1

POEZIE MODERNĂ, ECLECTICĂ, ARTĂ POETICĂ

DIN CEAS, DEDUS...

ION BARBU
-comentariu literar-
Mai mult decât un curent literar, modernismul este o paradigmă culturală, un mod
universal valabil de raportare a sinelui la lume. Orientarea artistică promovează o înnoire a
literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare.
Modernismul artistic este expresia unei crize a individului din a doua jumătate a secolului
XIX, dezvolatată în diverse curente și orientări: simbolismul, expresionismul, curentele
avangardiste. Ion Barbu ilustrează în cadrul acestui curent literar conceptul de poezie
ermetică.
Poet și matematician, remarcabil în ambele domenii, postulând ideea că „există
undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia”, Ion
Barbu imprimă versurilor sale un ermetism constant, condiție esențială a potențării actului
creator, dându-i nenumărate valențe. Poezia lui Ion Barbu a fost acuzată de o insuficientă
transparență, de ermetism, de o abstracțiune extraordinară a ideilor. Tudor Vianu arată că
acest fenomen nu înseamnă o minimalizare a valorii poeziei, pentru că „nu există un alt poet
român care să spună mai mult în cât mai puține cuvinte”.
Definitorie pentru opera barbiană rămâne poezia Din ceas, dedus..., care deschide
volumul Joc secund(1930), o topografie a lumii ideale, esențializate a cuvintelor și a
simbolurilor, într-o structură poetică având o perfecțiune deplină a formelor. Cuvântul „joc”
sugerează „o combinație a fanteziei libere de orice tendință practică” (Tudor Vianu), iar
adjectivul asociat, „secund”, trimite la o lume reală, într-o apă sau oglindă, jocul secund
nefiind altceva decât „reflectarea ideală a cosmosului în conștiință.”(Șerban Cioculescu).
Din ceas, dedus... reprezintă arta poetică cea mai cunoscută a lui Ion Barbu, fiind o
poezie cu caracter programatic, în care autorul își explică resursele propriei creații. În
viziunea sa, un poet trebuie să fie, în egală măsură, un magician și un tehnician al cuvântului,
așadar să stăpânească arta de a crea și să fie conștient de travaliul actului poetic. Poezia este
modernistă prin temă (creația), prin prezența unui limbaj ambiguu, concis, ermetic, dar și prin
absența subiectivității lirice și refuzul confesiunii.
Din punct de vedere structural, poezia se compune din două catrene, organizate în
jurul mitului peșterii, enunțat de Platon, conform căruia realitatea este o copie imperfectă a
lumii ideilor pure; poetul contemplează viziunea filosofică asupra lumii prin găsirea unei căi
spiritule de a purifica, prin artă, prin contingent. Aceasta retrimite, într-o reflectare „secundă”,
idei pure către modelul lor, tinzând către perfecțiunea originară. De asemenea, Din ceas,
dedus... este organizată și în jurul a două metafore-simbol (zenitul-punct de maximă strălucire
solară și nadirul-univers difuz, spațiu artistic al inspirației), dezvăluind un joc al limbajului, o
oglindă ideală a lumii, dar și forme arhetipale sau imaginare.
Încă din prima strofă a operei, poetul tinde spre sfera absolutului, a frumosului, spre
nelimitare spațială și temporală, spre evadarea din cotidian, din lumea obișnuită. Această
sugestie a timpului este redată încă din incipit, „Din ceas, dedus”, indicând timpul
nemăsurabil, etern, misterul, infinitul. Expresia „adâncul calmei creste” este un oximoron care

1
 2
POEZIE MODERNĂ, ECLECTICĂ, ARTĂ POETICĂ

reliefează unirea contrariilor, a adâncului cu înaltul, a lumii banale, comune cu cea ideală sau
apropiată de modelul perfecțiunii. „Jocul secund”, arta, este o reflectare în oglinda imaginației
a lumii comune, imagine care se îndreaptă către cer, spre ideal, către un „mântuit azur”. În
opoziție cu realitatea, creația se situează dincolo de timp și spațiu, „ceasul” fiind „dedus”, și
ancorând-o în spiritualitate. Structurile cu epitet („calme creste”, „cirezi agreste”) subliniază
opțiunea poetului pentru spațiul bucolic, rustic, căci doar în acest topos purificat, nealterat,
realitatea se poate transforma într-o imagine ideală.
A doua strofă definește poezia, imaginată ca un „nadir latent”, implicând antinomia cu
zenitul, punct al strălucirii solare, corespondent al realității. Simbolul nadirului, căruia i se
adaugă un epitet semnificativ, delimitează un spațiu spiritual, al imaginației pure, în care
ideile poetice converg către un univers artistic unic. Poetul are menirea de a transforma
elementele în componente ale realității în imagini artistice, numite metaforic „harfe resfirate”.
El le trimite spre purificare „în zbor invers”, dinspre pământ către cer, ratând uneori
profunzimea semnificațiilor, pierzându-le, dar, în orice caz, trudind la transformarea lor în
„cântec”, fapt care presupune un act istovitor, dar peren. Ermetic și subtil, scăpând
interpretării umane superficiale, „ascuns”, mesajul artistic este comparat cu imaginea
meduzelor, componente palpabile ale universului, dar care tind spre imaterialitate prin
transparența lor înșelătoare, aflate sub „clopotele verzi” și dând farmec inestimabil valurilor
mării.
Din punct de vedere prozodic, remarcăm o cadență liniștită a versurilor, o anume
muzicalitate subliniată prin măsura de 13-14 silabe, rimă încrucișată și ritmul iambic. La nivel
lexical, se observă prezența termenilor abstracți, neologici, familiari matematicianului și
firești în limbajul științific: „dedus”, „însumarea”, „nadir”, „latent”, „creste” etc. Remarcăm
totodată, la nivel stilistic, abundența metaforelor ce justifică oarecum încifrarea textului,
având de-a face mai ales cu epitete metaforice sau în inversiune cu un adânc strat de
semnificații: „ceas dedus”, „calme creste”, „mântuit azur”, „harfe resfirate”, „cântec ascuns”,
„clopote verzi”, „joc secund”, „zbor invers” etc. La acestea se adaugă asonanța („în adâncul
acestei calme creste”), aliterația („harfe resfirate”), comparația(„ascuns cum numai marea”),
precum și folosirea infinitivelor lungi („înecarea”, „însumarea”). Astfel, înțelegerea poeziei
lui Barbu este dificilă din cauza structurii interioare de natură științifică și a conciziei textului
liric, adică „extrema condensare” a stilului său (Tudor Vianu).
Singular în literatura română și inimitabil, descoperitor de noi formule și aspirații
literare, creator al unui univers liric inedit, Ion Barbu rămâne un poet al esențelor, cu un
limbaj încifrat, dar foarte dens și profund. „Poetul s-a ridicat la un ermetism veritabil, bizuit
de simboluri, într-o lirică de mare tensiune.”(George Călinescu)