Plumb

de George Bacovia
Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.
Introducere
Simbolismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca reacţie la adresa retorismului
romantic, dar și a impersonalității reci a parnasienilor. Acest curent propune o viziune inovatoare asupra
poeziei, interesată de stările sufleteşti nelămurite, confuze, care nu sunt formulate explicit, ci sunt transmise
pe calea sugestiei, a corespondenţelor, a senzaţiilor cromatice şi muzicale, precum şi a simbolului implicit.

Poezia Plumb de George Bacovia este un text literar emblematic pentru simbolismul românesc, curent
ce inaugurează sincronizarea literaturii române cu cea europeană, reprezentând o sinteză lirică a
bacovianismului, atât prin aşezarea sa în fruntea volumului omonim publicat în 1916, cât şi prin mulţimea
sugestiilor oferite de un text construit într-un stil minimalist și ambiguu, anticipând lirica modernistă
interbelică.
Reper 1: Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă/orientare tematică, într-un curent cultural/literar

Pe de o parte, apartenența la simbolism este marcată de faptul că poemul bacovian înfățișează stări sufletești
nelămurite, confuze, care sunt transmise pe calea sugestiei: înstrăinarea de lume și de sine, izolarea,
imposibilitatea comunicării, senzația de vid existențial, angoasa. Aceste trăiri sunt sugerate prin elementele
imaginarului poetic (cavoul, elementele decorative artificiale), prin atitudinile adoptate de instanța poetică, dar și
prin corespondențele dintre planul interior și cel exterior, prin simboluri sau muzicalitate. În plus, caracterul
simbolist al creației bacoviene are la bază principiul corespondențelor dintre elementele care compun universul.
Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi reificate sub puterea plumbului (sicriele sunt de
plumb, florile sunt de plumb, natura întreagă poartă funerar vestmânt), în cea de a doua strofă este dezvăluită
realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub presiunea metalului tanatic (Dormea întors
amorul meu de plumb).

Pe de altă parte, muzicalitatea limbajului poetic apare atât în plan exterior, cât și interior. Simbolismul
intenționează să îndepărteze poezia de pictură și să o apropie de muzică (așa cum propune Paul Verlaine, unul
dintre principalii reprezentanți ai curentului, în versul: Muzica înainte de toate!). Bacovia aderă la acest proces prin
monotonia repetitivă dată de paralelismul sintactic dintre cele două strofe și de repetițiile lexicale (plumb, să strig)
sau fonetice (consoanele surde, grele, vocalele închise). Stridența unor imagini auditive (scârțâiau coroanele de
plumb, să strig) sugerează lipsa echilibrului interior, dorința de evadare din universul închis, monoton, dar și
neputința de a o face.
Reper 2: Analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj semnificative pentru textul poetic ales
Titlul este un laitmotiv care surprinde universul infernal, atât la nivel fonetic (o vocală cu o sonoritate lugubră închisă
între patru consoane grave şi surde), cât şi la nivel semantic (prin proprietăţile fizico-chimice şi prin sugestiile cromatice şi
tactile, constituindu-se într-un adevărat nucleu sinestezic). Acest substantiv nearticulat marchează întreaga poezie,
sugerând o apăsare sufletească, o presiune imensă la care este supusă ființa poetului într-un univers lipsit de orizont și de
speranță. Metalul ales să reprezinte aceste semnificații are o greutate mare și o culoare specifică, cenușie, reprezentând o
introducere în atmosfera mohorâtă și apăsătoare a poeziei bacoviene. Alegerea lui nu este întâmplătoare, amintind de
obsesiile alchimiștilor de a-l transforma în aur, deci de a găsi o cale de înnobilare a ființei prin poezie. Tot ce atinge plumbul,
într-o alchimie răsturnată, își schimbă esența și devine moarte și apăsare: zborul se transformă în cădere, iar florile mor și
împietresc pe morminte. Poezia va însemna, deci, o stare de criză a ființei însingurate, incapabilă precum geniul romantic să
își împlinească destinul prin evadarea din contingent.
La nivelul structurii se remarcă cele două catrene construite pe baza termenului plumb, care este reluat în șase din cele
opt versuri ale poeziei. Acestea corespund planurilor realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de
cavou și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el
condiționat de natura mediului. Universul omului modern este structurat pe aceste două planuri, ambele stând sub semnul
claustrării. Astfel, prima strofă înfățișează cadrul exterior închis, construit cu ajutorul unor imagini cu valoare de simbol,
reprezentând un cavou, în care elementele înconjurătoare, inițial cu o funcție decorativă specifică gustului burghez
provincial, simbolizează existența umană anostă, mohorâtă, lipsită de transcendență și de dorința de a-și depăși condiția.
Repetarea epitetului metaforic de plumb are multiple sugestii (cromatică, vizuală, tactilă), astfel încât devine sinestezică.
Lumea obiectuală este deposedată de naturalețe, frumusețe și gingăție, fiind marcată de împietrire. Doar vântul sugerează
mișcarea, dar aduce și fiorii reci ai morții și ai pustiului. Absența indicilor temporali, asociată cu imperfectul verbelor,
reprezintă o sugestie a unui calvar nesfârșit, iar cavoul devine o veritabilă bolgie. În schimb, strofa a doua simbolizează
planul afectivității moarte, al vidului existențial și al imposibilității evadării. În centrul acestei interiorități tronează catafalcul pe
care este așezat mortul, amorul de plumb ca alter ego al unei identități private de transcendență. Aceeași nemișcare din
prima strofă este întreruptă aici de strigătul orfic al poetului, care corespunde vântului din prima strofă. Impresia încremenirii,
în loc să fie atenuată, este augmentată și trădează vidul afectiv al ființei poetice.
Reper 3: Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat

Imaginarul poetic bacovian se concentrează pregnant asupra semnelor implacabile ale morții, sugerate prin
simboluri specifice de-a lungul întregii sale creații. Poezia Plumb concentrează datele esențiale ale liricii bacoviene,
dominată de pesimism. Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră, îngrădindu-i
aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale existenței umane: iubirea
și moartea.
O primă idee poetică relevantă pentru textul analizat este aceea că Bacovia marchează, în lirica sa, ruptura de
utopia romantică, în sensul în care, pentru el, moartea nu mai este o cale către izbăvirea de răul contingent. Tema
morții este surprinsă încă din incipitul discursului poetic, secvență în care verbul la imperfect dormeau, alături de
epitetul adânc, sugerează ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu un final absolut al existenței.
În viziunea acestuia, moartea nu mai este percepută, la fel ca la romantici, drept un univers compensatoriu, ca o
formă de salvare a ființei. În schimb, textul surprinde o triplă criză, specifică omului modern. Mai întâi, este
observabilă o criză a sinelui, ipostaza unei ființe care își resimte realitatea interioară de plumb. Mai apoi, apare
ipostaza artistului damnat la o existență solitară, societatea însăși fiind imaginată ca un cavou. În această lume
superficială, artistului nu i se aduce nicio formă de omagiu, coroanele fiind de plumb. Finalul discursului liric conține,
prin metafora aripile de plumb, sugestia crizei comunicării cu transcendența, imposibilitatea salvării spirituale.
O a doua idee semnificativă este corelată tot cu condiția omului modern. Aceasta suferă o încremenire interioară
(moartea afectivității, a amorului) și stă sub semnul căderii, sugerată de metafora-simbol a aripilor de plumb care
atârnă. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin se circumscriu esteticii
simboliste. Încercarea de autosalvare pare neasumată integral și este una eșuată: strigătul poetului rămâne fără
răspuns. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator (stam singur lângă mort), care are o reacţie tardivă şi
detaşată faţă de gravitatea situaţiei în care se află. Spre deosebire de fiinţa romantică, eul bacovian nu are parte de
consolare, iar elanul către absolut se loveşte de omniprezenţa apăsătoare a plumbului. Prin această viziune sumbră
asupra condiției umane, Bacovia deschide calea modernismului poetic românesc.
Concluzia

Așadar, prin atmosfera sumbră, prin muzicalitate și prin folosirea sugestiei, a simbolului şi a
corespondenţelor, dar şi prin varietatea şi caracterul nedeterminat al stărilor sufleteşti sugerate, poezia Plumb
se încadrează în estetica simbolistă, reprezentând, în acelaşi timp, o etapă ce prefigurează poezia modernistă
interbelică. De asemenea, George Bacovia se impune în lirica română modernă prin bacovianism, concept ce
se bazează pe o sinteză inconfundabilă de monotonie, deznădejde, înstrăinare de lume şi de sine, la care se
adaugă imaginarul citadin şi artificial, ca simbol al lipsei de orizont transcendental şi al imposibilităţii de salvare
în viaţă sau în moarte.