Joc secund

de Ion Barbu

Opera lui Ion Barbu se imparte in trei etape: parnasiana, baladica-orientala si

ermetica. Prima etapă este cea "parnasiană", a versurilor publicate între 1919 - 1920 în
„Sburătorul” : Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Eleusinii, Panteism,
Arca, Pytagora, Râul, Umanizare. Scurte şi riguroase ca formă - câteva sunt sonete,
poeziile propun un univers tematic restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme
ale geologicului şi ale florei , evocă zeităţi mitologice sau surprinde procese de
conştiinţă, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplaţiei abstracte
în favoarea voinţei de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanţă cu ritmurile vii ale
naturii.
Etapa baladica-orientala indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii :
După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea
la Isarlâk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în „Viaţa românească”
şi „Contimporanul” lui Ion Vinea. Evocă o lume pitorească, de inspiraţie autohtonă sau
balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepţională este acum
sugestia picturală, expresia proaspătă şi pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al
cuvântului , nu numai al ideii şi viziunii. Descripţia însă nu există exclusiv pictural, ci
fixează o atmosferă adecvată.
Ultima etapă a poeziei lui Ion Barbu este una de încifrare a semnificaţiilor, numită
din această cauză etapa ermetică. Initial, a existat un moment de tranziţie, reprezentat de
Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 -
1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive
cât şi prin cele narative, care fac poezia mai uşor de descifrat.
Poezia lui Barbu se axeaza pe modelul platonician. In dialogul Timaios, Platon
afirma ca exista cinci poliedre regulate: tetraedru, octaedru, icosaedru, dodicoedru si
cubul, care poate fi realizat cu ajutorul unor triunghiuri simple, circumscrise intr-o sfera
ce atinge toate varfurile. Aceasta afirmatie a avut un impact puternic intrucat s-a
postulat ideea existentei unor forme cosmice, divine, confirmata de stiinta moderna,
prin studii de cristalografie, ce au dezavluit ca orice sistem este guvernat de asezarea
atomilor in anumite pozitii bine stabilite. Barbu si-a imaginat existenta umana ca un sir
evolutiv al cristalelor perfecte, pornind de la cub pana la dodicoedrul cu douasprezece
forme perfecte. Din interviul matematic, si poetii pot intelege taina procedeului de
epuizare a calitatilor unei figuri generoase si libera constructiei transcendentei. Tudor
Vianu afirma, referindu-se la opera lui Ion Barbu: „Arta ar fi deci o rasfrangere la
puterea a doua a realitatii. Aceasta este si conceptia pe care si-o insuseste poetul
nostru cand isi propune sa evoce lumea reflectata in oglinda, caci cel ce priveste
icoanele ei inregistreaza imaginile unor imagini.”

1
 Treptele evolutiei umane sunt corelate anumitor entitati. Pragul cel mai de jos al
existentei este moartea, asociata de poet cu pamantul, motiv intalnit si in Riga Crypto si
lapona Enigel , prin locul umed din mediul terestru, cu rol thanatic. Elementele
peisajului constau, de obicei, in rape, haul, echivalente cu elementele arhitecturale,
cavou sau temnita. Fiintei mitice ii sunt asociati diavoli, strigoi, iar starea psihica, a
plansului, induce culoarea neagra a atmosferei descrise.
Pornind de la cele cinci trepte reprezentate de planetele cunoscute in Antichitate, se
realizeaza un sistem cosmologic, identificat si in Ritmuri pentru nunti universale si in
Riga Crypto si lapona Enigel : Pamantul ca treapta a pieirii, Luna-
simbol al initierii, Venus-treapta senzoriala, Mercur-initierea intelectuala, Soarele-
Absolutul, Saturn cu inelul sau-nunta cosmica, Neptun-zeul marii, asociat cu Pamantul
si cu pierirea si Uranus-cerul, corelat cu Soarele. Se remarca, de asemenea, un sistem
cromatic complex, fiecare culoare avand o proiectie in planul senzitiv uman: negru-
moartea, albul-initierea (lapona Enigel vine din spatiul alb), rosu-senzorialul, albastru-
ratiunea, verdele-nuanta cosmica, galbenul-Absolutul. Soarele, definit ca „greu taler
scump cu margini verzi de aur”, face trecerea dintre albul cosmic, galbenul de aur solar
si verdele cosmic.
Joc secund este poezia care deschide si da titlul ciclului ermetic al operei lui Ion
Barbu. Ea separa cele doua planuri: lumea reala si cea fictionala, a universului poetic.
Oglinda-„Intrata prin oglinda in mantuit azur” creeaza o imagine virtuala, inversa si
simetrica. Absolutul terestru, creasta, este proiectat in planul poetic prin opusul sensului
ascendent-adancul („Din ceas, dedus adancul acestei calme creste”), universul poetic
reflectandu-se in interioritatea eului liric, astfel incat, odata cu inaltimea crestei, se
accentueaza si adancimile celui care contempla. Poezia se sustrage timpului, duratei,
fiind atemporala.
Tema poeziei exprimă, în principal, ideea lumii purificate prin reflectarea în
oglindă, ideea autocunoaşterii şi ideea actului intelectual ca afectivitate lirică.
Strctural
Poezia este structurată în două catrene, în care Barbu defineşte o lume de esenţe
ideale, prin detaşarea totală de real. În concepţia lui Barbu, ea este un joc al esteticului
pur, idee exprimată concis, „nu există un alt poet român care să spună mai mult în mai
puţine cuvinte” (Tudor Vianu). Poezia este structurata pe doua catrene, masura acestora
fiind, alternativ, de 14 si 13 silabe, iar rima incrucisata.
Cele 2 scene semnificative- cele 2 strofe

Creasta este asociata azurului, ca semn al Absolutului, cromatica albastra ce se

reflecta in interioritate dobandind un caracter sacru. Se disociaza perechi de semne cu
semnificatii opuse, conturand cele doua universuri paralele: sus-jos, temporal-
atemporal, general-individual, profan-sacru, real-virtual.

2
 Versul „Taind pe inecarea cirezilor agreste” semnifica inecarea cirezilor din lumea
reala in interioritatea eului liric. Grupurile de apa reprezinta reguli de compozitie foarte
riguroase, ce se refera la numeroase multimi si legi de calcul: „In grupurile apei, un joc
secund, mai pur”.
Afirmatia lui Barbu, „existenta este joc care are caracter sacru si prin oglindirea in
spirit creeaza un joc secund” , reda inversarea planurilor si infatiseaza arta drept o
reflectare de ordin trei in constiinta individuala. Ea poate fi, astfel, un joc tert: lume a
ideilor, a cunoasterii, a reflectiei. Accesul la acest model de existenta este refuzat fiintei
cunoscatoare, cirezile ceresti fiind inecate deoarece nu reprezinta realitatea, nu sunt
identice corpului real, obiectiv.
Spatiul artistic, reprezentat prin sintagma „adancul acestei calme creste”, este
transfigurat prin oglindirea in interioritatea artei, piscul intelectului fiind sugerat de
„calma creasta”. Imaginea sorelui reflectat in apa reda proiecta sinelui si este asociata
rasfrangerii culmii, prin oglindire, in spirit. Sufletul artistului apare, astfel, ca un
receptacol cosmic, prin perceptiile si senzatiile specifice universului, pe care le
asimileaza si le rasfrange in interioritatea sinelui, acest proces purtand numele de „joc
secund”. Reversibilitatea sa consta in faptul ca, dupa asimilare, spiritul se reflecta ca
intelect.
Elementele concrete sunt putine: creasta, azurul, cirezile, acestea semnificand trei
forme diferite de existenta. Albastrul, sugestia cerului, este o iluzie optica datorita
fenomenului de refractie a luminii. Creasta reda existenta minerala, anorganica a
muntilor, iar cirezile care cad pe oglinda apei definesc realitatea biologica. Cele trei
stari de agregare-gazoasa, solida si coloidala- se manifesta pe suprafata apei si se
ineaca in apa matriciala , fiind forme ale genezei cosmosului.
„Nadirul latent” este proiectia, in plan vertical, a zenitului, oferind dimensiunea
interioritatii eului si profunzimea inconstientului, inchinata drumului spre centru. El
invoca motivul semintei, care care poarta in sine o planta latenta, remarcat si in
sintagma „Visul codrului de stejar intr-un sambur de ghinda”, eliptica de predicat
datorita predicatului nominal.
Harfele sugereaza sunetul ce se propaga in unde, insumarea lor fiind perceperea si
captarea sunetelor provenite din spatiul primordial. Este invocat astfel zeul muzicii si al
poeziei, Apolo, poetul asociindu-se cu sincreticul. Zeitatea panteonica reprezinta
intoarcerea „in illo tempore”, necesara pentru descinderea in esenta creatiei. Prin „zbor
invers”, datorita distantarii, informatia si sunetele se sting-„De harfe resfirate ce-n zbor
invers le pierzi”.
Singura metafora concreta este cea a meduzelor. Clopotul, simbol al emisferelor,
este cel care emite vibratii, fiind astfel asociat cu impulsul originar care pune universul
in rezonanta. Totodata, in plan uman, el se concretizeaza prin inima, cea care ofera
impulsul vietii.

3
 Meduza, sublima prin transparenta, intra in paradigma ciupercii, in plan terestru si
este echivalentul boltei ceresti, in plan cosmic, ambele simbolizand universul inchis. Ea
se asociaza elementului ascuns, tainuit, criptic, asemeni modelului uman si se afla in
corelatie cu oul dogmatic, primordial, numit de Barbu „palat de nunta si cavou”.
Meduza este o combinatie intre toxicitate, intepatura lor generand o moarte dureroasa si
frumusete, imbinand astfel moartea cu inefabilul. Marea simbolizeaza universul datorita
freamatului ei, metafora a lumii agitate, relatia meduza-mare axandu-se pe raportul
individual-general. Verdele marii este sinteza dintre alb si galbenul solar, invocand
astfel motivul soarelui.
Jocul secund este astfel structurat incat exista posibilitatea stabilirii de relatii cu
fiecare punct al jocului prim, poezia fiind o recreare a lumii in oglinda. Poetul
desavarseste acest proces prin „insumare”, realizand o forma inchisa, suficienta siesi, in
cadrul careia se manifesta forme incipiente ce pot evolua.
Figurile de stil constau in metafora personificatoare-„mantuit azur”, „nadir latent”,
epitet cromatic-„clopotele verzi”, iar imaginile artistice sunt vizuale-creasta, cirezi,
azur, darfe, marea, meduze, clopote verzi, auditive-„harfe resfirate”, motrice-zbor,
plimba.
Poezia „Joc secund”, model de concizie lirică, capodoperă a creaţiei artistice a lui
Ion Barbu, constituie o profundă artă poetică, atât prin concepţia poetului asupra
rostului şi rolului artei, cât şi prin aceea că este un adevărat cod ce deschide înţelesurile
poetice ale universului liric barbian, cu totul unic în literatura română.
Conceptul de artă poetică exprimă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume şi viaţă a unui autor, despre menirea lui în univers şi despre
misiunea artei sale, într-un limbaj literar care-l particularizează.