PLUMB GEORGE BACOVIA

1916

George Bacovia este unul dintre marii poeți moderniști, sincronizat cu

sensibilitatea și modalitățile poetice universale. A fost considerat poet
simbolist, dar și expresionist, prin picturalitatea dureroasă a trăirii colosale,
prin estetica țipătului, a vidului și absurdului. Lirica lui George Bacovia,
poetul tristeților provinciale, a marcat desprinderea poeziei românești de secolul
trecut, romantic, elementele definitorii ale universului său poetic fiind focul
agonic, apa dizolvantă, vântul anxietății și imanenței fără sfârșit.
S-a spus despre poezia sa că este o pastișă a simbolismului francez, a
sumbrului baudelaireianism, însă nu i se poate contesta expresia extrem de
personală, motivată probabil de faptul că la el actul scriptural devine și un act
existențial.
Se observă la acest poet expresia antiretorică, refuzul imaginilor frumoase
și al podoabelor obișnuite ale poeziei. Expresivitatea poeziilor sale își are sursa
în muzicalitatea distonantă, în figurile poetice ale insistenței, laitmotivele și
repetițiile obsedante, în cromatismul violent și contrastant, în sintaxa poetică
liberă, în reducerea materialului verbal, toate integrate în profilul unei lirici a
„dezarticulării”, în care totul converge spre „o nimicire a vieții nu numai în
formele ei spirituale”.
Poezia „Plumb” , așezată în deschiderea volumului cu același titlu, apărut
în 1916, anul debutului editorial, este o sinteză a ideilor poetice care domină
universul bacovian: spațiul citadin cu străzi pustii, cartiere sordide, cafenele,
parcuri cu statui albe, un „mediu trivial, plat, burghez”, în care eul poetic, în
absența oricărui refugiu moral și în absența oricărui sens al existenței, trăiește
acut sentimentul claustrării și al vidului sufletesc. Plumbul este simbolul
dominant al poeziei. Element chimic, cu o greutate atomică mare, plumbul, în
plan poetic, este o metaforă a conexiuniulor ascunse cu universul, cu
posibilitatea de transcendere, nu în sus, ci către energiile primordiale ale lumii.
Dacă analizăm TITLUL pe baza raportului dintre sensul denotativ și
conotativ, plumbului, respectiv greutății, durității, răcelii, toxicității le pot fi
asociate stări precum apăsare sufletească, prăbușire lăuntrică, monotonie
exasperantă, singurătate, nevroză, limitare, fascinația mortuarului. Reținem, în
ascest sens, mărturisirea poetului despre ubicuitatea acestui simbol și despre
preferința sensibilității sale pentru acest cuvânt-cheie.
La nivel compozițional remarcăm geometria perfectă: două strofe - catren
construite în jurul a două câmpuri semantice: al realului/al cavoului și al eului
poetic. Prima strofă contrurează universul realității exterioare care acumulează
descriptiv detaliile unei ambianțe funerare.
Universul se întoarce în golul primordial, dincolo de care nu mai există
nimic.
Atmosfera este dominată de zgomote, reverberate la maximum, repetiția
cuvântului plumb, alcătuit din patru consoane labiale și o singură vocală
închisă, lăsând impresia de cădere surdă comparabilă cu o prăbușire de aștri.
Cavoul este un topos existențial tipic simbolist care sugerează spațiul
închis și lipsit de orizonturi. De aici senzația de apăsare sufletească extremă
care potențează starea de spleen:” Stam singur în cavou...și era vânt”.
Vântul este singurul element dinamic, dar nu pune lumea în mișcare, ci
este aici pentru a accentua atmosfera lugubră.
Plumbul se insinuează treptat și contaminează toate formele viului.
Sicriele, coroanele, florile, toate sunt uniformizate de prezența aceluiași
determinant – „de plumb” . Această dominație și teroare a plumbului redau
„infernul bacovian”, viziunea asupra lumii ostile creației și sufletului poetic,
asupra târgului provincial și banalului cotidian, în care autenticul, viul,
originalul au fost subclasate de substitute derizorii.
Treptat se conturează un al doilea plan poetic – lumea lăuntrică, nivelul
afectiv și intelectiv al textului.
Somnul, element prezent în ambele secvențe poetice, este somnul
eternității în care se înscrie increat sau numai „întors” însuși amorul, forța
universală care animă creația, metodă de compensație și formă de transfigurarea
a realității decadente. În acest univers static, de o imobilitate deplină, în absența
oricăror posibilități de accedere la absolut (creația și iubirea), eul poetic
bacovian se înstrăinează de sine, devine imaterial, își veghează din afară
moartea propriului spirit: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de
plumb, și-am început să-l strig”.
Eul poetic este spectatorul tragicei și absurdei neputințe.
Simetria strofelor, paralelismele sintactice (Stam singur în cavou...și
era vânt/Stam singur lângă mort...și era frig) creează un cerc al fatalității
destinului uman traductibil în termeni de angoasă, singurătate, teamă, moarte.
Verbele la indicativ ,imperfect: stam, dormea, era, atârnau, scârțăiau,
prin sugestia durativă, proiectează dincolo de limitele suportabilului agonia
umanului pândit de timp și moarte. Ultima imagine este cea a unui înger cu
aripile căzute, care își târăște spre pământ, asemenea albatrosului baudelaireian,
simbolicele aripi de gând și de aspirație. Autorul imaginează un zbor în jos.
Asemenea universului devitalizat, care și-a pierdut prospețimea, culorile și
parfumurile, eul bacovian se imaterializează, amestecându-se cu țărâna. Tot
acest conținut de idei se bazează pe termeni atent selecționați pentru a sugera
descompunerea și pieirea, pe sonorități stridente și sinistre care dau impresia de
stranietate, de apăsare și de disoluție sufletească.