Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în Franța, în a

doua jumătate a secolului al XIX lea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a
formalismului parnasian, promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Și-a
creat o individualitate proprie prin lansarea a două deziderate principale: folosirea
simbolului și percepția sinestezică asupra universului. Promovează o nouă viziune
asupra poeziei, considerată arta de a simți, fundamentată pe imagini artistice, ca
mijloc de exprimare a corespondențelor între elementele universului, prin sugestie.
Simbolul admite o multitudine de sensuri, specific fiind cel plurivoc, la descoperirea
cărora cititorul colaborează cu poetul. Alte particularități ale liricii simboliste sunt:
crearea stării de spleen, muzicalitatea interioară a versurilor, deschiderea față de
inovațiile formale, utilizarea sineteziei.
George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al
acestui curent literar din literatura română. Poet interbelic, apreciat pentru
originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism exacerbat cu care trăiește, claustrarea
într-un mediu ostil și spaima de moarte, creează o lirică a tristeții ireparabile.
Poezia a apărut în volumul cu același titlu în 1916. A fost scrisă în urma vizitei pe
care poetul a făcut-o la cavoul familiei Sturdza din Bacău, cu prilejul înmormântării
unei [Link] a fost profund impresionat de sicriele masive de plumb, de atmosfera
apăsătoare din cavou.
Creație de factură simbolistă, această operă lirică este o artă poetică, în care se
dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui
în univers, într-un limbaj literar distinct.
Tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră,
îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două
experiențe capitale ale existenței umane: iubirea și moartea.
Imaginarul poetic bacovian se concentrează asupra semnelor morții, sugerate prin
simboluri specifice de-a lungul întregii sale creații. Procedeele simboliste prin care se
conturează atmosfera generală a poeziei sunt: folosirea simbolului, simetria, sugestia,
muzicalitatea versurilor, cromatica, percepția sinestezică a universului.
Laitmotivul poeziei, titlul Plumb, simbol recurent, repetat de 6 ori simetric, ceea
ce conferă muzicalitate textului, exprimă corespondența dntre dintre un element al
naturii și stările sufletești exprimate liric, accentuând starea deprimantă a eului. În
sens denotativ, plumbul este un element chimic, un metal moale, greu, de culoare
cenușie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează cromatic apăsarea,
monotonia, dezorientarea, claustrarea, angoasa.
Cele două strofe corespund celor două planuri: planul exterior realizat prin
prezentarea cavoului și planul interior care dezvăluie sentimentul iubirii. Atmosfera
acestui discurs liric este tulburătoare prin simpla prezentare a unei realități: cavoul în
care plutește imaginea morții.
Subiectivitatea lirismului este evidență prin integrarea mărcilor gramaticale ale
prezenței eului liric: verbele stam și am ănceput și adjectivul posesiv meu.
Întâlnim în text două cuvinte cheie, care dau sens întregii poezii, Primul cuvânt
este plumb, care constituie și titlul poeziei. Este un metal greu care sugerează o
apăsare sufletească.
În prima strofă este epitet metaforă pe lângă substantivele sicrie, flori,
[Link] cuvânt evidențiază starea sufletească depresivă a poetului generată de

1
izolarea sa într-un mediu [Link] poate simboliza și ideea căderii în neant, a
prăbușirii morale, a crizei existențiale care l-a stăpânit pe poet între anii 1900-1903.
Cel de-al doilea cuvânt cheie este cavou. Referindu-se la lirica bacoviană, Vasile
Fanache afirma geometria textului bacovian descrie o rotire în descreștere și cădere,
sugestie a iminentului crepuscul.În poezia Plumb această rotire s-a închis într-un
punct cavou, simbol al unui labirint fără ieșire sau cu ieșire în moarte. Cavoul
sugerează atmosfera grea în care trăia poetul, casa întunecoasă, orașul sau de ce nu
propriul trup în care sălășluia un suflet de plumb.
Prima strofă surprinde un spațiu înspăimântător, lipsit de viață, mineralizat:
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.
Spaima este amplificată de apariția sonurilor: vântul și scârțâitul coroanei.
Vântul este aerul morților și sugerează golul existenț[Link] Bachelard afirma : “a
auzi este mai dramatic decât a vedea”, vântul sugerează o spaimă sonoră, tocmai
pentru că scapă vederii, la fel și scîrțâitul coroanelor.
Cea de-a doua strofă dezvăluie spațiul interior prin apariția iubirii, de fapt poezia
este un cântec despre o dragoste pierdută:
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.
Lirismul se interiorizează, aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul
tragismului. Amorul doarme întors, sintama amintește de conceptul lui Blaga
întoarcere spre apus, care înseamnă moarte. Singura manifestare a vieții în această
ambianță dominată de moarte este strigătul [Link] strigăt recheamă amorul
repetând experiența lui Euridice. La fel ca și miticul erou, poetul eșuează, astfel încât
nici iubirea nu-l mai poate salva din criza existențială, el rămânând în continuare
singur, izolat de [Link]ătul de invocare a celui decedat își are originea în credința
populară, unde marchează în mod dual durerea sfâșietoare, dar și speranța unei
reveniri, în filozofia creștină, cuvântul are valențe demiurgice, ca și logosul dint-i,
fundamentând întreg [Link] morții este însă ireversibil, fapt sugerat de
o nouă percepție tacticlă era frig, care amplifică obsesia sfârșitului.
În ultimul vers, prin aripile de plumb se sugerează un zbor în jos, Constantin
Noica afirma : tot spectacolul lumii apare uneori ca o cădere, evidențiind lipsa
speranței.
Eul liric creionează un univers trist, apăsător, deprimant, a cărui artă poetică,
poezia Plumb, îl reprezintă pe deplin, constituindu-se ca un crez existențial original.