“Amurg violet”

George Bacovia

Poezia “Amurg violet” face parte din volumul de debut al lui G. Bacovia, volum intitulat
“Plumb”, publicat in 1916, completand un lung sir de texte bacoviene al caror simbol central
devine amurgul , simbol anuntat inca din titlu: “Amurg”, “Amurg de iarna”, “Amurg de toamna”,
“Amurg antic”, “Oh, amurguri…”.

Textul este inspirit dintr-o intamplare inedita din copilaria poetului: descoperind in imprejurimile
casei parintesti o biserica ce-i place foarte mult, copilul Bacovia este inchis, din neatentie, de
catre paracliser, in turnul bisericii, unde petrece singur o noapte.

Substantivul “amurg” din titlu, numeste momentul de gratie al zilei, cand lumina,
agonizand, plateste tribut intunericului.Amurgul , spre deosebire de apus, numeste o stingere
lenta, de durata, o agonie a ultimelor raze de soare, in sens poetic, conotativ, o suferinta careia
moartea amana sa-i puna capat, sau, in termenii lui Ion Caraion, un “sfarsit continuu”.

Epitetul din titlu genereaza o imagine sinestezica, vizual-tactila in acelasi timp, a culorii razelor
soarelui la asfintit si a senzatiei de atingere rece, de infrigurare, care se lasa peste lume, anuntand
ca teme centrale singuratatea si presentimentul mortii, percepute ca un fenomen natural, firesc,
fara nimic agresiv in manifestarea sa. Din aceasta perspectiva, textul de fata contrabalanseaza
viziunea macabra,infricosatoare, asupra mortii, ca o cadere iremediabila in materie,dintr-o poezie
ca “Plumb”,descriind moartea ca o desprindere de materie, urmata de o volatilizare a spiritului si
de o reconfigurare a lui intr-o stare de asteptare, de levitatie , intr-un plan al energiilor subtile.

Cele trei strofe ale poeziei surprind etapele unui ritual funerar, descris intr-un crescendo
diafan: mai intai, doar sugerat, prin iluzia unui cortegiu condus spre linia orizontului de doi
preoti in haine funerare, mai apoi, prin descrierea intregii omeniri, care-i urmeaza, miscandu-se
letargic, ca intr-un vis, iar in cele din urma, o desprindere totala, definitiva, de lumea materiala
(strazi, ziduri, copaci, vegetatie), prin inaltarea spre cer, intr-o dimensiune a spiritelor, a
duhurilor. Cei inca vii astazi, vor deveni “palcuri de strabuni” pentru cei ce se vor plimba pe
stradutele aceluiasi oras, maine, arzând karmic, existențe, în “eterne reîntoarceri”.

Astfel, fiinta umana se stinge cu fiecare clipa traita, avem la dispozitie existente mai lungi sau
mai scurte, in care ne putem imprieteni cu ideea finitudinii noastre in plan material, acceptandu-
ne disparitia fizica fara zbateri, fara spasm, fara delir final. De aceea, poezia “Amurg violet”, din
punct de vedere tematic, ramane o meditatie discreta, in registru minor, asupra presentimentului
unui sfarsit individual si colectiv, daca ne gandim ca in aceasta ultima culoare a spectrului solar
se scalda nu numai fiinta poetului, ci si o intreaga “lume lenesa, cocheta”, vegetalul plopilor si
zidurile de piatra ale unui orasel medieval,vazute de undeva de sus , devenind toate un intreg
difuz, impalpabil.

Al doilea simbol central al poeziei este violetul, cuvant folosit inclusiv in cele doua
versuri-refren ce imprima o tonalitate elegiaca mesajului, numind ultima culoare din spectrul
solar, cu care se intra si prin care se iese din bezna.

In directa legatura cu limbajul poetic simbolist stau si dimensiunile concentrate ale

textului, cu aspect eliptic, de mesaj frant, care mizeaza pe o estetica a vagului, in sensul ca
peisajul urban descris aici creeaza impresia unei volatilizari a materiei, a unei lichefieri, de parca,
in contururile sale, tabloul s-ar dezintegra, pierzandu-si treptat din consistenta, din materialitate,
transferandu-se intr-o dimensiune a visului, a iluziei optice , in imponderabil chiar, cum se
intampla in ultima strofa: “Din turn, pe camp, vad voievozi cu plete/Strabunii trec in palcuri
violete”.

Fie pentru ca perpectiva descriptiva este una panoramic-descendenta (de la distanta si de sus in
jos), fie pentru ca starea de fond a fiintei lirice este una de detasare, de instrainare calma de
planul material al lumii, de rupere a legaturii cu zbuciumul existential, de retragere in pasivitate
si in contemplatie,versurile degaja, din toate articulatiile lor,o instrainare a fiintei bacoviene de
viata si de semeni, de bucuria de a fi viu si de a trai.Stau ca dovada substantivele cu forma
nearticulata, sau articulate nehotarat (“plopi”, “amurg”,”siluete”, “apostoli”, “voievozi”) si
substantivele colective(“o lume”, “palcuri”, “multimea”), care subliniaza o stare de apatie si de
devitalizare.Intareste aceasta impresie lipsa oricaror imagini auditive si olfactive, in conturarea
peisajului, ca si sintaxa poeziei, versurile reunind exclusiv propozitii principale juxtapuse, ca
intr-o ampla enumeratie ce inregistreaza pasiv, indiferent, rece, detalii oarecare ale unui peisaj
recuperate din amintire, sau ca din vis. Visul rememorat aici nu este insa nici unul profetic, nici
unul initiatic, nici unul telepatic sau vizionar, ci pare unul de tip presentiment si
mitologic,fiindca descrie o teama ancestrala, a intregii omeniri.

Converg acum spre tema mortii si a presentimentului unui sfarsit iminent,detaliul

“odajdiilor violete” (descriere metaforica a verdelui vegetal al frunzisului , contaminat de
lumina crepusculului), in care se-nvesmanta siluetele sihastre ale plopilor , martori ai ritualului
“ingroparii” luminii , in linia orizontului, ca si imaginea fantasmelor voievodale descrise in
ultima strofa a poeziei.Singura, strofa mediana face referire la o lume inca vie, dar care se misca
incet, ca dintr-o amortire, incat sa se smulga cu greu dintr-un vis colectiv al stingerii.
Schematismul, artificialitatea si letargia, dupa cum si boema stilului de viata burghez sunt
demascate in aceeasi strofa mediana: “ Pe drum e-o lume lenesa, cocheta/Multimea toata pare
violeta”.

Un detaliu de ordin biografic ce ar putea deschide o noua perspectiva de interpretare a

poeziei este o mare pasiune de timp liber a poetului, desenul in carbune si in creion, iar peisajul
descris aici aminteste de ilustratele sau de cartile postale realizate in sepia sau in creion chimic.
Astfel, cele trei strofe, prin mesajul lor concentrat, aproape telegrafic, si impersonal, detasat, ar
putea constitui mesajul de pe spatele unei astfel de ilustrate. Asa se face ca pastelul acesta
autumnal, in tonuri reci, analizat mai indeaproape, nu este monoton, din punct de vedere
cromatic. Ca orice desen in creion, el se deschide in tuse cand mai stinse, mai diluate(in
contextele in care adjectivul “violet” apare folosit cu functia de nume predicativ : “orasul e
violet”, “multimea pare violeta”), cand mai intense (in contextele in care acelasi adjective este
folosit cu functia de atribut: “amurg violet”,”odajdii violete”, “palcuri violete”).

Poezia de fata se poate citi si in cheia unui imn inchinat insesi culorii amurgului.Amestec de rosu
(culoare fierbinte, incendiara) si de albastru(culoare rece, revigoranta, vibranta),violetul patreaza
aici, ca simbol cromatic, si un versant de semnificatii pozitive, in ciuda faptului ca in Orient, spre
exemplu, el ramane o culoare de doliu.Gratie numarului mare de vocale pe care le contine
cuvantul in sine, acesta presupune o sonoritate cu ecouri metafizice, care trec dincolo de limitele
de “carne” ale lumii. Despre cele trei vocale in discutie, un poet simbolist precum Arthur
Rimbaud ar fi spus, pe rand, in poemul sau intitulat “Vocale”: “I-rosu/ purpuri, sange-n
flegmă/Râs mândrei guri în bale/De furie, au ale beției penitențe”; “O-bleu/Trâmbiță supremă a
straniilor plângeri/ Tăcere traversată de Cosmosuri și îngeri”; “E-alb/Cețuri inocente/Lami de
semețe sloiuri, regi albi, umbele pale”.

Așadar, cântand un imn violetului, Bacovia omagiaza, in imagini difuze extincția și scânteia,
focul mocnit, purificarea necesara oricarui nou inceput, prin botezul celulelor și al țesuturilor in
lumina violacee a asfintitului de soare, ca in undele unui lichid amniotic : din viata, prin somn, in
lumea de dincolo, si, prin vis, inapoi in corpul fizic.

Inspirand modestie la nivelul mijloacelor stilistice si un fel de zgarcenie de cuvinte,

poezia “Amurg violet” ramane un text reprezentativ pentru estetica simbolista, propunand o
viziune asupra lumii ca joc inselator de aparente, ca proiectii de moment ale unor stari interioare,
schimbatoare de la un moment la altul.Cu fiecare vers al poeziei analizate aici, George Bacovia
omagiaza practic doua mari deziderate ale simbolismului european: cel exprimat de Verlaine

( Poezia este “muzica inainte de toate”) si ce lexprimat de Mallarme (”A numi un lucru
inseamna a suprima trei sferturi din placerea poemului(…)Sa-l sugerezi, acesta e visul. In poezie
trebuie sa existe intodeauna enigma”).