Sunteți pe pagina 1din 2

Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar de circulație universală,


apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca
reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian,
promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Se
individualizează prin două deziderate principale: folosirea
simbolului și percepția sinestezică asupra universului. Promovează o
nouă viziune asupra poeziei, considerată arta de a simți,
fundamentată pe imagini artistice, ca mijloc de exprimare a
corespondențelor între elementele universului. Alte particulariăți ale
liricii simboliste sunt: crearea stării de spleen, muzicalitatea
interioară a versurilor, deschiderea față de inovațiile formale,
utilizarea sinesteziei.

George Bacovia este considerat de critica literară cel mai


însemnat reprezentant al acestui curent literar din literatura română.
Poet interbelic, apreciat pentru originaliatatea sa, care derivă dintr-
un pesimism exacerbat, claustrarea într-un mediu ostil și spaima de
moarte, creează o lirică a tristeții ireparabile.

Poezia „Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916.


Creație de factură simbolistă, această operă lirică este o artă poetică,
în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și
viață, despre menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.

Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate


care-l desconsideră, îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o
stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale existenței
umane: iubirea și moartea.

Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic, „Plumb”, simbol


recurent, repetat de șase ori simetric, ceea ce conferă muzicalitate
textului, exprimă corespondența dintre un element al naturii și stările
sufletești exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului. În
sens denotativ, „plumbul” este un element chimic, un metal moale,
maleabil, greu, de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă
din cel propriu și sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea,
monotonia, dezorientarea, angoasa.

Din punct de vedere al construcției, se remarcă două secvențe


poetice (catrene) structurate pe două planuri: macrocosmic, al
spațiului înconjurător și microcosmic, sufletesc.
Prima secvență își bazează semnificația pe metafora-simbol
„cavou”, legată indestructibil de cadrul funebru imaginat de poet în
confesiunea lirică. „Cavoul” poate avea două accepțiuni: universul
închis al târgului de provincie, incapabil de a discerne valoarea de
nonvaloare, sau propriul trup perisabil, temniță pentru sufletul dornic
de înălțare spirituală.

Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ,


timpul imperfect „dormeau” ceea ce sugerează o acțiune începută în
trecut și neterminată, de aici derivând o permanentizare a stării
generale apăsătoare, evidentă prin simbolurile „sicriele de plumb”, „flori
de plumb”, „coroanele de plumb”. Epitetul metaforic „de plumb” are
menirea de a reliefa greutatea, apăsarea, atracția pământului, starea
liminală dintre viață și moarte. În peisajul macabru al cavoului și al
singurătății, își face apariția vântul, sugerând o percepție tactilă,
resimțită organic, completată de o imagine auditivă prin prezența
verbului onomatopeic „scârțâiau”, sunet funebru produs de mișcarea
„coroanelor de plumb”, care amplifică presimțirea unui inevitabil
sfârșit.

În a doua secvență, folosindu-se de tehnica simetriei,


corespondentul „sicrielor de plumb”, din planul exterior, este amorul,
căzut în somn, o stare premergătoate morții, prin poziția nefirească în
care se află: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Sentimentul cel
mai profund își anunță dispariția, ceea ce echivalează cu
„întoarcerea cu fața spre apus”, așa cum definește metaforic Lucian
Blaga trecerea într-o altă dimensiune. Fenomenul morții este
ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „Era frig”, care
amplifică obsesia sfârșitului. „Aripile de plumb”, atribuite amorului,
nu conduc către un zbor, ci către o iminentă prăbușire în moarte.

Procedeele artistice simboliste prin care se conturează atmosfera


generală a poeziezi sunt: folosirea simbolului, simetria, sugestia,
utilizarea elementelor recurente, muzicalitatea versurilor, cromatica,
percepția sinestezică a universului.

Poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte,


Bacovia creionează un univers trist, apăsător, deprimant, a cărui artă
poetică, poezia „Plumb”, îl reprezintă pe deplin.