PLUMB

                            de George Bacovia

Eseu

Simbolist decadent al secolului al XX-lea, George Bacovia surprinde prin dizarmonie si ruptura,
prin accentul pus pe o singura coarda. Poetul nu mai este preocupat de imaginea “frumoasa”,
expresivitatea textului bacovian avandu-si sursa tocmai in muzicalitatea disonanta. Bacovia debuteaza in
revista “Literatorul”, condusa de Alexandru Macedonski, teoretician al simbolismului romanesc.
Ars poetica “Plumb”, publicata in 1916 in fruntea volumului de debut omonim, este considerata
sinteza universului poetic bacovian, ilustrand, in viziunea lui Eugen Lovinescu, “atmosfera de
coplesitoare dezolare” si tematizand “obsesia mortii si a neantului”. Prabusirea interioara, singuratatea
apasatoare, monotonia exasperanta si fascinatia mortuara resimtite in poezie contureaza oglinda
expresiva tipic bacoviana a ideii de continua prabusire, de declin al “spiritului retras in fiziologic”.
(Serban Cioculescu)
Textul poetic apartine simbolismului, curent literar aristic aparut in Franta la sfarsitului secolului
al XIX-lea, care a marcat inceputul modernitatii artistice. Folosirea simbolurilor, corespondentele
stabilite intre materie si spirit si puternica angoasa existentiala ca sentiment dominant incadreaza
intreaga opera intr-un dramatism al trairii tipic liricii simboliste. Astfel, simbolurile recurente “plumb”,
“cavou”, precum si corespondentele stabilite intre starea de spirit a instatentei lirice si cromatica
spatului poetic, definita de galbenul precipitatului de plumb, confera ambiguitate prin plurivalenta
semnificatiilor si indeamna la explorarea subconstientului.
Sintetizand trasaturile definitorii ale viziunii artistice bacoviene, “Plumb” incorporeaza un
imaginar subiectiv cu o atmosfera caracteristica, infatisand o arta poetica sub formula bacoviana in
contextul liricii romanesti, in care transpare crezul artistic despre creatie si misiunea poetului.
Tema elegiei este moartea inteleasa sub forma unei triple drame: cea existentiala prin meditatia
obsesiva si continua asupra degradarii fiintei umane, cea poetica, in care poetul, asemenea lui Icar,
raspunde chemarii teluricului, “aripele de plumb” incapabile de zbor prabusindu-se in jos, si drama
erotica, sustinuta de primul vers al celei de-a doua strofe a poeziei: “Dormea intors amorul meu de
plumb”.
Titlul operei este un simbolul “plumb”, metal greu ale carui trasaturi fizice creaza corespondete
cu starile sufletesti exprimate in poezie. Metalul sugereaza plictisul, angoasa, monotonia si uratul
universului bacovian, in vreme ce toxicitatea acestuia si folosinta sa la sigilarea sicrielor indica tema
poeziei, moartea. Sigiliul de plumb nu permite redeschidere, fapt ce duce cu gandul la izolarea totala si
definitiva a poetului de lumea exterioara. Maleabilitatea metalului sugereaza dezorientare si labilitate
psihica. La nivel fonetic, sonoritatea surda a cuvantului “plumb” constituit din patru consoane si o
singura vocala evoca inchiderea definitiva a spatiului existential. Consoanele “p” si “b”,asezate simetric,
incadreaza cuvantul, conferandu-i o tonalitate grea, apasatoare, iar sonata “m” da impresia de cantec de
moarte, premergator somnului si mortii.
Monologul tragic, lipsit de speranta suprinde pe parcursul discursului poetic doua planuri ale
existentei: cel exterior, obiectiv, ilustrat in prima strofa prin simbolurile “cimitir”, “cavou”, “coroanele de
plumb”, “funerar vesmant” si cel interior, subiectiv, surprins in ce de-a doua strofa, evocand disperare,
nevroza, deprimare, dezolare.
Structura succinta a textului poetic, alcatuit din doua strofe cu un minim de imagini aparent
stereotipe genereaza impresia de lirism criptic. Modernitatea operei bacoviene este sprijinita de
perspectivele lui Hugo Friedrich in lucrarea sa, “Structura liricii moderne”: “exprimarea eliptica” si
“polivalenta semantica” se remarca prin trasaturile modernitatii lirice.
 Strofa intai contureaza spatiul poetic inchis, sufocant, apasator, simbol pentru societate,
propriul suflet, viata poetului si destinul uman, rezultand in iminenta mortii. Versul “Stam singur in
cavou” inspira soltitudine, claustrare, iar scartaitul vantului (“scartaiau”, “era vant”)  impregneaza o
pustietate sufleteasca inconfortabila ce provoaca nevroza, spleen. Repetarea simetrica a simbolului
“plumb” la sfarsitul primului si ultimului vers al primei strofe confera, de asemenea, o senzatie claustra,
insistand asupra existentei mohorate, lipsita de posibilitatea inaltarii, apasarea sufleteasca obositoare,
stresanta, sufocanta. Lumea  obiectuala este preponderent citadina, artificiala; simbol al frumusetii, al
nemuririi, florile, sunt si ele invelite in greutatea plumbului (“flori de plumb”). Vantul este singurul
element care ofera dinamism atmosferei, insa intr-o maniera rece, lipsita de viata (“si era vant”).
Verbul la imperfect “dormeau” (“Dormeau adanc sicriele de plumb”) evoca continuitatea starii
de somn, sprijinita de epitetul verbului “adanc” care sugereaza profunzimea somnului mortii. Verbul la
persoana I “Stam singur in cavou...si era vant…” ilustreaza autovizualizarea poetului in situatia ostila
prezentata, imperfectul inducand ideea continuitatii starii de singuratate. “Coroanele de plumb”, simbol
al sistemului de valori, creeaza impreuna cu imaginea auditiva “scartaiau” un discomfort atat la nivel
vizual, cat si auditiv.
Strofa a doua pune in lumina spatiul poetic interior, focusandu-se pe ideea de iubire neimplinita,
moarta (“Dormea intors amorul meu de plumb”) si pe recurenta senzatie de pustietate sufleteasca
exprimata prin repetitia afirmatiei “Stam singur”. Epitetul “intors” al primului vers vizeaza ideea
teoretizata de Lucian Blaga, conform careia “a fi intors inseamna a fi cu fata spre moarte.” 
Poetul se autovizualizeaza in imaginea ostila descrisa, se priveste din afara si pe sine, ca pe un
obiect. Alaturi de disconfortul deja creat la nivel vizual si auditiv, poetul introduce o noua senzatie de
neplagere: “era frig”. Verbul “atarnau” (“Si-i atarnau aripele de plumb”) sugereaza coborarea,
apropierea de pamant, greutatea, decadenta. Daca la romantici “aripile” erau un simbol al zborului, al
elevatiei, aici epitetul “de plumb” anuleza orice posibilitate de evadare, punctand ideea zborului in jos;
poetul este, asadar, un Icar crucificat, evidentiind drama poetica a liricii bacoviene.
La nivel prozodic, poezia seamana cu tanguirea unui suflet apasat. Muzicalitatea versurilor este
ilustrata de rima imbratisata in cuvinte terminate in consoane (“plumb”/”vesmant”, “vant”/”plumb”), de
verbele la imperfect (“dormea”, ”stam”), si cele cu sonoritate stridenta, onomatopeica (“scartaiau”,
“vant”, “strig”). Masura fixa este de zece silabe, iar ritmul iambic da tonul elegiac al poeziei; prin
repetitia obsedanta a cuvantului cheie, poezia devine o elegie asemanatoare bocetelor populare.
Bacovia picteaza in tonuri de galben ale precipitatului de plumb oglinda sufletului degradat al
omului lipsit de nadejde, cuprins de angoasa existentiala care il consuma continuu, fara sa-i ofere macar
pacea mortii: “Temperamentului meu ii convine aceasta culoare (...) Plumbul ars e galben. Sufletul meu
e galben”, spune poetul. Sufletul sau ars este blocat intr-un purgatoriu pe pamant fara cale de evadare
al cavoului de plumb, intr-o existenta unde viata este fara de spirit si spiritul fara de viata.