”Plumb”

de George Bacovia

Poezia “Plumb” de George Bacovia este prima poezie publicată în

volumul cu același nume, apărut în 1916. Imaginarul poetic
transfigurează realitatea concretă prin corespondența elementelor din
natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice,
viziunea artistică specific simbolistă prin funcția expresivă și estetică a
simbolurilor, fenomenelor și culorilor. Lirismul subiectiv se definește
prin mărcile lexico- gramaticale ale eului lyric, reprezentate de verbe și
pronume la persoana întâi singular: “stau singur”; “am început”; “să
strig”; “meu”, ceea ce atestă încadrarea poeziei în categoria artelor
poetice.
Poezia este alcătuită din două catrene fiind prezente două planuri ale
existenței: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veșmintele funerare și
unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului,
tristețea, spleenul (dezgust față de orice), angoasă, oboseală psihică,
disperarea, apăsarea sufletească, nevroză, spaimă, degradarea psihică,
dezolarea.
Tema poeziei este simbolistă și exprimă condiția de damnat a poetului
într-o societate închistată, sufocantă, superficială, dezinteresată de
valoarea artei adevărate, imagine construită prin simboluri exterioare
care insinuează stări interioare depressive. Ideea profilează starea de
tristețe, oboseală psihică, solitudine ale poetului care se simte încătușat,
sugrumat spiritual în această lume care-l apasă, în care sufletul este
închis definitive, fără a avea vreo soluție de evadare.
Titlul poeziei este simbolul “plumb”, cuvânt care are drept
corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice simbolizează
stări sufletești, atitudini poetice, cum ar fi: degradarea metalului
sugerează apăsarea sufletească; culoarea rezonează cu monotonia,
angoasa; maleabilitatea metalului simbolizează labilitate psihică,
dezorientare; sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură
vocală) inspiră închiderea definitivă a spațiului existențial fără soluții de
iesire, ceea ce provoacă disperare, spaimă, dezolare.
Incipitul este marcat de imperfectul verbului “dormeau”, care
simbolizează absența trăirilor interioare, încremenirea psihică, precum și
acțiunile nefinalizate ale eului liric, intrucât "sicriele de plumb"
sugerează imposibilitatea evadării dintr-un spațiu asfixiant, care înăbușă
existența.
Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, sufocant, apăsător în care
trăiește eul liric, care poate semnifica societatea înăbușitoare sau mediul
dezolant, propriul suflet, propria viață, destinul sau odaia. Oricare dintre
aceste spații interioare este sugerat de simboluri din câmpul semantic al
elementelor funerare: - "sicriele de plumb"; "cavou"; "funerar veștmânt";
"coroanele de plumb" - trimițând ca stare către iminenta morții:
"Dormeau adanc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar
veștmânt/ Stam singur în cavou... și era vânt.../Și scârțâiau coroanele de
plumb".
Oximoronul "flori de plumb" are semnificații simboliste: florile
constituie elementul din natură ca imagine a vieții, gingășiei, frumuseții,
care fiind de "plumb", corespund stărilor de apăsare existențială, povară
impas sufletesc ale eului liric. Solitudinea este exprimată sugestiv prin
sintagma "stam singur", care, alături de celelalte simboluri, proiectează
în simțirea poetică pustietate sufletească printr-un fenomen al naturii -
"era vânt", precum și nevroză, spleen, prin verbul auditiv "scârțâiau".
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spațiul poetic interior, prin
manifestarea sentimentului de iubire: "Dormea întors amorul meu de
plumb/Pe flori de plumb, și-am început să-l strig/ Stam singur lângă
mort... și era frig.../Și-i atârnau aripile de plumb." Primul vers al strofei
dezlănțui o stare emoțională intensă, verbul "dormea", la imperfect,
sugerează un sentiment de dragoste încremenit, tern și nefinalizat, iar
epitetul "întors" semnifică "întoarcerea spre apus", cum ar spune Lucian
Blaga, ceea ce echivalează cu moartea. O altă interpretare simbolistă se
referă la neputința răsfrângerii "amorului" asupra cuiva drag, el fiind
"întors" și "de plumb", profilând crispare psihică, deprimare.
Eul liric face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al lumii
"de plumb", sugerând disperarea, "strig", provocată de viețuirea într-o
solitudine morbidă, "stăm singur lângă mort", iubirea nefiind înălțătoare
ci dimpotrivă, rece, "era frig", fără perspective de împlinire, simbolizând
degenerarea psihică. Ultimul vers al poeziei suprimă orice speranță,
aripile, ca simbol al zborului, al înălțării, atârnă și sunt "de plumb", ceea
ce presupune "zborul în jos", totală dezolare și prăbușire sufletească a
eului liric.
Finalul exprimă sugestiv imposibilitatea evadării, deprimarea totală și
definitivă a eului liric, care simte în profunzime disperarea neputinței de
a se revigora spiritual: "Și-i atârnau aripile de plumb".
Expresivitatea poeziei este susținută de verbele aflate la imperfect,
care profilează acțiuni și stări provizorii, nefinalizate care
permanentizează nesiguranța, deruta existențială, senzația de
încremenire și confuzie psihică, nevroză: "dormeau"; "stam"; "era";
"scârțâiau"; "atârnau".
Ca elemente de compoziție, relațiile de simetrie sintactică de la
începutul versurilor - "dormeau/dormea"; "și flori de plumb/Pe flori
plumb", sintagma "stam singur" - sunt susținute și de prezența
simbolului "plumb" așezat ca rimă.
Tehnicile simboliste se manifestă prin corespondențe muzicale,
cromatice și olfactive, cu aportul definitoriu al simbolului.
Muzicalitatea poeziei este realizată prin repetarea simetrică a
simbolului "plumb" plasat ca rimă la primul și ultimul vers, sugerând
apăsarea sufletească, neputința eului liric de a evada din acest spațiu
obositor, stresant, sufocant.
Verbele auditive cu sonoritate stridentă, enervantă sugerează
disperarea, "să strig" sau stare de nevroză, "scârțâiau".
Natura ca stare de spirit sugerează, prin fenomene dezagreabile,
disconfort psihic și un suflet pustiit, - "era vânt" - sau încremenire și
răceală interioară, "era frig".
Cromatica este numai sugerată în poezie; negrul, prin "funerar
veștmânt", iar policromatica florilor și a coroanelor fiind "de plumb",
devine ternă, cenușie, anulând orice formă a vitalității.
Olfactivul este numai sugerat prin simbolul "mort", dezvăluind
prăbușirea inevitabilă și definitivă a simțirii poetice.
Tonul elegant al poeziei este dat de ritmul iambic ce domină aproape
întreaga poezie, alternând cu peonul și amfibrahul, măsura versului
fiind de 10 silabe, iar rima îmbrățișată.
Impresionat de valoarea certă a poeziilor bacoviene incluse în
volumul "Plumb", Alexandru Macedonski publică în revista "Flacăra"
următoarea epigramă: "Lui George Bacovia: /Poate scump, pe frunte
porți mândre foi de laur/ Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai
aur".
În concluzie, poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în
simbolismul european prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate,
definindu-l pe poet ca fiind "pictor în cuvinte și compozitor în vorbe".
(Mihail Petroveanu)