Sunteți pe pagina 1din 7

Referat:

TIPOLOGIA ROMANULUI
ROMÂNESC

Profesor : Ciubotaru Andrei


Elev: Struna Anatol

Romanul nu-i decit o calatorie prin continentele sufletului.


Ionel Teodoreanu - Lorelei
Un roman este o scriere narativă, în proză. Devenind una dintre cele mai importante specii literare
din ultimii 200 de ani, romanul este astăzi subiectul unor discuţii aprinse ce au în vedere meritele artistice,
un stil literar specific şi un sens mai profund decât ar putea pretinde o povestire adevărată.
Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o actiune complexa ce se poate
desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si
al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si întâmplarile ce constituie subiectul operei.
Romanul reflecta existenta in toata complexitatea si sub toate aspectele sale, de la nivelul social,
institutional al epocilor istorice, al curentelor de gandire, al problematicii universale, al maselor pana la cel
al individului, surprins si analizat din punct de vedere psihologic, afectiv, mental, relational, familial etc.
Romanul nu are canoane sau reguli fixe (precum tragedia, epopeea, oda etc.), distingandu-se prin supleţe,
capacitate de adaptare la toate epocile si curentele literare, într-o permanenta cautare de noi forme de
exprimare.
Însă pentru a putea a face o clasificare a romanului ar trebui mai întîi să facem o mică incursiune în
istoria acestuia.Desigur pentru a deveni o specie cu caracteristici bine definite romanul a parcurs o cale
destul de lungă. Primele forme ale acestui gen au apărut pe continentul european, şi anume acesta a fost
romanul cavaleresc . Genurile cele mai în vogă s-au dezvoltat în sudul Franţei la sfârşitul secolului al XII-
lea şi s-au răspândit la est şi la nord. Aceste romane cavalereşti originale erau scrieri în versuri. La inceput
reprezenta un gen umil, adresat unui public divers si nepretentios care nu respecta normele artei antice,
romanul nu a beneficiat de arte poetice care sa-i fixeze niste canoane de existenta, aceasta lipsa de
constrangeri avand ca efect pe termen lung asa-numitul proteism al speciei (tendinta de alua forme
diferite).Însă ca specia literara apare odata cu burghezia iar primele romane se adresau mai curand unui
public feminin.Secolul al XIX-lea este cel care revolutioneaza specia, prin largirea cadrului epic,
diversitatea mediilor sociale surprinse, transformarile suferite de personaje, o arhitectura elaborata, iar cel
care este considerat creatorul romanului modern in literatura universala este Balzac.

Istoria romanului românesc


Romanele romanesti incep sa apara de la mijlocul veacului al XIX-lea. În 1850, apare un început de
roman “Tainele inimii”, a lui M. Kogalniceanu; “Istoria lui Alecu”, roman neterminat al lui Ion Ghica;
“Hotii si Gagiul” de Alexandru Pelimon s.a. Fiind urmat de “Manoil”, „roman national” de Dimitrie
Bolintineanu, redactat in forma de scrisori. Romanul ne zugraveste cu realism brutal moravurile corupte ale
societatii bucurestene din acea vreme, punind sa invinga binele asupra raului. Conceput in atmosfera
romantica a timpului, romanul nu e decit prilej pentru autor de a-si spune parerile si sa-si aplice teoriile.
În 1862 apare romanul lui Nicolae Filimon- “Ciocoii vechi si noi “sau “Ce naste din pisica soareci
maninca”, care inseamna adevaratul inceput al acestui gen literar, fiind „cel dintii roman romanesc realizat
dupa toate cerintele genului” (Teodor Virgolici, Retrospective literare). El a recreat , excelind printr-o
tehnica de tip balzacian , atmosfera perioadei istorice de la inceputul secolului al XIX-lea si, prin aceasta, a
fixat in literatura romana, dupa opinia unui critic notoriu, „punctul de plecare al romanului” (Eugen
Lovinescu).
Adevaratul creator al romanului romanesc modern este Duiliu Zamfirescu. Primul sau roman-“Viata la
tara”, opera din viata boierimii mici de la sfirsitul veacului trecut, ai carei reprezentanti, zugraviti de
scriitor cu o simpatie vadita, se inteleg bine cu taranii, pastraza obiceiurile nationale, manifesta sentimente
curate si exprima ginduri intelepte.
“Viata la tara” poate fi considerata primul roman romanesc cu adevarat reusit, autorul contribuind in mare
masura la dezvoltarea prozei analitice romanesti a timpului.
“Amintiri din copilarie “este opera principala a lui Ion Creanga, avind dimensiunile unei nuvele, dar prin
cuprinderea unor aspecte ale realitatii satului romanesc al epocii, prin naturaletea, vioiciunea si puterea de
generalizare a personajelor si prin arta narativa a scriitorului constituie primul roman rural romanesc.
Dintre numeroasele romane ale lui Ioan Slavici (Din batrini, Mara s.a.), cel care va ramine este Mara
(1903), in care autorul reuseste sa redea obiectiv si impresionant un capitol de convetuire romano-sasa din
Ardeal. El a insemnat o depasire categorica a acelor inceputuri ale romanului romanesc, care au fost
“Manoil” si “Elena” ale lui Dimitrie Bolintineanu si “Ciocoii vechi si noi” ai lui Nicolae Filimon. Mai
mult, “Mara” s-a impus la nivel de capodopera in istoria literaturii noastre, iar Slavici întii ca scriitorul
numărul unu al prozei ardelene si, curînd, ca un prozator de frunte al întregii literaturi romane.
Garabet Ibraileanu ne-a lasat un frumos roman al amintirilor din copilarie si adolescent-“Adela”. Romanul
a avut un succes răsunator la ora aparitiei, confirmind opinia acelor cercetatori literari care considera
romanul Adela o capodopera a intregii proze romanesti.
Mihail Sadoveanu a lasat o vraja de frumusete in istoria literaturii romane prin romanele sale:
Neamul Şoimarestilor, Zodia Cancerului, Fratii Jderi.
Cu toate ca n-a simtit prea acut necesitatea modernizarii radicale a literarurii nationale, ca Camil Petrescu
ori Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu are locul sau , unic si absolut specific, între clasici si
moderni.
Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care în
scurt timp atinge nivelul valoric european.
Romanul românesc îşi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai bogate şi
mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul românesc este 1920, când apare “Ion” a lui Liviu
Rebreanu. Până la apariţia acestui roman au apărut şi alte romane ,“Ion” este însă primul roman românesc
comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţa pe care o degajă.
În perioada interbelică romancierii experimentează tehnici multiple ale romanului modern. Astfel
avem tendinţa de revenire la modelele tradiţionale precum cel balzacian pe care George Călinescu îl
foloseşte în “Enigma Otiliei”.
Deschizator de drumuri in romanul romanesc a fost si Camil Petrescu, descendent din Marcel
Proust prin desele intreruperi ale firului naratiunii si prin revenirile personajelor la trecutul lor, generate de
desfasurarile imprevizibile ale memoriei. De aici nenumarate digresiuni de la linia trasata deja a naratiunii,
impresia de haos al aducerilor aminte ale personajelor, fluxul memoriei. „Dosare” ori „procese-verbale de
existenta”, romanele sale sunt profun psihologice. Obiectivitatea fictiva a romanului traditional este negata,
naratiunea epica este incredintata unui personaj subiectiv, partial, „deformator” al realului.
Aceiasi scriitori care dadusera opere de un epic pur si dens incearca formula romanului de profunda
analiza psihologica (Padurea spinzuratilor, Ciuleandra).
In acest context „lirismul pur” al romanelor lui Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul, Logodnicul,
Concert din muzica Bach, Drumul ascuns, Radacini, se bazeaza pe inconstientul ca imbold primar si tainuit
al reactiilor, gesturilor, atitudinilor si, in fine, al actiunilor noastre. Schimbarea directiei prozei sale de la
realitatea satului la aceea a orasului a fost, deci, insotita in chip fericit de explorarea inconstientului
personajelor, sursa principala a vietii duble a acestora a fost descoperirea intuitiva de catre Hortensia
Papadat-Bengescu a unei modalitati epice noi in literatura romana a secolului al XX-lea, modalitate
consonanta cu fibrilele cautari si cu importantele realizari ale marii proze europene.
Perioada interbelica a romanului romanesc e o perioada de efervescenta spirituala nemaiantalnita in
cultura noastra. Niciodata literatura romana n-a avut intr-o singura perioada atatia reprezentanti ilustri
(Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu, Balga, H. Papadat-Bengescu, G.Calinescu, Camil Petrescu…), niciodata
n-a trait si o mai aprinsa dispozitie la contestarea valorilor.
Nume de mare romancier contemporan si-a creat Ionel Teodoreanu. Primul sau roman in 3
volume-“La Medeleni”, a stirnit vilva. În acest roman, I. Teodoreanu ne prezinta cu adevarata arta de
maestru povestea unei generatii din cea mai frageda copilarie pina la maturitate. S-a dovedit un minunat
evocator al vietii si al felului de a gindi al copiilor. Scrisese intr-o limba extraordinar de colorata, intr-un
stil metaforic, romanele lui I.Teodoreanu sunt o deosebit de reusita monografie, pina acum absenta in
literatura noastra, a sufletului de copil.
George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin Enigma Otiliei el aduce o
viziune originala, moderna, situat intre traditie si inovatie. Imbina cu o suplete foarte deosebita tehnicile
balzaciene cu viziunile realiste, elemente ale romanului modern: introspectia, finetea, luciditatea si precizia
analizei psihologice; interesul pentru elemente contradictorii, tulburatoare si derutante, pentru involutii,
degradari psihice (alienarea, senilitatea, dedublarea constientei), pentru studiul consecintelor ereditatii,
toate intra in sfera modernului.
Intreaga epoca a anilor 1936-1948 invie sub pana maiastra a lui Mircea Eliade. In romanele sale Maitreyi,
Romanul adolescentului miop, Noaptea de sinziiene, autorul insista asupra proceselor obscure, dedublarii
personajului, modalitate indispensabila prozei moderne si cu concursul jurnalului, un al treilea elemen al
prozei moderne.
Continuind traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreanu, Sadoveanu), Marin Preda a creat un
roman original, cu o viziune moderna asupra lumii rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din
perspectiva relatiei omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor
evenimente necrutatoare.
Astfel, in Morometii, Marin Preda exceleaza in oralitate, incarcata cu ironie subtila, alternind si topind
laolalta stilul direct cu stilul indirect, dind profunzime gindului omenesc.
Dintre scriitorii basarabeni care au cultivat romanul trebuie mentionat Vasile Vasilache
(Povestea cu cocosul rosu), Ion Druta (Povara bunatatii noastre), Vladimir Besleaga (Zbor frint, Acasa),
Aureliu Busuioc (Singur in fata dragostei), L. Istrati (Tot mai departe), Serafim Saka (Vamile) s.a.

Tipologia romanului este deosebit de eterogena, realizandu-se in functie de criterii diferite.


Daca avem in vedere criteriul temporal, al momentului in care se petrece actiunea, exista romane:
• istorice;
• contemporane;
• de anticipatiei.
In functie de mediul investigat(cadrul social şi geografic), distingem
• romane rurale;
• romane urbane;
• romane regionale.
Modalitatea compozitionala adoptata de autor si formula epica impart romanul în :
• epistolar;
• jurnal,;
• eseu,;
• document .
În functie de problematica abordata, distingem: romane sociale, psihologice, cavaleresti, de aventuri,
politiste, istorice, alegorice.
Dupa amploarea epica, clasificăm :
• romanul-ciclu;
• romanul fluviu;
• romanul-fresca.
Daca avem in vedere procedeul narativ pe care se axeaza textul, exista romane de analiza
psihologica, experimentale, romane-eseu, parabola, alegorie, liric, fantastic, oniric etc.

A.Thibaudet imparte romanul in :


• brut (cel care prezinta o epoca);
• pasiv (cel care prezinta o viata) ;
• activ (cel care izoleaza o criza).

În perioada interbelică se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legătură cu romanul. Astfel Garabet
Ibrăileanu în studiul “Creaţie şi analiză” constată existenta a două principale tipuri de roman:
• romanul de creaţii (prezintă personajele în deosebi prin comportamentul lor) , obiectiv,realist;
• romanul de analiză (este interesat de viaţa interioară de psihic), subiectiv.
În “Arca lui Noe”, N.Manolescu propune trei modele de existenta a romanului romanesc, in virtutea relatiei
dintre procedeul narativ predominant, epoca abordata si natura personajului:
• doric;
• ionic;
• corintic;
Clasificarea criticului român porneşte de la tipurile de capiteluri existente în arhitectura Greciei Antice,
care aparţin stilurilor doric, ionic sau corintic.

Romanul doric(realist, clasic)


Romanul clasic( sau realist), căruia i se subscriu scriitorii români de pâna în a doua jumatate a perioadei
interbelice (se considera anul 1928/1930) respecta un set de norme stricte în alcatuire. Este structurat pe
mai multe planuri de actiune si e împartit formal în capitole, volume etc.
Caracteristicile romanului doric:
• DORICUL infăţişează o lume omogena, coerenta si plina de sens;
• eroii sunt energici, ambitiosi, au spirit intreprinzator si dorinta ascensiunii sociale, a parvenirii, sunt
luptatori si realisti (Dinu Paturica, Tanase Scatiu, Mara, Ion, Stanica Ratiu);
• personajele sunt construuite tipologic, evoluand pe o trasatura de caracter dominant;
• se scrie la persoana a III-a;
• naratorul este omniprezent (poate nara ceea ce se întampla simultan în mai multe locuri);
• naratorul esteomnipotent;
• structura este robusta, unitara, rotunda, simetric inchegata;
• Finalul romanului este închis.

Aici se incadreaza romanul-fresca, romanul-cronica si romanul-istoric (N.Filimon, “Ciocoii vechi si noi”;


Duiliu Zamfirescu, “Ciclul Comanestilor”; I.Slavici, “Mara”; L.Rebreanu, “Rascoala”, “Ion”;
M.Sadoveanu, “Fratii Jderi”, "Nicoara Potcoava"; Marin Preda, “Morometii” ;Cezar Petrescu - "Calea
Victoriei").
"Doricul ronanului apartine unei varste biblice de inceput si unui creator la fel de impasibil ca si
Creatorul".

Romanul tradiţional
Trăsături(N.Manolescu,Arca lui Noe, vol.I, Doricul):
• „Romanul tradiţional zugrăveşte o lume omogenă şi tradiţională, în care valorile obştei se dovedesc în
stare să le integreze pe cele individuale; morala tuturor triumfă de obicei asupra moralei unuia
singur(sau, mai bine, morala individuală este una şi aceeaşi ca şi morala colectivităţii); personajul este
un caracter, adică o unitate relativ stabilă, indiferent de acţiunea ăn care se află prins, care-l confirmă
sau îl infirmă, fără al modifica fundamental.”;
• „romanul tradiţional, legat de ascensiunea burgheziei,[…] răspunde idealurilor unei epoci încrezătoare
şi este creatoare de mitologie. Preferă psihologiei fapta; analizei epicul; deşi dorinţa lui supremă e de a
avea iluzia vieţii complete; lumea lui e coerentă, vocaţia ,autoritară”;
• omniscienţa şi obiectivitatea naratorului;
• naraţiunea la persoana a III-a, perspectiva narativa este unilaterala, focalizarea zero;
• unicitatea perspective;
• personaje: preferinţa pentru tipuri, caractere, arhietipuri, tipuri proiectate pe un anumit fundal social si
istoric;
• evolutia personajului este previzibila;
• constructie masiva, cu o arhitectura laborioasa, cu o structura simetrica, bine echilibrata, cu un subiect
coerent, evoluand in episoade si secvente narative distincte, unitare, cu planuri compozitionale clar
delimitate
• are un caracter linear, inchis, infinit, finit, coerent.
Corespunde modelului doric de care vorbeste N.Manolescu.
Exemplu”Mara”- Ioan Slavici

Romanul de tip obiectiv


Trasături ale romanului de tip obictiv:
• narator obiectiv/impersonal,omniscient, omnipresent;
• focalizare zero; viziune “dindărăt”;
• naraţiune la persoana a III-a;
• Trăsături ale romanului realist: literature ca imitaţie a realităţii/mimesis; aspectul veridic/credibil al
prozei;
• N.Manolescu, arca lui Noe:
• roman doric – „ iluzia vieţii este mai presus de iluzia artei.”
• roman realist de tip obiectiv: „ romanele realiste şi naturaliste sunt mai degrabă imagini ale destinului
decît ale vieţii. Naratorul omniscient este divinitatea centrală a unui sistem teocentric. În raport însă cu
personajele, se află se află pe o poziţie îndepărtată şi excentrică, în sensul în care centrul vieţii umane nu
coincide niciodată cu centrul destinului uman. Şi aproape nimic nu există în sine, ci ăn vederea unui scop
ştiut de autor.”
Exemplu: „Ion”- Liviu Rebreanu
Romanul ionic(modern,subiectiv)
Ionicul inseamna "psihologism si analiza". Romanul e mult mai veridic,tinde spre autenticitate. Romanul
modernist se manifesta prin interiorizare., se foloseste adesea fluxul amintirilor (nu se mai scrie în "prezent
istoric", ci se porneste dintr-un punct unic, considerat prezentul, si se scrie întocmai cum "personajul cheie"
îsi aminteste). Metoda poarta numele de "dosar de existente.
Romanul MODERN – este orientat spre “eu”,considerat singura realitate verificabila, autentica, reala.
Acorda credit total intuitiei, incertitudinii, subiectivitatii, exprimarii directe.
Caracteristicile romanului ionic:
 lumea e vazuta prin ochii unui personaj, ce este naratorul si reprezentantul autorului.
 naratiunea la persoana I(caracteristică dar nu obligatorie);
 nu mai sunt prezentate sentimentele altora, eventual cele care sunt deduse de "personajul cheie";
 lumea infatisata isi pierde omogenitatea, apar spiritul de finete si de analiza, contemplatia,
 individualismul, dramele personale, spiritul reflexiv, problematica filosofica si psihologica,
discontinuitatea epica, absenta unui subiect inchegat;
 la nivelul compozitiei si al tehnicii narative observam memoria involuntara, fluxul amintirilor,
decupajul, jurnalul, reportajul, tehnica detaliului, colajul, introspectia, pluriperspectivismul;
 subiectul este nelinear, contorsionat, cu rasturnari temporale si evenimente imprevizibile;
 modul de expunere dominant este monologul;
 nu mai exista omniprezenta ,autorul omniscient abdica in favoarea unui "narator parţial";
 finalul este deschis;
 discursul este fragmentat;
introduce personajul-reflector;
personajul romanului nu se supune maralei collective;
 eroul romanului este indiferent faţa de societate.
Exemple:(Camil Petrescu, “Patul lui Procust”, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”;
H.Papadat-Bengescu, “Concert de muzica de Bach”; Anton Holban, “Jocurile Daniei”; M.Eliade,
“Intoarcerea din rai”, “Maitreyi”).

Romanul corintic
Este supranumit şi postmodernist sau neomodernist poate şi un roman liber. De altfel, în opinia
postmodernistilor, textul (ce se mai cheama si scriitura) este interminabil, infinit, dar, pentru nevoile
tipografice, trebuie taiat în bucati de diferite lungimi. In acest tip de roman intra postmodernistii (generatia
80 si 90 - printre care : Mircea Cartarescu - "Orbitor", Nedelciu etc., neomodernistii în proza lui H.
Simionescu, O. S. Crohmalniceanu, , dar si precursorii directi si indirecti ai acestora - dandistii si generatia
1900 - Mateiu Caragiale: "Craii de Curtea Veche", D.R.Popescu, “Vanatoare regala”; N.Breban, “Animale
bolnave”.
“infatiseaza o varsta a ironiei” (Noemi Bomher)
Caracteristicile romanului corintic:
 se poate scrie la persoana I sau III, poate fi un amestec între tipul ionic si doric, se abordează un stil
liber, mai adânc.
 sentimentele sunt spuse direct, simplu, de către personajul-narator, care este întruparea uneia din
ipostazele autorului.
lume incoerenta, neomogena, derutanta.
 eroii nu au discernamant, sunt in etrena cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc
experiente tragice.
 cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
 subiectul este intentionat ambiguizat, ascuns. Inscriem aici romanul parabola, romanul mitic,
metaromanul .
În romanul corintic se prezinta "o noua forma de dominaţie, ce seamana cu represiunea". Personajele sunt
simple marionete, la discreţia unui Dumnezeu jucauş, care înnoieşte lumea in sensul dorit de el. Acest tip
de roman este "unul al ingenuitatii pierdute".Problemele care se ivesc sunt multiple: "întai ne vom referi la
rafinarea strategiei iluzioniste, care conduce incet-incet romanul spre o naturalete admirabila, accentuand
verosimilul.
Pe aceasta linie evolutiva, Nicoiae Manolescu identifica trei modele artistice: doricul, ionicul si
corinticul. În romanul clasic exista o distanta etica intre personajele sale si autor, aceeasi distanta care
exista intre personajele divine si cele trecatoare, pamantesti. Noul roman a renuntat la iluzie, in schimbul
autenticitatii: "Eu este totdeauna El: cel care scrie si care nareaza". Socialitatea lasa locul sentimentelor,
individualitatii. Romanul s-a straduit, timp de doua sute de ani, sa fie cat mai apropiat de verosimil, modul
de narare a faptelor devine impersonal. Manipularea personajelor, in romanul vechi, este o modalitate de a
"interpreta necontenit faptele sau gandurile eroilor sai." Impersonalitatea nu inseamna epuizarea dorintei de
firesc a autorului: se trece de la autorul omniscient la naratorul psihologizant, de la doric la ionic.
Realismul psihologic implicit inseamna o trecere in doua etape, similare cu vechiul realism "obiectiv": intai
exista o voce, apoi o scena de teatru. În romanul "Ciocoii vechi si noi", actul de narare apartine autorului,
vocea este intotdeauna a autorului.
Se observa patru tipuri distincte de roman: în primul tip de roman, autorul indeplineste functia de
instanta transcendenta, se comporta asemenea unui Dumnezeu, în al doilea tip, perspectiva este exterioara,
iar comentariul este nepsihologic, impersonal, în al treilea, perspectiva este interioara, psihologica,
naratorul devenind "autoritatea dominanta", în ultimul tip de roman, perspectiva este interioara si
psihologica, pluripersonala. În romanul doric, personajele si naratorul se afla de parti diferite ale baricadei.
Exista o relatie de "extrateritorialitate", de descriere din afara a lumii. in romanul ionic, naratorul si lumea
coincid. Diferenta este simpla: "în romanul doric, «apare» numai ceea ce şi întrucat «există»; în cel ionic,
«există» numai ceea ce şi intrucat «apare»." Trecerea se realizeaza de la obiectiv la subiectiv. Doricul si
ionicul presupun si o viziune naturalista a lumii. Corinticul va incepe sa-si dirijeze energiile in alta directie:
"Hinterlandul romanului corintic redevine conventional: alegoric, mitic, fantezist, exotic sau pur si simplu
livresc. Romanele de acest tip sunt construite in miniatura, in filigran: "in al doilea rand, o data sensul
realist abolit, este loc pentru alegorie, pentru basm, pentru satira. Romanul corintic este parodic, prin
esenta, folosind toate procedeele existente inainte. Nu se urmareste verosimilul, ci suprimarea lui: "Toate
procedeele parandu-i bune, nici unul nu mai e utilizat in maniera senin-inocenta dinainte". Romanul se
scrie luandu-se in deradere. in plus, "romanul corintic tinde sa legitimeze valabilitatea artefactului.