PLUMB – GEORGE

BACOVIA
COMENTARIU BAC

Poezia „Plumb” de George Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut în

1916, și definește în totalitate viziunea bacoviană asupra lumii. Așezarea poeziei în
fruntea primului volum îi conferă calitatea de text programatic.

George Bacovia aparține simbolismului autentic românesc prin toate volumele

sale de poezii: „Plumb”, „Scântei galbene”, „Comedii în fond”, „Stanțe burgheze”,
„Bucăți de noapte”. Creația bacoviană aparține unei etape târzii a simbolismului și
are deschideri spre modernism. Universul poetic bacovian are la bază câteva
motive specifice liricii simboliste, precum motivul singurătății apăsătoare,
sentimentul inadaptării, al izolării și înstrăinării, precum și dorința de evadare.

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea și răspândit ulterior în celelalte țări europene. Ideologia simbolistă a fost
formulată de către Jean Moréas, într-un articol-manifest, „Simbolismul”, care a
dat și numele curentului. În literatura română, Alexandru Macedonski a promovat
ideologia simbolistă prin revista și cenaclul „Sburătorul”, dar și prin articole
programatice.

În literatura română, simbolismul are caracter eterogen, coexistând cu alte

curente literare. Meritul simbolismului este acela de a fi redat poeziei
sensibilitate. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufletești confuze care,
neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei.

Poezia „Plumb” se înscrie în estetica simbolistă prin teme și motive, prin cultivarea
simbolului, a sugestiei, a corespondențelor, prin decor, prin cromatică și tehnica
repetițiilor ce conferă muzicalitate poeziei. Dramatismul este sugerat prin
corespondența care se stabilește între materie și spirit.

Din punct de vedere al speciei, poezia este o elegie, întrucât exprimă sentimente
de tristețe și spaimă de moarte sub forma unui monolog confesiv al unui eu
fantomatic.
Sugestia reprezintă în poezie calea de exprimare a corespondențelor, prin
cultivarea senzațiilor vizuale, auditive și tactile. Discursul poetic transmite spaima
de neant a ființei sub forma unui tablou static, al imaginii predominant auditive.

În prima strofă, verbul onomatopeic redă sunetul înspăimântător al obiectelor din

cimitir și sugerează dezacordul eului poetic cu lumea: „scârțâiau coroanele de
plumb”.

În cea de-a doua strofă, vuietul se interiorizează, devenind un strigăt de disperare

a ființei. Simbolurile „frigul” și „vântul” sugerează disoluția materiei. Prin
transmiterea unor senzații tactile, poetul realizează corespondența dintre planul
naturii și golul sufletesc, exprimat de laitmotivul „stam singur”.

Corespondențele sunt legături subtile între planul interior și cel exterior, iar lumea
este reflectarea unei stări de spirit. Astfel, răceala, împietrirea obiectivă a lumii,
exprimată de simbolul „vânt”, accentuează senzația de pustiire sufletească: „Stam
singur în cavou și era vânt”. Imaginarul poetic din „Plumb” înfățișează lumea ca pe
un imens cimitir, în care tot ce este viu (flori, amor) este mineralizat sub efectul
metalului toxic, „eul fantomatic” rătăcind într-o lume aflată în disoluție.

Poezia aparține lirismului subiectiv, subiectivismul fiind redat de mărcile eului liric:
persoana I singular a verbelor „stam”, „am început să strig” și persoana I singular
dedusă din adjectivul posesiv „meu”.

Simbolul „Plumb” din titlu sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufletească,

cenușiul vieții, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără
soluție de ieșire. Prin repetarea cuvântului, titlul devine motivul central al
discursului poetic, datorită sugestiei morții.

Lumea exterioară și cea interioară sunt supuse mineralizării sub efectul metalului
toxic. Semnificațiile cuvântului „plumb” din titlu se construiesc pe baza
corespondențelor care se stabilesc între planul exterior și planul interior. Simbolul
se asociază cu diverse senzații: tactile (răceala, greutatea), auditive (cuvântul
„plumb” este alcătuit din patru consoane grele și o vocală închisă, care sugerează
căderea grea, surdă, fără ecou) și cromatice (gri sau galben).

Versul incipit „Dormeau adânc sicriele de plumb”, care înfățișează lumea ca

pe un imens cimitir, cuprinde două simboluri obsedante ale liricii lui George
Bacovia: sicriele și plumbul. Personificarea „Dormeau sicriele” și epitetul „sicriele
de plumb” sugerează ideea morții ca un somn profund. Metafora-simbol „sicriele
de plumb” exprimă imposibilitatea comunicării și lipsa de sensibilitate a
contemporanilor poetului. Motivul somnului, redat de verbul la imperfect
„Dormeau”, prin repetare și reluare, exprimă împietrirea, în timp ce simbolul
„plumb”, așezat la finalul versului, exprimă închiderea în orizontul pecetluit de
plumb și imposibilitatea comunicării.

În prima strofă, eul liric apare în ipostaza însinguratului într-o lume pustie și
moartă. Este descrisă lumea exterioară prin termeni din câmpul lexico-semantic al
morții, precum sicrie, cavou, vestmânt funerar, coroane. Cadrul spațial apăsător
este sugerat de metafora „sicriile de plumb”, oximoronul „flori de plumb” și
inversiunea „funerar vestmânt”. Lumea exterioară este ea însăși marcată de
împietrire, sugestie dată de oximoronul „flori de plumb”. Sugestiile se multiplică
prin repetarea epitetului „de plumb”, insistând asupra existenței mohorâte,
anoste, lipsite de transcendență sau de posibilitatea salvării. Întreaga atmosferă
capătă greutatea sufocantă a plumbului, iar eul poetic se retrage în spațiul închis
al cavoului, simbol al izolării.

În strofa a doua, moartea iubirii sau a iubitei accentuează sentimentul de

singurătate. Dacă la romantici iubirea este o cale de împlinire, în poezia lui Bacovia
moartea „amorului” sugerează pierderea oricărei șanse de salvare. Acesta este
motivul pentru care exteriorizarea spaimei de neant se face prin strigăt: „și am
început să-l strig”.

Strofa debutează sub semnul tragicului existențial, generat de moartea iubirii:

„Dormea întors amorul meu de plumb”. Misterul poeziei se află în epitetul
„dormea întors”, care semnifică moartea. Metafora „amorul meu de plumb”
sugerează ideea că efectul metalului toxic a surprins și lumea interioară. Eul liric își
privește sentimentul ca un spectator, imagine tragică, absurdă, a înstrăinării de
sine: „stam singur lângă mort”. Încercarea de salvare este iluzorie: „și-am început
să-l strig”. Metafora „aripile de plumb” presupune căderea surdă și grea,
imposibilitatea evadării, moartea afectivității.

Poezia se caracterizează prin ambiguitate, trăsătură specifică limbajului poetic

modern. Aceasta este produsă de multiplele semnificații pe care le pot primi
sintagme precum epitetul „dormea întors” sau metafora „aripile de plumb”.
Versul „stam singur lângă mort” poate conota înstrăinarea de sine sau alienarea ca
răspuns la absurdul existențial.

La nivel prozodic, poezia are o construcție sumbră, care sugerează angoasa și

imposibilitatea salvării. Din punct de vedere compozițional, este esențial principiul
simetriei, textul fiind structurat în două catrene, între care cuvântul „plumb”,
repetat de șase ori și plasat în poziții simetrice, atât la rimă exterioară, cât și la cea
interioară, asigură legătura de substanță. Alte surse ale simetriei sunt paralelismul
sintactic și tehnica simbolistă a repetițiilor.

Elementele prozodice clasice produc muzicalitate exterioară prin rimă îmbrățișată,

măsură fixă de zece silabe și alternarea iambului cu amfibrahul.

Muzicalitatea interioară, specifică simbolismului, se realizează prin sonoritatea

dată de consoanele grele ale simbolului „plumb”, repetat obsesiv, prin asonanțe și
aliterații, care transformă discursul poetic într-un vaier monoton.

Așadar, prin atmosferă, prin muzicalitate, folosirea sugestiei, folosirea simbolurilor

și a corespondențelor, prin exprimarea stărilor sufletești de angoasă, de
singurătate, de vid sufletesc, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă.