PLUMB

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -

Stam singur în cavou… și era vânt…

Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -

Stam singur lângă mort… și era frig…

Și-i atârnau aripile de plumb.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în a doua jumatate a sec XIX-lea ca reacție
împotriva romantismului și al parnasianismului ce cultiva o poezie rece, impersonală, făra
sentimente și non-realismul.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor, tehnica repetițiilor,
cromatica și dramatismul trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se
stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, starea
poetică simbolistă fiind transmisă pe calea sugestiei, prin decor și simboluri.
Poezia ,,Plumb” publicată în anul 1911 în revista “Versuri”, apare apoi în 1916 în deschiderea
volumului cu același nume, aceasta căpatând calitatea de text programatic.
În primul rând, motivele lirice cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții:
plumbul, cimintirul, sicriele, cavoul, somnul, vântul, frigul configurează un decor funerar. Ele se
asociază cu stări sufletești confuze, ce constituie obiectul poeziei simboliste: singurătate, izolare,
spaima de moarte, angoasa, spleenul, disperarea, inadaptarea, privirea în sine ca într-un străin.
Laitmotivul “stam singur” subliniază senzația de pustietate sufletească.
În al doilea rând, semnificațiile cuvantului “plumb” se construiesc pe baza corespondenței dintre
planul uman și planul cosmic. Simbolul “plumb” se asociază cu diferite senzații tactile(răceală,
greutate, duritate), cromatice (plumbul are culoarea gri, în limbajul simbolist aceasta
reprezentând o stare de angoasă, de neliniște; sau galben “Plumbul ars este galben. Sufletul ars
este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu”-G. Bacovia, culoarea galbenă semnificând o
stare de dezolare). De asemenea, plumbul este un element toxic, care face din nou, referire la
moarte.

Temele operei sunt condiția poetului izolat într-o societate lipsită de inspirație, singuratatea,
imposibilitatea comunicării sau a evadării și moarte iubirii.
Viziunea despre lume este sumbră, fără speranțe de salvare. Poezia bacoviană este a unui solitar
și a unui prizonier în lumea în care trăiește. Imaginarul poetic din “Plumb” înfățișează lumea ca
pe un imens cimintir; tot ce e viu (“flori”;”amor”) este împietrit sub efectul metalului toxic. Eul
liric navighează printr-o lume-închisoare ce se degradează.
Lirismul subiectiv e redat prin marcile eului liric: verbe și pronume la persoana I singular: “stam,
am început, să strig”, persoana I singular dedusa din adjectivul posesiv “(amorul) meu”. Verbul
la imperfect însoțit de epitet “stam singur” exprimă ideea de continuitate a stării de singurătate,
în timp ce verbul la perfect compus “am început” urmat de conjunctivul “să strig” exprimă
incapacitatea de a comunica sensibil cu iubirea, de unde spaima de neant.
În prima strofa, eul apare în ipostaza singuraticului, într-o lume pustie și moartă: “Stam singur în
cavou…și era vânt”. Condiția poetului doborât din cauza imposibilității comunicării cu lumea
exterioară se amplifică în strofa a doua și devine o angoasă în planul interior, sufletesc.
În a doua strofă, moartea iubirii întărește angoasa și singurătatea. Dacă la romantici iubirea
poate reprezenta împlinire, la Bacovia moartea amorului sugerează pierderea ultimei speranțe
de salvare. Acesta este și motivul pentru care exteriorizarea spaimei de neant se face prin
strigăt: “Și-am început să-l strig”
Focalizarea pe simbolul “Plumb” din titlu sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă,
universul monoton, starea de anxietate, închidrea definitivă a spațiului existențial, fără cale de
ieșire.
Prin repetarea cuvanului-titlu, acesta devine motiv central în text, din cauza sugestiei morții:
lumea exterioară și lumea interioară sunt supuse mineralizării sub metalul toxic.
Un principiu fundamental al simbolismului este principiul simetriei. Textul este structurat în 2
catrene între care cuvântul “plumb” asigură legatura de substanță, fiind repetat de 6 ori și plasat
în poziții simetrice, la rima interioară si exterioară.
Versl incipit: “Dormeau adânc sicriele de plumb” înfățișează lumea ca pe un imens cimintir.
Personificarea “dormeau sicriele” și epitetul verbului ”(dormeau) adânc” sugerează ideea morții
ca un somn profund, iar metafora simbol “sicriele deplumb” exprima imposibilitatea
comunicării și lipsa de sensibilitate a oamenilor din jurul poetului. Motivul somnului, redat de
verbul “dormeau” exprimă impietrirea și moartea sufletească. Așezarea simbolului “plumb” la
finalul versului indică imposibilitatea de evadare.
În strofa 1 este descrisă lumea exterioară prin termenii “sicrie, cavou, funerar, flori, coroane”,
din câmpul lexico-semantic al morții. Cadrul spațial este unul apăsător, sufocant și este înfățișat
printr-o enumerație de elemente ale decorului funerar: metafora “sicrie de plumb”, oximoronul
“ flori de plumb”, inversiunea “funerar vestmant”. Lumea obiectuală, în manifestările ei de
gingășie și frumusețe(“florile”) este și ea împietrită; sugerată prin oximoronul “flori de plumb”.
Repetarea epitetului “de plumb” multiplică sugestiile, arătând atmosfera mohorâtă, anostă, fără
posibilitatea salvării. Întregul ambient capătă greutatea apăsătoare a plumbului, iar eul poetic se
retrage în spațiul închis al “cavoului”, simbol al izolării.
În strofa 2 debutează tragicul existențial, generat de moartea iubirii: “Dormea întors amorul
meu de plumb”. Metafora “amorul meu de plumb” sugerează ideea că efectul toxic al plumbului
a cuprins și lumea interioară a eului. Acesta își privește sentimentul ca un spectator, imagine
tragică și absurdă a înstrăinării de sine este transmisă prin formula “Stam singur langa mort”.
Încercarea de salvare este iluzorie: “Și-am început să-l strig”. Metafora aripile de plumb”
presupune zborul in jos, căderea surdă și grea, imposibilitatea evadării și moartea afectivității.
“Plumb” transmite spaima de neant a ființei; poezia este realizată ca un tablou static,
preponderent cu imagini vizuale, dar impresia de coșmar e definită și de câteva imagini auditive.
În prima strofă verbul onomatopeic “scârțâiau” din expresia “scârțâiau coroanele de plumb”
redă zgomotul înspăimântător al obiectelor din cimintir. În strofa a doua, vuietul se
interiorizează și devine un strigăt de disperare al ființei: “și-am început să-l strig”.
În ceea ce privește muzicalitatea, poezia “Plumb” are o construcție sobră și riguroasă care iduce
starea de angoasă și de captivitate. Rima este îmbrățișată, măsura fixă de 10 silabe, alternarea
iambicului cu amfibrahul. Muzicalitatea interioară, specifică simbolismului, se realizează prin
tehnica repetițiilor obsesive: “plumb”.
Așadar, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei și a simbolurilor, prin prezentarea
stărilor sufletești de angoasă, de singurătate, de vid sufletesc, poezia “Plumb” se încadrează în
etica simbolistă.