teodor Ardelean, cu
iubire”; Episcop Justinian Chira pe volumul Mănăstirea Sf.
Ana Rohia – „D-sale D-lui Director întemeietorul importantu-
lui aşezământ pentru Nordul Ţării, Biblioteca Judeţeană Baia
Mare, 26 martie 2008”; Constantin N. Mălinaş pe Elegii din
aer – „Prietenului dr. Tedi Ardelean, care a preluat şi salvat
Revista Familia română din nepăsarea de la Oradea, ducând-o
în grădina vie de la Baia Mare, Oradea, 30.07.2008”.
Între 12-15 mai 2011 Biblioteca „Petre Dulfu” a găzduit
a 27-a Conferinţă Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor
Publice din România. Aceasta a fost cea mai mare acţiune de
profil din ultimii 20 de ani, la care au participat peste 150 de
bibliotecari din ţară, din Republica Moldova, precum şi o dele-
gaţie din SUA, care implementează în România programul
Lumea în biblioteca ta – BiblioNet, derulat de Fundaţia „Bill şi
Melinda Gates”, prof. univ. dr. Hermina Anghelescu de la Uni-
versitatea Detroit (Michigan) şi alţii. În premieră naţională,
conferinţa s-a transmis în direct pe Internet, participanţii rămâ-

283
 

nând profund impresionaţi de ceea ce au găsit la Biblioteca

„Petre Dulfu”.
„Pentru noi – declara Teodor Ardelean în Gazeta de
Maramureş210 – este o satisfacţie, întrucât mândria maramure-
şeană îşi spune cuvântul. Că degeaba ai lucruri deosebite, dacă
nu te iau în seamă chiar colegii tăi. De data aceasta au văzut
toţi directorii şi toţi au plecat lămuriţi de ceea ce eu spun de
mulţi ani: Biblioteca aceasta este şi cea mai nouă, şi cea mai
mare, şi cea mai frumoasă, şi cea mai modernă, şi cea mai
funcţională. Pentru că nimeni nu are în ţară, într-un oraş de
140.000 locuitori, 55.000 de cititori. La nimeni nu intră într-o
clădire de bibliotecă (nevorbind de filiale) între 1.000 şi 2.000
de oameni pe zi, măsurat cu fotocelula”.
Care este „imaginea” prof. dr. Teodor Ardelean reflec-
tată cu limpezime de memoria unor personalităţi din elita con-
temporană?
PS Justin Hodea Sigheteanul, arhiereul-vicar ortodox al
Maramureşului şi Sătmarului, afirmă în mesajul transmis la
împlinirea a şase decenii de viaţă ai lui Teodor Ardelean că
„spiritual este ctitor de limbă şi cultură românească, unul dintre
cei mai importanţi şi eminenţi din nord-vestul României. Ca
slujitor al Bisericii Ortodoxe Române aş dori să-mi exprim gra-
titudinea pentru faptul că Eparhia noastră îl are între cei 30 de
membri ai Adunării Eparhiale.
Aş dori să-l am pe doctorul în filologie Teodor Arde-
lean aproape sau în apropierea mea, pentru a păstra legătura
între cultură şi credinţă, între Catedrala Credinţei şi Catedrala
Culturii – Biblioteca Judeţeană”.
Prof. univ. dr. Hermina Anghelescu din SUA afirmă că
Teodor Ardelean este „un deschizător de drumuri în domeniul
bibliotecilor publice din România, un lider dublat de manager”,
care a edificat „o adevărată bibliotecă, un templu al cărţii, un

                                                            
210
Gazeta de Maramureş, 21-27 mai 2011, p. 9.
284
 

lăcaş al culturii, dar şi al informaţiei digitale pentru populaţia

judeţului Maramureş”.
„Prin Revista Familia română – spune conf. univ. dr.
Gheorghe Mihai Bârlea, senator de Maramureş – Teo şi Institu-
ţia pe care o conduce cu atâta dăruire şi competenţă ne pun în
dialog cu fraţii români de pretutindeni. Sunt acte de diplomaţie
culturală, prin care Teodor Ardelean şi Biblioteca Judeţeană au
salvat onoarea unor instituţii ale statului abilitate cu astfel de
misiuni. Licenţiatul în filosofie şi doctorul în filologie îl defi-
nesc drept cărturar ales, un om al cetăţii şi un om al cărţii în
egală măsură”.
„Istoric literar, editor, publicist, om al dialogului şi in-
terviului, exeget şi recuperator de valori, splendid proprietar de
slovă, fin observator al cotidianului socio-economic şi al per-
spectivei, puternic aliat şi devotat prieten – scrie jurnalistul de
televiziune Octavian Butuza – Teodor Ardelean este personali-
tatea proteică, polivalentă, multilaterală, pentru care cultura şi
acţiunea publică reprezintă un mod de viaţă, care nu numai că
scrie istorie, dar şi face istorie”.
„Dacă ar fi fost preot, ar fi ctitorit biserici. Ca om de
cultură – arată prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu, decanul Fa-
cultăţii de Litere din Baia Mare – a ctitorit biblioteci, contribu-
ind în mod decisiv la înălţarea uneia dintre cele mai frumoase
şi moderne aşezăminte de cultură din ţară – Biblioteca «Petre
Dulfu»... După modelul marelui scriitor argentinian Jorge Luis
Borges, Teodor Ardelean face parte din stirpea aleasă a celor
care îşi imaginează Paradisul ca o imensă bibliotecă. Un para-
dis spiritual, accesibil tuturor celor fascinaţi de lumea mirifică
a ideilor”.
„Am avut privilegiul să întâlnesc, cu mulţi ani în urmă,
un sălăjean care m-a impresionat prin prestanţă, discurs, cultură
vastă, ţinută, profesionalism. Locul, unde azi străluceşte cea
mai impunătoare şi luminoasă clădire destinată Cărţii din Ro-
mânia, pe a cărei firmă stă scris Biblioteca Judeţeană «Petre

285
 

Dulfu», era atunci pustiu. Proiectul exista însă, în toate detaliile

sale, în priorităţile Domnului Director, Teodor Ardelean.
Dacă este tot mai dificil – continuă Florica Pop, mana-
gerul Bibliotecii Judeţene Sălaj – să identificăm «modele» în
jurul nostru, managerul Bibliotecii Judeţene «Petre Dulfu» este
unul consacrat, cunoscut şi recunoscut. Pentru noi, sălăjenii,
bucuria este dublată şi, oriunde ne întâlnim, suntem mândri că
este şi al nostru... Întotdeauna am simţit atât cuvântul rostit de
DOMNIA SA, cât şi în faptă, respect deosebit şi sfinţenie pen-
tru CARTE, BIBLIOTECĂ şi tot ce-i ROMÂNESC!”
„Dacă România ar avea nu unul, ci câteva mii de Tedy
Ardelean – spune Călin Vlasie, om de afaceri şi editor de carte
la Editura Paralela 45 din Piteşti – nu am mai vorbi azi de o
Românie a lichelelor şi ticăloşilor, a proştilor cu epoleţi aca-
demici, a hoţilor puşi să păzească avuţia publică, a politicieni-
lor, guvernanţilor şi a patrioţilor de sărbători naţionale şi de
duminică... Ştiindu-te acolo la Biblioteca firicelului de aur pur
românesc îmi dai sentimentul profund că un om şi o mână de
oameni pot dovedi că există şi o altă dimensiune a României de
azi. Ceea ce ai făcut tu la Baia Mare ar trebui să fie peste tot ca
regulă şi nu ca excepţie”.
Multe şi onorabile cuvinte s-ar putea spune despre fa-
milistul Teodor Ardelean, despre doamna sa Silvia, despre co-
piii Horaţiu Laviniu şi Raluca Dana, care, fericiţi că-l au ca soţ
şi tată şi bunic, l-au ocrotit ca o avuţie de bunătate şi înţelep-
ciune, împărtăşindu-i jertfelnicia cu care s-a dăruit crezului său
de mare român şi erudit cărturar, Bibliotecii.
Prin înţelepciunea socratică, Teodor Ardelean s-a dis-
tins, în orice ieşire în „agora publică”, în calitate de Om, Inte-
lectual, Politician, Demnitar, ca propovăduitorul vorbelor me-
morabile. La 60 de ani, Consiliul Local municipal Baia Mare,
al cărui ales este din iunie 2012, i-a acordat titlul şi diploma de
„Cetăţean de onoare” al urbei. Felicitându-l, primarul Cătălin
Cherecheş spunea că Teodor Ardelean este un „reper, o em-

286
 

blemă a spiritualităţii băimărene, un om politic, un om de înaltă

cultură, un om care face apostolat cultural, lucru extrem de rar
în aceste vremuri”. Răspunzând, prof. dr. Teodor Ardelean, cu
farmecul său de retor cuceritor, vedea „în această lucrare a
onoarei, în această lume, trei dimensiuni cardinale. În primul
rând, virtutea onoarei pe care o ai sau nu o ai. În al doilea rând,
existenţa onoarei pe care o poţi demonstra şi ţi se recunoaşte
sau nu. Şi în al treilea rând, demnitatea onoarei. Vă mulţumesc
că m-aţi făcut astăzi foarte bogat, mă onorează în chip deosebit
că m-aţi aşezat în rândul cetăţenilor de onoare ai municipiului
Baia Mare”.
Dintru „facere”, Teodor Ardelean a fost hărăzit unui
destin generos. Chiar prin nume şi prenume. Adică: Ardelean –
ales între bărbaţii de seamă, care cinstesc prin fapte istoria
acestui sacru pământ românesc, care este Ardealul! Apoi: Teo-
dor – cel dăruit de Dumnezeu cu haruri îndestulătoare pentru
fapte fondatoare. Deci: şi prin nume şi prin botez, el este Omul
care sfinţeşte Locul dat să-l „stăpânească” prin înţelepţirea pro-
fesiei şi a datoriilor de împlinit în viaţă.
Prof. dr. Teodor Ardelean a fost, a rămas şi va fi Omul
şi Cărturarul ispitit numai de smerenia „de a face bine – după
cum spunea marele istoric Nicolae Iorga despre astfel de ctitori
ai neamului românesc – şi de a isprăvi frumos”!

Bibliografie

Achim, Valeriu, Nord – vestul Transilvaniei. Cultură

naţională şi finalitate politică. 1848-1918, Baia Mare : Guti-
nul, 1998.
Ardelean, Teodor, Din Hiperboreea... în Iberia: Pri-
mele biblioteci româneşti în Spania, Biblioteca Judeţeană „Pe-

287
 

tre Dulfu” Baia Mare, 2007 („Maramureşul perpetuu. Seria In-

terferenţe culturale”).
Ardelean, Teodor, Limba română şi cultivarea ei în
preocupările ASTREI. Prefaţă de prof. univ. dr. DHC Victor V.
Grecu, Cluj-Napoca : Limes, 2009 (Colecţia Paradigme).
Băinţan, Valentin, Laudă neamului. Jurnal memorial
cultural, Baia Mare : Umbria, 2002.
Gaftone, Vasile, Partide şi politicieni din Maramureş.
De la partidul unic la multipartidism, Baia Mare : Eurotip,
2009.
Goja, Anca, Un jurnalist prin bibliotecă, Biblioteca
Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2009.
Grigor, Ana; Pop, Liana, Documentar biobibliografic
aniversar: Teodor Ardelean – 60, Biblioteca Judeţeană „Petre
Dulfu” Baia Mare, 2011.
Ştef, Dorin, Maramureş – brand cultural, Baia Mare :
Cornelius, 2008.

288
 

Capitolul XII

ORFEUL LĂPUŞULUI
GRIGORE LEŞE
(20 februarie 1954, Stoiceni, Lăpuş)

12.1. Glasul mamei

Când povesteşte despre naştere şi

copilăria sa, despre părinţi şi moşii săi,
Grigore Leşe dovedeşte un admirabil ta-
lent de povestitor, coborând parcă din
stirpea acelor vieţuitori ai satelor care au
făurit, din bucuriile sau tristeţile lor, pie-
sele din tezaurul liricii, prozei şi basme-
lor populare.
Poate fi asemuit, în privinţa
amintirilor sale din copilărie, cu un Ion
Creangă al Lăpuşului.
Lumea vie a amintirilor sale este fermecată de cântecul
cucului pogorât din Şatra Pintii, de lătratul gros al câinelui cio-
bănesc păzitor al turmei de oi pe fâneţele de munte, de lacrimi-
le de rouă ivite dimineaţa pe ierburile şi florile din ocol şi gră-
dinuţă, de mireasma îmbătătoare a fânului dat la întors după
cosit, de cristalinele glasuri de copii porniţi la colindul Crăciu-
nului, dar mai ales de glasul fermecător al mamei sale „Nasta-
sia lui Pavăl”, cum îi spuneau şi o ştiau sătenii din Stoiceni, din
Fânaţe, din Borcut, ori din alte sate învecinate.
„Şi niciodată n-am spus până acum că mama mea m-a
învăţat să horesc aşa de frumos – mărturisea Grigore Leşe într-un
interviu realizat de Corina Pavel, publicat în revista Formula
AS. Ea nu este din Stoiceni, ci dintr-un sat vecin, de peste deal,
289
 

Fânaţe. «Şatra lui Pintea» i se mai zice. Şi, poate că, zic eu, ta-
tăl meu, falnic bărbat şi vânător de frunte, care umbla prin pă-
duri, a întâlnit-o pe mama pe hotare.
După mulţi ani am întrebat sătenii din Fânaţe şi din Stoi-
ceni: «Cum horea Nastasia?» Şi mi-au spus: «Atunci când ho-
rea Nastasia, răsunau hotarele şi se opreau oamenii din lucru ca
s-o asculte!»”211
Mama sa îi povestea lui Grigore că atunci când l-a „fă-
cut”, în Făurar (20 februarie 1954), era omătul până-n brâu. „Şi
tot ea îmi spunea că eu am horit de mic, de dinainte de a vorbi,
aşa cum zice şi cântecul: «Cine-o zâs hora dintâie/, un copchil
mic din fâşie/ L-a lăsat mă-sa durmind,/ l-a aflat horea horind».
Dar tot mama a avut grijă să înduplece ursitoarele să-mi dea
glas frumos, încă de la botez”.
În Stoiceni, ca şi în alte sate din zona Lăpuşului, după
ce se năştea copilul, i se punea în apa în care era scăldat un
clopoţel de alamă, ca nou-născutul să cânte frumos când va fi
mare, „să aibă glas de horit”. În apă se punea şi un ban de ar-
gint, ca pruncul să fie „curat şi iluminat ca argintul strecurat!”
După botezul de la biserică, Grigore a fost aşezat în fruntea
mesei, „să fie tăt de cinste”, să fie „lotru şi jucăuş”.
„Aşa mi-au făcut şi mie părinţii, pentru că iată în ce loc
de cinste era pus darul horitului pentru cineva de pe la noi!”
În amintirile sale „din copilărie”, Grigore Leşe retrăieş-
te farmecul iernilor cu omături mari, când mergea, de Crăciun,
ori de Anul Nou, la colindat prin sat, pe la neamuri, la oameni
primitori, bucuroşi de vestea naşterii Domnului.
„De mic, eram un colindător vestit – colindam tot satul.
În fiecare an, tata îmi făcea stea. Mama se pregătea pentru săr-
bători şi, umblând la prăvălie să cumpere ce-i trebuie, mă auzea
colindând şi zicea: «Ăsta-i Grigore, că-l cunosc după glas!»”
Într-o vreme, familia Leşe s-a mutat în centrul raional
Târgu Lăpuş. Vara se întorcea, în vacanţă, la bunici, la Stoi-
                                                            
211
An 10, nr. 424, iulie 2000, p. 16.
290
 

ceni, „în căsuţa lor din pădure. Îmi plăcea să mă urc în copaci
şi să cânt acolo, singur. Aveam 4-5 ani şi este şi astăzi cineva
acolo, în sat, care m-a ascultat atunci, cântând prin pomi. Şi
omul acela mi-a mărturisit, mai târziu, că atunci şi-a dat seama
că eu voi ajunge cu glasul pe care-l am să cânt cu adevărat
cântecul românesc”212.
Dar să-l ascultăm pe „Ion Creangă al Lăpuşului”: „Îmi
plăceau foarte mult florile, îmi plăcea mult să umblu prin pădu-
re, să ascult păsările, să le cercetez cuiburile, mă fascina meşte-
şugul alcătuirii lor, dragostea cu care îşi creşteau puii şi-i învă-
ţau să zboare şi să cânte. Mă bucuram de venirea rândunelelor,
îmi plăcea sosirea primăverii, explozia vegetală care o însoţea.
Am crescut în sânul naturii şi în spiritul respectului faţă de toa-
te cele ce le-a creat Dumnezeu, văzute şi nevăzute”.
Deşi plecat, cu rosturi bine întemeiate – la studii în Baia
Mare, la Cluj-Napoca ori în Bucureşti, prin lumea toată – dorul
de sat, de oameni şi cântecele lui nu l-a părăsit niciodată. Gri-
gore Leşe vibrează profund, în suflet şi-n inimă, la pragurile de
trecere săvârşite în vatra unde s-a născut, a copilărit, a învăţat
să horească „horea horind”, meditând la „petrecerea” săteni-
lor – rude, cunoştinţe, prieteni, ori pur şi simplu oameni – prin
durerile, tristeţile, ori bucuriile vieţii, izvorul cântecelor lor.
„De fapt – spune Grigore – oriunde trag într-un sat, în-
tâi merg şi vizitez biserica, cel mai adesea aflată în mijlocul
cimitirului, unde le aprind, la cruce, o lumină. Acolo îmi fac o
idee despre cum sunt oamenii locului: dacă-şi cinstesc morţii şi
memoria lor, iar mormintele sunt îngrijite, apoi sunt oameni
buni”.
Lui Grigore i-a plăcut mereu să fie în mijlocul oameni-
lor, să le asculte păsurile, gândurile, cântările, să-i întâlnească
şi la muncă, şi la petrecere, şi la durere.
Pe când era profesor de muzică la Şcoala generală din co-
                                                            
212
Interviul Corinei Pavel poartă titlul „Împăratul cântecului românesc –
Grigore Leşe”.
291
 

muna Lăpuş, în urmă cu vreo treizeci şi cinci de ani, la termina-

rea orelor sau dacă nu avea repetiţii cu corul copiilor şi al săte-
nilor, pornea spre casă, la Târgu Lăpuş. Uneori prindea o „na-
vetă” cu minerii de la mina Băiuţ. Dacă nu, pornea pe jos. Îna-
inte însă intra la magazinul sătesc, să-şi cumpere ceva „de-ale
gurii”. Rafturile erau însă goale. Erau anii negri ai dictaturii,
când tronau foamea, frigul, întunericul. Vedea suferinţa săteni-
lor stând la coadă, în aşteptarea pâinii, câte patru-cinci ore.
„Stăteau şi stăteau, iar la opt seara, vânzătorii anunţau: «Nu
mai vine pita!»”
Oamenii erau disperaţi. Era un sentiment de frustrare
îngrozitor. „Şi atunci începeam să cânt horile noastre din bă-
trâni: «Săracu’ omu’ cu dor!» Şi îmblânzeam oamenii. Sim-
ţeam cum încet, încet vrajba se detensiona, frunţile se descre-
ţeau, oamenii încetau să suduie. Se risipeau pe la casele lor, în
întuneric: curentul electric era întrerupt”.
Nu o dată, Grigore adăsta la un restaurant, în Târgu Lă-
puş, „unde ardea o lampă mică”, la un pahar de Hebe şi „ţuică
de Turţ”, că „nime’ nu bea de-aceea, că mirosea tare”. „Ptiu,
stropşi-o-ar!”, zicea şi ospătarul plictisit şi scârbit.
Aici, în Restaurantul „Lăpuşul”, se întâlnea adesea cu
profesorul de română şi limbi clasice, mai târziu şi doctor în
filologie cu lucrarea Păstoritul în Munţii Maramureşului
(1993), Vasile Grigore Latiş, poet renumit al Lăpuşului, cu ma-
re dragoste de limba curată şi cântec popular autentic. Şi cu
glas cântător. Retraşi într-un colţ al sălii, la un „pahar de strop-
şeală”, horeau împreună, cu vocile lor de aur, de se minunau
clienţii. Împreună au colindat, prin munţi, pe la stâne, culegând
cântece pastorale, tradiţii, obiceiuri, care erau izvorul curat al
căutărilor lor. Ei erau, pe vremea lor, „feţi-frumoşii nebuni” ai
Lăpuşului, pe care, o parte din lume, nu-i înţelegea!
Pleca de la crâşmă tot pe întuneric. Ningea atât de tare
că nu putea să-şi numere paşii prin zăpadă. „Lumea dormea şi
nu eram decât eu şi Dumnezeu. Era o linişte că auzeai fulgii

292
 

cum se aşază unii peste alţii. Atunci eu iarăşi începeam să cânt.

De atâta frumuseţe. Pe drumu’ ţării, spre Baia Mare, erau nu-
mai urmele mele”.
În plină noapte, că în decembrie noaptea pogora devre-
me din văzduhul mohorât, cernând fulgi mari de omăt, se tre-
zea îngânând: „Nu-i lumină nicări, or murit tăţi oaminii!” Era o
linişte deplină: nici câinii nu se trezeau să-l zăhăiască...
„Numa’ la mândruţa mea,/ arde loampa ca şi-o stea,/ C-o gân-
dit că merg la ea!”
Când ajungea în Târgu Lăpuş pe la miezul nopţii, se
oprea în Piaţa Mare a oraşului, se învârtea în jurul Bisericii re-
formate, care „străpungea ninsoarea cu turla ei albă”, negră-
bindu-se spre casă, ca să nu strice „ceasul acela magic. Şi
atunci îmi veneau în minte tot felul de cântece. Le cântam pe
toate şi sunau mai grozav decât pe orice scenă mare a lumii.
«Dusu-s-o mândru s-o dus, pe dealu Bistriţii-n sus». Scoteam şi
tilinca... cântam în ritmul căderii fulgilor de zăpadă. Aveam o
stare anume! Parcă timpul încetase să mai curgă. Părea nevero-
simil, ca o scenă de film, dar eu am trăit astfel de momente.
Din ele îmi trag inspiraţia, forţa artistică”.
O altă mărturisire: „Spun bătrânii de la noi: «Omul
când horeşte vrea să fie singur!» el horeşte în intimitatea sa,
întors spre sine, ca o terapie, ca un leac la suferinţă, de întrista-
re, de dor. Omul simplu nu cântă ca să fie văzut, ci ca să-şi facă
inimă bună. În oraşele mari, oamenii n-au stare, nu se regăsesc
în intimitatea lor, au uitat să-şi caute sinele. Se agită continuu,
deranjează vremea şi timpul, şi noaptea. Nimic nu mai are ma-
gie, farmec, sfinţenie. Sărbătorile s-au desacralizat şi ele, nu
sunt decât un hobby, încă un prilej de shopping. Şi de divertis-
ment deşănţat, pe toate posturile de televiziune comerciale”.
Pe vremea profesoratului la Lăpuş, dis-de-dimineaţă
pornea din Târgu Lăpuş cu minerii navetişti la Băiuţ. În maşina
ticsită urmărea oamenii „să văd cât îs ei de fericiţi, faţă de mi-
ne... Mergeam până la gura minei. Aveau feţele înnegurate.

293
 

Cântam pe drum cu ei şi le dădeam curaj. Mă întorceam înapoi

cu maşina care aducea schimbul de noapte, şi mergeam direct
la şcoală, la ore. Eram tânăr, neînsurat, şi puteam face aseme-
nea «experienţe» de viaţă, de a cunoaşte oamenii”213.

12.2. La Institutul de Folclor „Ţara Lăpuşului”

Ca mulţi alţi cântăreţi de muzică populară din Maramu-

reş, ori din ţară, cum am văzut, din mărturisirile sale, şi Grigore
Leşe a moştenit glasul său inconfundabil, adesea domol, alteori
năvalnic, puternic ca un tunet, de la mama sa, Nastasia din Fâ-
naţe. Moştenirea sa de aur n-au fost cântecele, ştiute în lumea
satelor, ci horile: „L-o lăsat mă-sa durmind,/ l-o aflat horea ho-
rind”.
De copil, umblând la câmp, ori la sărbătorile de peste
an, în mijlocul bătrânilor din Stoiceni, el învăţase cu sârg şi
aplecare muzica tradiţională de la horitori, de la ceteraşi.
„Încă din primele clase primare – îşi aminteşte el –
eram prezent la toate spectacolele şcolare şi în cele ce se orga-
nizau la Căminul cultural din sat. Eram o mică vedetă – mai
târziu, cuvântul i-a displăcut din cauza degradării de către cân-
tăreţii «făcuţi» nu născuţi! – a comunităţii, eram aplaudat, bi-
sat, făceam public la toate spectacolele în care apăream. Erau
sălile arhipline, veneau oamenii să-l vadă pe Grigore Leşe cum
horeşte de răsună satul”.
În vatra Stoicenilor, în vale, la „băile” de ape minerale,
foste ale unui grof maghiar, după anii 1960 s-a organizat un
„Festival al cântecului, jocului şi portului popular”, unde ve-
neau multe formaţii de amatori din judeţele Maramureş, Satu
Mare, Sălaj, Bistriţa-Năsăud, Cluj şi altele, solişti vocali şi in-
strumentişti.
„Într-o vară – festivalul se organiza în luna iulie, când
                                                            
213
„Descântec de vremuri bune. Grigore Leşe: «Să mai umblăm şi după su-
flet, nu doar după bani»”, în Formula AS, 20, nr. 900, ianuarie 2010, p. 24.
294
 

zilele de vară erau cele mai frumoase, îşi aminteşte Grigore Le-
şe – am avut prima întâlnire cu cel care avea să devină mento-
rul meu: Gheorghe Velea, fiu al Lăpuşului, şi el, pe vremea
aceea director al Ansamblului şi al Orchestrei Teatrului Muzi-
cal din Baia Mare. Tata m-a luat de mână şi m-a dus la Velea,
zicându-i: «Băiatul meu cântă foarte frumos!» Velea i-a repli-
cat: «Da, Ionică (cum îi spunea la taică-meu), băiatul tău cântă
foarte frumos, dar trebuie să facă şcoală de muzică!»”
Ambiţios, dornic de învăţătură, elevul din Stoiceni s-a
prezentat în toamnă, îmbrăcat în costum de lăpuşean, la exa-
menul de admitere la Liceul de muzică şi arte plastice din Baia
Mare. Ca zestre: auzul muzical pe care îl avea, glasul cuceritor,
„cu ceea ce ştiam eu să cânt”, ca repertoriu.
Unii dintre concurenţii săi se întreceau în „deşteptăciu-
ne”; afirmau că, încă de la clasele primare, cântau Bach, Mo-
zart. A reuşit să-şi depăşească „complexele” şi, comisia de
examinare, intuindu-i talentul nativ, l-a admis.
Îşi pusese în gând să nu-şi facă de ruşine părinţii, pe
foştii săi dascăli, dar mai ales pe mentorul său, prof. Gheorghe
Velea, ca şi pe sine. „Atunci am început o muncă extraordinar
de tenace, cu un program de studiu foarte dur – declara el Co-
rinei Pavel – pe care singur mi l-am impus. Vara, când veneam
acasă, în vacanţă, ţăranii mei nu înţelegeau de ce Grigore se
scoală dimineaţa la ora cinci, ia fagotul şi face game.
Nici părinţii nu înţelegeau. Mama îmi zicea: «Da’ mai
las-o-n foc de ţede (aşa-i zicea la fagot), doară nu vrei să
bolunzeşti!»
De unde în clasa a IX-a am luat solfegiile de la zero, la
bacalaureat am luat nota zece la instrument (eu am făcut fagot
şi pian). Iar primul recital de muzică cultă în Liceul de Muzică
din Baia Mare eu l-am susţinut; nimeni n-a avut această idee
înaintea mea”. A absolvit liceul în 1974.
Deşi ar fi putut urma studii universitare muzicale, la
Cluj sau în alte centre cu Conservator, la îndemnul mentorului

295
 

său, prof. Gheorghe Velea, între 1976 şi 1988 alege să fie pro-
fesor suplinitor de muzică la Şcoala generală din comuna Lă-
puş.
În această perioadă este remarcat de „căutătorii” de so-
lişti de muzică tradiţională şi imprimă mai multe melodii la
Radio Cluj, iar în 1977 debutează într-o emisiune de folclor la
TVR, dobândind notorietate naţională prin autenticitatea reper-
toriului şi originalitatea interpretării horilor cu noduri.
„Voiam să fac carieră ca instrumentist, – îşi deapănă
Grigore Leşe amintirile – îmi plăcea muzica cultă foarte mult,
dar nu erau locuri pentru fagot la Conservator pe vremea aceea.
Tot Gheorghe Velea a fost cel care, după terminarea Li-
ceului de muzică, m-a determinat să mă întorc acasă, ca profe-
sor, în vatra adevărată a Ţării Lăpuşului, în satul Lăpuşul Ro-
mânesc – un sat de munte, cu copii extraordinari. Aşa cum as-
tăzi (2000, n.n.) suntem puşi în situaţia de a corecta folclorul,
care este pe tobogan, în jos, tot aşa am simţit eu în ’76 când m-
am dus în Lăpuş: portul nu era la locul lui, cântecele nu erau la
locul lor. Omul sfinţeşte locul, dar acolo profesorii veneau şi
plecau. La mine a fost altceva: am stat până mi-am dus misiu-
nea până la capăt, adică 12 ani”.
După cum scrie renumitul dirijor de coruri şi marele
cărturar Valentin Băinţan în cartea Arta corală din Maramureş
(1982), în aprilie 1974, după mai bine de două decenii, „un tâ-
năr lăpuşean, de o deosebită hărnicie şi ambiţie, reuşeşte să re-
facă rândurile corului mixt din Lăpuş... Într-un timp record, de
numai trei ani (1976-1979) el realizează o performanţă artistică
remarcabilă, prin cucerirea locului I pe ţară cu formaţia corală a
şcolii. În dorinţa şi neastâmpărul clocotitor ce-i stăpâneşte fiin-
ţa, ca mare iubitor al muzicii corale, inoculată în sufletul său de
profesorul şi compozitorul Liviu Borlan, de la Şcoala populară
de artă din Baia Mare, el reorganizează şi corul mixt, de patru
voci, o formaţie de mare ţinută şi perspectivă artistică, în reper-
toriul căreia se aflau piesele «Bade de la secerat» şi «Foaie

296
 

verde de măr dulce» de Tudor Jarda.

Ambiţiosul dirijor a pregătit, în paralel, un superb cor
de bărbaţi din Libotin, deocamdată la unison. Dovedind o vita-
litate ieşită din comun, adăugând că mai are şi două formaţii
corale de copii, Grigore Leşe reuşeşte să urce în ierarhia valori-
că a dirijorilor maramureşeni”214.
Prof. Gheorghe Velea (1920-1979) era mândru de dis-
cipolul său. Între 1938 şi 1939, ca elev la Târgu Lăpuş, înjghe-
ba şi el primele coruri de copii din zonă. Aflat la Cluj, la Con-
servator, el a trebuit să se refugieze în 1940 din cauza ocupaţiei
horthyste, desăvârşindu-şi studiile academice muzicale la Ti-
mişoara şi Bucureşti. Aşa cum l-a îndemnat şi pe elevul său
Grigore Leşe, căruia i-a fost profesor şi la Liceul de muzică, şi
el s-a reîntors, după refugiu, în Târgu Lăpuş, unde a înfiinţat
corul mixt al oraşului, fiind promovat, mai târziu, ca dirijor al
orchestrei Ansamblului de cântece şi dansuri „Maramureşul” al
regiunii Baia Mare. Valentin Băinţan scria despre el că era nu
numai un excelent pedagog, educator, ci şi „un adevărat maes-
tru al artei corale” şi „cea mai proeminentă figură de dirijor din
Maramureş”215.
Discipolul avea ambiţia să-şi întreacă maestrul.
Rememorând performanţele sale din Lăpuş, Grigore
Leşe mărturiseşte – în interviul realizat de Corina Pavel în anul
2000 – că „m-am amestecat printre oameni, m-am făcut ca şi
ei, eram ţăran de-al lor, în rând cu ei participam la toate sărbă-
torile, la bucuriile şi necazurile tuturor.
În primul rând, purtam costumul ţărănesc zi de zi, pur-
tam cioarecii şi la clasă, când predam. Am obligat copiii să ca-
ute în lăzile de zestre ale părinţilor şi să îmbrace costumul. Şi,
într-adevăr, au scos la iveală zadii vechi, cămăşi, năfrămi –
erau superbi copiii mei îmbrăcaţi aşa. Iar corul de copii din Lă-
puş, pe care eu l-am înfiinţat şi l-am dirijat, a ajuns să ia locul
                                                            
214
Valentin Băinţan, Op. cit., p. 282.
215
Ibidem, p. 404.
297
 

întâi pe ţară. Ce au interpretat aceşti copii? Hori tradiţionale.

Dar ca să am aceste hori, a trebuit ca eu să iau legătura cu toţi
oamenii de pe la sate, care purtau în suflet această muzică tra-
diţională. M-am implicat, într-atât, încât Lăpuşul a ajuns cea
mai invidiată zonă din ţară, pentru că avea de toate: avea un cor
de copii, avea un cor bărbătesc (format din 108 bărbaţi, cu care
am cântat pentru prima dată cu textul original şi cu uşile închi-
se la Studioul de înregistrări Radio Cluj cântecul patriotic arde-
lenesc «Hai să-ntindem hora mare»), avea cor de biserică, avea
horituri, horitoare, avea şezători, formaţii de dansuri şi obice-
iuri.
Mi-am încheiat acest mandat şi aş spune că am încheiat
şi am absolvit un INSTITUT DE FOLCLOR, care se cheamă
ŢARA LĂPUŞULUI. Toată perioada petrecută la Lăpuş şi tot
ceea ce am acumulat eu acolo s-a materializat în filmul Obâr-
şii, realizat de Televiziunea Română, care a fost premiat drept
cel mai bun film de folclor de televiziune care s-a făcut vreoda-
tă”.
Mergându-i faima de „mare maestru dirijor”, Grigore
Leşe a fost chemat şi de ţăranii din satul vecin, Libotin, dornici
şi ei să se remarce, cu vocile lor în judeţ şi în ţară. Aveau în-
credere deplină în el. În 1980-1981 a pregătit corul de bărbaţi
din Libotin pentru a treia ediţie a Cântării României care, ori-
cât ar fi de hulită de unii culturnici postdecembrişti, a avut şi
un rol de nepreţuit în promovarea şi stimularea multor formaţii
corale, de jocuri folclorice din judeţul Maramureş. Corul, for-
mat din 82 de bărbaţi, „avea în repertoriu frumoase cântece
vechi patriotice”, „aflat sub îndrumarea unui tânăr dirijor de
mare perspectivă în mişcarea corală maramureşeană, Grigore
Leşe”, a cucerit titlul de laureat şi locul I la faza finală a festi-
valului, ţinută la Cluj în 1981216.
În 1983 Grigore Leşe a înfiinţat Grupul folcloric din sa-
tul Rogoz – tot vecin cu Lăpuşul – câştigând, şi cu acesta, ace-
                                                            
216
Valentin Băinţan, Op. cit., p. 282.
298
 

laşi loc întâi pe ţară.

„Leşe – scrie Alexandru Viman, fost dirijor al orches-
trei Ansamblului «Maramureşul» din Baia Mare în cartea Cu
cât cânt, atât sunt. Rapsozi ai cântecului popular217 – este unul
din extrem de puţinii bărbaţi care stăpânesc meşteşugul «nodu-
rilor», care împodobesc bătrâna «hore» a ţinuturilor de miază-
noapte ale Transilvaniei” (p. 299), elogiindu-i preocupările de
„culegător harnic de folclor din zona Lăpuş, ţinutul său de baş-
tină”.
În masivul său volum de „rapsozi”, mulţi dintre ei ve-
leitari, Al. Viman reţine pentru Grigore Leşe doar „o frumoasă
«hore cu noduri», transcrisă de Mariana Khane după o emisiu-
ne «Tezaur folcloric» de Mărioara Murărescu: «Hei, hî-i/ Guri-
ţă mândră şi dainu!/ Hei, da,/ Pasâre do pă câmpie/ Da, Spune-
i, spune-i la mândra să vie,/ Că s-o copt strugurii-n vie./ Şi
dainam, da, şî dainu”.
Regretatul profesor de Limba română din Libotin, Lu-
dovic Filip, care a încercat să continue „opera corală a lui Le-
şe”, scrie că „în repertoriul corului se aflau «15 vechi cântece
legate de istoria neamului, ferite de folclorizarea patriotardă».
Tunetul celor peste 80 de voci s-a auzit nu numai peste Ţara
Lăpuşului, la Baia Mare, la Bucureşti şi Cluj, ci şi în Basarabia,
la Străşeni, unde sala i-a aplaudat pe «frumoşii haiduci» în pi-
cioare minute în şir. Un tânăr de excepţie, interpret al «horii de
grumaz», dirija la acea vreme «bărbaţii ce au cutremurat zarea»
cu vocile lor. Acesta era Grigore Leşe, profesor la Lăpuş”218.
În timpul profesoratului la Lăpuş, Grigore Leşe trăia, cu
aceeaşi intensitate ca în copilărie, „spectacolul acesta al lumii,
iarna. Îmi plăcea să aud copchii scâncind în pat şi cocoşii cân-
tând la ceasurile nopţii. Şi să văd de ce umblă lumea. Dacă mă
                                                            
217
Editată de Comitetul Judeţean Maramureş pentru Cultură şi Educaţie
Socialistă, Baia Mare, 1989.
218
Ludovic Filip, Lumea mea şi a altuia, Cluj-Napoca : Dacia XXI, 2012,
p. 63.
299
 

întâlneam cu cineva pe drum – că nu era lume multă pe atunci

– îl întrebam: «Unde meri?» Unul îmi spunea, altul se temea,
doar se uita pieziş la mine şi-şi vedea de drum. Omu’ bun ştie
unde mere, omu’ rău, nu. La oameni care ştiam eu că-s răi, le
puneam întrebarea: «Unde vă grăbiţi?» Rămâneau descumpă-
niţi o clipă, apoi plecau suduind. Alteori, ca să ghicesc firea
oamenilor şi să văd cât le pasă de un semen de-al lor – proceda
ca în pilda biblică a bunului Samaritean – mă culcam în zăpadă
şi aşteptam să mă acopere. Unii ziceau: «Îi beat!» Alţii: «Îi
mort!» Şi atunci eu pufneam uşor, să-mi zboare zăpada de pe
buze, şi să vadă că respir: «Ia că-i viu!» Unii plecau mai depar-
te, alţii voiau să mă ajute să mă ridic. Mă ridicam de acolo şi-n
loc rămânea culcuşul trupului meu în zăpadă”.
N-a abandonat niciodată colindatul de Crăciun, nici pe
vremea când era interzis. Nu se temea. Avea curaj de erou, de
personaj neînfricat din basme: „În sara de Crăciun eram întot-
deauna pe drumuri. Eu nu ştiu dacă am făcut patru-cinci Cră-
ciunuri acasă. Colindam pe la oamenii săraci, cu cântece inter-
zise, despre lagărele din Rusia şi cu colinde vechi, neprefăcute
cu boieri mari în tovarăşi. Aveam o mare uşurare pe suflet că le
pot cânta. Mă duceam şi la tovarăşi să le cânt! Aceia se temeau
şi nici becul nu-l aprindeau. Rămâneau muţi, dincolo de porţile
încuiate. Nu mă sufereau defel, îi obligam să se uite în oglindă.
Îmi era milă de ei! La oamenii de rând eram primit cu drag. Cu
amintirea acestor clipe siderale în geamantan, am părăsit Târgu
Lăpuş şi am plecat la Cluj ca să fac Conservatorul”.
La Academia de muzică „Gheorghe Dima”, Grigore
Leşe a urmat Facultatea de interpretare, secţia Fagot. Aici a
obţinut şi titlul ştiinţific de doctor în muzicologie. În 2002 aici
a susţinut şi primul recital de muzică tradiţională într-o Aca-
demie de Artă. Repeta performanţa de la Liceul băimărean de
muzică, unde, tot primul, susţinuse recitalul de muzică cultă!
„Cu acelaşi bogat bagaj, plus diploma de doctor în mu-
zică, fagotul şi fluierele, am venit acum zece ani – era în 2000

300
 

– la Bucureşti. Dar energia aceea, din anii de început, o am şi

acum în mine, din ea îmi hrănesc inspiraţia, din ea îmi trag pu-
terile”.
Apostolatul din Ţara Lăpuşului, cursurile de la acel bi-
ne definit de el „Institut de folclor”, prezenţele cu corurile şi
grupurile sale la festivaluri, la înregistrări în radio şi televiziune
i-au deschis larg ochii, observând că „cei care fac emisiunile
recreează un sat artificial, închipuit de ei, cu puţinele date pe
care le au despre el, pentru că nu mai au cordonul acesta ombi-
lical cu lumea satului; ei ştiu numai teoria, nu şi practica.
Folcloriştii care fac pe deştepţii în Bucureşti au învăţat
folclor stând în comisii, la Cântarea României, dar nu s-au dus
pe la sate – la izvoarele folclorului. Or, Grigore Leşe a dormit
în colibă, Grigore Leşe a stat la boteze, Grigore Leşe a fost la
pomană, Grigore Leşe a fost la înmormântări, Grigore Leşe a
stat cu beţivi, a stat cu ţigani, a stat în stradă, are nopţi nedor-
mite, are ani de zile de studiu! Cine simte mai bine bătaia de
inimă a folclorului? Când am văzut că prea se pedalează pe
această imagine falsă, contrafăcută a folclorului autentic, am
zis: «Domnule, această muzică adevărată trebuie să intre în
lojă!» Cum să fac aceasta? Stând în Lăpuş? Nu! Venind la
Academia de Muzică din Cluj, ca Grigore Leşe să fie şi ţăran,
şi cioban la oi, să devină şi intelectual cu studii academice, să-
şi dea şi un doctorat şi să spună: «Uitaţi, domnilor, ACEASTA
ESTE HOREA!»”
Când a plecat să studieze la Academia „Gheorghe Di-
ma”, Grigore Leşe avea 37 de ani. Trei ani de zile a renunţat la
tot ce realizase până atunci; „vreme de trei ani nici măcar nu
am mai concertat, iar şcoala a fost şcoală: au fost cursuri la care
nu eram decât eu singur cu profesorul şi mă prindeau zorile în
Academie, în sala de studiu”.
Primul recital de folclor din istoria Academiei l-a dat
Grigore Leşe, iar modulul de folclor al Academiei „Gheorghe
Dima” tot Leşe l-a înfiinţat. Pentru că, „să aduci folclorul la

301
 

catedră ca obiect de studiu este esenţa tuturor lucrurilor, este

poate salvarea noastră. Ceea ce am promovat eu în muzică a
ajuns la urechile tuturor. Grigore Leşe nu cântă la nunţi, la bo-
tezuri, la chefuri, nu cântă la comandă. Şi în străinătate, când
sunt invitat, eu nu cânt în cârciumă, ci cânt numai pe scenă, aşa
cum îi stă bine unui artist adevărat, care onorează ţara pe care
o reprezintă”219.

12.3. Doctor Honoris Causa

Când, în 12 martie 2011, Universitatea de Vest „Vasile

Goldiş” din Arad i-a conferit lui Grigore Leşe titlul de Doctor
Honoris Causa, prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu, decanul
Facultăţii de Litere din Baia Mare, în Laudatio, i-a relevat vir-
tuţile de om de cultură, de cadru universitar, de etnolog remar-
cabil, de interpret de excepţie al muzicii tradiţionale, cu o voce
inconfundabilă220.
În 2003, Grigore Leşe a obţinut titlul de doctor în mu-
zicologie cu teza „Horea lungă din Maramureş”.
Înainte cu doi ani, la o editură din Bistriţa i se tipărise
cartea La Obârşii, cu melodiile sale transcrise pe portativ „pen-
tru a fi de folos şi celor care vin”. Cartea, editată de Gavril
Ţărmure, un avizat cunoscător al fenomenului muzical, care a
editat şi un CD Cântece de cătănie (1988) şi Hori (2002), „este
o izbândă intelectuală” – aprecia poetul şi jurnalistul Gheorghe
Pârja în eseul Obârşiile lui Grigore Leşe221.
Grigore Leşe este văzut nu numai ca „un cântăreţ cu
virtuţi unice în interpretare”, având „destinul aezilor, al mari-
lor trubaduri care nu au lăsat să piară cântecele care au răsădit
armonia în lume”, dar şi ca „interpretul dublat de intelectualul
preocupat de conservarea repertoriului”, al horilor de unul
                                                            
219
Interviul citat, 2000, pp. 16-17.
220
Revista Nord literar, 9, nr. 3 (94), martie 2011, p. 8.
221
Graiul Maramureşului, 2 iunie 2003, p. 1.
302
 

singur, hori de ritualul de nuntă, cătănie, cântece de fată tânără

şi tânără nevastă, descântece, cântece de leagăn, bocete, colin-
de, folosind instrumentele tradiţionale ale românilor: fluierul,
tilinca, toaca, „ca un glas din altă lume”, cum aprecia el.
Definindu-şi propriul crez artistic, „reputatul om de cul-
tură” – cum subliniază prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu –
afirmă următoarele: „Ce este cântatul?... Cântatul este o necesi-
tate. Omul, dacă nu ar cânta, ar muri. Este un har, este un dar
transcendental. Este un noroc de la Dumnezeu. Cele mai pro-
funde versuri care s-au spus vreodată despre muzică sunt: «Am
noroc că ştiu cânta/ Că-mi astâmpăr inima,/ Horile-s de stâm-
părare/ La omu’ cu supărare». Cântecelor li se spun hori: hore
în grumaz-înturnată-adâncată-moroşenească. De ce cântă
omu’?... Pentru că aşa-i vine: de pildă – de osteneala bătrâneţi-
lor. Când cântă omu’?... Când îi vine”.
Cântecele sale, alese din repertoriul său bogat, poartă ti-
tluri emblematice: Mamă, inima mi-i arsă; Săracă şi-a me ini-
mă; Nu-i lumină nicăiri; Când m-o făcut mama-n lume; Sâm-
bătă de dimineaţă; Mândră floare-i norocu’; Cântec de cătă-
nie; Cântec în lemn (toacă); Cântec pe înserat (tilincă); Cântec
despre Bucovina; Nistrule, apă vioară; Horea miresii; Mioriţa
etc.
Muzica sa tradiţională a asigurat coloana sonoră a mai
multor filme, între care Întoarcerea din Iad, The Pharaon, a
dramei istorice despre regina Maria Stuart a Scoţiei:
Gunpowder, Treason and Plot, producţie BBC, Grigore Leşe
fiind şi regizorul artistic al Festivalului irlandezo-român Dru-
mul lung spre Cimitirul Vesel-Săpânţa.
Fiind prezent la conferirea titlului de DHC, istoricul şi
criticul literar sătmărean Alexandru Zotta observa, în eseul său
despre Grigore Leşe – Descinderi la obârşii – că onoratul cu
acest titlu este „nu doar un interpret unic de muzică tradiţională
românească”, prin care a ajuns „un adevărat ambasador al cul-
turii româneşti în lume”, ci şi „un căutător şi descoperitor de

303
 

valori muzicale unice”, pentru că „merge la obârşii”.

Referindu-se la semnificaţia UNU, despre care filozoful
Constantin Noica spunea că el nu afirmă că „UNU este Dum-
nezeu, ci că UNU este locul lui Dumnezeu”, Al. Zotta scrie în
eseul său că „tot pe acolo – unde se află UNU – sunt şi obârşii-
le. De aceea Grigore Leşe le caută la Porţile Ceriului. De acolo
le aduce în prezenţă, aşa cum sunt de la începuturi, pline parcă
de prospeţimea dintâi. Arhaice şi neschimbate. Pentru că ade-
văratele valori nu se schimbă. Şi nici nu trebuie schimbate,
cum spune şi cercetătorul Grigore Leşe studenţilor săi, pe care-i
plimbă prin tabere şi-i învaţă meşteşugul descoperirii şi preţui-
rii acestor rarităţi, dar şi celor care citesc atât publicaţiile de
specialitate, cât şi pe cele de răspândire mai largă, în care îşi
risipeşte cu generozitate interviurile. Venind dinspre UNU va-
lorile acestea nu sunt doar unice; ele poartă şi haloul sacralită-
ţii”.
Izvorând dinspre UNU, „cu însemne de ritual şi cu rost
de solemnitate”, ritmurile largi au alcătuit şi „horea lungă ma-
ramureşeană”, care se rosteşte „cu noduri”. Există în lumea
românească „cineva care se pricepe ca nimeni altul la o astfel
de rostire. În faţa lui trebuie să mă întorc în tăcere”222.
Grigore Leşe, care este şi profesor asociat al Catedrei
de folclor de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucu-
reşti, unde a ţinut cursuri de etno-muzicologie, a organizat o
„tabără de cercetare” cu grupa sa de studenţi (9 români şi un
slovac) la „interferenţa zonelor folclorice” ale Năsăudului cu
„ţara” Lăpuşului, la „obârşii”, mai rar bătută de culegătorii de
„perle” folclorice şi melodii tradiţionale. Doar un înalt ierarh al
BOR, episcopul Macarie Drăgoi, al Europei de Nord, care îşi
trage obârşiile de neam ţărănesc din văile Ţibleşului, de sub
munte, mărturisea, într-un interviu la Radio Trinitas din vara
anului 2012, că, încă de pe vremea studenţiei, ca şi cleric, a al-
cătuit patru volume de lirică, însoţite de CD-uri cu voci ale
                                                            
222
Alexandru Zotta, Honoris Causa, Cluj-Napoca : Risoprint, 2012, pp. 94-96.
304
 

cântăreţilor „horilor cu noduri”, ca şi ale altor melodii moşteni-

te de la străbunii lor. Aşa că alegerea acestui loc de către Gri-
gore Leşe pentru tabăra de cercetare a studenţilor săi a fost de
bun augur. „Baza” a fost satul Agrieşel-Târlişua, „un sat miri-
fic, nepoluat din punct de vedere folcloric, în care există mai
mulţi rapsozi populari, trăitori în mici gospodării izolate, risipi-
te pe dealuri”223. Timp de o săptămână, studenţii au fost cazaţi
la gospodăriile de ţărani, seara desfăşurându-se ateliere de lu-
cru, recitaluri de muzică tradiţională, întâlniri cu creatori popu-
lari, adunând un „material folcloric inedit”.
Pasionat de activitatea didactică, Leşe a dovedit că este
înzestrat cu virtuţi de profesor, susţinând şi un curs de stilistică
la Universitatea de Muzică din Bucureşti.
După cum afirma prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu în
Laudatio: „Extrem de interesante se dovedesc ideile estetice ale
muzicologului, care militează pentru puritatea şi autenticitatea
folclorului”. „Din păcate – spune Grigore Leşe – pentru multă
lume, muzica ţărănească se confundă cu muzica populară. Or,
aceasta din urmă nu este altceva decât o poluare a muzicii ţără-
neşti, o muzică «folclorizată», apărută cu un scop precis – cel
propagandistic – golită de mesajele transmise pe plan ceremo-
nial, privată de caracterul improvizatoric, acompaniată brutal şi
stereotip, marcată de izbucnirile de artizanat interpretativ ale
soliştilor, de şablonizarea şi kitschizarea textului... Muzica ro-
mânească tradiţională exprimă un sentiment (de dragoste, de
dor, de înstrăinare, de jale), în timp ce muzica lăutărească de
mahala exprimă exaltarea trupească. Spre deosebire de ţăran,
care cântă pentru a exprima un sentiment, lăutarii cântă pentru
un câştig, pentru bani”224.
În acelaşi context al „ideilor estetice” ale doctorului în
muzicologie Grigore Leşe, răspunzând unei întrebări privind
                                                            
223
Corina Pavel, „Folclor, Grigore Leşe – de la Atena, la Târlişua”, în For-
mula AS, 14, nr. 635, 27 sept.-4 oct. 2004, p. 16.
224
Op. cit., p. 8.
305
 

„schimbările de proporţii” pe care intenţiona să le facă, el spu-

nea că din toamna anului 2010 s-a angajat „la un proiect în ca-
drul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la solici-
tarea rectorului universităţii, compozitorul Dan Dediu. Va fi o
altă abordare, inedită într-un fel şi în acelaşi timp utilă pentru
studenţii doritori de a cunoaşte tainele muzicii tradiţionale. Re-
zultatele se vor vedea în timp”225.
Încă de pe vremea când era profesor de muzică la Lăpuş
– şi cu atât mai vârtos după absolvirea Universităţii „Gheorghe
Dima”, obţinerea titlului de doctor în muzicologie şi purcede-
rea la Bucureşti – Grigore Leşe şi-a asumat proiecte minuţios
elaborate, profund gândite, cu perspective de reuşită, cu rezo-
nanţă nu numai naţională, ci şi mondială.
Grigore Leşe umblă îmbrăcat în costumul simplu, de ţă-
ran din Ţara Lăpuşului. El a realizat, umblând prin lumea largă,
pe toate continentele, că nu exotismul portului îi sensibilizează
pe străini, ci limbajul universal pe care îl promovează horile
sale cu noduri. Prof. dr. Grigore Leşe este printre foarte puţinii
care ştiu a pune în legătură cântările noastre tradiţionale cu
ale altor popoare. El este unul dintre rarii care „au umblat
prin lume” în numele înţelegerii muzicii. El cântă la un fluier
din Lăpuş, ca şi la altul din Bali, ori din Iran, din ţări ale Afri-
cii, Americii Latine.
Grigore Leşe este „artist universal”. Sculptorul dr.
Ioan Marchiş, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu
Cultural al judeţului Maramureş, după lansarea unui CD la Ba-
ia Mare şi a unui concert de muzică tradiţională, declara că lui
Grigore Leşe „i se poate aplica fără emoţii eticheta de artist
universal, cu valoare de patrimoniu”, promiţându-i că-i va ri-
dica o statuie. Era în 12 decembrie 2003!
În privinţa altor preocupări, Grigore Leşe s-a exprimat
cu limpezime: „N-am alte preocupări. Am ales un drum şi nu
                                                            
225
Anton Petruţ, „Nu m-am îndepărtat niciodată de la obârşii”, în Graiul
Maramureşului, 30 august 2010, p. 10.
306
 

mă abat de la el. Muzica din vatra satului a fost viaţa mea şi am

pătimit mult pentru asta. E o lume complexă şi m-am implicat
în dezvăluirea ei cu toată fiinţa mea. Nu am vreme de altceva.
Dar ce ar trebui să mai fac? Nu fac turnee sentimentale, nu
practic turismul folcloric. Nu am vrut să fac averi, am vrut să
pot trăi împăcat cu conştiinţa mea că am făcut ceea ce eram
obligat să fac”226.
„Uneori sunt privit ca un Don Quijote, care se luptă cu
morile de vânt. Dar nu mă descurajez, ştiu că ceea ce fac e bine
şi fac până-n capăt”227.
După decernarea Diplomei şi a titlului de Doctor Hono-
ris Causa, cu smerenia-i ştiută, lepădându-se de lauda deşartă,
Grigore Leşe a ţinut să menţioneze că el nu este „decât un sim-
plu OM pe lumea aceasta”. Şi ca să scoată universitarii din
prezidiu ori din sală, ca şi mulţimea de oaspeţi din aula Filialei
din Baia Mare a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, a răs-
puns tuturor vorbelor mai docte, ori mai simple prin frumuse-
ţea lor, cu o fascinantă interpretare a unei hori din grumaz, de
la obârşii.
Grigore Leşe îşi justifică existenţa prin Cântec: „Când
îi vorba de lume, la mine s-ar potrivi următoarele versuri:
«Lumea me-i lume legată/ Cu lanţuri şi cu lăcată/ Nu mi-i bine
niciodată./ Avut-am bine în viaţă/ Când am fost la mama-n
braţă/ Da’ de când am crescut mare/ Numa’ dor şi supărare!»”

12.4. Orfeu „La porţile Ceriului”

Grigore Leşe nu a râvnit, şi toată viaţa lui stă mărturie,

la lux şi bogăţie materială. Nu şi-a ridicat nici vilă, nici castel
de „baron” în Bucureşti, Cluj sau acasă, la Stoiceni în Lăpuş.
El a luat ca „model de viaţă normală” părinţii ţărani, care au
trăit chibzuit din propria agoniseală, nu din furtişag, din jaf,
                                                            
226
Anton Pătruţ, Op. cit., p. 10.
227
Formula AS, 2010.
307
 

cum a procedat „haita” de îmbogăţiţi peste noapte postceauşis-

tă.
„Nu am o casă în Bucureşti – mărturisea el în 2010
(Formula AS) – dar am alte acumulări, de alt fel.
Pe mine mă interesează cum să dăruiesc din prea-plinul
meu sufletesc, prin ceea ce fac aici: emisiunea de la TVR Cul-
tural La porţile ceriului, emisiunea de la Radio România Actu-
alităţi Drumurile lui Leşe, cursurile de etnomuzicologie de la
Universitate, concertele pe care le susţin în ţară şi străinătate.
Politica mea e cântecul tradiţional. Cum să-l păstrez ne-
stricat şi cum putem să-l facem cunoscut în lume. N-am tihnă
pentru asta. Mă odihnesc foarte puţin. Mă culc târziu şi mă tre-
zesc dimineaţă devreme, studiez, citesc, cânt, apoi plec la tele-
viziune sau în radio, sau la universitate, peste tot am fluierul în
geantă şi cântecele în minte. Şi pe urmă, aşa mă ştiu dintotdea-
una: dacă dorm prea mult, îmi pare că mă depăşeşte timpul.
Mama îmi spunea că nici copil nu dormeam prea mult. Grigo-
re, numele meu, asta înseamnă în greacă: treaz, veghetor. Toa-
tă viaţa mea am fost într-o zbatere continuă. Pe mine nu m-o
cătat norocul, ci m-o cătat munca, sacrificiul, dorinţa de a duce
până-n capăt lucrul meu. Şi, pe urmă, asta am ales după 1989:
să fiu liber, să nu am un program impus de alţii. Şi aşa, pro-
gramul pe care mi-l fac singur e destul de drastic. Aşa-s făcut
eu, să fiu un veghetor. Să veghez la rosturile străvechi, la cân-
tecul din vatra satului. Să adun ce-a mai rămas din lumea
aceasta. Să sensibilizez oamenii, masele largi, nu doar intelec-
tualii (că am văzut eu, doar gura e de ei!), la pericolul pierderii
acestei comori a culturii noastre ţărăneşti” (p. 24).
Comorile muzicii tradiţionale, Grigore Leşe le-a im-
primat, ca să rămână posterităţii, pe CD-urile: Cântec pastoral
– 1996 (primul disc pentru care, paradoxal, nu s-a înghesuit
vreo casă sau studio de imprimări din ţară, ci a fost editat de
Casa de Discuri „Amori” din Laussane, Elveţia!); preţuindu-i
valoarea, Societatea de Concerte Bistriţa i-a editat Cântece de

308
 

cătănie – 1998, Hori – 2002, ROTON, Horile vieţii şi Aştep-

tând Crăciunul – 2004, iar Radio France, prin Casa de Discuri
OCORA, Paris, i-a editat un CD pentru piaţa internaţională în
2009.
Pe lângă emisiunile de la Radio şi Televiziunea Româ-
nă, Grigore Leşe a iniţiat şi desfăşurat, din 2008, proiectul „Ul-
timii rapsozi” la Institutul Cultural Român, Festivalul „Tara-
furi şi Fanfare” produs de Jurnalul Naţional. În 2010 a iniţiat
proiectul „Prin muzică, la Obârşii. Un alt fel de concurs”. Lu-
nar publică articole de muzicologie în revista La drum.
Concertele sale – în ţară sau străinătate – poartă pecetea
elaborărilor sale în conţinut şi regie, însoţit sau nu de alţi rap-
sozi, ori dansatoare selectate din elita balerinilor de la Operă:
La Horea Lăpuşenească, Horile vieţii, Sarea pământului, Aş-
teptând Crăciunul, Pentru Eroi şi Morminte, Tainică Lumină,
Cântul pământului, Muzici arhaice; Grigore Leşe şi aromânii
fărşeroţi din Cogealac, Grigore Leşe şi Ultimii Rapsozi.
Din 1990, numărul acestor concerte depăşeşte suta, în
ţară fiind prezentate la Ateneul Român, Radiodifuziunea Ro-
mână, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov, Arad, Sibiu, Castelul
Corvinilor, Castelul Peleş, Piatra Neamţ, Dej, Turda, Târgu Jiu,
Baia Mare, Sighişoara, Bistriţa, Suceava, Săpânţa etc. În străi-
nătate: la Festivalul Lotus „Vocile Lumii” Berna, turneu de
concerte la universităţi americane: Washington, New York,
Buffalo, Cleveland, la Festivalul Smithsonian’s Folk Live din
Washington, Festivalul Montmartre – Paris, Festivalul ţărilor
Europei de Est, în Canada, la Montreal, Festivalul „Miguel
Bernal Himenez” – Mexic, Morelia, la Comisia Europeană, în
sala Oglinzilor – Bruxelles, la „Zilele Culturii Române” – Ma-
drid etc.
Grigore Leşe a reprezentat România la Olimpiada Cul-
turală de la Atena (2003), la Expoziţia Mondială de la Aichi –
Japonia (2005), la Expoziţia Mondială de la Shanghai – China
(2010).

309
 

Calitatea recitalurilor lui Grigore Leşe la Olimpiada

Culturală de la Atena, aflată sub egida UNESCO şi a Consiliu-
lui Europei, l-a situat „în ierarhia artiştilor internaţionali, pri-
mind aprecieri din partea numeroaselor personalităţi politice şi
culturale care i-au auzit glasul, i-au ascultat cântecele, precum
şi convingătoarea sa pledoarie pentru conservarea muzicii tra-
diţionale, a folclorului autentic”228.
La Shanghai, Grigore Leşe a avut patru concerte în
Scuarul European, un spaţiu deschis de câteva mii de locuri, iar
succesul său răsunător i-a adus în jur de 30 de concerte în
2011. Tot aici a fost premiat ca realizator de film documentar
– Obârşii – la cel mai mare festival de film de televiziune din
Asia.
Lui Grigore Leşe îi plac muzicile în care se regăsesc ca
prototip mai multe popoare, cum este muzica din genul neoca-
zional, muzica pastorală, muzica principalelor praguri de trece-
re. „Sunt structuri melodice asemănătoare pe tot mapamondul.
Nu putem rămâne la muzica zonală fără a face trimitere la alte
spaţii unde se performează o muzică ce ne face să înţelegem de
unde venim şi cine suntem”229.
„Sunt fericit că sălile unde concertez sunt arhipline de
fiecare dată, că la spectacolele mele se intră cu bilet, iar ceea ce
mă bucură cel mai mult este faptul că majoritatea publicului
este tânăr. Nu este relevant dacă alături de mine pe scenă sunt
şi alţi maramureşeni sau nu. În tot cazul, Zamfira Pampa Mu-
reşan, născută în Cupşeni, Ţara Lăpuşului, este prezentă în toa-
te spectacolele mele din ţară şi străinătate”230.
Şi Festivalul „Tarafuri şi Fanfare” a devenit „o sărbătoa-
re a muzicilor din vatra satului şi a primit un caracter itinerant”.
De fiecare dată, Grigore Leşe a invitat la acest festival şi muzi-
canţi din Maramureş, horitori, grupuri vocal-instrumentale, ca
                                                            
228
Corina Pavel, „Folclor”, în Formula AS, 2010.
229
Anton Petruţ, Op. cit.
230
Ibidem.
310
 

Vasile Godja din Onceşti, Teodor Simion Pap din Borşa, iar la
Gala de la Sibiu şi Grupul „Iza” condus de Ioan Pop din
Hoteni.
Grigore Leşe a realizat peste 15 documentare cu rapso-
zii din Ţara Lăpuşului.
Memorabilă a rămas cea de-a 10-a întâlnire a publicului
cu „Ultimii Rapsozi” din octombrie 2008 de la ICR, în care
Grigore Leşe l-a avut pe scenă pe „Paganini al Maramureşu-
lui”, întâlnire numită „zi de graţie pentru ceteră, zongoră şi do-
bă”231. Este vorba de regretatul Ioan Covaci din Săliştea de
Sus. Despre el, Grigore Leşe a spus: „A umblat mult prin lume.
A cântat în Franţa, Belgia, Germania, în toată Europa. Patosul
interpretării, efervescenţa strigăturilor, contorsionarea trupului,
acrobaţiile neaşteptate, improvizaţia şi creativitatea uimitoare
fac din Ionu’ lu’ Grigore un personaj fabulos... Paganini din
Săliştea cântă din toată fiinţa lui, până la epuizare. De ce i se
zice Paganini? Pentru că, la un concert în Germania, i-a rămas
o singură coardă. El, meşter mare, a cântat şi aşa. Şi a făcut-o
într-un mod care i-a extaziat pe nemţi. Imediat, ei l-au poreclit
Paganini. L-au asemuit cu celebrul compozitor şi virtuoz itali-
an”, care obişnuia să interpreteze la vioară compoziţii proprii
pe o singură coardă.
Întrebat dacă nu-i este „dor de satul său lăpuşenesc”,
de „lumea de acolo”, Grigore Leşe a răspuns: „Merg în satul
meu de sărbători şi îmi pare şi acum cel mai frumos loc din lu-
me. Are 130 de fumuri şi pentru mine e centrul universului. Un
univers închis, cu propriile lui legi”.
Crăciunul este o „sărbătoare a luminii”, iar la Anul Nou
„oamenii (din Stoiceni) îşi schimbau glasul”.
„Ca să cheme schimbarea, înnoirea. Cântecul era des-
cântec de alungare a relelor, de chemare a binelui şi a bunăstă-
rii. Aşa-i horitul la noi. Aşa încerc eu să duc horea în lume, ca
pe un cântec de vindecare a sufletului. Locul naşterii mele e
                                                            
231
Jurnalul Naţional, 27 oct. 2008, p. 20.
311
 

neasemuit de frumos, chiar dacă oamenii s-au mai schimbat, iar

din cei pe care-i ştiam eu s-au mutat dincolo...
Aş vrea să-mi construiesc o casă acolo, la Stoiceni, pe
heiul de la străbunicul Grigore şi de la mama Varvara: într-o
margine de pădure de pin şi de brad, în apropierea unui izvor,
cu o troiţă la drum, făcută de moşu-meu. Să mă duc acolo de
fiecare mare sărbătoare şi peste vară. Să stau şi iarna, o lună, de
Crăciun. Când ajung acolo, să ştiu că bate câinele şi că în casă
arde focul. Că oamenii or şti că-s acasă şi-or trece pe la mine să
mă întrebe de viaţa mea, şi eu să-i întreb de a lor. Că doară sun-
tem semeni, trăim laolaltă, nu fiecare pentru el, ca la oraş”.
După un concert extraordinar susţinut la Baia Mare în
februarie 2008, Grigore Leşe declara ziariştilor: „Încă n-am
cântat pe-adevărat ce cânt eu. Eu de-acum voi cânta!”.
„Grigore Leşe – afirma prof. univ. dr. Gheorghe Glo-
deanu în Laudatio la conferirea titlului de DHC – este un doc-
tor care îngheaţă suflete, un taumaturg care vindecă prin in-
termediul cântecului. Asemenea lui Mircea Eliade, reputatul
interpret descoperă funcţia soteriologică a artei şi încearcă să
vindece prin puterea cântecului său. Acest Orfeu născut în Ţa-
ra Lăpuşului caută să facă lumea mai bună învăţând-o să cânte,
să horască. Sau cântă în locul celor care au uitat să o facă”.

Bibliografie 

Anghel, Costin, „Învârtita ca pe suflet, de pe Iza”, în

Jurnalul Naţional, 27 oct. 2008, p. 20.
Băinţan, Valentin, Arta corală din Maramureş, editată
de Comitetul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului
Maramureş, Baia Mare, 1982.

312
 

Filip, Ludovic, Lumea mea şi-a altuia, Cluj-Napoca :

Dacia XXI, 2011.
Goja, Anca, „Grigore Leşe: «Încă n-am cântat pe ade-
vărat ce cânt eu. Eu de-acuma voi cânta»”, în Graiul Maramu-
reşului, 19, 20 feb. 2008, pp. 1, 12.
Glodeanu, Gheorghe, „Grigore Leşe Doctor Honoris
Causa. Laudatio”, în Nord Literar, 9, nr. 3 (94), martie 2011.
Pavel, Corina, „Împăratul cântecului românesc: Grigo-
re Leşe”, în Formula AS, nr. 424, iulie 2000, pp. 16-17 şi
„Descântec de vremuri bune. Grigore Leşe: «Să mai umblăm şi
după suflet, nu doar după bani»”, în Formula AS, 20, nr. 900,
ian. 2010.
Petruţ, Anton, „Grigore Leşe: «Nu m-am îndepărtat
niciodată de obârşii»”, în Graiul Maramureşului, 20, nr. 6220,
30. aug. 2010, pp. 1, 10.
Viman, Alexandru, „Cu cât cânt, atâta sunt. Rapsozi ai
cântecului popular”, editat de Comitetul pentru Cultură şi Edu-
caţie Socialistă al judeţului Maramureş, Baia Mare, 1989.
Zotta, Alexandru, Honoris Causa. Cluj-Napoca :
Risoprint, 2012.

313

INDICE DE PERSOANE
A B
Achim, Valeriu: 62
Alecsandri, Vasile: 60, 148, 200
Alexa, Tiberiu: 89, 90, 91, 94,
101
Alexandru, Ioan: 65, 80, 175
Alexandru, Ulvina: 175
Anania, Bartolomeu: 171, 175,
180
Anderco, Alexandru-Cuza: 123
Anderco, Artemie: 38, 122
Anderco, Artur: 117
Andreicuţ, Andrei: 163, 180
Anghel, Cristian: 207
Anghelescu, Hermina: 283, 284
Apaffy Mihail: 8, 235
Apponyi Albert: 44
Aradi Nora: 101
Ardelean, Horaţiu Laviniu: 286
Ardelean, Raluca Dana: 286
Ardelean, Silvia: 286
Ardelean, Teodor: 4, 5, 6, 161,
182, 190, 201, 209, 259, 261,
262, 263, 264, 265, 266, 267,
268, 269, 270, 271, 272, 273,
274, 275, 276, 277, 278, 280,
281, 283, 284, 285, 286, 287
Aristotel: 267
Atanasie, mitropolitul: 122
Avram, Mioara: 193
314
Babeş, Vincenţiu: 12, 14, 59
Bach, Johann Sebastian: 295
Bacovia, George: 205
Baktay Erwin: 96
Balc: 122, 170
Balea, Mihai: 122
Balea, Simion: 123
Bandula, Octavian: 264
Barbu, Eugen: 220
Bariţiu, George: 69
Bârlea, Gheorghe Mihai: 285
Bârlea, Ion: 114, 116, 148, 149
Bârlea, Ovidiu: 142, 156
Bartok Béla: 149
Bartolomeu, Sf.: 23
Bastien-Lepage, Jules: 86, 87
Băinţan, Valentin: 9, 31, 264,
296, 297
Bălin, Alexandru: 126
Bălu, Ion: 219
Bărnuţiu, Simion: 69, 169, 235,
275
Băsescu, Traian: 172, 229, 230
Beethoven, Ludwig Van: 103
Begoña, San Miguel: 272
Bejan, Adrian: 196
Bercean, Pamfil: 271
Berghianu, Maxim: 234
Berinde, Ion: 149
Berinde, Irina: 106

Berzevieczky, Albert: 45
Bilaşcu, Gheorghe: 123
Bilţiu, Pamfil: 143, 144, 157,
194, 251, 255, 256
Bilţiu-Dăncuş, Ioan: 116, 237
Bilţiu-Dăncuş, Petru: 123
Bilţiu-Dăncuş, Titus: 237
Bilţiu-Dăncuş, Traian: 150, 237,
240
Birdaş, Emilian: 180
Bizău, Vasile: 201
Blaga, Lucian: 164, 197
Blaj, Gheorghe: 150
Bogatyrev, Petr: 136
Bogdan de Cuhea (Vodă): 34,
122
Bologa, Mihai: 116, 117, 122,
129
Bologa, Vasile: 122
Bonifius: 66
Borca, Vasile: 171, 174
Bordeaux, Liviu: 106
Borges, Jorge Luis: 285
Borlan, Liviu: 296
Borodi, Mihai: 52
Boroş, Maximilian: 187
Bote-Marina, Livia: 131
Botoş, Ion M.: 257, 270
Botoş, Mihai: 112
Branişte, Valeriu: 11, 24, 25, 59,
72, 275
Brăiloiu, Constantin: 137, 145
Brătianu, Ionel: 81, 82
Breban, Nicolae: 150, 220, 283
Brediceanu, Tiberiu: 149
Briceag, Nicolae: 166
Brote, Eugen: 13
Bud, Crina Maria: 196
Bud, Nicolae: 31, 32
Bud, Tit: 38, 43, 106, 122, 149,
237, 238
Buddha, Gautama Siddhartha: 86
Buju, Miron: 202
Bulgăr, Gheorghe: 190
Buşiţia, Ioan: 43, 111, 120, 122
Butuza, Octavian: 285
Buzatu, Gheorghe: 249
Buzura, Augustin: 5, 150, 211,
212, 213, 214, 215, 216, 217,
218, 219, 220, 221, 223, 224,
225, 226, 227, 228, 229, 230,
231, 232, 233, 234, 235, 253,
283
C
Caracostea, Dumitru: 137, 141
Caragiale, Ion Luca: 155
Caragiale, Mateiu: 235
Caraman, Petre: 143, 156
Carducci, Giosue: 16
Carol I, rege al României: 11,
25, 64
Carol II, rege al României: 74
Cârţan, Badea: 268
Cazacu, Boris: 190, 193
Călăuz, Ioan: 31
Ceauşescu, Elena: 221
Ceauşescu, Nicolae: 227, 230
Cervantes Saavedra, Miguel de:
271
Cezanne, Paul: 102
Cherecheş, Cătălin: 286
Chimet, Iordan: 180
Chindriş, Ana: 53
Chindriş, Vasile: 116, 123
Chira, Ioan: 165, 166, 174, 179
315

Chira, Justinian: 160, 161, 162,
163, 164, 165, 166, 167, 168,
169, 170, 171, 172, 173, 174,
175, 176, 177, 178, 179, 180,
181, 182, 183, 283
Chiş, Dumitru: 123
Chiş-Şter, Ioan: 152, 193
Cicio-Pop, Ştefan: 12
Cimpoi, Mihai: 269
Ciorogariu, Roman: 81
Cipariu, Timotei: 69
Ciplea, Vasile: 114
Cira, Călin Emilian: 161, 170
Cleja, Ilie: 123
Clemenceau, Georges: 16
Cobîrzan, Simona: 196
Colan, Nicolae: 165, 166, 178,
179, 200
Comte, Auguste: 60
Constantinescu, Alexandru: 81
Constantinescu, Cornelia (vezi
şi Mihalyi, Cornelia): 98
Constantinescu, Nicolae: 140,
141, 142, 156, 157
Coposu, Corneliu: 203
Corbul, Crăciun: 85
Corbul, Simeon: 84
Corniţă, Constantin: 196
Corniţă, Georgeta: 196
Coroianu, Iuliu: 12, 13
Coşbuc, George: 60, 174, 197
Coteanu, Ioan: 190, 193
Covaci, Ioan: 311
Covaciu, Andrei: 130
Coza, Aurel: 80
Cozmuţa, Augustin: 117
Creangă, Ion: 289, 291
Cristea, George: 253
316
Cristea, Miron: 74, 200
Cristea, Valeriu: 235
Cuceu, Ion: 152
Cuisenier, Jean: 135, 136, 138,
251
D
Dan, Pavel: 219
Daniel, Patriarh al României:
163, 172, 177, 180
Dăianu, Elie: 25
Dăncuş, Gheorghe: 117, 149,
237, 240
Dăncuş, Grigore: 237
Dăncuş, Ioana: 242, 254, 256,
258
Dăncuş, Irina: 237
Dăncuş, Mihai: 38, 46, 49, 55,
157, 195, 237, 238, 239, 240,
241, 242, 243, 244, 245, 246,
247, 248, 249, 250, 251, 252,
253, 254, 255, 256, 257, 258,
259
Deaconu, Gheorghe: 139, 143,
144, 146, 147
Dediu, Dan: 306
Delavrancea, Barbu Ştefănescu:
76
Della Chiesa, Giacomo: 64
Densusianu, Ovid: 36, 136, 141,
144
Descartes, René: 60
Dezideriu, Peter: 240
Diogene: 60
Dobre, Alexandru: 140, 141
Dobrogeanu-Gherea, Constan-
tin: 60
Doroş, Titu: 106, 116, 123

Dostoievski, Fiodor Mihailo-
vici: 102, 219
Drag: 122, 170
Dragoş: 111, 122, 270
Drăgoi, Macarie: 305
Drăguţ, Vasile: 254
Dulea, Mihai: 156, 217, 220
Dulfu, Petre: 261, 262, 275
Dumitriu, Petru: 220
Dunca, Nicolae: 61
Dunca, Paulina: 53
Dürer, Albrecht: 87
E 196
Eliade, Mircea: 312
Eminescu, Mihai: 60, 61, 174,
197, 201, 229
Eretescu, Constantin: 251
Euripide: 276
F Godea, Ioan: 254, 255, 258
de Fonseca, L. Gonzaga: 194
Farcaş, Mircea: 196
Felecan, Nicolae: 193
Felvinczi, Takács Zoltán: 92
Ferdinand, rege al României:
81, 82, 112
Ferechide, Mihail: 81
Ferenczy Károly: 91, 93, 95
Filip, Ludovic: 299
Filipaşcu, Alexandru: 37, 43, 55,
121, 132
Florescu, Radu: 243
Fourier, Charles: 60
Francisc Iosif I, împăratul: 13,
65, 66
Francisc Iosif II, împăratul: 35
Frenţiu, Valeriu Traian: 199
Freud, Sigmund: 224
Fulga, Laurenţiu: 220, 236
G
Gabl, Alois: 86
Gaftone, Rodica: 6
Gaftone, Vasile: 117, 209
Galu, Ioan: 9
Garibaldi, Giuseppe: 60, 63
Gauguin, Paul: 102
Georgescu, Ioan: 29
Ghenceanu, Vasile Radu: 195,
Gherheş, Ilie: 259
Gheţie, Gheorghe: 232
Gheţie, Vasile: 233, 234
Giurescu, Constantin C.: 56
Glodeanu, Gheorghe: 285, 302,
303, 305, 312
Godja, Vasile: 311
Goethe, Johann Wolfgang Von:
107
Goga, Octavian: 10, 12, 29, 60,
62, 75, 76, 77, 78, 81, 82, 113
Goldberger, Nicolae: 74
Goldiş, Vasile: 12, 23, 59, 72
Golopenţia, Anton: 137
Golopenţia, Sanda: 251
Grümvald, Iványi: 93, 95
Grass, Günter: 226
Graur, Alexandru: 190
Grecu, Victor V.: 191, 280
Griesmayer, Franz: 84
Groza, Petru: 29, 81
Gusti, Dimitrie: 137, 141, 144,
145, 240
317

H Ilea, Vasile: 125, 155
Hasdeu, Bogdan Petriceicu: 36,
50
Haţieganu, Emil: 110
Hauptmann, Gerhart: 102
Hegel, Georg Wilhelm Frie-
drich: 60
Heine, Heinrich: 103
Herineanu, Teofil: 167, 170
Hodea Sigheteanul, Justin: 160,
162, 180, 181, 182, 284
Holbein, Hans: 86, 87
Hollosy, Anna: 84
Hollosy, Iosif: 84, 86
Hollosy, Simon: 53, 84, 85, 86,
87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94,
95, 96, 97, 98, 99, 100, 101,
102, 103, 104, 105, 106, 107
Hollosy, Ştefan: 84, 85, 86
Horak, I.: 136
Horatius: 48
Horhty, Miklós: 165, 166
Hossu, Iuliu: 82, 199, 200
Hossu, Vasile: 27, 51
Hossu-Longin, Francisc: 9
Hotico, Gavrilă: 231, 253
Hotico, Herenta: 231
Hume, David: 60
Hurmuzaki, Eudoxie: 25
I Kant, Immanuel: 60
Iancu, Avram: 69, 280
Iancu, Gheorghe: 248
Iancu, Victor: 193, 203
Ibsen, Henrik: 102
Ieremie, Cornel: 243
Igna, Ioan: 264
318
Iliescu, Nicolae: 220, 229
Ioan Botezătorul, Sf.: 182
Ioan Paul al II-lea, Papa: 76,
200
Ionescu, Take: 76, 78, 79
Ionescu-Olt, Constantin: 116
Iordan, Iorgu: 193
Iorga, Nicolae: 7, 36, 49, 50, 55,
74, 76, 81, 113, 114, 121, 287
Iorgulescu, Mircea: 215, 219
Iosif Mărturisitorul, Sf.: 172
Isac, Emil: 30
Istrate, Gavril: 193
Iuga de Sălişte, Vasile: 49
Iuga, Dumitru: 157
Iuga, Gavrilă: 123
Iuga, Nicolae: 50, 250
Iuga, voievod: 34
Ivasiuc, Alexandru: 56, 150, 220
J
Jakobson, Roman Osipovich:
136
Jarda, Tudor: 297
K
Kadare, Ismail: 211
Kalinderu, I.: 50
Kandinsky, Wassily: 102
Kardos Árpád: 71
Karnoough, Claude: 251
Katona Béla: 131
Khane, Mariana: 299
Khun, Béla: 29
Klee, Paul: 102

Kligman, Gail: 138, 251
Kosei, Miya: 251
Kossuth, Lajos: 21, 34, 37
Kovats, Ioan de: 123, 130
Kulikovski, Lidia: 269, 270
L Maiorescu, Titu: 60
Larionescu, Sanda: 157
Latiş, Vasile Grigore: 157, 292
Lazăr, Alexandru: 125
Lazăr, Ilie: 125, 126, 145, 154,
155
Lazăr, Ioan Ştefan: 143, 146, 147
Lazăr, Vasile: 155
Lehrer, Milton G.: 11
Lemeni, Ioan: 69, 70, 200
Lenghel-Izanu, Petre: 149, 154,
155
Leordean, Maria: 129
Leschian, Vasile: 190, 196
Leşe, Grigore: 289, 290, 291,
292, 294, 295, 296, 297, 298,
299, 300, 301, 302, 303, 304,
305, 306, 307, 308, 309, 310,
311, 312
Leşe, Grigore: 312
Leşe, Ioan: 295
Leşe, Nastasia: 289, 290, 294
Leşe, Varvara: 312
Ligor, Maria: 271
Loşonczyi, Maria: 9
Lucaciu, Constantin: 75, 76, 81
Lucaciu, Mihai: 60
Lucaciu, Vasile: 8, 12, 13, 15,
27, 30, 59, 60, 61, 62, 63, 64,
65, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72,
73, 75, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82
Lupaş, Ioan: 55
Lupu, popa: 122
M
Macedon, Alexandru: 267
Macrinici, Radu: 196
Maior, Petru: 14, 36, 62
Maiorovici, Harry Herman: 131
Malraux, André: 135
Maly, Ana: 85
Man de Şieu, Iosif: 34, 35, 39,
40, 120, 122
Man, Serafim: 182
Manet, Éduoard: 87
Mangra, Vasile: 72, 74
Maniu, Ioan: 9
Maniu, Iuliu: 29, 30, 53, 74, 75,
76, 79, 81, 82, 126
Mann, Thomas: 219
Manolescu, Nicolae: 212, 215
Marchiş, Adrian: 117, 118
Marchiş, Ioan: 30, 306
Maria, regină a României: 81
Marina, Alexandru: 109, 116
Marina, Anuca: 123
Marina, Ioan: 109
Marina, Michail: 109
Marina, Mihai: 54, 109, 110,
111, 112, 113, 114, 115, 116,
117, 118, 119, 120, 121, 122,
123. 124. 125. 126. 127, 128,
129, 130, 131, 132, 133, 154,
155, 156
Marina, Monica: 123
Marina, Smaranda: 123
Marina, Victor Valentin: 123
Marinca, Ştefan: 277
Mariş, Ilie: 122
319

Mariş, Ioan: 257
Mariş, Ştefan: 259
Martin, Angela: 225, 231
Marx, Karl: 60
Mârzescu, Gheorghe: 81
Mateevici, Alexei: 269
Matei, Nifon: 166
Maupassant, Guy de: 102
Mazzini, Giuseppe: 63
Măgureanu, Virgil: 31
Mălinaş, Constantin N.: 273, 283
Mehedinţi, Simion: 239
Mesaroş, Simion: 199, 209
Mesian, Alexandru: 201
Micu, Dumitru: 215
Micu-Klein, Samuil: 14, 62
Mihai Viteazul: 23
Mihalca, Vasile: 35, 42, 122
Mihali, Teodor: 12, 59, 72, 74
Mihalyi de Apşa, Ioan: 3, 33,
34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41,
42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49,
50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 96,
98, 99, 106, 121, 122, 124, 127,
132, 237, 238, 246, 253
Mihalyi, Adriana: 53
Mihalyi, Cornelia (vezi şi Con-
stantinescu, Cornelia): 53
Mihalyi, Elena: 34
Mihalyi, Gavrilă: 34, 35, 36, 37,
40, 122
Mihalyi, Gavrilă jr.: 34, 38, 39,
43, 96
Mihalyi, Iuliana (vezi şi Iuliana
Man): 34, 35
Mihalyi, Iuliu: 34
Mihalyi, Iustina: 53
Mihalyi, Lucia: 46, 54, 246
320
Mihalyi, Maria: 34
Mihalyi, Petru: 34, 43, 122
Mihalyi, Petru (prof.): 250
Mihalyi, Petru jr.: 37, 72
Mihalyi, Victor: 26, 34, 35, 37,
43, 50, 51, 74, 122
Moga, Ioan: 55
Moise, Ilie: 257
Moiş, Vasile: 75
Moldovan, Ana: 196
Moldovan, Ioan: 189
Moldovan, Ovidiu Iuliu: 151
Monet, Claude: 102
Mozart, Wolfgang Amadeus:
295
Munteanu, Dumitru: 173
Murărescu, Mărioara: 299
Mureşan, Lucian: 168
Mureşan, Zamfira Pampa: 311
Mureşanu, Andrei: 122
Murger, Henri: 88
Murko, M.: 136
Mützner, Samuel: 101, 102, 105
N
Năsui, Florentin: 244
Németh Lajos: 101
Nistor, Francisc: 137, 240, 241,
250, 252, 254
Noica, Constantin: 175, 304
O
Oancea, Stelian: 271
Odobescu, Alexandru: 197
Odoviciuk, Ivan: 115
Olteanu, Constantin: 214
Onciul, Dimitrie: 81
Opaschi, Victor: 170

Oţoiu, Adrian: 196
P 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18,
Paganini, Niccolò: 311
Palaghiţă, Valeriu: 203
Paleologu, Alexandru: 175
Pann, Anton: 60. 148
Pap, Teodor Simion: 311
Papahagi, Tache: 149
Pascu, Ştefan: 55, 77
Patapievici, Horia-Roman: 229
Pauker, Ana: 123, 132
Pauletti, N.: 148
Pavel, Corina: 289, 295, 297
Pavel, Mihail: 120, 122
Pătraş, Stan Ioan: 107, 245
Păunescu, Adrian: 277
Pârja, Gheorghe: 49, 117, 135,
136, 157, 230, 302
Pella, Vespasian: 130
Perţa-Cuza, Alexandru: 270
Petőfi Sándor: 100, 103
Petrescu, Nicolae: 116
Petrescu, Paul: 243
Petros al VII-lea, patriarhul
Alexandriei: 178
Petrovay György: 97, 98
Picasso, Pablo: 102
Piersic, Florin: 150
Pintea Viteazul: 255
Pintea, Ioan: 175
Piso, Ion: 55, 121
Piso, Livia: 55, 121
Pitagora: 60
Pius X, Papa: 27
Platon: 60
Plămădeală, Antonie: 170, 180
Pop de Băseşti, George (vezi
şi „Badea George”): 7, 8, 9, 10,
19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26,
27, 28, 29, 30, 31, 32, 54, 59,
62, 71, 72, 73, 80, 275, 278
Pop, Coriolan: 209
Pop, Dumitru: 28, 146, 152, 251,
258
Pop, Elena Gheorghina: 9, 27,
30
Pop, Florica: 286
Pop, Gheorghe: 152, 185, 186,
187, 188, 189, 190, 191, 192,
193, 194, 195, 198, 199, 200,
201, 203, 204, 205, 206, 207,
208, 209, 277, 280
Pop, Gheorghe Daniel: 208
Pop, Gheorghe T.: 188
Pop, Ioan (grup „Iza”): 311
Pop, Ioan: 207
Pop, Ioan (preot): 176
Pop, Ioan Es: 196, 283
Pop, Ioan-Aurel: 45, 46, 49,
117, 253
Pop, Lia: 145, 147
Pop, Margareta Maria: 208
Pop, Maria: 207
Pop, Maria Carolina: 9
Pop, Mihai: 118, 125, 135, 136,
137, 138, 139, 140, 141, 142,
143, 144, 145, 146, 147, 148,
149, 150, 151, 152, 153, 154,
155, 156, 157, 158, 193, 195,
240, 243, 244, 250, 251, 254
Pop, Paul: 53
Pop, Petru: 8
Pop, Răducu: 208, 209
321

Pop, Rucsandra: 141, 156
Pop, Simion: 35
Pop, Susana: 8
Pop, Ştefan: 145
Popa, Radu: 55
Popa, Vasile: 202
Popescu, Gabriel: 202
Popescu, Dumitru Radu: 220
Popp, Aurel: 89
Poptămaş, Dimitrie: 268
Preda, Marin: 216, 220
Ptolemeu: 263
Puşcariu, Ioan Cavaler de: 235
Puşcaşu, Aurora: 196
Puşcă, Tănase: 117, 119
Puţ, Alexandru: 173
R Sin, Mihai: 220
Radetzky, Joseph von Radetz: 89
Radu, Gheorghe: 193
Rady József: 128, 169
Rafael, Sanzio: 63
Rákóczi, principe al Transilva-
niei: 89, 96
Raţiu, Ioan: 10, 11, 12, 13, 15,
16, 29, 59
Rădulescu-Motru, Constantin: 6
Răutu, Leonte: 155, 156
Rebreanu, Liviu: 213, 219, 235
Rednic, Atanasie: 122
Remeş, Decebal Traian: 30
Remete György: 20
Reti István: 88, 89, 90, 91, 92,
93, 95, 100, 101, 104, 106
Revnic, Ioana: 232
Roca, George: 273, 274
Roman, Alexandru: 36
Roman, Janos: 47
322
Roman, Valter (Neürlander): 74
Rosen, Moses: 131
Rosetti, Alexandru: 137, 190
Rostaş, Zoltan: 139
Rus, Vasile: 49
Russu-Şirianu, Ioan: 50, 55
Rusu, Valeriu: 117
Rusu-Abrudeanu, Ion: 76
Ruxăndroiu, Pavel: 138, 193
S
Sabo, Cosmin: 266
Sâmpălean, Liviu: 274
Scheianu, Nicolae: 196
Seitz, Otto: 86
Shakespeare, William: 173
Simion, Eugen: 235
Slavici, Ioan: 50, 61, 219
Socrate: 60, 147
Solomovici, Teşu: 133
Sorescu, Marin: 219
Spinoza, Baruch: 60
Stăniloae, Dumitru: 175
Steinhardt, Nicolae: 175, 180,
181
Stoica, Georgiana: 243
Stoica, Iosif: 169
Stoica, Vasile: 77
Strauss, Johann: 89
Stuart, Maria a Scoţiei: 303
Sturdza, Dimitrie: 50
Sturza, Irina: 147
Suciu, Ioan: 199
Szabó Elemer (vezi şi Bor-
deaux, Liviu): 106
Szabó Sándor: 99
Szabo, Ioan: 27, 63, 64, 66

Székely Bertalan: 85
Szilágyi István: 47, 48, 55, 238,
239
Szongoth Kristof: 100
Ş Ţ
Şaguna, Andrei: 69, 70, 200
Şerban, Mihail: 114, 115, 116,
123
Şincai, Gheorghe: 14, 36, 62
Şişeştean, Ioan: 169, 207
Şorban, Raoul: 84, 91, 92, 98,
101, 103, 104, 107
Ştefan cel Mare: 25
Ştefan, Sf.: 11, 74, 76
Ştefănescu, Crisula: 213, 233
T Vaida-Voievod, Alexandru: 38,
de Taize, Frère Emmanuel: 194
Tămâian, Coriolan: 199
Temian, Laura: 265
Teoctist, Patriarhul României:
161, 170, 171, 178, 180
Thorma, Janoş: 90, 91, 92, 93,
95, 104
Tihomirov, A.N.: 107
Tille, M.: 136
Timiş, Nicoară: 152
Tisza István: 37, 73, 74
Tisza Kálmán: 22
Tite, Gheorghe: 111, 117, 129,
130
Titulescu, Nicolae: 76
Todea, Dorel: 196
Todincă, Gheorghe: 253, 255,
256
Togni, Roberto: 248
Tolstoi, Lev Nikolaievici: 102,
104, 225
Traian, împăratul Romei: 16, 71
Trefort Agoston: 68
Ţărmure, Gavril: 302
Ţiplea, Alexandru: 123, 149, 152
Ţiplea, Ştefan: 124
Ţiplea, Vasile: 169
U
Udrea, Ion: 125
Uglar, Iosif: 188
V
Vaida, Lotica: 196
59, 72, 74, 79, 126
Van Gogh, Vincent: 102
Várady Gábor: 45, 238
Velea, Gheorghe: 295, 296, 297
Verderay, Catherine: 138
Verona, Arthur: 95, 101, 104
Vianu, Tudor: 137
Vida, Gherman: 122
Viman, Alexandru: 299
Vişovan, Ştefan: 202
Vita Sándor: 15
Vlad, Aloisie: 122
Vlad, Grigore: 111, 112
Vlasie, Călin: 286
Vlăduţiu, Ioan: 243
Vornicu, Gheorghe: 116, 155,
239
Vulcan, Iosif: 25, 50
Vulcănescu, Romulus: 193
323
 

W Z
Wiesel, Elie: 124, 133, 246 Ziffer Sándor: 96, 101
Wiesel, Iacob: 110 Zotta, Alexandru: 303, 304
Wiesel, Nicolae: 124 Zola, Emile: 102, 104
Wesselényi Miklós: 21 Zderciuc, Botiş: 243

324
 

Cuprins

Mărturisire ................................................................................ 4
I. Bătrânul naţiei – George Pop de Băseşti ........................... 7 
1.1. Omul sfintei simplităţi: „Badea George” ........................... 7 
1.2. „Nestorul luptei noastre...”............................................... 10 
1.3. „Straşnic om eşti, Daco-Român fanatic!” ........................ 17 
1.4. Luminătorul, mecena şi ascetul........................................ 23 
1.5. La „Mecca Codrului” – omagiere şi dezbinare ................ 28 
II. Academicianul Diplomelor maramureşene – Ioan
Mihalyi de Apşa..................................................................... 33 
2.1. Marele patriot ................................................................... 33 
2.2. Fondator al Asociaţiunii şi astrist pe viaţă ....................... 39 
2.3. Diplomele – cartea de aur a Maramureşului .................... 45 
2.4. Omul şi eruditul ............................................................... 53 
III. Părintele ctitoriei „Unirii tuturor românilor” – Vasile
Lucaciu ................................................................................... 59 
3.1. Magna cum laudae ........................................................... 59 
3.2. Românul, catolicul şi ecumenistul ................................... 64 
3.3. „Leul” din parlamentul budapestan.................................. 70 
3.4. Ambasadorul Marii Uniri ................................................. 76 
3.5. Sfânt al neamului ............................................................. 80 
IV. Faima europeană a Maestrului – Simon Hollosy......... 84 
4.1. Din Maramureş la München ............................................ 84 
4.2. „Ruptura” de la Baia Mare ............................................... 90 
4.3. De la München în Maramureş .......................................... 95 
4.4. Maestrul maeştrilor ........................................................ 100 

325
 

V. „Drept între popoare” – Mihai Marina ....................... 109 

5.1. Dascălii prefectului ........................................................ 109 
5.2. Gazetarul şi literatul ....................................................... 115 
5.3. Istoricul elitelor .............................................................. 120 
5.4. Salvatorul de evrei ......................................................... 128 
VI. Suveranul folclorului – Mihai Pop .............................. 135 
6.1. Savantul.......................................................................... 135 
6.2. Şcoala şi Biblioteca Mihai Pop – la Râmnicu Vâlcea! .. 143 
6.3. În „ţara” folclorului şi a folcloriştilor ............................ 148 
6.4. „Cântecul vechi din Legenda vie” ................................. 154 
VII. Sluga lui Dumnezeu – Arhiepiscopul Justinian
Chira..................................................................................... 160 
7.1. Sluga tuturor................................................................... 160 
7.2. Putea să fie Mitropolit .................................................... 165 
7.3. Cărturarul ....................................................................... 173 
7.4. Duhul sfânt al Rohiei ..................................................... 178 
VIII. Un altfel de cardinal – Gheorghe Pop...................... 185 
8.1. Ctitorul şi magistrul ....................................................... 185 
8.2. Cercetătorul şi studenţii ................................................. 192 
8.3. Ecumenistul.................................................................... 198 
8.4. Alma Mater „Gheorghe Pop” ......................................... 201 
8.5. Cardinalul ....................................................................... 204 
IX. Drumul spinos spre celebritate – Augustin Buzura .. 211 
9.1. Romancierul, Cenzura şi Securitatea ............................. 211 
9.2. „E noapte şi e frig, seniori” ............................................ 220 
9.3. Buzura şi Cultura ........................................................... 226 
9.4. Academicianul ............................................................... 232 
X. Enciclopedistul de la Muzeu – Mihai Dăncuş .............. 237 
10.1. Antecesorii ................................................................... 237 
10.2. „Proiectul Dăncuş”....................................................... 241 

326
 

10.3. Eruditul ........................................................................ 249 

10.4. Omul şi modelul văzut de... ......................................... 254 
XI. Cel dăruit de Dumnezeu – Teodor Ardelean ............. 261 
11.1. Opera Omnia: Biblioteca ............................................. 261 
11.2. Ctitor de biblioteci şi ambasadorul Familiei române... 268 
11.3. De la Moigrad la Senat şi Academie ............................ 274 
11.4. Elogiul harismelor ........................................................ 281 
XII. Orfeul Lăpuşului – Grigore Leşe............................... 289 
12.1. Glasul mamei ............................................................... 289 
12.2. La Institutul de Folclor „Ţara Lăpuşului” .................... 294 
12.3. Doctor Honoris Causa .................................................. 302 
12.4. Orfeu „La porţile Ceriului” .......................................... 307 
Indice de persoane ................................................................ 314 

327