„PLUMB” DE GEORGE BACOVIA

Dormeau adânc sicriele de plumb, Dormea întors amorul meu de plumb

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt Pe flori de plumb şi-am început să-l strig -
Stam singur în cavou ... şi era vânt .... Stam singur lângă mort .... şi era frig ....
Şi scârţâiau coroanele de plumb. Şi-i atârnau aripile de plumb.

DATE SIMBOLISM - Apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea ca o reacţie antinaturalistă şi

antiparnasiană, simbolismul este un curent literar ce invită la folosirea liberă a cuvintelor şi imaginilor,
asocierea lor potrivit rezonanţei psihologice şi legilor misterioase, a analogiilor universale decât uzanţelor
logicii pure, doctrina reprezentând-o poezia lui Charles Baudelaire, „Corespondenţe”. Aceasta consideră
existenţa reală mască a unei realităţi în care toate se confundă şi-şi răspund: „parfum, culoare, sunet se-
ngână şi-şi răspund”; corespondenţele reprezentând astfel una dintre inovaţiile simboliste. Poetul simbolist
evocă şi sugerează printr-o serie de mijloace ca: muzicalitatea sau sonoritatea cuvintelor strâns legate de
tonul emoţional şi realizată prin cadenţă, ritm lăuntric, repetiţie, refrene, armonii, folosirea simbolurilor,
preferinţa pentru imagini vagi, fluide, fără contur, uzitarea unui limbaj cu multe resurse sugestive,
cultivarea cu predilecţie a versului liber. Simbolismul românesc, parte integrantă a simbolismului
european, cunoaşte patru etape, fiecare dintre ele fiind marcată de activitatea unui scriitor. Astfel,
participarea lui Al. Macedonski la revista „Literatorul” marchează prima etapă a simbolismului, momentul
experienţelor şi al tatonărilor, el reuşind să transplanteze în plan românesc simbolismul francez. Cea de-a
doua etapă, „direcţia pseudosimbolistă”, este promovată de revista „Viaţa nouă” , apărută în anul 1905
sub egida lui Ovid Densusianu care va promova o poezie citadină în care abundă ca motive oraşul, parcul,
havuzul. „Simbolismul exterior minulescian” reprezintă cea de-a treia etapă, fiind caracterizată de poezia
lui Ion Minulescu, poezie grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste. Ultima
etapă, „simbolismul autentic, bacovian” aduce cea mai profundă schimbare în viziunea poetică asupra
realului şi implicit asupra conceptului de poezie. Ea exprimă maturizarea simbolismului european, dar
exprimă şi acele deschideri către modernismul de după simbolism.

DATE AUTOR - Aidoma lui Eminescu, poet care „a supt toate sevele romantismului”, Bacovia a
valorificat toate procedeele specifice simboliste reuşind să anticipeze poezia modernă. Poezia lui Bacovia
are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a
corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universului, manifestă preferinţă pentru culorile întunecate,
promovează „audiţia colorată” respectând principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi
corespund în plan afectiv, adică sinestezia. Tema morţii, dominantă, disipată în întreaga creaţie, a iubirii,
subordonată morţii, sentimentul iubirii fiind invocat cu disperare şi a naturii, o temă artificiu, natura fiind un
pretext pentru exprimarea unor idei şi motivele: târgul provincial, element al claustrării, nevroza, peisajul
interiorizat, descompunerea materiei, ploaia abundentă, culorile, sunt tipic simboliste. Opera lui Bacovia
este restrânsă volumatic în: „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Stanţe burgheze”,
„Versete”, reprezentativă fiind poezia „Plumb” , poezie ce deschide volumul de debut, omonim, editat în
1916 şi se constituie în mod indirect într-o artă poetică.

TEME ŞI MOTIVE - Astfel, poezia „Plumb” are ca temă dominantă condiţia poetului într-o lume ostilă,
temă subordonată şi ea ideii de extincţie. Condiţia poetului într-o societate artificială, lipsită de aspiraţii,
lumea ostilă şi stranie conturată simbolic, reprezintă astfel proiecţia universului interior. Acestea sunt
susţinute de o structură motivică în descendenţă simbolistă: motivul central al plumbului, al vântului, al
sicrielor, al cavoului, nevroza şi claustrarea, înstrăinarea, izolarea, angoasa, împietrirea şi laitmotivul „stam
singur’ constituie fondul de idei, grefat în poezie prin mijloace specifice bacoviene.
.
IMAGINARUL POETIC IDEILE – Imaginarul poetic se va construi astfel în acord cu această concepţie
bacoviană asupra lumii şi a poetului. Discursul liric circumscrie imaginea celor două planuri ale realităţii:
realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir şi cavou şi realitatea interioară, subiectivă,
simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare. Elementele naturii primordiale,
frigul şi vântul, produc disonanţa materiei şi sunt sugestii ale sfârşitului continuu bacovian. Prima strofă
surprinde astfel elementele cadrului spaţial închis, apăsător, în care eul poetic, chiar dacă va reuşi să
evadeze din trupul lui, simbolizat de „sicriu”, nu va nimeri decât într-un alt spaţiu închis, „cavoul”, simbol
al lumii ostile în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului: „Dormeau adânc
 sicriele de plumb/ Stam singur în cavou”. Elementele decorului funerar sunt „sicriele de plumb”,
„veşmântul funerar”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, artificii funerare tipice. Repetarea epitetului
„de plumb” are multiple sugestii, insistând asupra existenţei dure, triste, lipsite de transcendenţă sau de
posibilitatea înălţării, totul fiind reificat, adică redus la stadiul de materie, inclusiv moartea este turnată în
plumb. Singurul element care sugerează mişcarea este vântul, însă produce efecte reci, ale morţii: „şi era
vânt”, „şi scârţâiau coroanele de plumb”. Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existenţial, generat
de dispariţia afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Lexemul „întors” constituie misterul
poeziei şi vizează o idee teoretizată de Lucian Blaga, conform căreia „a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre
moarte”. Eul liric îşi contemplă sentimentul ca un spectator în lumea ostilă în care nimeni nu poate trăi,
Nicolae Manolescu chiar afirmând că „poetul se priveşte din afară şi pe sine, ca pe un obiect”, în opera
bacoviană totul fiind reificat, inclusiv fiinţa. „Aripile de plumb” presupun un zbor în jos, propensiunea
telurică fiind specific bacoviană, în contrast cu cea eminesciană, conturându-se astfel imaginea poetului ca
un Icar crucificat.

IMAGINI ARTISTICE - Tot acest univers ideatic va fi susţinut printr-o serie imagistică deosebită.
Tabloul este astfel conturat de imagini vizuale „Dormeau adânc sicriele de plumb”, auditive „şi era vânt”,
„şi scârţâiau coroanele de plumb”, tactile „şi era frig”.
.
FIGURI DE STIL - Imaginarul poetic simbolist se realizează în jurul cuvintelor-cheie: „plumb”, „cavou”,
„singur”, cu diversele lor conotaţii. Titlul poeziei „Plumb” constituie simbolul central şi, reluat de şase ori,
este plasat simetric în strofe şi versuri, căpătând semnificaţii neobişnuite: element aparţinând anorganicului,
sugerează lipsa de viaţă, fiind un metal gri, tare, rece, induce monotonia, duritatea, tristeţea şi răceala, toxic şi
greu, folosit la sigilarea sicrielor punctează apăsarea sufletească şi izolarea totală, definitivă, moartea, una
dintre dominantele liricii bacoviene fiind faptul că „materialul lexical curent capătă semnificaţii neobişnuite”-
Novalis. Astfel epitetul metaforic „de plumb”, simbolul central al poeziei invadează toate reperele
existenţiale: flori, sicrie, coroane, amorul, aripile, reificând atât natura-fenomenalul „flori de plumb”, cât şi
sentimentul-numenalul „amor de plumb”, ele circumscriind imaginea încremenită a unei realităţi ostile vieţii
poetului, inducând prezenţa unei priviri lucide care observă acest spaţiu sepulcral. Rolul poetului simbolist
este acela „de a percepe analogiile, corespondenţele”-Baudelaire. Astfel, la nivel lexical Bacovia reuşind să
suplinească această limitare cantitativă printr-o ilimitare combinatorie, un exemplu elocvent reprezentându-l
lexemul „plumb”. La nivel fonic, în cazul lexemului „plumb”, semnificantul conţine două consoane explozive
„p” şi „b” în poziţie simetrică, traducându-se iarăşi greutatea, apăsarea sufletească, ele închizând vocala
închisă „u”, potenţându-se ideea de anulare a evadării şi sonanta „m” ce dă tonul de cântec de moarte,
premergător somnului şi morţii. Muzicalitatea interioară se realizează prin paralelismul sintactic al strofelor,
plasarea sintagmei „de plumb” în propoziţii simetrice, inclusiv în rimă interioară, prin eufonia cuvintelor
repetate obsesiv şi pauzele realizate prin cezură şi puncte de suspensie.

PROZODIA - Poezia „Plumb” are o somptuozitate deosebită şi un timbru specific de foşnet funebru,
impresia fiind produsă de construcţia riguroasă a celor două catrene cu versuri în măsură de 10 silabe, în care
primul şi ultimul vers se închid prin cuvântul „plumb” sugerând atmosfera sumbră a morţii. Rima îmbrăţişată
şi iambul care alternează cu peonul şi amfibrahul coroborează tonul elegiac.
MUZICALITATEA - Muzicalitatea acestei poezii este susţinută şi la nivelurile semnificantului. Astfel, la
nivelul metagrafelor sau al figurilor de grafie se evidenţiază prezenţa sincopei „şi-am început”, iar la nivelul
metaplasmelor, adică al figurilor fonice, execuţia recitată a poemului este coroborată de prezenţa aliteraţiei
sonantelor „m” şi „n” şi a asonanţei vocalelor închise. La nivelul metataxelor, adică al figurilor de construcţie
sintactică sunt uşor identificabile ingambamentul raportat la versurile 1 şi 2, inversiunile „Dormeau adânc
sicriele de plumb”, parigmenonul „Dormeau.../ Dormea...”, repetiţia lexemului „plumb”, a simetriei şi
paralelismului sintactic între versurile 1,3,4 ale celor două catrene, ambele paliere având ca scop potenţarea în
plan estetic muzical a ideilor conţinute.

LIRISMUL - În această poezie este uşor detectabil lirismul subiectiv printr-un deixis personal reprezentat de
sistemul verbal şi pronominal al persoanei I: „stam”, „am început” „să strig”şi adjectivul posesiv „meu”.
CROMATICA -Culoarea este şi ea inedită şi e construită pe negarea signaleticii romantice: „culoarea devine
nu numai persistentă şi obsesivă, dar de o mare materialitate, ca la expresionişti. Violetul, negrul, albul, rozul
invadează lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează peisajele sau le pătează şi aceste vopsele sunt câteodată
halucinante prin intensitate”- Nicolae Manolescu. Culorile bacoviene sunt concentrate, ele devin strigăte ale
sufletului şi trăirii, beneficiind de corespondenţă în planul sentimentelor, dar şi al instrumentelor, fiind astfel
sugerată muzicaliatea interioară, în cazul acestei poezii fiind folosită tehnica grisală, culoarea care invadează
fiind griul, acesta sugerând monotonia şi moartea, având în planul corespondenţei muzicale sunetul produs de
vioară şi clavir. Paleta cromatică este întregită datorită mărturisirii poetului conform căreia „Plumbul dă
precipitat galben. Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.” Această culoare
inducând senzaţia de isterie, angoasă şi culminând şi ea cu moartea.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, care sugrăvesc

stările sufleteşti de angoasă, de spleen, culminând cu cel al morţii, poezia „Plumb” se încadrează în estetica
simbolistă, Bacovia putând fi numit, poetul care a văzut lumea prin ochi de plumb.

Structura incipit „dormeau adânc” induce din start ideea de somn profund, aceasta fiind atribuită morţii,
sintagma „sicriele de plumb” completând această imagine funebră. Se observă astfel că totul este reificat, nu
numai moartea pare turnată în plumb, încremenită, ci şi natura: „Şi flori de plumb şi funerar vestmânt”,
existenţa căpătând greutatea apăsătoare a plumbului. Eul liric este şi el încremenit în acest spaţiu sepulcral,
primul emistih din versul al treilea al primului catren: „Stam singur în cavou...” trădând prin sugestie esenţa
concepţiei bacoviene: poetul, chiar dacă este capabil să evadeze din trupul său, din sicriu, adică un spaţiu
închis ce nu permite comunicarea în exterior, nu reuşeşte să se elibereze, deoarece nimereşte în alt spaţiu
închis, cavoul, simbol al societăţii incomprehensibile. Dacă până aici domnea încremenirea, planul fiind
dominant static, imaginile auditive care finalizezază catrenul ar fi fost în măsură să anime, dar nu, acestea
sunt din cele care produc şi ele disconfort, continuându-se reificarea, de data aceasta a gândirii: „şi era
vânt ..../Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existenţial, generat
de dispariţia afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Lexemul „întors” constituie misterul
poeziei şi vizează o idee teoretizată de Lucian Blaga, conform căreia „a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre
moarte”. Eul liric îşi contemplă sentimentul ca un spectator în lumea ostilă în care nimeni şi nimic nu poate
trăi, toate aceste elemente fiind sugestii ale sfârşitului continuu bacovian. Versul al doilea, prin verbul la
perfect compus, care sugerează ceva revolut, asupra căruia nu se mai poate interveni „Pe flori de plumb şi-
am început să-l strig”, punctează această incapacitate de a stabili o cale logică de comunicare cu iubirea.
Primul emistih din al treilea vers, „Stam singur lângă mort ....”, completează esenţa din primul catren:
poetul se vizualizează pe sine în această lume ostilă, el însuşi fiind reificat, Nicolae Manolescu chiar
afirmând că „poetul se priveşte din afară şi pe sine, ca pe un obiect”, în opera bacoviană totul fiind redus la
stadiul de materie. Poetul nu uită să completeze în toate planurile ideea acestui disconfort creat de un spaţiu
nepertinent: staticul este funerar, auditivul generează disonanţa materiei, tactilul adăugat aici „şi era frig”,
potenţând deplin ostilitatea mediului. Clauzula poeziei „Şi-i atârnau aripile de plumb” fixează definitiv
statuar, dar nu hieratic ca la Eminescu, imaginea poetului ca un Icar crucificat, „aripile de plumb”
presupunând un zbor în jos, propensiunea telurică fiind specific bacoviană, în contrast cu cea eminesciană,
starea tipic bacoviană fiind aceea de a avea plumb în aripi.