Sunteți pe pagina 1din 4

Plumb

George Bacovia

Bacovia,un poet ademenit de spaţiile somnului,şi care de la un anume


moment,juxtapune propoziţii scurte şi cuvinte,pare a scrie,nu pentru a se
mărturisi,ci pentru a se citi,punând în linie biograficul şi poezia văzută ca moment
al acestuia.Discursul liric bacovian nu accentuează ascensiunea spirituală,ci numai
căderea înspre limita absolută a universului material.Daniel Dimitriu aprecia
faptul că Bacovia îşi sincronizează perfect sufletul cu ritmurile creaţiei.
În general,poeţii simbolişti sugerează prin valoarea muzicală şi simbolică a
cuvintelor,nuanţele cele mai subtile ale stărilor sufleteşti,iar poezia simbolistă
exprimă inadaptarea individului la o societate sumbră,la un mediu
sufocant,recurgând la procedee care implică sugestia prin producerea de asocieri
între imagini şi emoţii.
Poezia “Plumb” este o ars poetica ce exprimă programul estetic al
autorului,aderenţa sa la simbolism,este o meditaţie pe tema “fortuna labilis” care
deschide volumul cu acelaşi titlu din 1916.Se înscrie în universul simbolist prin
tehnica repetării temelor,prin dramatismul trăirilor eului liric,prin modul de
construcţie a cadrului,prin muzicalitatea interioară stridentă,prin aglomerarea de
simboluri.
“Plumb” a fost considerat un poem saturnian deoarece asociază planeta Saturn
cu plumbul ca metal,aşa cum întâlnim şi în opera poetică a lui Verlaine.De
asemenea,poezia “Plumb” este şi o metaforă simbol care sugerează sentimentul
de melancolie,apăsare sufletească,fiind expresia unui orizont
cenuşiu,rece.Poemul înscenează o dramă existenţială pe fondul unui decor
minimalist,funerar,dominat de un simbol liric ce se dezvoltă prin repetiţie.
Structural,poezia este construită pe principiul simetriei(simetria este o tehnică
de compoziţie discursivă ce creează monotonie fiind asigurată de raportul dintre
structura strofică şi planurile imaginarului poetic).
În prima strofă,poetul păstrează în versurile 1,2,4,acelaşi nucleu de iradiere
semantică,substantivul “plumb” care se instituie ca laitmotiv,ca refren al strofei,în
jurul lui concentrându-se întreaga esenţă a poeziei.Repetat de şase ori,exact în
acelaşi loc,în cele două catrene,ca efect al cristalizării textului,ca mod de a sugera
dimensiunea eternului printr-un absolut senzorial,plumbul este simbolul ce
reinventează un întreg univers.Folosit ca simbol liric,el desemnează o realitate
reziduală obţinută în urma dezintegrării existenţei.În plan literar,plumbul
funcţionează ca motiv poetic,jucând rolul decisiv în realizarea lexicală a temei.
Construcţia fonetică are o configurare simetrică,nucleul sonor este reprezentat
de vocala “sufocată” “u”,supusă frângerii care parcă reproduce un zgomot
înfundat,un “vaiet interior”(vocalele “o” şi “u” sugerează vidul,golul,absenţa),fiind
flancată de două consoane mai puţin dure,lichida “l” şi nazala “m”,iar cele două
capete,de consoanele bilabiale “p” şi “b” care au o sonoritate explozivă.
Dacă poetul romantic caută singurătatea într-un cadru cosmic,Bacovia aşază
singurătatea în cavou,ca simbol al morţii(cavoul reprezintă atât spaţiul exterior
“casa sicriu” sau “provincia pustie”,cât şi spaţiul interior,adică acel gol lăuntric).În
ambele cazuri,spaţiul bacovian este un “decor de doliu”.
Plumbul răspunde şi conceptului de element greu,de elemnt mort,este un metal
saturnian ce impune şi un simbol referenţial antimetafizic,plurisemnificativ
fiindcă este metalul care nu mai poate fi descompus,conducând astfel spre
disoluţie,depresie,moarte,apăsare.
În prima strofă apare un plan exterior,obiectiv,simbolizat de
cavou,sicriu,întregul decor este ostil,conturându-se un univers carceral din care
nu se poate ieşi.Astfel,transcendenţa,aspiraţia spre înălţare îi sunt refuzate eului
liric,aşa cum îi este refuzată cunoaşterea eului liric blagian din arta poetică
“Paradis în destrămare”.
A doua strofă dezvoltă un plan interior,subiectiv,dezvoltat de relaţia dintre eros
şi thanatos(epitetul “întors” din primul vers este explicat de Lucian Blaga:”A fi
întors înseamnă a fi cu faţa spre moarte”.Amorul întors afectează relaţia dintre
iubire şi moarte,o contaminează cu moartea conturându-se astfel imposibilitatea
eului liric de a se salva.Singura cale de salvare,iubirea,este anulată,refuzată.).
În perimetrul obiectelor inanimate(sicrie,cavou,coroane)este introdus
ambiguu,”umanizat”,cadavrul,ce aparent întrerupe “pustiul cavoului”.
Erosul bacovian este un reziduu al unui sentiment înfrânt,epuizat şi greu precum
plumbul.Strigătul fiinţei reprezintă o încercare de comunicare cu amorul ce refuză
să se împlinească,un ecou orfic ce anulează suntele realităţii.Există un element,o
structură cu valoare determinativă,şi anume “de plumb” care simbolizează
greutatea,”zborul frânt”,o cădere pe “culmile disperării”.
La nivel morfologic,substantivele integrate câmpului semantic al morţii creează
decorul straniu(sicrie,veşmânt).Verbele sunt statice şi trimit spre încremenire,spre
“veşnicul repaos” eminescian,spre disoluţie.Sunt folosite la imperfect tocmai
pentru a sugera un sfârşit continuu(imperfectul este un timp al indeterminării,al
duratei care generează starea de monotonie).Aflate la sfârşit de vers,configurează
staticul,încremenirea,incapacitatea eului liric de a se salva,e ca o sentinţă,ca o
judecată aspră,ca un verdict pe care eul liric îl suportă în ipostaza de
spectator(exsită un verb care pare a disloca eul liric din starea de încremenire,şi
anume “scârtâiau”;acest verb conţine un element care generează mişcarea;litera
“I” este şi sunetul perceput ca simbol al crispării,al disperării ca expresie a
stridenţei).
La nivel sintactic,apare elipsa ca absenţă a………………(se ştie că verbul întreţine
comunicarea,însă în versul al II-lea din prima strofă,acesta lipseşte,eliminând
astfel factorul de comunicare între universul interior şi cel exterior).
La nivel stilistic,figurile de stil descriu un început al căderii,al desprinderii de
material,plumbul fiind o metaforă a absolutului într-o lume relativă.Cavoul devine
simbolul care construieşte analogia dintre spaţiul interior şi cel exterior.Este şi o
metaforă a unui eu care îşi pierde măştile realităţii şi se “cufundă într-o atmosferă
reziduală”.Determinanţii sintactici “adânc” şi “de plumb” au valoarea unor
superlative stilistice care întregesc prăbuşirea în neant,aceea “geometrie a
căderii”.Somnul sicrielor este înlocuit cu somnul amorului de plumb,ceea ce
marchează o implicare mult mai puternică(“somnul este o anticameră a morţii,o
limitare a sinelui în sine”,adică “o închisoare infinită a eului”).Există un grup de
sintagme ca:”sicriele de plumb”,”flori de plumb”,”amorul meu de plumb” care
sugerează marea trecere,intrarea în universul morţii.
La nivelul discursului liric,apar propoziţii principale independente,coordoante
prin conjuncţia copulativă “şi” care face posibilă suprapunerea
planurilor,fragmentând astfel poezia(punctele de suspensie şi linia de pauză redau
o stare de nevroză,de angoasă,fragmentând şi ele discursul liric).
La nivel prozodic,rima este îmbrăţişată,trimiţând astfel spre
claustrare,sufocare,măsura este fixă,de 10 silabe,iar ritmul este iambic şi
amfibrahic.
Incipitul aşază poezia în zona morţii,iar finalul aduce o imagine a neputinţei,a
dezagregării.Cele două margini textual creează o lume deformată,dar într-o
oglindă care nu mai întoarce imaginea,ci doar schimbă proporţiile.Astfel,eul
bacovian este unul agonic,depresiv care percepe lumea cronic,negativ.
Tema poeziei o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate ostilă
care nu apreciază valorile,iar ca subtheme apar:moartea,singurătatea,tristeţea
care se transformă în claustrofobie,declanşând groaza care generează
spleenul,plânsul.
Ca şi Kafka,Bacovia reţine în scriitutră urmele acelui “proces” tragic prin care
energia vitală va fi transformată într-un discurs despre sine:”discursul va alimenta
cu sânge de cerneală existenţa cotidiană”.