2.1.

Rampă de lansare: „Cenaclul de Luni”

Chiar dacă perioada totalitaristă a însemnat cenzură şi constrângeri de tot felul, spiritul a
rămas liber şi a permis măcar încercarea de a sparge colivia comunistă. Şi, cu toate că
literatura română a înregistrat în general o oarecare întârziere faţă de cea europeană şi au
apărut numeroase neconcordanţe cu „spiritul veacului”, scriitorii români au încercat să treacă
peste aceste deficienţe şi să se alinieze standardelor care nu întotdeauna erau acceptate de către
toată lumea.
Astfel că, într-o cameră oarecare dintr-un cămin studenţesc din Bucureşti s-au strâns
întâmplător ca şi colegi de cameră la început, pentru ca mai apoi să devină prieteni şi
reprezentanţi de seamă ai generaţiei ’80 Alexandru Muşina, Romulus Bucur şi Ion Stratan, iar
„echipa era completată de Roman Istrati, înlocuit peste câtva timp de Daniel Pişcu”1. Această
prietenie a fost constructivă şi a dus la realizarea unei comuniuni ce avea să ofere în curând
multe produse de calitate pentru noua literatură română ce părea să se arate timid. Şi nu doar
faptul că erau colegi de cameră sau de facultate i-a unit pe tinerii scriitori, ci şi nevoia lor
comună de schimbare şi setea pentru altceva, acel ceva ce putea să le ofere o direcţie şi o
satisfacţie atât pentru prezent cât şi pentru viitor.
Cu o zi înainte de cutremurul din 4 martie 1977, care a dat peste cap evoluţia şi viaţa
indivizilor în sud-estul României, s-a ţinut prima şedinţă a Centrului Universitar Bucureşti
îndrumată de renumitul critic Nicolae Manolescu. În principal, cenaclul reprezintă „o formă
de manifestare underground, fiind spaţiul în care se strâng acei tineri scriitori care tind să
detroneze iererhia literaturii a unui anumit moment”2. Acest cenaclu a luat fiinţă din dorinţa
tinerilor din primul an al Facultăţii de Litere din Bucureşti Călin Cristea şi Ion Stratan de a se
manifesta împotriva celorlalţi studenţi din ani mai mari faţă de care se simţeau oprimaţi 3. Dar,
şi datorită crezului într-o nouă expresie şi capacităţii comune de a scrie şi de a înţelege
noutatea, tinerii au reuşit să-şi împărtăşească operele şi să îşi fructifice întâlnirile. Chiar dacă
totul a început ca o mişcare studenţească, acestora li s-au alăturat atât tineri viitori mari poeţi
ca Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Florin Iaru, Mariana Marin, Ion Mureşan, cât şi
prozatori, cum ar fi Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun sau Cristian Teodorescu, fenomenul

1
ROMULUS, BUCUR, „Poeţii optzecişti (şi nu numai) în anii ’90”, Ed. Paralela 45, 2000, Braşov, p. 8
2
CRISTINA ISPAS, „Fenomenul poetic românesc postmodernist”, lucrare de doctorat, Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Litere, 2009, p. 88
3
ALEXANDRU, MUŞINA, interviu în revista „Contrafort”, Chişinău, „În materie de poezie nu poţi să ştii ce vei
scrie peste o săptamână, dacă vei mai scrie”, 12 (74) decembrie, 2000
luând amploare. Până în toamna anului 1978 şedinţele se ţineau în serile de joi pentru ca mai
apoi să se mute lunea, de unde şi denumirea ulterioară de „Cenaclul de Luni”.
Îndrumătorul însuşi al acestui cenaclu, Nicolae Manolescu, afirmă noutatea şi importanţa
pe care a adus-o adunarea tinerilor: „cenaclul a fost un laborator important pentru
experimentarea paradigmei postmoderne”4. De alfel, s-a dorit încercarea unui nou stil, a unei
noi idei eliberate de tot ceea ce însemna dogmatism sau prelucrare după metode deja
cunoscute şi exploatate. Influenţele europene rămâneau valabile, dar noutatea o reprezenta
literatura americană de care tinerii scriitori erau foarte încântaţi, preluând diverse metode din
teoria postmodernistă. Aici se putea manifesta refuzul împotriva modelului proletcultist iar
imaginaţia era decătuşată de reguli sau modele ce trebuiau urmate. Toate acestea au fost
posibile şi datorită faptului că optzeciştii au fost „beneficiarii unui învăţământ ce cunoscuse,
în anii formării lor, o scurtă perioadă de înviorare. Pe de altă parte în anii 1965- 1971 se
tradusese multă literatură străină, în primul rând occidentală, pe care tinerii viitori scriitori o
<<devoraseră>>”5. Totuşi, cum se întâmpla cam în toate grupurile, cenaclul nu a fost lipsit
de luarea în evidenţă de către puterea politică şi s-a încercat o oarecare infiltrare printre
membri pentru o mai bună manipulare şi asigurare că lucrurile nu scapă de sub control. Chiar
şi aşa, membrii cenaclului n-au folosit politicul în operele lor ci s-au dedicat noii expresii
degajate cu o mare poftă de râs şi de normal. Şi tocmai această normalitate, care până atunci
nu fusese băgată în seamă, a fost scoasă în evidenţă şi utilizată în scrieri, pentru că normalul
făcea parte din viaţa lor şi merita detaliat. Bineînţeles că ironia nu a lipsit într-un astfel de
context şi jocul cu nişte cuvinte aparent banale a construit pe parcurs un mesaj simplu. Într-o
atmosferă destinsă membrii cenaclului dezbăteau şi se criticau constructiv unii pe alţii,
folosind râsul adesea ca modalitate specific umană, toate acestea ducând la realizarea unei noi
forme de exprimare. Analizând ce se petrecea în acel moment în literatura universală, scriitorii
au realizat un colaj şi o nouă regulă a domino-ului literaturii române. Reacţia criticii a fost în
general favorabilă iar Cenaclul de Luni a fost bine primit în lumea literară. În scurt timp
cenaclurile s-au specializat oarecum, Cenaclul de Luni pe poezie, deşi se citea şi proză, iar
canaclul Junimea pe proză. Doar că, deoarece în acea vreme un grup însemna pericol pentru
aşa numitul echilibrul al societăţii iar manipularea nu putea fi totală, s-a trecut rapid la măsuri
radicale. În toamna anului 1883 nu s-a mai permis accesul în clădirea unde se adăpostea
4
NICOLAE, MANOLESCU, „Literatura română postbelică. Poezia”, Ed. Aula, 2001, Braşov, p. 12
5
ANDREI BODIU, „Direcţia optzeci în poezia română”, Ed. Paralela 45, 2000, Piteşti, p. 27
cenaclul şi astfel s-a pus punct cu cerneală roşie unui şir de evenimente inspirate şi deosebite
care nu vor putea fi şterse însă din istoria literaturii române.
Ideea de cenaclu nu se înfăptuia însă numai în capitală. Generaţia ’80 a reprezentat un
punct de reper şi un imbold pentru care tineri din toată ţara s-au unit şi au format diverse
grupuri în scop cultural. Revista „Echinox”, fondată la Cluj, a fost condusă de Ioan Pop,
Marian Papahagi şi Ion Vartic. Aceasta a fost „tolerată la limită de regimul politic”6 şi printre
membrii săi se numărau poeţi precum Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Andrei Zanea, prozatori
ca Alexandru Vlad sau critici: Virgil Podoabă, Gheorghe Perian. La Iaşi s-au înfăptuit
„Dialog” şi „Opinia studenţească”, reviste ce aveau ca scriitori pe poeţii Liviu Antonesei,
Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, eseiştii Luca Piţu, Andrei Corbea, Valeriu Gheorghel. De
asemenea, la Timişoara „Forumul studenţesc” însuma poeţi precum Ion Monoran, Marcel
Tolcea sau prozatori ca Viorel Marineasa, Daniel Vighi.
Ion Stratan, unul dintre fondatorii Cenaclului de Luni, era pe vremea aceea un tânăr
încrezător în noul curent, debordând de o inteligenţă lucidă şi un stil al limbajului original. Din
mulţimea de poeţi, el a fost selectat împreună cu Florin Iaru, Mircea Cărtărescu şi Traian T.
Coşovei pentru a da naştere primului fruct al cenaclului: volumul colectiv de versuri „Aer cu
diamante”, publicat în 1982 pe banii autorilor. Titlul volumului este dat după numele
poemului omonim al lui Iaru şi face trimitere la melodia psihedelică a formaţiei The Beatles
„Lucy in the Sky with Diamonds”, de unde şi stilul iradiant al poemelor şi ilustraţiile subtil
critice ale lui Tudor Jebeleanu. Chiar dacă îşi publicaseră anterior câte un volum individual,
aceşti patru scriitori au reuşit să schiţeze modul lor comun de înţelegere a poeziei şi să-şi
demonstreze solidaritatea faţă de întreg colectivul. Aici erau enunţate neexplicit noile direcţii
ale liricii româneşti într-o libertate de expresie riscantă pentru debutul tinerilor scriitori şi chiar
pentru libertatea lor ulterioară. Volumul colectiv cuprinde diverse stiluri, teme şi metode
păstrând individualitatea fiecărui poet şi demonstrând ce are fiecare mai bun de oferit în
materie de poezie. Unul dintre poeţii care au contribuit la realizarea volumului, Mircea
Cărtărescu, afirmă că „Aer cu diamante” a oferit, în acei ani, „linia poetică a grupului”7. Tot
el susţine structuralitatea lui Ion Stratan din volumul colectiv, torsionarea limbajului „la toate
nivelurile sale” şi capacitatea de a exprima „un inexprimabil profund, de natură metafizic

6
ANDREI BODIU, „Direcţia optzeci în poezia română”, Ed. Paralela 45, 2000, Piteşti, p. 14
7
MIRCEA, CĂRTĂRESCU, „Postmodernismul românesc”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 371
religioasă”8. Florin Iaru debutase cu volumul „Cântece de trecut strada” în 1981 şi se remarcă
prin spectacolul ce se desfăşoară nonşalant în poemele sale, iar personajele principale par a fi
dintre cele mai obscure: singurătatea, disperarea, nostalgia, elaborând o poezie a textului ca şi
Stratan, plină de ironie şi spirit ludic. Mircea Cărtărescu debutase în volum cu „Faruri, vitrine,
fotografii...” în 1980 şi este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori optzecişti astăzi, elaborând
atât texte teoretice despre postmodernism dar şi poeme şi scrieri în proză în care îşi pune în
aplicare ideile. Traian T. Coşovei publicase înainte de „Aer cu diamante” două volume:
„Ninsoarea electrică” în 1978 şi „1, 2, 3 SAU...” în 1980, fiind de asemenea şi un bun critic
Încă de la debutul său Ion Stratan s-a diferenţiat de restul direcţiei prin anumite particularităţi.
În poemele sale se pot găsi, ca şi în cele ale scriitorilor care au contribuit la volumul „Aer cu
diamante”, diverse eufonii ce captivează auzul, intertextualitate antrenantă pentru memorie,
umor inspirat, toate acestea tricotate într-o manieră ludică pentru un rezultat surprinzător.
Totuşi, poemele lui Stratan conţin o anumită dificultate de lectură provenită din ermetism şi
metafizică şi un sens oarecum închis în sine, tocmai de aceea Ion Bogdan Lefter îl încadrează
în categoria de „conceptualizanţi” ai generaţiei, „ermetizant în variantă ludică, aproape de un
urmuzianism liric”9. Economia sa de cuvinte dă naştere unor metafore ce par că se întrevăd în
canicula versului dar pe care doar un ochi specializat, obişnuit cu căldura liricii le poate
desluşi. Universul descris este cel din imediata sa apropiere iar cuvintele sunt cât se poate de
simple, cu unele infiltrări de termeni specializaţi. După cum afirmă Nicolae Manolescu în
prefaţa10 volumului „Aer cu diamante”, originalitatea lui Ion Stratan constă aici în „invenţia”
mai degrabă fonologică şi morfologică decat lexicală, iar sintaxa „trăieşte din elipse”.
Un alt volum colectiv al Cenaclului de Luni s-a numit „Cinci” şi i-a avut ca autori pe
Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter, fiind
publicat în 1983 şi bucurandu-se, asemeni precedentului, de simpatia publicului şi a criticii.
Nucleul fiind astfel format iar linia direcţiei trasată clar, Cenaclul de Luni a oferit posibilitatea
unor tinere talente de a se afirma şi de a-şi demonstra calităţile artistice. Datorită cenaclului
numele proprii ale unor indivizi de care nu auzise nimeni până atunci sau care doar făceau
parte din liste abandonate prin sertare au căpătat ecoul necesar ce le-a dat puterea şi curajul de

8
MIRCEA, CĂRTĂRESCU, „Postmodernismul românesc”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 382
9
ION BOGDAN LEFTER, „Flashback 1985: Începuturile <<noii poezii>>”, Ed. Paralela 45, 2005, Piteşti, p.
162
10
NICOLAE, MANOLESCU, prefaţă „Aer cu diamante ”-„Bilete de papagal”, Ed. Litera, Bucureşti, 1982, p. 7
a continua stilul cu numeroase creaţii proprii. Toate acestea au provenit din dorinţa de înnoire
şi lărgire a orizontului obscur în care orbecăiau până atunci.