Plumb

George Bacovia

George Bacovia, scriitor care aparține galeriei poeților simboliști, alături de Dimitrie Anghel, Alexandru
Macedonski, Ion Minulescu, a excelat în domeniul poeziei („Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”). A avut o existență
chinuită, măcinată de boală şi lipsuri, chircită de singurătate, care trădează izvoarele operei sale. Aşezată în
deschiderea volumului omonim, publicat în 1916, poezia „Plumb” se înscrie în universul tipic simbolist prin
dramatismul trăirilor eului liric, prin tehnica repetării temelor şi a simbolurilor, prin cromatică, prin modul de
construcţie a cadrului, dar și prin muzicalitatea interioară stridentă. Fiind atât de reprezentativă pentru viziunea
artistică bacoviană, opera poate fi considerată o artă poetică implicită; poetul nu-şi mărturiseşte direct „crezul
artistic”, ci acesta transpare cu putere din datele textului.
Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis prin
discursul liric. Titlul poeziei este realizat pe baza unui lexem ce denumește un metal saturnian, sugestie a
anorganicului, a lipsei de viață, care induce, prin toxicitatea sa, ideea morții. Greutatea metalului sugerează apăsarea
sufletească, în timp ce cromatica gri induce spleenul ontologic. Plumbul reprezintă metalul prin care alchimia
medievală alegoriza condiţia inferioară a individului, transformându-l într-un simbol al dezolării. În calitate de titlu,
„plumbul” definește raportul dintre eul creator și lume, dându-i astfel poeziei sensul de artă poetică. În sens imediat,
tema poeziei pare a fi iubirea, condiția artistului, dar și moartea, căci toate amănuntele „decorului” evocă sau numesc
elemente din câmpul semantic al morţii. Avem de-a face cu trăirea nevrotică, cu angoasa incurabilă a Eului exasperat
de această prezenţă obsesivă care generează sentimentul sfârşitului continuu. La nivel stilistic, este de remarcat
simbolul central al textului, plumbul, care, prin repetiție, își relevă caracterul de laitmotiv. Aceste repetiţii subliniază
intensitatea unei obsesii, plumbul cuprinzând atât lumea obiectuală: „sicrie de plumb”, „flori de plumb”, „coroane de
plumb”, cât și cea sufletească: „amorul meu de plumb”. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingăşie şi frumusețe
este marcată de distrugere. În ceea ce privește arhitectura compozițională, poezia este construită pe principiul
simetriei, asigurată de raportul dintre structura strofică şi planurile imaginarului poetic. Prima strofă corespunde
universului exterior („cimitirul”, „cavoul” – simboluri ale unei lumi care-l condiționează la izolare), pentru ca a doua
să corespundă universului trăirilor interioare ale eului (sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind
şi el condiţionat de natura mediului). Relaţia de simetrie e asigurată şi de paralelismul sintactic dintre versurile celor
două catrene: „Dormeau adânc”/ „Dormea întors”; „stam singur”/ „stam singur”. De asemenea, în cadrul fiecărei
strofe, versul al treilea afirmă în mod explicit prezența Eului și sentimentul solitudinii; același vers se încheie cu
notarea unei percepţii senzoriale („era vânt”/ „era frig”), frazele poetice au aceeași schemă sintactică și o punctuație
identică și în cadrul fiecărei strofe, simbolul dominant „plumb” se repetă de trei ori.
Prima strofă a poeziei se circumscrie unui spaţiu al claustrării, al singurătăţii, prin intermediul căruia se
defineşte o stare. Casa–„cavou”, spaţiu al morţii, devine un ultim refugiu al fiinţei. Întreg decorul poeziei este de o
monotonă artificialitate, datorită câmpului semantic funerar („sicrie de plumb”, „flori de plumb”, „funerar
vestmânt”, „cavou”, „coroane de plumb”). Cromatica este şi ea monotonă, cenuşiul fiind singura nuanţă, sugerată de
culoarea metalului. Culoarea pe care florile ar fi putut-o introduce în peisaj este anulată de mineralizarea acestora.
Singurătatea, în asociere cu imaginile funerare care construiesc cadrul exterior, generează starea de angoasă
manifestată în strofa a doua. Emoţia poeziei este declanşată de versul al cincilea: „Dormea întors amorul meu de
plumb”. Cuvântul „întors” realizează misterul poeziei, fiind vorba de întoarcerea „cu faţa spre apus”, care înseamnă
„moarte”. Poetul își strigă zadarnic amorul, încercând să se salveze din contextul unui univers al cărui prizonier este.
Asemenea celorlalți poeți simboliști care caută să apropie poezia de muzică - „Muzica înainte de toate!” (Paul
Verlaine), și George Bacovia aderă la acest principiu estetic de creație. Tonul elegiac este sugerat de ritm, iar muzica
tristă, monotonă, asemenea unui marș funebru, este realizată de tonalitatea minoră a imperfectului („stam”,
„dormea”), precum şi de onomatopee („scârţâiau”) și de repetarea simbolului central și a conjuncției coordonatoare
„și”. În contextul operei bacoviene, imperfectul („dormeau”, „era”, „scârțâiau”) devine expresia neîmplinirii, a unui
sfârșit dorit simțit ca o încheiere a unui ciclu existențial. La nivel prozodic, poezia are o construcție riguroasă, care
sugerează prezența morții, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând
cu amfibrahul. Revenind asupra temei, condiția poetului blestemat este validată prin două idei poetice cheie. Cea
dintâi este imaginea auditivă „Și scârțâiau coroanele de plumb”, regăsită în versul al patrulea, creând o stare puternică
de disconfort psihic din cauza stridenței accentuate a verbului onomatopeic. Mai mult, metafora ultimului vers („Și-i
atârnau aripile de plumb”) anulează orice iluzie a salvării. Aripa ca simbol al zborului, al libertăţii, are o orientare
descendentă – „atârnau” -, dublată de un atribut al greutăţii – „de plumb”.
Așadar, opera literară „Plumb”, semnată de George Bacovia, este o poezie modernistă circumscrisă
simbolismului, deoarece respectă caracteristici ale acestui curent literar, impresionând prin atmosferă, muzicalitate,
cromatică, folosirea sugestiei și a simbolului, dramatismul trăirii eului liric, dar este și una programatică, definind
raportul dintre eul creator și lume. Bacovia conturează în poeziile sale imaginea poetului damnat. Ciclul trăirilor
sufleteşti în poezia „Plumb” este specific pentru definirea complexei stări poetice bacoviene, ce cuprinde însingurarea,
sentimentul izolării, claustrarea, angoasa, disperarea tragică.