,,Joc secund” de Ion Barbu

,,Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe resfirate ce-în sbor invers le pierzi
Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.”

Modernismul reprezintă un curent în arta și literatura secolului al XX-lea, caracterizat

prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație, astfel, înglobând mai
multe direcții artistice inovatoare, precum expresionismul, dadaismul, futurismul, cubismul
etc., având următoarele trăsături: ambiguitatea limbajului, preocuparea pentru o poezie a
cunoașterii, devenită o modalitate de contemplare a lumii, predominanța funcției simbolice a
limbajului, cultivarea fragmentarismul, folosirea unei sintaxe eliptice și contorsionate,
existența unor atitudini indiferente ale poeților moderniști față de gustul publicului comun.
Abordată dintr-o anumită perspectivă, opera lui Ion Barbu poate fi descrisă ca un
sistem riguros de dispunere a textelor în trei cicluri: parnasian, baladic-oriental și ermetic.
Acesta din urmă include nouă poezii, ce vor reprezenta trepte ale inițierii spirituale, fiind
elaborate într-un limbaj foarte dens, în care sensurile se închid lectorului neinițiat, solicitând
gândirea. Mai mult decât o sărbătoare sufletească, lirica barbiană poate fi considerată o
sărbătoare a minții.
Textul ,,Din ceas dedus…”, cunoscut sub titulatura convențională ,,Joc secund”
(deoarece autorul l-a lăsat neintitulat, în încercarea de a evita acest prim prag de semnificație)
deschide volumul omonim al lui Ion Barbu, publicat în 1930 și are valoarea unei arte poetice,
deoarece exprimă concepția referitoare la creație și la rolul creatorului în univers. Trebuie
precizat faptul că arta poetică barbiană mizează pe imagini poetice inedite și pe un limbaj
lapidar, textul fiind unic între artele poetice românești prin densitatea simbolurilor care trimit
și către alte domenii ale gândirii: matematică, filosofie sau astronomie.
Tema poeziei este creația, iar Tudor Vianu a încadrat-o în tematica mitului oglinzii,
deoarece arta prespune reflectare, ieșire din lumea experiențelor imediate și intrare într-o
suprarealitate ideală.
Titlul reprezintă o definiție metaforică pentru creație, pentru opera literară pusă sub
semnul ludicului, al adâncului, al absolutului. Creația se naște în atemporalitate, este ruptă din
contingent, ,,dedus”, tinde spre azurul mântuit pe care îl atinge prin reflectare în oglindă.
Jocul secund se detașează de cel prim, cel al realului și ia naștere în ape, mai pur, lipsit de
orice element al banalului.
La nivelul structurii externe, se evidențiază o arhitectură bazată pe o logică strict
personală, poezia conținând două strofe de tip catren, prima delimitând o definire ermetică a
poeziei, iar cea de-a doua, exprimând condiția poetului în univers.
Definind creația, Barbu combină o serie de simboluri. Pentru el, creația este
extrasă ,,Din ceas” (ceasul fiind un simbol al timpului individual), plasându-se, astfel, în
spațiul eternității. Totodată, este o deducție, deci nu e o reprezentare fidelă a realității, ci o
sublimare a ei, printr-un proces reflexiv. Strucura ,,adâncul acestei calme creste” este o
metaforă oximoronică, ce însumează un plus și un minus infinit, ca semnificație a absolutului.
Un alt simbol folosit de Barbu este cel al oglinzii. Poezia nu este o recreare a realității, ci o
reflectare a acesteia, o răsfrângere a unui ,,mântuit azur”. Surprinsă ca proces, creația poate
coopta și realitatea refuzată artistic (urâtul), dar aceasta se va transfigura în domeniul
artisticului (,,înecarea cirezilor agreste”) și va deveni ,,un joc secund, mai pur”. Jocul
presupune respectarea unor reguli, a unor principii, evidențiindu-se, astfel, un univers total
diferit de cel real, pe care încearcă să-l compenseze. Epitetul ,,joc secund” presupune
existența unui joc prim. Se poate deduce că jocul prim este cel al creației universului,
deoarece Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, astfel și creația poetică este tot un fel de
creație a unei noi lumi, cu reguli proprii. Acest al doilea joc este purificat, pentru că vizează
domeniul pur al artei.
Strofa a II-a reia printr-o metaforă definirea creației, văzută acum ca ,,Nadir latent!”,
adică o potențială răsfrângere a absolutului, dar se concentrează asupra surprinderii rolului
creatorului în univers. În viziunea lui Barbu, poetul este cel care ,,ridică însumarea/ De harfe
resfirate”. Pentru autor, universul este compus dintr-o răsfirare de armonii (harfa este un
simbol muzical), iar creatorul, prin opera sa, trebuie să adune aceste armonii pierdute ale
lumii. Creația este văzută, în egală măsură, ca înălțare a spiritului, așadar, o modificare a
sensului acesteia ar conduce la pierderea armoniei și de aceea ,,zborul invers” nu este posibil.
Ipostaza creativă pe care o surprinde Barbu este cea orfică, poetul fiind cel care ,,cântec
istovește”, dar un cântec ,,ascuns”, comparabil cu marea, atunci când plimbă ,,meduzele”
sub ,,clopotele verzi”. Comparația susține ideea că orice creație poetică metamorfozează
realitatea, așa cum transparența aparentă a meduzelor păstrează și modifică, în același timp,
limpezimea mării.
Ermetismul presupune o încifrare maximă a sensurilor textului, iar acest aspect este
obținut de Ion Barbu prin mai multe modalități, evidențiate la nivelul limbajului artistic,
astfel, se observă elidarea verbului cu valoare predicativă în prima strofă, dar și ambiguitatea
maximă obținută prin folosirea unor neologisme, precum: ,,agreste”, ,,Nadir”, alături de
termeni din registrul matematic, precum însumarea, grupurile, dedus, invers.
Nivelul prozodic definitivează textul și oferă un efect cantabil prin măsura de 13-14
silabe, rima încrucișată și ritmul parțial iambic.
În concluzie, poezia ,,Joc secund” rămâne o artă poetica veritabilă a modernismului
românesc, o sărbătoare a intelectului, o provocare lansată cititorilor de a dubla efortul creativ
cu cel interpretativ.