Plumb

De George Bacovia

Poezia simbolistă „Plumb” deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916, definindu-l în totalitate.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica repetițiilor, cromatica și dramatismul
trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde
niciun termen explicit al angoasei, totul putând fi dedus din descrierea cadrului.
Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, cenușiul existențial, universul
monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire.
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și artificială. Lumea ostilă și stranie,
conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.
Textul este structurat în două catrene construite pe baza lexemului plumb, care este reluat în șase din cele opt versuri ale
poeziei. Cele două strofe/ secvențe poetice corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă,
simbolizată de cimitir și de cavou și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se
face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: persoana I a verbelor – „stam ”, „am
început ”-, persoana I a adjectivului posesiv „(amorul) meu”.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial, închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic se simte claustrat: un cavou,
simbolizând universul interior, și în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele
decorului funerar sunt: „sicriele de plumb ”, „vestmântul funerar ”, „flori de plumb ”, „coroanele de plumb ”, artificii
funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetului „de plumb ” are multiple sugestii
(cromatică, fizică- de apăsare), insistând asupra existenței mohorâte, anoste, lipsită de transcendență sau de posibilitatea
înălțării. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingășie și frumusețe, florile, este marcată de împietrire. Vântul este
singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții: „Și scârțâiau coroanele de plumb.”
Cadrul temporar nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția/ moartea afectivității: „Dormea întors
amorul meu de plumb.” Cuvântul „întors ” constituie misterul poeziei. Este vorba probabil, cum va spune Blaga, de
întoarcerea mortului cu fața spre apus. Eul liric își privește sentimentul ca un spectator. „Aripile de plumb ” presupun un
zbor în jos, căderea surdă și grea, moartea. Încercarea de salvare este iluzorie: „Și-am început să-l strig ”.
Elementele naturii primordiale sunt, în poezie, frigul și vântul, care produc disoluția materiei.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur ”, care alături de celelalte simboluri
accentuează senzația de pustietate sufletească.
Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin se circumscriu esteticii simboliste.
La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de câte două consoane „grele”, ceea ce sugerează o închidere
a spațiului. În restul poeziei predomină vocalele o, i, u, dând sentimentul golului existențial, al absenței, al vidului, lăuntric.
Sonoritățile lugubre sunt obținute prin aglomerarea consoanelor dure: b,p,m,s,ș,t,ț.
În ceea ce privește prozodia, „Plumb” are o construcție riguroasă, care sugerează prezența morții, prin închiderea
versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea lor majoritate statice. Timpul imperfect desemnează trecutul
nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: dormeau, stam, era, scârțâiau, dormea, atârnau. Verbele statice la
imperfect sunt așezate cu precădere la început de vers, iar acelor verbe cărora nu le este atestată staticitatea în dicționar, li se
reduce intensitatea mișcării. Cele două verbe, la perfect-compus – am început – și, respectiv, la conjunctiv – să strig -,
sugerează disperarea poetului atunci când constată că universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a morții.
Verbul a fi , impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic.
Versul al treilea din prima strofă se remarcă prin elipsa verbului a fi cu sens existențial – „Și prin flori de plumb și
funerar vestmânt ” -, conturând imaginea statică și sugerând o imagine impresionistă. Adverbul „adânc ” așezat lângă
verbul „dormeau ” sugerează somnul veșnic, moartea. Apropierea dintre somn și moarte este clasică, atât datorită nemișcării
pe care ambele stări o presupun, cât și faptului că ambele constituie o rupere de lumea reală.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziții principale, independente, coordonate prin juxtapunere sau
copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb ”; „Dormea
întors amorul ”.
 Repetarea conjuncției copulative „și ” realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeași stare.
La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții: sicriu, cavou, funerar, coroană, mort.
Repetarea acelorași cuvinte are ca efect monotonia.
La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central plumb, asociat metaforelor – „flori de plumb ”, „coroanele de
plumb ”, „aripile de plumb ”- și expresivitatea din versul – „Dormea întors amorul de plumb ”.
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de
angoasă, de spleen, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă.