PLUMB

de George Bacovia
Poezia „Plumb” de George Bacovia se încadrează simbolismului,
curent literar apărut in Franța in a doua jumătate a secolului al 19-lea
ca o reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor. In literatura
romana curentul a fost teoretizat de Alexandru Macedonski prin
articolul programatic „Poezia viitorului” publicat in revista
„Literatorul”. Creația aparține esteticii simboliste prin tematica
abordata, tema morții si a singurătății, utilizarea simbolurilor care
sugerează dramatismul trăirilor eului liric (sicriul, cavoul, vântul),
corespondenta intre macrocosmos („sicrie de plumb”) si
microcosmos („amorul meu de plumb”), muzicalitatea versurilor
obținuta prin repetarea cuvântului plumb, cromatica monotona
sugerata de cenușiul plumbului si comunicarea unei stări de criza, de
apăsare si dezolare.
Poezia deschide volumul omonim apărut in 1916 si are calitatea unui
text programatic care aduna simbolurile obsedante ale liricii
bacoviene. Se exprima sentimentul apăsător de tristețe, spaima de
moarte din cauza lipsei comunicării, a efectivității si imposibilitatea
evadării, toate acestea transformând textul într-o elegie.
Titlul este sintetic alcătuit din substantivul comun plumb ce devine
simbolul central al textului. Acesta are drept corespondent in natura
un metal ale cărui trăsături sugerează stări sufletești diferite . Prin
greutate exprima apăsare sufleteasca, culoarea cenușie definește
monotonia, plictiseala. Așa cum a spus George Bacovia: „Plumbul ars
este galben. Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea
sufletului meu.” In poeziile lui Bacovia galbenul este simbol al
mizeriei existențiale. Metalul este toxic accentuând boala, moartea,
iar sonoritatea surda a cuvântului alcătuit din 4 consoane si o vocala
sugerează imposibilitatea evadării, captivitate. Plumbul mai este
folosit la fabricarea sigiliilor, astfel se evidențiază închiderea
definitiva a spațiului existențial.
Poezia este construita pe principiul simetriei. Strofa întâi descrie
planul exterior reprezentat de cimitir, cavou si vânt. A doua strofa
sugerează planul interior reprezentat de sentimentul de iubire care ii
provoacă poetului dezolare, deprimare. Legătura intre cele 2 catrene
se realizează prin simbolul plumbului care apare in aceeași poziție in
ambele strofe. Relația de simetrie este asigurata si prin prezenta
verbului „a dormi” in incipitul ambelor strofe precum si construcția
„stam singur”. Cele doua strofe ale poeziei alcătuiesc un monolog
tragic in care se pot citi reacțiile eului in fata agresiunilor exterioare
(frigul, vântul), dar si neliniștea sa interioara („stam singur”).
Prima strofa exprima simbolic spațiul închis, sufocant, apăsător, in
care trăiește poetul. Versul incipit „ Dormeau adânc sicriele de
plumb” surprinde lumea ca pe un imens cimitir unde casa poetului se
transforma in cavoul care devine ultimul refugiu al ființei însingurate.
Sicriul se asociază cu propria viată in care poetul se simte claustrat.
Poezia debutează cu verbul „a dormi” la imperfect sugerându-se ca
trăirea presentimentului morții este o stare permanenta. Epitetul
metaforic „sicriele de plumb” conține 2 simboluri obsedante ale liricii
lui George Bacovia care sugerează imaginea unui univers limitat
spațial si imposibilitatea comunicării. „Flori de plumb” este un
oximoron care sugerează ca orice culoare pe care o pot aduce florile
in peisaj este anulata de greutatea apăsătoare a plumbului. Simbolul
„vânt” transmite senzația de rece specifica morții si declanșează
scârțâitul coroanelor si împrăștierea toxicității plumbului. Eul poetic
apare in ipostaza însinguratului într-o lume pustie lipsita de
afectivitate: „ Stam singur in cavou... si era vant”.
A doua strofa ilustrează spațiul poetic interior care debutează sub
semnul tragicului cauzat de neputința împlinirii prin iubire. Metafora
„amorul meu de plumb” sugerează ca mineralizarea produsa de
efectul toxic al plumbului cuprinde si lumea interioara. Epitetul
verbului „dormea întors” transmite însingurarea, despărțirea si o
dubla pierdere, a iubirii si a persoanei iubite. Eul liric este captiv într-
o lume cimitir, acesta încearcă sa își exteriorizează spaima de moarte
printr-un strigat deznădăjduit („si am început sa-l strig...”) care nu ii
oferă șansa de a se împlini afectiv, trăind o singurătate morbida din
cauza frigului care sporește presiunea apropierii sfârșitului. Metafora
ultimului vers, „Si-i atârnau aripile de plumb”, anulează orice iluzie a
salvării, înălțarea se transforma in afundare, iar eul liric trăiește un
coșmar din care nu poate scapă.
Construcția riguroasa a textului sugerează prin rima îmbrățișata
închiderea definitiva a spațiului existențial si imposibilitatea salvării.
Muzicalitatea se realizează prin sonoritatea data de consoanele
simbolului plumb si aliterații (vânt, vesmânt) care transforma poezia
intr-un vuiet monoton.
Prin atmosfera împinsa pana la starea de nevroza, folosirea
simbolurilor (plumb, vânt), a sugestiei si a corespondentelor poezia
„Plumb” de George Bacovia aparține esteticii simboliste.