Plumb

Considerat de critica literară cel mai însemnat poet simbolist al literaturii

române, George Bacovia are meritul de a fi realizat „ruptura de utopia romantică și
afirmarea spiritului modern”, după cum spune criticul Vasile Fanache. Și-a
desfășurat activitatea literară în perioada interbelică, fiind apreciat pentru
originalitatea liricii unei tristeți iremediabile. Aceasta derivă dintr-o viziune
pesimistă asupra existenței și din permanenta spaimă de moarte, evidente în
volumele sale de versuri.

Poezia „Plumb” scrisă de George Bacovia deschide volumul de debut cu

același nume, publicat în anul 1916. Poezia se înscrie în universul liric bacovian și
cuprinde versuri ale căror elemente de compoziție exprimă stări de angoasă,
nevroză și spleen, stări specifice curentului simbolist.

Simbolismul este un curent literar apărut în România la sfârşitul secolului al

XIX-lea, ca reacţie împotriva romantismului şi parnasianismului. Simboliștii susțin
ideea că fiecărui element din lumea înconjurătoare îi corespunde un sentiment, o
stare. Simbolismul utilizează sugestia, sinestezia, muzicalitatea și principiul
corespondențelor, obiectivul poeziei fiind reprezentat de exprimarea unor stări
sufletești precum nevroza, disperarea, apăsarea sufletească, spaima. Alte
particularități ale simbolismului sunt: prezentarea unor anotimpuri cu aspecte
negative, prezentarea elementelor cadrului natural, de preferință din mediul urban,
prezența vocii poetice în ipostaza însinguratului, utilizarea cromaticii specifice,
utilizarea repetiției cu rol de refren.

Una din trăsăturile simbolismului regăsite în poezie este folosirea simbolului

„plumb”. Cuvântul este regăsit de 6 ori în cele două strofe ale poeziei, astfel
devenind un simbol care accentuează starea de spleen și apăsarea sufletească.

O altă trăsătură simbolistă prezentă în poezie e muzicalitatea. Aceasta este

ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoane (plumb,
veștmânt, vânt), de verbele la imperfect (dormea, stam) şi de cele cu sonoritate
stridentă „și era vânt.../ Și scârțâiau coroanele de plumb”.

Tema poeziei o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate care

îl desconsideră, în raport cu iubirea și moartea, corelată cu elementele unui decor
dezolant.
 O primă idee poetică semnificativă pentru temă este redată pe parcursul
primei strofe, care semnifică de altfel și planul exterior al realității eului liric. Strofa
întâi surprinde elementele unui cadru spațial închis, un cavou în care eul liric se
simte claustrat în solititudinea sa „Stam singur în cavou”. Elementele decorului
funerar sunt „sicriele de plumb”, „funerar veștmânt”, „flori de plumb” și „coroane
de plumb”, acestea accentuând artificialitatea planului exterior. Repetarea structurii
„de plumb” are sugestii multiple: cromatică, apăsare, lipsa posibilității de salvare.
Lumea este marcată de împietrire, vântul fiind singurul element care sugerează
mișcarea, însă produce efectele reci ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb”.

O altă idee poetică semnificativă temei este reprezentată de strofa a doua,

realitatea descrisă fiind cea interioară. Sentimentul de iubire a intrat într-un proces
de împietrire, redat prin metafora somnului „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Eul liric își privește sentimentele ca un spectator, iar încercarea eșuată de a le salva
sporește disperarea: „și-am început să-l strig”. Căderea în agonie a întregului
univers este redată prin frângerea zborului cu aripi de plumb, astfel moartea fiind și
interioară, nu doar exterioară, simbolizând golul sufletesc.

Două elemente de structură, compoziție și limbaj sunt titlul operei și

Titlul poeziei, „Plumb”, este laitmotivul operei, care are drept corespondent în
natură metalul, ale cărui caracteristici specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini
poetice: greutatea metalului este apăsarea sufletească, culoarea cenuşie sugerează
monotonie, iar sonoritatea surdă a cuvântului redă închiderea definitivă a spaţiului
existenţial, fără soluţii de ieşire. Alegerea metalului nu este întâmplătoare, plumbul
sugerând atât prin cenușiul aspectului, cât și prin greutate, inerția totală a materiei.
Cuvântul cheie „plumb” se reia obsedant în șase din cele opt versuri ale poeziei,
reprezentând proiecția unei stări sufletești apăsătoare.

Din perspectivă prozodică, textul are o rimă sonoră, gravă, marcată printr-o
închidere a versurilor cu rimă îmbrățișată. Iambul domină aproape toată poezia,
alternând cu amfibrahul. Măsura perfectă de 10 silabe vine să completeze un
univers blocat și captiv, sporind monotonia.

În concluzie, prin folosirea simbolului ca mijloc de sugestie, cromatica

monotonă susținută de culoarea plumbului, temele și motivele specifice, poezia
„Plumb” scrisă de George Bacovia se încadrează în simbolism.