„Plumb”

de George Bacovia
-eseu structurat-

Sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX- lea va sta sub semnul simbolismului,
curent literar apărut în Franţa, numit iniţial „decadentism”, Jean Moreas schimbându-i numele ca derivat
de la „symbolon” din limba greacă. În antiteză cu viziunea romantică, poetul simbolist preferă să sugereze
ideea în loc să enunţe tranşant, el considerând existenţa reală mască a unei realităţi în care toate se
confundă şi-şi răspund: „parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”- Baudelaire, corespondenţele
reprezentând astfel o altă inovaţie simbolistă alături de sugestie. Simboliştii au ajuns să stabilească însă
analogii și între senzaţii incompatibile, inventând astfel sinestezia, sau „auzul colorat”. Poetul simbolist
sugerează printr-o serie de mijloace ca: muzicalitatea strâns legată de tonul emoţional şi realizată prin
cadenţă, ritm lăuntric, repetiţii, refrene, armonii, versul liber, adică fără rimă şi ritm, fiind o altă inovaţie
specifică acestui curent, preferinţa pentru imagini vagi, fluide, fără contur, simbolismul fiind contra
logicii pure, uzitarea unui limbaj cu multe resurse sugestive şi folosirea simbolurilor noi, care să le
anuleze pe cele romantice. Simbolismul românesc, cunoaşte patru etape, fiecare dintre ele fiind marcată
de activitatea unui scriitor. Astfel, participarea lui Alexandru Macedonski la revista „Literatorul”
marchează prima etapă a simbolismului, momentul experienţelor şi al tatonărilor, el reuşind să
transplanteze în plan românesc simbolismul francez. Cea de-a doua etapă, „direcţia pseudosimbolistă”,
este promovată de revista „Viaţa nouă”, sub egida lui Ovid Densusianu care va promova o poezie citadină
în care abundă ca motive oraşul, parcul, havuzul. „Simbolismul exterior minulescian” reprezintă cea de-a
treia etapă, fiind caracterizată de poezia lui Ion Minulescu, poezie grandilocventă, retorică, ceea ce
contravine principiilor simboliste. Ultima etapă, „simbolismul autentic, bacovian” aduce cea mai
profundă schimbare în viziunea poetică asupra realului şi implicit asupra conceptului de poezie. Ea
exprimă maturizarea simbolismului european, dar exprimă şi acele deschideri către modernismul de după
simbolism.

Plasat de istoria literaturii române la granița simbolismului cu marile curente ale modernității de
secol XX, George Bacovia promovează, atât în volumul Plumb (1916), cât în celelalte (Scântei galbene,
Poezii, Cu voi. Stanțe burgheze, Comedii în fond) o poezie 1-minimului lexical", bazată pe selecție, pe
repetiție şi pe artificiu asumate ca amprente creatoare. Ca Verlaine, Bacovia pornește de la datele
exterioare - sociale şi intime - ale universului, aparținând, In general, recuzitei simboliste - târgul ploios,
amurgurile gri, toamna holnavá, convoiul funebru, parcurile devastate, mahalaua mizeră, cimitirul şi
abatorul, strada, piața publică etc. → pe care le transfigurează atipic, le insolitează deturnându-le de la
aspectul lor obișnuit. Teme şi motive precum moartea, spleenul, boala, nevroza, nebunia, singurătatea,
plansul, cavoul, sicriul, oraşul provincie configurează un eu poetic izolat și inadaptat.

Devenirile lirismului bacovian sunt anunţate de poezia Plumb, care deschide volumul omonim
din anul 1916. Textul a fost scris în anul 1902 - Agatha Grigorescu, soția poetului, pune că l-a inspirat
vizitarea cavoului Sturzeştilor -, citit in cenaclul ,Literatorul" al lui Alexandru Macedonski în 1903, apoi
publicat în revista Versuri", în 1911, sub un (alt) pseudonim, George Andoni. Atunci când apare primul
volum al poetului, sub îngrijirea lui Ion Pillat--prietenul care mi-a adunat cu de-a sila versurile",
mărturiseşte autorul -, în doar D00 de exemplare, Plumb i dă titlul, devenind, astfel, un blazon al întregii
sale creații. Fără a 6 artă poetică în sens strict si explicit, poezia este un manifest implicit, deoarece notele
esențiale ale bacovianismului se identifică în textul şi în subtextul liric. De altfel, întrebat despre
concepția sa despre artă, Bacovia mărturiseşte: „Nu am niciun crez poetic. Scriu precum vorbesc u
cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputând comunica prea mul cu oamenii,
stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, când găsesc ceva interesant iau note pentru a mi le
reciti mai târziu. Nu-i vina mea dacă acest simple notițe sunt în formă de versuri și câteodată par vaiete.
Nu sunt decât pentru mine". În ceea ce privește raportarea la realitate, strategia poetului Bacovia este fie
de a abandona lumea exterioară în favoarea privirii în sine deoarece nu găseşte în ea „decât un număr
limitat de rezonatori pentru stările sale sufleteşti, un număr redus de semne reale pentru alfabetul său
lăuntric". (Ştefan Aug. Doinaș „Structura poetică bacoviană”, în vol. Lampa lui Diogene) – fie de a o
modifica după un sistem propriu de convenții, astfel încât să potenţeze sensibilitatea saturniană care-l
caracterizează.

Titlul poeziei, lexemul „Plumb” constituie simbolul central şi, plasat simetric în strofe şi versuri,
capătă semnificaţii neobişnuite: element aparţinând anorganicului, sugerează lipsa de viaţă, fiind un metal
gri, tare, rece, induce monotonia, duritatea, tristeţea şi răceala, ca metal toxic şi greu, folosit la sigilarea
sicrielor punctează apăsarea sufletească şi izolarea totală, definitivă, moartea, una dintre dominantele
liricii bacoviene fiind faptul că „materialul lexical curent capătă semnificaţii neobişnuite”- Novalis.

Sub raport structural, poezia un discurs dens, de opt versuri doar, organizate în două catrene de o
geometrie perfectă, în sensul că toate elementele converg: stratul fonetic și prozodic, sintaxa poetică,
simbolurile şi semnificațiile ce se încheagă treptat, având în centru plumbul. Prima strofă ilustrează, cel
puțin aparent, un univers exterior, iar a doua unul interior, ambele fiind concepute pornind de la teme și
motive simboliste precum singurătatea, moartea, tristețea, iubirea ratată, spleenul, nevroza, cavoul, sicriul.
Apelând la procedee reductive - selecția, stilizarea, reducerea la substrat, abstractizarea, neantizarea
(potrivit delimitărilor teoretice realizate de Ștefan Aug. Doinaş în Orfeu și tentația realului) Bacovia îşi
orientează discursul liric pe verticala realului, rezultând, astfel, un text poetic foarte concentrat la toate
nivelurile. Astfel, poezia „Plumb” are ca temă dominantă condiţia poetului într-o lume ostilă, temă
subordonată şi ea ideii de extincţie. Condiţia poetului într-o societate artificială, lipsită de aspiraţii, lumea
ostilă şi stranie conturată simbolic, reprezintă astfel proiecţia universului interior. Acestea sunt susţinute
de o structură motivică în descendenţă simbolistă: motivul central al plumbului, al vântului, al sicrielor, al
cavoului, nevroza şi claustrarea, înstrăinarea, izolarea, angoasa, împietrirea şi laitmotivul „stam singur”
constituie fondul de idei, grefat în poezie prin mijloace specifice bacoviene.

Fiind „o fereastră spre lume care permite eului să-şi depăşească limitele şi să se dilate la infinit“-
Marcel Raymond, poezia va circumscrie un anumit univers ideatic ce poartă amprenta eului poetic.
Imaginarul poetic se va construi astfel în acord cu această concepţie bacoviană asupra lumii şi poetului.
Discursul liric integrează imaginea celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă,
simbolizată de cimitir şi cavou şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a
cărui invocare se face cu disperare. Verbul care deschide discursul liric, „Dormeau”, induce ideea de
somn, epitetul ornant „adânc” dând sugestia unui somn profund, abia lexemul „sicriele”, definind
elementul căruia îi este atribuită această stare, conturând ideea morţii. Sintagma „sicriele de plumb”,
ştiindu-se în ce context este un sicriu de plumb, punctează astfel un spaţiu din care este imposibilă ieşirea.
Nu numai capacitatea de evadare este anulată, ci şi natura în aspectul ei estetic, florile fiind şi ele „de
plumb”, conturându-se astfel o realitate închisă, apăsătore, sepulcrală: „funerar vestmânt”. Primul emistih
al celui de-al treilea vers „stam singur în cavou” ajută la descifrarea simbolurilor: eul poetic, chiar dacă va
reuşi să evadeze din trupul lui, simbolizat de „sicriu”, nu va nimeri decât într-un alt spaţiu închis,
„cavoul”, simbol al lumii ostile în care mediul înconjurător a căpătat greutatea apăsătoare a plumbului.
Aceste imagini vizuale statice sunt completate de una auditivă, „şi era vânt ....”, care ar fi fost în măsură
să anime realitatea, dar vântul, singurul element care sugerează mişcarea, produce efecte reci, ale morţii,
sugestia fiind amplificată în versul ultim „şi scârţâiau coroanele de plumb”, coroana, fiind un element ce
presupune un sistem de gândire, raţiunea este şi ea anulată. Se observă astfel că atât elementele decorului
funerar, cât şi cele ale naturii primordiale produc disonanţa materiei şi sunt sugestii ale „sfârşitului
continuu”- Ion Caraion, bacovian: natură este încremenită, trupul poetului şi gândirea la fel, inclusiv
moartea pare a fi turnată în plumb, realitatea fiind astfel reificată, redusă exclusiv la stadiul de materie,
trăsătură tipic bacoviană. Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia
afectivităţii: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb şi-am început să-l strig -”, versurile
fiind un reflex al substratului antropologic și construind un plan al sentimentelor degradate, aplatizate.
Lexemul „întors” constituie misterul poeziei şi vizează o idee teoretizată de Lucian Blaga, conform căreia
„a fi întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte”. Eul liric îşi contemplă sentimentul şi se autocontemplă ca
un spectator în lumea ostilă în care nimeni nu poate trăi: „Stam singur lângă mort”, realitatea dură, tristă,
lipsită de posibilitatea înălţării fiind coroborată şi la nivel tactil „şi era frig....”, Nicolae Manolescu chiar
afirmând că „poetul se priveşte din afară şi pe sine, ca pe un obiect”, în opera bacoviană totul fiind
reificat, inclusiv fiinţa. Clauzula „Şi-i atârnau aripile de plumb”, prin simbolul inedit reuşeşte să
completeze statutul de „ars poetica”: „aripa” are ca sem dominant ideea de înălţare, de zbor. Dacă la
Eminescu totul este ascensiune şi propensiune astrală, la acest „bijutier al plumbului” – Ion Caraion totul
va fi regresiune şi propensiune telurică, aripile fiind „de plumb”, zborul fiind şi el reificat şi ca atare,
imposibil, starea tipic bacoviană fiind aceea de „a avea plumb în aripi”. Bacovia „fixează astfel definitiv
imaginea poetului ca un Icar crucificat”- N. Manolescu.

Tot acest univers ideatic sau „verse instance” cum îl numea E.A.Poe, va fi susţinut printr-o serie
imagistică deosebită. Tabloul este astfel conturat de imagini vizuale „Dormeau adânc sicriele de plumb”,
auditive „şi era vânt”, „şi scârţâiau coroanele de plumb” şi tactile „şi era frig”. La baza acestor imagini stă
o textură stilistică variată, evidenţiată la toate nivelurile textului poetic. Astfel, ideile sunt potenţate la
nivelul metasememelor, adică al figurilor de sens, prin transferuri semantice ale epitetului cromatic şi
metaforic „de plumb”, validat la nivelul metalogismelor, adică al figurilor de gândire, ca simbol: epitetul
metaforic „de plumb”, simbolul central al poeziei invadează toate reperele existenţiale: florile, sicriele,
coroanele, amorul, aripile, reificând atât natura „flori de plumb”, cât şi sentimentul „amor de plumb”, ele
circumscriind imaginea încremenită a unei realităţi ostile vieţii poetului, inducând prezenţa unei priviri
lucide care observă acest spaţiu sepulcral. Imaginarul poetic simbolist se realizează astfel în jurul
cuvintelor-cheie: „plumb”, „cavou”, „singur”, cu diversele lor conotaţii. Rolul poetului simbolist este
acela „de a percepe analogiile, corespondenţele”- Baudelaire.

Cromatica bacoviană este şi ea inedită şi e construită pe negarea signaleticii romantice:

„culoarea devine nu numai persistentă şi obsesivă, dar de o mare materialitate, ca la expresionişti.
Violetul, negrul, albul, rozul invadează lucrurile ca nişte prezenţe fizice, erodează peisajele sau le pătează
şi aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate”- Nicolae Manolescu. Culorile bacoviene sunt
concentrate, ele devin strigăte ale sufletului şi trăirii, beneficiind de corespondenţă în planul
sentimentelor, dar şi al instrumentelor, fiind astfel sugerată muzicalitatea interioară, în cazul acestei
poezii fiind folosită tehnica grisală, culoarea care invadează fiind griul, acesta sugerând monotonia şi
moartea, având în planul corespondenţei muzicale sunetul produs de vioară şi clavir. Paleta cromatică este
întregită datorită mărturisirii poetului conform căreia „Plumbul dă precipitat galben. Sufletul ars este
galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.” Această culoare inducând senzaţia de isterie, angoasă şi
culminând şi ea cu moartea.

Apartenența poeziei la simbolism este validată și de stratul fonetic şi prozodic, atent modelat de autorul
căruia nu-i erau deloc străine instrumentalismul și audiția colorată. Organizarea sonoră susține, astfel,
mesajul grav al operei, prin frecvența și dispunerea în text anumitor tipuri de sunete. Astfel, u apare de 16
ori (fie ca vocală, fie ca semivocală), surdinizând planul sonor al versurilor şi creând, împreună cu vocala
f, impresia de închidere. Linia melodică “atonă" a poeziei este asigurată de stridențele vocalei i („strig",
„frig"), iar rostirea sumbră. apăsătoare osto facilitată de ritmul iambic, de rima îmbrățişată şi de măsura de
10 silabe.

Concluzionând, grație viziunii deosebite a autorului și modului magistral de abordare a temei, „primul
poet care a coborât în infern” - Nicolae Manolescu, prin imaginile de coşmar conturate în poezie a
transferat acest spaţiu tenebros în literatură, opera lui ilustrând expresia unui „sfârşit continuu”- Ion
Caraion, fiind primul poet care a văzut lumea cu ochi de plumb. Această poezie ilustrează cu succes
viziunea despre lume a autorului, aceasta fiind una pesimistă, indusă de anumite elemente de substrat
antropologic, viziune generată de această poziţie ingrată a poetului însingurat, marginalizat de societate,
incapabil să se înalţe din cauza unei societăţi incomprehensibile, poezia constituindu-se astfel în mod
indirect într-o artă poetică.