Simbolismul este un curent literar modern, apărut în Franța celei de-a doua jumătăți a
secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva parnasianismului, a romantismului retoric și a
naturalismului, promovând conceptul de poezie pură. Este vădită preferința pentru simboluri,
elemente concrete cărora li se asociază o semnificație abstractă pe baza unei analogii, iar
afinitățile dintre diferitele elemente ale universului sunt exprimate prin corespondențe.
Înclinația poeților simboliști este spre stări sufleteștii vagi, nedefinite, precum neliniștea,
nevroza și anxietatea, caracteristice stării de spleen. Simboliștii au afirmat, totodată,
primordialitatea idealului muzical și tehnica sugestiei.
George Bacovia constituie expresia cea mai elocventă a simbolismului autohton.
Afinitatea sa cu simbolismul decadent francez al lui Paul Verlaine sau cu poezia lui Edgar
Allan Poe a fost evidențiată de critica literară și recunoscută de poet, care într-un interviu
preciza: „Persistența într-o culoare am deprins-o de la decadenții francezi. De altfel, una din
obsesiile mele a alcătuit-o simbolismul decadent.”. Poezia bacoviană se naște dintr-un
sentiment al deznădejdii și este expresia unei crize existențiale, a unei predispoziții spre
sumbru și însingurare/ izolare. Reprezentativă pentru creația lui George Bacovia este poezia
„Plumb”, o confesiune despre natura umană supusă însingurării, ce deschide volumul
omonim, apărut în anul 1916.
Tema poeziei este reprezentată de ?sentimentul copleșitor al însingurării, asociat
stării de spleen. Poezia nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, starea poetică este
transmisă pe calea sugestiei, prin decor și recurența simbolurilor.
Titlul are valoarea unui cuvânt-cheie ale cărui semnificații orientează interpretarea
poeziei. Simbol recurent al creaței bacoviene, plumbul este un metal greu, cenușiu, ce oferă
un efect straniu, asociat unei existențe apăsătoare. Preferința pentru culoarea acestui metal
este explicată de autor în raport cu biografia sa: „La Bacău, cenușiul e o culoare frecventă.
Existând în natură, s-a strecurat necalculat și în versurile mele.”
O trăsătură simbolistă a poeziei este muzicalitatea, care se realizează prin paralelism
sintactic, prin repetiția cuvântului „plumb”, dar și prin construcția simetrică a poeziei. Astfel,
aceasta este alcătuită din două catrene ce configurează planuri aparținând unor realități
diferite. În timp ce prima strofă înfățișează realitatea exterioară, prin elemente ce conturează
un cadru funerar, a doua strofă ilustrează lumea interioară (lăuntrică) a poetului, (ambele
fiind dominate de )definită prin sentimentul de deznădejde.
Ideea poetică în jurul căreia se construiește discursul poetic al primei secvențe este
starea de spleen, asociată însingurării, dezvăluită prin structura „Stam singur în cavou”.
Decorul este funerar, un spațiu simbolic, închis, reprezentat prin elemente precum „sicriele de
plumb”, „funerar vestmânt”, „cavou” și „coroanele de plumb”. Repetarea determinantului „de
plumb” este o sugestie a existenței apăsătoare, lipsită de posibilitatea transcendenței. De
asemenea, în structura „flori de plumb”, determinantul „de plumb” anulează semnificația
paradisiacă a florilor. O altă trăsătură simbolistă desprinsă* din prima strofă este
ambiguitatea, întrucât cuvântul-cheie „cavou” își actualizează atât sensul propriu sensul
propriu, acela de mormânt, cât și sensul figurat, care descrie un spațiu închis, claustrat.
1
Somnul, redat prin secvența „dormeau adânc”, ia în stăpânire toate ariile realului, iar ființa
umană devine absentă: „funerar vestmânt”.
A doua strofă a poeziei este construită în jurul aceluiași sentiment de însingurare și
deznădejde, structura „stam singur” regăsindu-se și în această secvență. Sunt schițate de
această dată reperele unei lumi interioare/unui univers lăuntric, în care iubirea nu mai are
valoare salvatoare/ compensatorie ca și în cazul creațiilor/liricii romantice, nu mai este nici
instrument de cunoaștere, ci i se anulează semnificațiile prin intermediul determinantului „de
plumb”. Versul „Dormea întors amorul meu de plumb” sugerează o iubire ce devine
împovărărtoare, iar adverbul „întors” a fost interpretat de critica literară* ca întoarcerea către
moarte drept consecință a neputinței salvării prin iubire. Cuvântul-cheie „mort” din structura
„Stam singur lângă mort” conferă ambiguitate și este asociat unei ipostaze a eului liric, a
cărui singurătate este dublată de luciditate și de conștiința unei stări irezolvabile. Încercarea
iluzorie de salvare este surprinsă prin construcția „am început să-l strig”, al cărui dinamism
este sugerat de utilizarea timpului perfect-compus. Metafora „aripile de plumb” evidențiază
imposibilitatea zborului, a depășirii stării de spleen (a evadării dintr-un univers închis) și
reprezintă un element de intertextualitate preluat din opera „Albatrosul” a lui Charles
Baudelaire.
La nivelul întregii poezii, se remarcă prezența verbelor statice, utilizate la timpul
imperfect, ce au rolul de a permanentiza starea de (angoasă) spirit a eului liric: „dormeau”,
„stam”, „atârnau”. De asemenea, poezia este definită de un limbaj dezarticulat, sugestie a
unei interiorități traumatizate?. Dificultatea comunicării este exprimată prin numărul mare de
linii de pauză și puncte de suspensie, de vocabularul restrâns, dar și de repetiția conjuncției
„și”, ce surprinde acumularea stării de neliniște. (o percepție fragmentară asupra lumii)
La nivel prozodic, se remarcă primordialitatea iambului, un ritm elegiac, sugestie a
unei muzicalități stranii (iamb combinat cu peon). Plasarea substantivului „plumb” în rimă
închide într-un cerc fatidic întreaga existență, fără soluții de ieșire.
În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia este expresia unei dispute între două
atitudini existențiale, a unei oscilații permanente între existență și neant, fără o alegere
definitivă. Tehnica sugestiei, ambiguitatea deliberată, muzicalitatea și conturarea stării de
spleen a eului liric prin valorificarea corespondențelor dintre interioritate și cadrul exterior
înscriu poezia în lirica simbolistă. Lumea bacoviană este într-o permanentă disoluție, iar
imaginarul poetic se construiește sub forma unui univers închis, din care orice evadare este
provizorie.
2
Vântul este un element care revine obsesiv în creația lui Bacovia și indică inconsistența
existenței sau neliniștea. lume aflată în permanentă disoluție, iar sunetele sunt dizarmonice:
„Și scârțâiau coroanele de plumb”.
