,, Plumb”

de George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al 19-
lea, fiind o reacție împotriva mișcărilor literare precum naturalismul, romantismul
retoric sau parnasiamismul. Descris de Theodore Gautiere ca fiind o ,, artă pentru
artă”, aceasta se caracterizează prin muzicalitatea versurilor, respectiv alte principii
estetice cum ar fi cultivarea simbolului și a sugestiei pentru a media cunoașterea pe
calea analogiei, astfel încât lumea obiectivă devine o proiecție a celei subiective,
percepția sinestezică a realității și conexiunea naturii cu diferite stări sufletești ale
eului poetic.
Un reprezentant al simbolismului în literatura română este George Bacovia,
fiind definit de Nicolae Manolescu în ,, Metamorfozele poeziei”, ca fiind ,, punctul
cel mai înalt al simbolismului românesc”.
Titlul poeziei este alcătuit din substantivul comun, nearticulat ,, plumb” care
ocupă poziția 82 în tabelul lui Mendeleev. Prin compoziție, plumbul reprezintă
duritatea, iar prin culoare simbolizează doliul, apăsarea, instabilitatea psihică și
imposibilitatea evadării, accentuând ideea maladivului ,, plumbul ars dă precipitat
galben, sufletul ars e galben, galben este culoarea sufletului meu”. Din punct de
vedere fonetic, cuvântul-titlu este format din patru consoane „grele” care închid
vocala „u”. Este sugerată astfel, ideea de univers închis, de cădere grea, fără ecou, în
care ființa se simte captivă definitiv la o existență solitară. Din punct de vedere
morfologic, cuvântul-titlu este alcătuit dintr-un substantiv comun, nearticulat.

Poezia „Plumb” fructifică o tematică în conformitate cu imaginarul simbolist,

în varianta sa decadentă: moartea, iubirea și condiția artistului într-o lume lipsită de
aspirații și artificială. Tema morții este surprinsă încă din incipitul discursului poetic,
unde verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul „adânc”, sugerează ideea unui
somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu moartea. În viziunea eului
decadent, moartea nu mai este percepută, la fel ca la romantici, un univers
compensatoriu, o formă de salvare a ființei. Bacovia anunță „ruptura de utopia
romantică”, în sensul în care, pentru el, viața și moartea devin sinonime.
Motivele literare cu valoare de simbol aparțin câmpului semantic al morții și
susțin tema poeziei: ,, plumb”, ,,cimitirul”, ,, sicriele”, ,, cavoul”, ,, somnul”, ,,
vântul” și ,, frigul”. Ele configurează decorul funerar și se asociază cu stări sufletești
specifice poeziei simboliste: singurătatea, izolarea, spaima de moarte, angoasa,
spleenul,tragicul existențial, disperarea, inadaptarea și senzația de pustietate
sufletească sugerată de laitmotivul ,, stăm singur”.
Poezia este alcătuită din două catrene construite pe baza lexicului „plumb” care
este reluat în șase din cele opt versuri ale textului poetic. Realizate prin paralelism,
cele două strofe, secvențe poetice corespund celor două planuri de realități: realitatea
exterioară, obiectivă, simbolizată de „cimitir” și de „cavou” și realitatea interioară,
subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii „amorul meu de plumb”, a cărui
invocare se face cu disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.
 Incipitul discursului liric conotează alegoria somn- moarte prin intermediul
verbului ,, dormeau”, timpul imperfect, durativ sugerând ideea unui sfârși continuu,
potențat prin epitetul adverbial ,, adânc” ( Mircea Eliade: ,, somnul este o întoarcere
la starea paradisiacă a creației fără conștiință”). Totodată imaginea tanatică inițială
este amplificată prin enumerația ,, sicriele de plumb/ Și florile de plumb și funerar
veșmânt”, asociată motivului cimitirului, semnificând moartea inexorabilă și creând o
atmosferă apăsătoare, orientând tensiunea semnificațiilor spre registrul CEVA
Primele două versuri conturează imaginea macrocosmosului, iar următoarele
figurează dimensiunea microcosmosului între cele două planuri realizându-se, în
spiritul esteticii simboliste, o corespondență. Astfel, perspectiva se interiorizează,
începând cu cel de-al treilea vers, prin trecerea de la persoana a 3 a la persoana 1, în
prim planul semnificațiilor articulându-se motivul solitudinii eului: ,, Stam singur”.
De asemenea, George Bacovia mărturisește: ,, cred că omul s-a născut să fie singur”.
Metafora ,, cavoului” circumscrie ideea poetică a încătușării sinelui sub
incidența morții incurabile, amintind de versul lui Baudelaire: ,, Sufletul meu este un
mormânt”.
,, Vântul” tulbură inerția primei secvențe poetice, culminând în finalul primului
catren cu o sugestie auditivă dizarmonică, în acord cu tensiunea lăuntrică sugerată la
nivelul metagrafelor prin prezența punctelor de suspensie: ,, Și scârțâiau coroanele de
plumb”.
Al doilea catren realizează, în raport cu primul, o simetrie a semnificațiilor,
accentuând astfel sugestia captivității sinelui, o structură a închiderii și a tăcerii.
Primul vers -- ,, Dormea întors amorul meu de plumb” – reinterează imaginea morții,
iubirea devenind ea însăși o formă a extincției totale, o categorie a golului, a
sfârșitului, care se înscrie într-o atmosferă ternă, cenușie, obsesia neantului.
,, Strigătul” conotează înstrăinarea sinelui -- ,, lângă mort” --, iar verbul la
perfect compus ,, am început” exprimă ideea unei prăbușiri irevocabile, amplificate
prin metafora solitudinii, -- ,, stam singur”-- și a ,, frigului” cosmic.
Ultimul vers conține metafora ,, aripi de plumb”, ce surprinde, prin asociere cu
verbul la imperfect ,, atârnau”, un zbor frânt sub incidența morții.

: ,,”