Tema și viziunea despre lume – „Plumb” – George Bacovia – poezie simbolistă

Poezia „Plumb” de George Bacovia deschide volumul de debut, cu același nume, apărut în 1916,
care a trecut aproape neobservat în epocă, mai întâi pentru că România se pregătea să intre în Primul Război
Mondial, apoi deoarece majoritatea poeziilor din acest volum fuseseră deja publicate în revistele vremii.

Opera are un caracter programatic, dezvăluind viziunea bacoviană asupra universului reprezentat
metaforic prin „cavou” și „plumb”, figuri de stil ce dezvăluie apăsarea, monotonia, claustrarea.

Simbolismul este un curent apărut în Franța, ca reacție împotriva parnasianismului și a

romantismului retoric, care își propune recuperarea lirismului, eliminarea descriptivului din poezie prin
utilizarea simbolului, a sugestiei poetice și a corespondențelor.

„Plumb” este o artă poetică simbolistă și dezvăluie condiția creatorului închis într-o lume „cavou”,
în care comunicarea și viețuirea sunt imposibile.

Caracterul simbolist este ilustrat prin construcția simetrică: ambele catrene încep cu verbul „a
dormi” la timpul imperfect, cuvântul „plumb” se reia de trei ori în aceeași strofă, dar și prin sintagma-cheie
„stam singur”, „…”, „-”, care fragmentează discursul liric și exprimă discontinuitatea gândirii. Totodată,
elementul eponim al operei („Plumb”) este utilizat atât în primul, cât și în cel de-al doilea catren în manieră
identică: în primul și ultimul vers se află la final, iar în cel de-al doilea este localizat în centru. Alte cuvinte-
simbol mai sunt: „cavou”, „singur”, repetate obsesiv fiind în cadrul construcției simetrice a poeziei citate.

Cromatica sugerată prin cuvântul „plumb” exprimă monotonie, apăsare, cenușiul lumii, dar și al
existenței eului poetic. Specifice liricii simboliste sunt corespondențele culoare (gri cenușiu) – realitate
exterioară (sicrie, cavou, coroane) – realitate interioară (singurătate eternizată, absența dragostei, prăbușire
iminentă, invazia morții).

În aceeași ordine de idei, opera „Plumb” se circumscrie lirismului subiectiv (o confesiune sinceră,
exprimă drama eului liric, prizonier fără scăpare). Insul poetic bacovian este surprins într-o lume de plumb, din
care nu poate evada, fiind închis ermetic. Prezența structurilor verbale și pronominale precum „stam (singur)”,
„(amorul) meu”, „am început să-l strig” vin ca suport pentru demonstrarea apartenenței la lirismul subiectiv.

Temele poeziei dezvăluie o viziune simbolistă asupra lumii, prin situarea eului într-un spațiu
dezolant, sinistru, funebru, însă principală pentru această operă este singurătatea de coșmar, o stare malignă,
eternizată („stam singur”- sintagmă repetată, ce dezvăluie starea de solitudine apăsătoare și disperarea
cauzată de absența unui colocutor).

Motivul simbolist este plumbul, cuvânt-cheie ce sugerează realitatea degradată, monotonă, ce

urâțește toate elementele universului și contribuie la descompunerea acestuia. Sunt contaminate atât
realitatea exterioară, cât și sentimentele insului poetic bacovian.

Primul plan (al realității exterioare) este alcătuit din metafore simbol („sicriu”, „cavou”, „flori”,
„coroane”, „vânt”). Acestea sunt incluse în imagini vizuale, un tablou dezolant al unei lumi degradate, cenușii,
lipsită de căldură și lumină, lăsat pradă întunericului. Prezența plumbului accentuează monotonia și
degradarea frumuseții, generând un sentiment de sufocare, prin culoare gri-albăstruie a metalului (ce mai
exprimă și cenușiul lumii). „Sicriul” sau „cavoul” reprezintă metafore ale spațiului închis și conturează locații
înfricoșătoare, în care viața este imposibilă. Mai ilustrează lumea în care trăiește eul liric, în care se simte
captiv și pot fi metafore pentru trupul în care spiritul se simte sufocat. Prezența vântului în acest spațiu
generează destabilizarea ființei, iar singura imagine auditivă („scârțâiau coroanele de plumb”) conturează un
sunet sinistru, lipsit de armonie și cu o sonoritate stridentă.
 Cel de-al doilea plan (al realității interioare) surprinde sentimentul de singurătate eternizată și
absolută, exprimată prin sintagma „stam singur” (fiind unica certitudine trăită de eul poetic, conștient de
neputința abandonării acestei stări). Singurătatea sufocantă dezvăluie criza comunicării, drama de a nu-și găsi
salvarea. În acest spațiu dezolant, până și iubirea este contaminată de plumb („amorul meu de plumb”), ceea
ce sugerează imposibilitatea salvării acesteia. Metafora citată anterior reprezintă întoarcerea cu fața spre
apus, spre moarte a iubirii și evadarea imposibilă a ființei umane din spațiul carceră. „Aripele de plumb”
exprimă prăbușirea totală, căderea surdă și grea, incapacitatea de a zbura, de a mai spera. Poate fi, totodată și
reprezentarea îngerului morții.

Titlul poeziei conține simbolul central „Plumb”, cu multiple semnificații. În sens denotativ, acesta
este un metal greu, cu masă moleculară mare și cu maleabilitate mare, de culoare gri-albăstruie. În sens
conotativ, plumbul este asociat unor stări sufletești precum: apăsare, singurătate, monotonie, disperarea,
sentimentul morții sau/și oboseala. Este folosit în ritualurile funerare, metal saturnian, ce trimite cu gândul la
moarte, el mai fiind și metalul din care se construiesc gloanțele. Prin cromatica sa sugerează pustiul, cenușiul
existenței. Prin amestecul de alb și negru sugerează culoarea humei, a pământului, în care se întorc toate. Prin
sonoritate, o vocală între 4 consoane, exprimă dificultatea rostirii, amplificând sentimentul prăbușirii, al crizei
comunicării, al spațiului fără ieșire.

Incipitul conturează o imagine macabră, sinistră, statică și dominată de sicriele de plumb. Se

construiește sub semnul somnului („Dormeau adânc sicriele de plumb”), profunzimea acestuia trimițând cu
gândul la moarte (un somn greu, de coșmar, similar morții). Metafora centrală „de plumb” surprinde
greutatea, pietrificarea și monotonia întregului tablou. În asociere cu „sicrie” sugerează un spațiu existențial
funebru, lipsit de viață și speranță. Imperfectul verbului „dormeau” mai sugerează și absența trăirilor
interioare ale eului, dar și acțiunile nefinalizate ale acestuia.

Opera este alcătuită din două catrene, cu construcție simetrică. Întărește ideea monotoniei lumii,
mai ales prin repetiția obsedantă a cuvântului „plumb”. Sunt alcătuite din versuri cu rimă asonantă,
consonantică, ample, cu o măsură de 10 silabe. Sunt fragmentate de puncte de suspensie și de linii de pauză.
Totodată, construcția simetrică a celor două catrene este ilustrată prin verbul „a dormi” la imperfect,
sintagma-cheie „stam singuri” și reluarea cuvântului „plumb”. Din punct de vedere compozițional, poezia are
la bază corespondența dintre realitatea exterioară și cea interioară.

Limbajul poetic este caracterizat prin sugestie și expresivitate, dar mai ales evidențiat prin
recurența cuvântului „plumb” și prin epitetele metaforice „amor de plumb”, „sicrie de plumb”, „flori de
plumb”. Prin insistența cu care se conturează imaginea lumii sub semnul acestui metal greu este dezvăluită
viziunea simbolistă asupra universului. Muzicalitatea versurilor este susținută de rimele consonantice închise.
Se remarcă frecvența imaginilor vizuale, care conturează cercul închis, spațiul existențial de coșmar. În
conturarea realității interioare se utilizează imagini senzoriale, prin care se exprimă inadaptarea, disconfortul,
spaima, disperarea („am început să strig”). Verbele la imperfect „dormeau”, „stam”, „atârnau”, „scârțâiau”
creează o muzicalitate monotonă, prelungă și accentuează stările sufletești ale eului liric, subiectivitatea și
sinceritatea trăirilor acestuia.

Finalul poeziei reia metafora plumbului pentru a sugera prăbușirea totală, căderea grea, respectiv
chemarea teluricului. Imaginea dezolantă a aripilor care atârnă sugerează captivitatea eternă a ființei, a
spațiului închis, o resemnare tragică. Este remarcată aici neputința eliberării, a înălțării. În ambele versuri ale
incipitului, respectiv finalului, starea sufletească sugerată de verbele la imperfect creează impresia unei
stagnări totale, o paralizie eternă.

În concluzie, textul poetic bacovian „Plumb” este o sinteză originală a temelor, motivelor și
mijloacelor simboliste, dezvăluind într-o manieră inedită concepția scriitorului despre raportul dintre insul
poetic și lumea percepută ca un spațiu sufocant. Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul
european prin atmosferă, procedee, cromatică, muzicalitate, definindu-l pe poet ca fiind „pictor în cuvinte și
compozitor în vorbe” ([Link]).