Poezia simbolistă (literatura interbelică)

G. Bacovia – „Plumb”
Eseu structurat

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca

reacţie împotriva poeziei prea retorice a romanticilor şi a impersonalităţii reci a poeziei
parnasiene. Cultivă o poezie a sensibilităţii pure, exprimând stări sufleteşti confuze, neclare,
formulate nu direct, ci sugerate. Se foloseşte tehnica simbolului, acel element care, prin
reprezentare la nivelul simţurilor, comunică sugestiv trăirile şi frământările interioare, la fel şi
sinestezia, însemnând crearea unor corespondenţe între simţuri.
G. Bacovia este considerat un poet reprezentativ simbolismului românesc, iar poezia
„Plumb”, aşezată în fruntea volumului de debut, omonim, din 1916, este receptată drept un text
poetic emblematic pentru universul liric bacovian şi orientarea literară în care se înscrie: limbajul
e bogat în artificii stilistice care sugerează trăiri tipice simbolismului – singurătatea, disperarea,
apăsarea sufletească, angoasa –, exprimând o sensibilitate atipică, cu apetit pentru macabru, iar
descriptivul evidenţiază, prin corespondenţa între exterior şi interior, sentimentele şi ipostazele
fiinţei.
Tema poeziei este moartea, alunecarea lentă, aşteptată cu încordare spre anihilarea totală,
trupească şi sufletească, a fiinţei. Astfel, textul devine o confesiune elegiacă despre înfruntarea
neputincioasă cu destinul, înscris în timpul finit, în inevitabilul trecerii în nefiinţă, etapă a
existenţei acceptată cu resemnare.
Poezia e structurată în două catrene. Prima strofă imaginează, prin descriptivul
predominant, o lume în stagnare din care fiinţa nu poate evada. Elementele decorului poartă
sugestia morţii, însumând imaginea unui cimitir: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „funerar
vestmânt”, „cavou” şi „coroanele de plumb”. Universul întreg pare pietrificat, mineralizat, efect
dat de atingerea rece şi apăsătoare a plumbului, într-o linişte lugubră, tensionată, perturbată doar
de scârţâitul înspăimântător al coroanelor mortuare. Într-o astfel de lume obiectualizată, fiinţa
pare captivă, condamnată la însingurare şi la metamorfoza ireversibilă a viului în nefiinţă. Strofa
a doua, prin corespondenţă, imaginează simbioza între universul obiectual – descris prin
imaginea vizuală repetată „flori de plumb” şi cea de noutate, „aripile de plumb” – şi universul
interior, definind prezenţa fiinţei prin structurile metaforice „amorul meu de plumb” şi „mort”.
Anihilarea trupească, organică, este urmată, aici, de cea metafizică: într-o lume a elanurilor
retezate, poetul pare condamnat la singurătate, nefericire, deprimare şi, finalmente, moarte.
Metafora „amorul meu de plumb”, emblematică pentru sensibilitatea bizară tipic bacoviană,
semnifică imposibilitatea salvării prin iubire, exteriorizată sau interiorizată, adică împărtăşită cu
lumea sau cu propria conştiinţă (dragostea de sine, ego-ul). Odată stinsă orice speranţă de
evadare, fiinţa se vede pe sine în ipostaza de mort, ca şi cum s-ar privi din exterior, ca pe un
străin, de aici stranietatea imaginii „stam singur lângă mort... şi era frig”. Poezia se încheie cu o
imagine sugestivă pentru prăbuşirea totală a fiinţei, căreia i se refuză elanul, înălţarea, salvarea:
aripile atârnă sub greutatea copleşitoare a plumbului.
Titlul conţine un substantiv nearticulat, „plumb”, cu valoare de simbol central şi
laitmotiv. Cu sens denotativ, desemnează acel metal de mare densitate, rece la atingere, gri-
cenuşiu, iar cu sens conotativ, în universul liric bacovian, numeşte greutatea sufletească,
monotonia şi imaginea unei lumi lipsite de culoare, de sensibilitate, în decădere şi, bineînţeles,
poartă sugestia morţii.
Prin repetarea obsesivă a cuvântului „plumb”, de şase ori în text, în aceleaşi poziţii, se
creează simetrii cu puternic efect sugestiv: totul devine de plumb, existenţa toată e cenuşie,
repetând impresia de decădere a eului, prin contaminarea cu răceala metalului. O altă simetrie
creată prin repetiţie este „stam singur”, în ambele strofe. Impresia este că fiinţa este complet
izolată, captivă, parcă parte din recuzita funerară a întregului decor, exprimând sentimentul unei
însingurări veşnice.
Astfel, poezia „Plumb” de G. Bacovia se încheie într-o notă pesimistă şi macabră, cu
imaginea unui univers lipsit de speranţă. Doar moartea pare să fie singura scăpare din senzaţia tot
mai apăsătoare a unei existenţe de coşmar, impresie care înscrie poezia în imaginarul tipic
bacovian.