Plumb

De George Bacovia

Poezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul exterior sugerat de
cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului tristeţea,
spleenul (dezgust faţă de orice), angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima,
degradarea psihică, dezolarea.

Tema poeziei este simbolistă şi exprimă condiţia de damnat a poetului într-o societate închistată, sufocantă,
superficială, dezinteresată de valoarea artei adevărate, imagine construită prin simboluri exterioare care insinuează
stări interioare depresive. Ideea profilează starea de tristeţe, oboseală psihică, solitudine ale poetului care se simte
încătuşat, sugrumat spiritual în această lume care-l apasă, în care sufletul este închis definitiv, fără a avea vreo soluţie
de evadare.

Titlul poeziei este simbolul „plumb”, cuvânt care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături
specifice simbolizează stări sufleteşti, atitudini poetice: greutatea metalului - sugerează apăsarea sufletească;culoarea
cenuşie - rezonează cu monotonia, angoasa, cenuşiul existenţial; maleabilitatea metalului - simbolizează labilitate
psihică, dezorientare; sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singura vocală) inspiră închiderea definitivă
a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire, ceea ce provoacă disperare, spaimă, dezolare.

Incipitul este marcat de imperfectul verbului „dormeau”, care simbolizează absenţa trăirilor interioare,
încremenirea psihică, precum şi acţiunile nefinalizate ale eului liric, întrucât „sicriele de plumb” sugerează
imposibilitatea evadării dintr-un spaţiu asfixiant, care înăbuşă existenţa.

Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte eul liric, care poate semnifica
societatea înăbuşitoare sau mediul dezolant, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia. Oricare dintre aceste
spaţii interioare este sugerat de simboluri din câmpul semantic al elementelor funerare - „sicriele de plumb”, „cavou”,
„funerar vestmânt”, „coroanele de plumb” -, trimiţând, ca stare, către iminenţa morţii: „Dormeau adânc sicriele de
plumb / Şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur în cavou... şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb”.
Strofa a doua a poeziei ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin manifestarea sentimentului de iubire:
„Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort ... şi era
frig ... / Şi-i atârnau afipile de plumb”.â

Eul liric face eforturi să se salveze din ipostaza de prizonier al lumii „de plumb”, sugerând disperarea, „strig”,
provocată de vieţuirea într-o solitudine morbidă, „stam singur lângă mort”, iubirea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă,
rece, „era frig”, fără perspective de împlinire, simbolizând degenerarea psihică. Ultimul vers al poeziei suprimă orice
speranţă, aripile, ca simbol al zborului, al înălţării, atârnă şi sunt „de plumb”, ceea ce presupune „zborul în jos”, totala
dezolare şi prăbuşire sufletească a eului liric.

Finalul exprimă sugestiv imposibilitatea evadării, deprimarea totală şi definitivă a eului liric, care simte în
profunzime disperarea neputinţei de a se revigora spiritual: „Şi-i atârnau aripile de plumb”.

Tehnicile simboliste se manifestă prin corespondenţe muzicale, cromatice şi olfactive, cu aportul definitoriu al
simbolului.

Cromatica este numai sugerată în poezie, negrul, prin „funerar vestmânt”, iar policromatica florilor şi a
coroanelor, fiind „de plumb”, devine ternă, cenuşie, anulând orice formă a vitalităţii.

În concluzie, poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin atmosferă, procedee,
cromatică, muzicalitate, definindu-l pe poet ca fiind „pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe” (Mihail Petroveanu).