PLUMB

de George Bacovia

=creație simbolistă=

Estetica simbolistă, al cărei precursor este Charles Baudelaire, se conturează în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea în Franța, situând în prim-plan cultivarea simbolului și a liricii
subiective, manifestându-se ca o reacție împotriva romantismului retoric și a rigidității
parnasiene.Atmosfera simbolistă este una citadină, provincială, dominată de spleen, de
nevroză, de copleșitoare dezolare, iar poetul simbolist, purtând diverse măști, trăiește un acut
sentiment de solitudine, de izolare față de lumea ostilă, manifestțnd tendința claustrării; pentru
el, lumea este o imensă închisoare umedă, în care ființa umană se zbate în neputință, devorată
de spaime. Unei asemenea atmosfere i se conjugă principii estetice precum preferința pentru
simbol și tehnica sugestiei, corespondențele, percepția sinestezică, estetica urâtului,
muzicalitatea versurilor, cromatica și olfactivul, înnoirile prozodice.
George Bacovia este considerat de critica literarà cel mai însemnat reprezentant al
acestui curent literar din literatura românã. Poet interbelic, apreciat pentru originalitatea sa,
care deriva dintr-un pesimism exacerbat cu care trăieste, claustrarea într-un mediu ostil si
spaima de moarte, creeazà o lirica a tristetii ireparabile.
Micul poem este situat în deschiderea volumului de debut din 1916, intitulat tot
”Plumb”, un volum definitoriu pentru universul liric bacovian, evocând poezia unui mare
solitar, a unei conștiințe înspăimântate de sine și de lumea în care trăiește, poezia unui
prizonier. Totodată, în viziunea lui Eugen Lovinescu, ”atmosfera bacoviană este una de
toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisagiu de mahala, de
oraș provincial, între cimitir și abator, atmosferă de plumb în care plutește obsesia morții și a
neantului.”
In ceea ce priveste specia literara, discursul îmbracă forma unei confesiuni lirice, fiind
un monolog tragic cu inflexiuni de elegie, dar și o artă poetică implicită (sugerată prin
evocarea condiției artistului inadaptat, prin raportul eu-lume, prin subiectivitatea lirismului);
-poem simbolist prin elemente precum tematica (în principal, condiția poetului, dar și moartea,
iubirea), motivele literare (solitudinea, plumbul, cavoul...), utilizarea simbolului și a sugestiei,
corespondența (interior-exterior), muzicalitatea, trăirile vagi, confuze, nedefinite, cromatica
(plumb=cenușiu).
Geneza este legată de o vizită a poetului, în tinerețe, la cimitirul din Bacău, cu ocazia
înmormântării unei rude, asociată cu puternica impresie creată de imaginea cavoului
Sturdzeștilor, conform mărturisirii soției poetului: ”Prin 1900 am făcut o vizită la cavoul
Sturzeștilor din Bacău, după ce fusese la înmormântarea unei rude. În cavou erau niște sicrie
masive de plumb, peste care se aflau depuse coroane cu frunze și flori de plumb... Tânărul a
fost foarte impresionat de interiorul a cărei stranie atmosferă l-a obsedat.”
Titlul, element paratextual de tip sintetic, exprimat printr-un substantiv comun
nearticulat (evocând lipsa individualizării), devine, prin reluarea de șase ori în text (la finalul
versurilor 1, respectiv 4 și la cezura / pauza de la jumătatea versului 2), laitmotiv al liricii
bacoviene (”Plumb de iarnă”, ”Plumb de toamnă”, ”Sânge, plumb, toamnă”, ”Poemă
finală” etc.). Totodată, termenul este și simbol central al poeziei, sugerând: prin greutate –
apăsarea, angoasa, închiderea în spațiul existențial; prin cromatică – cenușiul, monotonia
existenței, plictisul, dar și mineralizarea, descompunerea; prin răceală – solitudinea, izolarea;
prin maleabilitate – labilitatea psihică; prin sonoritatea surdă (o vocală flancată de două
grupuri consonantice) – universul închis, claustrarea, imposibilitatea evadării.
La nivelul tematicii textului, se conjugă problematica morții și cea a iubirii cu tema
condiției artistului într-o societate ostilă, ceea ce a determinat interpretarea în registrul de
lectură al unei arte poetice implicite (sugerate), în care elementele simboliste
(corespondențele, simbolurile, muzicalitatea, atmosfera sumbră, macabră) se împletesc cu
unele elemente expresioniste (sentimentul sfârșitului de lume sau conștiința eului în disoluție).
Motivele literare precum plumbul, cimitirul, sicriele, cavoul, solitudinea, iubirea
neîmplinită, frigul, vântul nuanțează și particularizează tematica, adaptând-o viziunii despre
lume a poetului simbolist.
In ceea ce priveste structura si compozitia, discursul liric se organizează pe principiul
simetriei în două catrene corespunzătoare a două secvențe poetice și două planuri ale
realității: cadrul exterior, obiectiv, al atmosferei și cadrul interior, subiectiv, al afectivității.
Astfel, cadrul exterior, obiectiv este un spațiu al claustrării, purtând amprenta morții,
prin termeni din această sferă semantică – „sicriele”, ”funerar vestmânt”, ”cavou”,
”coroanele”. Atmosfera ostilă este generată de elementele naturale – ”vânt”, ”frig”, noapte
(aspect sugerat de macabrul tabloului). De o deosebită forță de sugestie este și metafora-
oximoron ”flori de plumb”, amintind de celebrele ”Les fleurs du mal”(Florile răului) ale
francezului Charles Baudelaire ori de autohtonele ”Flori de mucigai” ale lui Tudor Arghezi,
în toate cele trei cazuri impresia artistică fiind aceea a unui univers pervertit, decadent, care
și-a pierdut frumusețea, naturalețea, obligându-l pe poet la claustrare și generând starea de
nevroză, de anxietate, amplificată de imaginea acustică a scârțâitului coroanelor. Viziunea este
apocaliptică, a unui topos mineralizat, împietrit prin omniprezența plumbului, senzația fiind
aceea a unei greutăți apăsătoare care trage totul în jos, într-o cădere surdă, perpetuă.
Cadrul interior, subiectiv evidențiază tragicul existențial, căci metamorfozei
vegetalului din prima strofă îi corespunde aici metamorfoza ființei. Realitatea interioară este
circumscrisă unei iubiri thanatice, mortul pe care poetul îl veghează întruchipând fie iubita, fie
iubirea ca sentiment. Privitor la epitetul ”întors”, Blaga intuia aici întoarcerea mortului cu fața
spre apus, iar structura ”amorul...de plumb” dă naștere la o dublă interpretare – neîmplinire,
dragoste pierdută, dacă amor este sinonim cu iubire, sau împietrire, sterilitare afectivă, dacă
Amor este Cupidon. Oximoronul ”aripile de plumb” echivalează la nivelul semnificațiilor cu
imposibilitatea zborului, a împlinirii aspirațiilor, cu o cădere surdă spre abisul interior.
În eventualitatea interpretării textului ca o ars poetica, ”mortul” ar fi inspirația
poetică, harul creator, purtând amprenta degradării, iar ”aripile de plumb” ar echivala cu
neputința înălțării pe aripile inspirației, așadar cu decăderea, cu zborul invers, cu
imposibilitatea evadării din lumea ostilă și, implicit, din sine însuși. În acest context, în
absența iubirii, a speranței și a inspirației, poetul trăiește acut starea de solitudine, de
claustrare în universul-cavou: ”Stam singur...”
Ideea poetică centrală / semnificații: Poezia este astfel reprezentativă pentru viziunea
asupra lumii și a condiției creatorului, dominante fiind spaima de moarte, sentimentul
claustrării într-un univers ostil, mineralizat, imagine a unei lumi damnate în care iubirea,
speranța sau inspirația poetică s-au degradat, iar poetul resemnat (”stam”) își strigă neputința.
Pe lângă simbolul ”plumb” evidențiat prin titlu, un rol aparte îl îndeplinește simbolul
”cavou”, ce desemnează spațiul în care poetul se simte prizonier, dar și o proiecție a spațiului
său interior, altfel spus ”casa sau orașul unde sălășluiește poetul sau poate mediul, lumea
meschină, dacă nu cumva și propriul corp în care sălășluiește un suflet de pumb.”(Ion
Rotaru)
Expresivitatea limbajului poetic se evidențiază la diferite niveluri ale discursului
confesiv. Astfel, la nivel morfologic, multitudinea verbelor la imperfect (”dormea”, ”stam”,
”scârțâiau”, ”atârnau”) și utilizarea lui ”a fi” impersonal sugerează încremenirea,
solitudinea sau izolarea, în timp ce nivelul sintactic, bazat pe simetria construcției, evocă
spațiul închis, claustrarea. Nivelul lexical se regăsește prin termeni din câmpul semantic
thanatic (al morții) - „sicriele”, ”funerar vestmânt”, ”cavou”, ”coroanele”, ”mort”, iar
nivelul stilistic se evidențiază prin topica inversă (”dormeau...sicriele”, ”dormea...amorul”)
ori prin epitete și metafore având în componența lor structura ”de plumb”. Muzicalitatea
discursului este susținută atât de repetarea obsesivă a termenului-cheie „plumb”, cât și la
nivel fonetic, prin preferința pentru vocalele închise sau medii – i, â, u, o, ce conferă nota
sumbră, sinistră a atmosferei, sau pentru consoanele dure sau surde – b, p, m, n, ș, ț, care
generează nota acustică gravă ori stridentă.
În privința prozodiei (versificației), efectul muzical scontat de simboliști se realizează
prin ritmul predominant iambic în alternanță cu cel amfibrahic, prin măsura de zece silabe a
versurilor și prin rima îmbrățișată.
În concluzie, poezia ”Plumb” este o creație definitorie pentru universul liric bacovian,
evidențiind opinia lui Vasile Fanache care consideră că ”ceea ce îl separă pe Bacovia de
utopia romantică stă în faptul că în textul său nu se întrevede salvarea nici în viață, nici în
moarte; lipsește magicul tărâm compensatoriu.” Poem simbolist prin tematică, simboluri și
corespondențe, cromatică și muzicalitate, precum și prin cultivarea unor stări sufletești vagi,
nedefinite, textul suport este o capodoperă a liricii bacoviene, dezvăluind o sensibilitate
profundă și bizară.