Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Calinescu, este un "copac elastic si orasanesc", ce "da amintirilor o miscare lenta", identificata in tonul de
romanta al poeziei "Pe langa plopii fara sot...",aparuta in revista "Familia" in 1883. In "Dictionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier si I Alain
Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor si lacrimilor",simbolizand "fortele regresive ale naturii, amintirea mai
mult decat speranta, timpul trecut mai mult decat viitorul renasterilor".Din intamplare sau dintr-o simbolistica autentica, perceputa in
termenii ei definitorii, Eminescu inscrie ideatia poeziei in acesti termeni semnificativi.Poezia"Pe langa plopii fara sot..." e o poezie a tristetii,a
neanplinirii unei iubiri sperate, idealizata de poet si la care nu primeste raspunsul asteptat dupa cum reiese din primele doua strofe:
-Pe langa plopii fara sot,/Adesea am trecut,/Ma cunosteu vecinii toti,/Tu nu m-ai cunoscut/La geamul tau ce/stralucea,/Privii atat de des,/O
lume toata-n telegea,
Tu nu m-ai inteles.
Poetul se simte neanteles de fiinta iubita, pentru care are un sentiment inaltatoar,dragostea,iar speranta se destrama din vina singurei fiinte
care nu l-a inteles,fiinta iubita.
Poezia se construieste, inca de aici, pe temeiul gradatiei ascendente, al amplificarii, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, in
paralelism perfect, a neintelegerii fiintei adorate, care rateaza sansa unei mari iubiri. Semnificativ este spatiul in care se consuma sentimentul
erotic. Suntem departe de caile nepatrunse ale naturii, de adancimea codrului protector, cu proiectia trairilor lirice la scara cosmica,unde tot
ce ne incojoara vine sa completeze,tabloul unei povesti romantice. Peisajul este aici citadin, conventional, el insusi inadecvat nemuritoarelor
povesti de iubire.Prezenta femeii indragite este doar intuita, neputanduse patrunde dincolo de un hotar impenetrabil figurat prin versurile:
Este descris un cadru ce nu dezvaluie,nimic din atmosfera misterioasa a interiorului sau din intimitatea acestuia. In secventele urmatoare,
poezia capata o tonalitate intens meditativa, inaltandu-se la consideratii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme in genere cunoscute din alte
poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o soapta de raspuns", "o zi din viata", chiar implinirea sublima
a unei singure clipe de iubire:
-"O ora sa fi fost amici,/Sa ne iubim cu dor,/S-ascult de glasul gurii mici,/O ora si sa mor
Insasi fiinta iubita ar fi urcat in sfera superioara a astrilor, unde ar fi invins,timpul ireversibil,dobandind trasaturile ideale ale arhetipului
feminin.
-"In calea timpilor ce vin/O stea s-ar fi aprins,/Cum nu mai au perechi,/Acele zane ce strabat,/Din timpurile vechi."
Culminatia sentimentului, in acelasi timp punctul cel mai inalt al gradatiei, care ia de acum o linie descendenta, se justifica printr-o iubire ce
angajeaza, in sens mitic, toate generatiile de stramosi, intreaga mostenire genealogica a speciei:
-"Caci te iubeam cu ochi pagani/Si plini de suferinti,
Ce mi-i lasara din batrani/Parintii din parinti."
Intoarcerea in prezent destrama intregul miraj al iubirii, coborata din spatiile idealitatii.
Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii române. Prin tot ce a creat, el a
produs un efect de modelare profundă si de durată. A făcut ca toată poezia acestui secol
să evolueze sub asupririle lui. În poezia “Pe lingâ plopii fără soţ...” înfăţişează ideile unei
elegii erotice unde predomină tema iubirii şi a suferinţei. Anume, titlul semnifică un gest
al singurătăţii “plopii fără soţ” . În tema poeziei se situează şi natura care este mai
sărăcăcioasă şi urbană, reprezentată prin străzi pustii, ferestre închise, plopi singuratici.
Poezia capată o tonalitate tristă chiar de la inceput. Eul liric fiind neînţeles şi cuprins de o
flacără a iubirii îmbrăţişează un spaţiu mai sumbru iar timpul se plasează pe doua planuri
temporale(trecut şi prezent),în acest anturaj şi cu trăiri melancolice. Eul liric este copleşit
de o gamă de sentimente întunecate. Atunci cândva el suferea şi iubea cu o nelinişte
sufletească, dar acum el încearcă nişte sentimente de nepăsare, durere, tristeţe şi
singurătate sufletească.
Sugestiile universului identic se bazează în primul rând pe motivul iubirii şi al tristeţei
care-l putem numişi un motiv leit care semnifică o suferinţă din cauza dragostei ăatre o
fiinţă. Superba metaforă “candela iubirii” sugerează intensitatea sentimentului trăit care a
dat naştere unei energii acaparatoare. Iubirea e simţită de poet ca revărsare a flăcarii, ca o
intensificare a vitalităţii, e contaminarea de sacru şi dăruire totală. De-asemenea întreaga
gamă de figuri de stil îmbracă poezia într-un univers şi mai tandru, şi mai arzător.
Epitetul “ ochi păgâni şi plini de suferinţi” şi “ rece ochi” semnifică durerea eului liric
văzută in ochii lui reci. Iar personificarea “plopi fără soţ” inconcomitent cu titlul poeziei
abordează imaginea plopului asociată cu jalea şi singurătatea, şi aceşti copaci fără soţ
formează fundalul suferinţei poetului.
În funcţie de aceste elemente, de prezenţa sau absenţa lor, de totalitatea sentimentelor şi
de imaginea iubitei, poezia de dragoste “Pe lângă plopii fără soţ” capătă o tonalitate tristă
şi se apropie de elegia erotică, romanţă, cântec. Sentimentul dragostei aparţine de trecut şi
de aici apare regretul, nostalgia, singurătatea. Ideea elegiei determină faptul că dragostea
ar fi murit sau fie a fost refuzată îndrăgostitului fără nici o speranţă şi a renunţat la ea.
În acestă poezie Eminescu nu a caracterizat-o şi nu a blanat femeia , dar cel puţin a
regretat faptul că nu a fost capabil să aprindă candela iubirii “Şi noaptea candela s-
aprinzi/Iubirii pe pământ”.
Plopul, considera G. Calinescu, este un "copac elastic si orasanesc", ce "da amintirilor m8o9714mv48gfq
o miscare lenta", identificata in tonul de romanta al poeziei "Pe langa plopii fara sot...", \ aparuta in revista "Familia" in 1883. in "Dictionarul de simboluri"
al lui Jean Chevalier si I Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor si lacrimilor", j simbolizand "fortele regresive ale
naturii, amintirea mai mult decat speranta, timpul trecut mai ■ mult decat viitorul renasterilor". in mod intamplator sau dintr-o simbolistica autentica, !
perceputa in termenii ei definitorii, Eminescu inscrie ideatia poeziei in acesti termeni
semnificativi. "Pe langa plopii fara sot..." e o poezie a tristetii, a destramarii iubirii, a ; pierderii sperantelor in dragoste ca sentiment inaltator. Plopii, "fara
sot", evoca, intr-o prima
secventa, de doua strofe, o poveste de dragoste neimplinita, din vina fiintei iubite, singura care , nu a inteles intensitatea sentimentelor poetului: "Pe
langa plopii fara sot/ Adesea am trecut;/ Ma
cunosteau vecinii toti -/ Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tau ce stralucea/ Privii atat de des;/ O
Poezia se construieste, inca de aici, pe temeiul gradatiei ascendente, al amplificarii, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, in paralelism perfect, a
neintelegerii fiintei adorate, care rateaza sansa unei mari iubiri. Semnificativ este spatiul in care se consuma sentimentul erotic. Suntem departe de caile
nepatrunse ale naturii, de adancimea codrului protector, cu proiectia trairilor lirice la scara cosmica, incadrabile in inefabilul unui spirit universal. Peisajul
este aici citadin, conventional, el insusi inadecvat nemuritoarelor povesti de iubire. Femeia indragita se remarca prin absenta, fiind doar banuita ca se afla
dincolo de un hotar impenetrabil, figurat mai intai, in peisaj, prin "plopii fara sot", apoi prin geamul "ce stralucea", ce nu dezvaluie, prin reflectare catre
exterior, mai mult decat in sonetul "Stau in cerdacul tau...", nimic din atmosfera misterioasa a interiorului, din intimitatea acestuia.
in secventele urmatoare, poezia ia de altfel o tonalitate intens meditativa, inaltandu-se la consideratii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme in genere
cunoscute din alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o soapta de raspuns", "o zi din viata", chiar implinirea
sublima a unei singure clipe de iubire: "O ora sa fi fost amici,/ Sa ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O ora, si sa mor." insasi fiinta iubita ar fi
urcat in sfera superioara a astrilor, unde "in calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins", ar fi invins timpul ireversibil, dobandind trasaturile ideale ale
arhetipului feminin, "Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zane ce strabat/ Din timpurile vechi."
Culminatia sentimentului, in acelasi timp punctul cel mai inalt al gradatiei, care ia de acum o linie descendenta, se justifica printr-o iubire ce angajeaza, in
sens mitic, toate generatiile de stramosi, intreaga mostenire genealogica a speciei: "Caci te iubeam cu ochi pagani/ Si plini de suferinti,/ Ce mi-i lasara din
batrani/ Parintii din parinti."
intoarcerea in prezent destrama intregul miraj al iubirii, coborata din spatiile idealitatii: "Caci azi le semeni tuturor/ La umblet si la port,/ Si te privesc
nepasator/ C-un rece ochi de mort." Clipa astrala a marii iubiri, nepamantene, a fost definitiv pierduta: "Tu trebuia sa te cuprinzi/ De acel farmec sfant,/ Si
noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pamant."