Plumb

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, unde a fost teoretizat în 1886 de Jean Moréas,
în articolul-manifest “Le Symbolisme”. George Bacovia este considerat cel mai însemnat
reprezentant al acestui curent literar din literatura română. Poet interbelic, apreciat pentru
originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism exacerbat cu care trăiește, claustrarea într-un
mediu ostil și spaima de moarte, creează o lirică a tristeții ireparabile.

Poezia simbolistă “Plumb” de George Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916,
și îl definește. Așezarea sa în fruntea primului volum publicat de Bacovia îi conferă calitatea de
text programatic.

Tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră, îngrădindu-i
aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale
existenței umane: iubirea și moartea.

Imaginarul poetic bacovian se concentrează pregnant asupra semnelor implacabile ale morții,
sugerate prin simboluri specifice de-a lungul întregii sale creații. Poezia “Plumb” concentrează
datele existențiale ale liricii bacoviene dominată de pesimism. Procedeele artistice simboliste
prin care se conturează atmosfera generală a poeziei sunt: folosirea simbolului, simetria,
sugestia, utilizarea elementelor recurente, muzicalitatea versurilor, cromatica, percepția
sinestezică a universului.

Laitmotivul poeziei, titlul textului poetic “Plumb” , simbol recurent, repetat de șase ori simetric,
ceea ce conferă muzicalitate textului, exprimă corespondența dintre un element al naturii și
stările sufletești exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului. În sens denotativ,
“plumbul” este un element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de culoare cenușiu-albăstruie.
Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea,
monotonia, dezorientarea, claustrarea, angoasa.
Din punct de vedere al construcției, se remarcă două secvențe poetice (catrene) structurate pe
două planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător și microcosmic, sufletesc. Subiectivitatea
lirismului este evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale prezenței eului liric, anume:
verbele “stam” , “am început” și adjectivul posesiv “meu” , la persoana I.

Prima secvență poetică își bazează semnificația pe metafora-simbol “cavou” , legată

indestructibil de cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică. Aceasta poate avea două
accepțiuni: universul închis al târgului de provincie, incapabil de a discerne valoarea de
nonvaloare, sau propriul trup perisabil, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală.

Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ, timpul imperfect, “dormeau” ceea ce
sugerează o acțiune începută în trecut și neterminată, de aici derivând o permanentizare a stării
generale apăsătoare, evidentă prin simbolurile “sicrie de plumb” , “vestmânt funerar” , “flori de
plumb” , “coroanele de plumb” . Epitetul metaforic “de plumb” are menirea de a reliefa
greutatea, apăsarea, starea liminală dintre viață și moarte. Florile, care sunt asociate, de obicei,
frumuseții, gingășiei, sunt alăturate oximoronic plumbului, pierzându-și farmecul și devenind
artificiale.

Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea unui întreg univers, simbolizat de “sicriu” ,
cuprins de moarte, prin îmbrăcarea lui într-un “funerar vestmânt” . Existența umană este marcată
de constrângerea socială, dar mai ales de cea a iminenței morții. Mediul claustrant al cavoului
simbolizează neputința depășirii propriei condiții, conturată ca o sursă de suferință ce străbate
întreaga lirică bacoviană. În peisajul macabru al cavoului și al singurătății, își face apariția
vântul, sugerând o percepție tactilă, completată de o imagine auditivă prin prezența verbului
“scârțâiau” , sunet funebru produs de mișcarea “coroanelor de plumb” , care amplifică
presimțirea unui inevitabil sfârșit.

În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul “sicrielor de plumb” , din planul exterior, este
amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morții, prin poziția nefirească în care se află: “Dormea întors amorul
meu de plumb” . Lirismul se interiorizează, aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul tragismului.

Strigătul de invocare a celui decedat își are originea în credința populară, unde marchează în mod
dual durerea sfâșietoare, dar și speranța unei reveniri. Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt
sugerat de o nouă percepție tactilă: “Era frig” , care amplifică obsesia sfârșitului. “Aripile de
plumb” , atribuite amorului, nu conduc către un zbor, ci către o iminentă prăbușire în moarte.

Parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca pe arta de a simți, prin
folosirea sugestiei, care să exprime fidel corespondența dintre elementele naturii și stările
sufletești. Universul este perceput sinestezic: vizual (“funerar vestmânt” , “flori de plumb”),
tactil (“era vânt”), auditiv (“scârțâiau”). Atmosfera poetică se țese cu ajutorul simbolului
recurent “plumb”, care sugerează moartea, printr-o cromatică apăsătoare. De altfel, la nivel
fonetic, cuvântul este alcătuit predominant din consoane, ceea ce induce ideea apăsătoare de
claustrare. Repetițiile conferă muzicalitate întregii poezii, accentuând ideile poetice enunțate, la
fel ca și prozodia (două catrene, cu rimă îmbrățișată, măsură de zece silabe).
Pornind de la definiția creației simboliste, formulată de criticul literar Eugen Lovinescu, anume
că “Simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconștient, prin exprimarea mai mult de
sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc” , putem afirma că universul poetic bacovian
și-a găsit pe deplin forma de manifestare artistică a eului creator în ideologia acestui curent
literar.