PLUMB

George Bacovia este poetul ce marchează etapa simbolismului autentic românesc și

anticipează modernismul prin starea de neliniște continuă din opera sa. Supranumit “po etul
toamnelor târzii“, acesta construiește în lirica sa o imagine a dezolării, o atmosferă în care ființa
alienată nu-și mai găsește locul.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu același titlu din 1916 și se încadrează în simbolism
printr-un nou tip de sensibilitate artistică “decadentă” caracterizată prin stări confuze: spleen,
nevroză, singurătate, melancolie gravă. Plasata la inceputul ciclului, ea pare un manifest al liricii
bacoviene, o sinteza a notelor psihologice si estetice ale poetului.
O prima trasatura ce face posibila incadrarea poeziei in simbolism este folosirea simbolului
recurent “plumb”, ce devine laitmotiv si sugereaza apasarea sufleteasca, angoasa și universal
monoton. Cuvantul devine si o metafora a realitatii devastate de neliniste “amor de plumb”, “aripi
de plumb”. La nivel fonetic, termenul contine o vocala intre patru consoane, ceea ce sugereaza o
inchidere, o izolare a spatiului interior. In poezia bacoviana, repetitatia este o tehnica des intalnita,
poetul accentuand pana la obsesie anumite cuvinte-cheie. In acest caz, “plumb” este repetat de sase
ori, subliniindu-se astfel starea sufleteasca, spleenul specific simbolistilor. De altfel, seria de
simboluri conturează atmosfera sumbră, marcată de obsesia morții: Cimitirul este imaginea
societății lipsite de idealuri și incapabile să-l înțeleagă pe poet. Sicriele și cavoul definesc spații
închise, apăsătoare, ce limitează ființa, iar “aripile de plumb“ simbolizează zborul frânt, inevitabila
prăbușire.
O a doua trasatura simbolista este cromatica puternică, decorul fiind de o artificialitate
deosebita. Bacovia urmarea constienta sa exprime cu mijloace cromatice nu calitatea lucrurilor, ci
stari de spirit. “Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare”-declara el. Cenusiul asociat plumbului
contribuie la configurarea unui decor sumbru. Culoarea pe care florile ar fi putut-o aduce peisajului
este anulata de mineralizarea acestora, de intrarea lor in uniformitatea de plumb a lumii.
Artificialitatea este atat de pregnanta, pentru ca natura nu mai prezinta un spatiu privilegiat, ca la
romantici, ci doar un décor sumbru. Singuratatea, in asociere cu imaginile funerare de o cromatica
inchisa “sicriele”, “funerar” genereaza o stare de angoasa ce se va amplifica treptat.
Tema este condiția creatorului într-o lume dominată de pesimism și singurătate. Poezia
conturează atmosfera specifică întregii creații bacoviene, universul liric reliefează stări de spleen,
melancolie gravă, angoasă și nevroză.
Gasim, in “Plumb” modul artistului de reprezentare a lumii si de configurare a propriilor
emotii intr-o viziune pesimista. Poezia simbolista, avand punctual de plecare intr-un individualism
moral, cultiva singuratatea drept una din temele sale de baza. Lipsa de aspiratii, de speranta este
sugerata, in primul rand, de metafora “dormea intors amorul meu de plumb”. Spre deosebire de
poezia romantica, in opera lui Bacovia, dragostea pierde orice urma de idealitate. Textul poate fi
privit si ca epilogul unei iubiri pierdute, o iubire ce nu mai ofera sansa de a evada din spatiul inchis
al singuratatii. Tema si viziunea pesimista asupra lumii sunt, de asemenea, sustinute de sintagma
“stam singur”. Aceasta descrie sentimentul de claustrare a insinguratului. Faptul ca verbul este la
imperfect desemneaza trecutul nedeterminat si permanenta unei stari de angoasa, sugerand,
totodata, o neincetata aspiratie spre un final dorit, simtit ca o eliberatoare incheiere a unui ciclu
existential.
O primă imagine poetică este cea a cimitirului, simbolul morții, al încarcerării eului în lume, în
sine, în propria odaie. Toate verbele (“dormeau, stam, era vânt, scârțâiau”) sunt la imperfect și
sugerează o stare de apatie asemănătoare unui somn profund sau morții din care eul nu poate ieși,
idee exprimată prin verbul “dormeau” și prin epitetul “adânc”.
Structura “stam singur” conține verbul la persoana I, marcă a lirismului subiectiv. Eul își
exprimă direct stările de solitudine și de izolare prin epitetul “singur”. Aliterația “scârțâiau
coroanele” și imaginea auditivă a vântului ilustrează disconfortul psihic, iar repetarea consoanelor
dure “r” și “t” creează o tonalitate sumbră. Vântul este simbolul haosului interior, al neliniștii
existențiale. Substantivele fac parte din câmpul semantic al morții, conturează imagini vizuale, în
corespondență cu cele auditive, denumesc spații închise și intră în componența metaforelor, alături
de simbolul “plumb”. Florile și coroanele își pierd semnificația pozitivă, vitalitatea sub greutatea
plumbului și devin simbolurile morții.
O a doua idee poetică reliefează tema iubirii văzute ca un refugiu, o cale de salvare a eului
din infernul existențial. Către amor se îndreaptă strigătul disperat al eului: “am început să-l strig”.
Verbul la perfect compus exprimă o acțiune încheiată ca și cum eul și-ar dori să lase în urmă
trecutul și să înceapă o viață nouă prin iubire. Strigătul rămâne “fără ecou”, căci amorul i se refuză
(“adormea întors amorul meu de plumb”), eul fiind incapabil de iubire. Percepția auditivă a
vântului se transformă într-o senzație de frig interior, iar ființa se prăbușește definitiv, idee
sugerată prin metafora “aripile de plumb”.
Un prim element de compozitie care ajuta la conturarea temei este titlul, substantiv comun,
defectiv de plural, simbolul singurătății absolute. Plumbul, simbolul dominant al întregului univers
bacovian exprimă surparea lăuntrică, prăbușirea speranței, viața cenușie, opacă, lipsită de orice
deschidere. Cuvântul conține patru consoane ce închid vocala “u”, aspect ce trimite către ideea
prizonieratului, a încarcerării eului în sine și în lume. Fiind un metal greu, gri, toxic, acesta
sugerează monotonie, apăsare sufletească și moarte.
În ceea ce privește versificația, poezia conține două catrene ce definesc cele două planuri: cel
exterior, al cimitirului și cel interior, al iubirii. Versurile au măsură de zece silabe, ritm iambic și
rimă îmbrățișată. Rimele în consoană (“mb” și “nt”) reliefează tonalitatea gravă a poeziei în
corespondență cu sentimentele exprimate. Discontinuitatea discursului întretăiat de punctele de
suspensie, repetarea conjuncției și, repetițiile obsesive confirmă ideea că eul ajunge să funcționeze
automatic, el devine un suflet-cavou rătăcit într-un univers al claustrării.
Sentimentul de neliniste este sugerat, intr-o maniera tipic simbolista si prin muzicalitatea
versurilor. La nivel prozodie, strofele au o alcatuire regular, rigida, prin respectarea canonului, a
regulilor poetice: rima imbratisata, masura fixa de zece silabe si ritmul iambic. Muzicalitatea
interioara mizeaza pe stridente, dezvaluite de imagini auditice precum “scartaiau coroanele de
plumb” sau “am inceput sa-l strig”. Monotonia este sugerata si prin repetarea cuvantului “plumb”
acesta avand o sonoritate inchisa, din cauza structurii predominant consonantice.
S-a spus despre George Bacovia ca este un simbolist original deoarece a renuntat la
procedeele artistice sophisticate ale curentului, incercand sa cultive un limbaj mai “realist”. In mod
paradoxal, simplitatea limbajului este cea care confera rafinament aceste poezii. La nivel lexical, se
remarca prezinta cuvintelor din campul lexical al mortii, dominant in text: cavou, sicriu, coroana,
mort, termini ce sugereaza o solitudine totala. La conturarea starii tragice participa si verbele din
text, majoritatea statice. Vantul este singurul element dinamic, insa acesta produce efecte associate
mortii “scartaiau coroanele de plumb”.
In concluzie, poezia este o arta poetica simbolista, reprezentatica pentru universal poetic
bacovian.
Astfel, “Plumb” reuneste, in continutul sau, simbolul, cromatica si muzicaliatatea simbolista,
fiind in concordanta cu trairile specific ale insinguratului, ipostaza lirica aleasa de autor. Nostalgia
evadarii mereu esuate strabate intregul text, omul revnind mereu in acelasi punct mort, in care
“plumbul” incremeneste existent ciclica a fiintei umane. Bacovia scrie o poezie a disperării în care
eul este copleșit de pesimism și obsedat de ideea morții, ducând o existență inutilă într-o lume
ternă, apăsătoare, imobilă ca plumbul.