Sunteți pe pagina 1din 3

Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Basmul este o specie epică,amplă în versuri sau proză care dezvoltă categoria estetică a fabulosului ,a
miraculosului,având un singur fir narativ şi o acţiune convenţională la care participă personaje sau forţe
supranaturale purtătoare ale unor valori morale.
Basmele sunt de fapt mituri desacralizate care şi-au pierdut semnificaţia religioasă ,fiind alcătuite din
structuri clişeistice,şabloane,elemente prefabricate care circulă de la o operă la alta.
În studiul său,”Estetica basmului”,George Călinescu defineşte această creaţie populară sau cultă ca fiind
“un gen vast ce depăşeşte cu mult romanul,fiind mitologie,etică,ştiinţă,observaţie morală etc.”.Tot
criticul afirmă că este şi “un plagiat sincer şi total,iar geniul băsmuitorului stă în arta copiatului”.
Basmul trasează o viziune a lumii ca spectacol carnavalesc ”a lumii pe dos”,o paradigmă a festivităţii şi
dezvoltă ,aşa cum aminteşte şi Mihai Bahtin “o cultură populară a râsului”.De asemenea,el propune o
lume idealizată ,un amestec de întâmplări ,trăiri unde protagonistul sau homo ludens trebuie să
găsească ultima piesă din puzzle-ul existenţial.
Tema basmului este biruinţa binelui asupra forţelor malefice,dezvoltându-se astfel un conflict moral
interior.
Lumea basmului se construieşte într-un spaţiu şi o durată indeterminate.Cele două categorii
existenţiale sunt modelate în matricea fabulosului exprimând nostalgia individului de a suprima limitele
ce-l condiţionează ontologic.Astfel,spaţiul se construieşte pe trei niveluri:
-o lume ce dă iluzia realului,dar în care distanţele pot fi comprimate
-tărâmul celălalt,populat de pseudoexistenţe
-înaltul cerului perceput ca un tarăm magic al forţelor divine
Geografia basmului se poate organiza în treptele valorice impuse de simboluri precum:pădurea de
aramă,de argint şi de aur.
Timpul ignoră modelul lumii fizice,astfel durata se dilată,timpul fiind suspendat şi uneori reprezentat
antropomorfic prin Sf.Duminică,Sf.Vineri.
Există un scenariu epic al basmului,al cărui caracter stereotip e marcat de utilizarea formulelor
iniţiale,mediane şi finale,formule care construiesc un lexic poetic al basmului.
Formulele iniţiale au rolul de a proiecta naraţiunea în fabulos ,făcând trecerea din planul real în planul
ireal.
Formulele mediane menţin interesul şi curiozitatea lectorului.
Formulele finale readuc cititorul în prezentul naraţiunii,restabilind coordonatele iniţiale.
“Povestea lui Harap-Alb” devine o odisee universală a căutătorului de semne,”de imagini” care încearcă
să-şi proiecteze realitatea în funcţie de propriile canoane.
Incipitul apelează la o structură,o formulă consacrată,însă autorul o personalizează prin regionalismul
fonetic şi suprimarea clişeului “ca niciodată”,proiectând astfel eposul într-un timp fabulos,astfel incipitul
basmului e supramarcat printr-o dublă intrare în universul ficţional.Fiecare prag al intrării în lumea
basmică este textualizat prin sintagma acurentă “amu cică”.
În studiul “Morfologia basmului”,V.Propp porneşte de la ideea că basmele au o structură stereotipă
bazată pe o reţetă universală şi repetabilă(conceptul de bază al teoriei lui Propp este cel de funcţie,prin
aceasta înţelegându-se “o faptă săvârşită de un personaj şi bine definită din punct de vedere al
semnificaţiei ei pentru desfăşurarea acţiunii”).
Harap-Alb poate fi considerat un antierou prin faptul că nu realizează nicio acţiune eroică,se lasă înşelat
de Spân,se plânge tot timpul calului,însă poartă şi titulatura de erou prin exerciţiul umilinţei şi al răbdării
de care dă dovadă,prin cunoaşterea suferinţei umane.De asemenea,cunoaşte existenţa de rob,de sclav
ce-l ajută să ajungă treptat în vărful societăţii ,de a fi el însuşi împărat.
Vasile Lovinescu,în lucrarea “Creangă şi creanga de aur”,consideră basmul cult “Povestea lui Harap-Alb”
un pelerinaj spre Unitate,eroul fiind un yng-yang autohton.
Garabeti Brăileanu a creat analogii cu opera lui La Fontaine în ceea ce priveşte coordonata stilului
oral,Creangă fiind numit un “Homer” al nostru.
În studiul „Hermeneutică si naratologie aplicată”,Emilia Boghiru echivalează călătoria protagonistului
cu o lecţie de viaţă,unde celelalte personaje se transpun în ipostaza pedagogului.
Cadrul basmului este redat de o lume căzută în haos „regentată virtual de două principii:împăratul
Verde şi Craiul,adică fratele mai mare şi cel mic”.Legătura dintre cele două personaje,principii devine
instabilă din cauza dezordinii din afară.Astfel,”obiectul căutării” lui Harap-Alb va fi restaurarea
organicităţii lumii.Plecând de la un simbolism geometric,Craiul se află la circumferinţa cercului,iar
împăratul Verde în centru.
Din punct de vedere compoziţional,basmul cult,la fel ca cel popular,îşi structurează epicul pe două
motive coordonatoare:cel al călătoriei iniţiatice şi cel al probelor depăşite.Astfel,acest scenariu narativ
vizează trei tipuri de călătorii al căror protagonist este Harap-Alb:
-călătoria iniţiatică pe parcursul căreia actantul se defineşte ca antierou
-călătoria de verificare în care eroul probează acumularea unor experienţe
-călătoria de înapoiere încheiată printr-o moarte ritualică şi o înviere simbolică
Pe de altă parte,cele trei călătorii sunt precedate de trei probe ce au ca element esenţial spaţiul porţii
crăieşti,aceste probe transfromându-se în trepte existenţiale ale unei călătorii iniţiatice.
Numele protagonistului are semnificaţii simbolice,fiind construit pe o structură oximoronică,asociând
simboluri cromatice opuse,exprimând astfel ideea dualităţii personajului.
La nivel structural,această simbolistică a numelui poate impune trecerea dintr-un plan neiniţiatic
într-un plan iniţiatic.Ca non-culori,albul şi negrul impun prin structura lor simbolică limite,atât la nivelul
evoluţiei umane,cât şi la nivelul evoluţiei textuale.
Harap-Alb este prototipul neexperimentatului a cărei evoluţie nu-i va afecta fondul iniţial,sufletesc.Prin
acest statut rămâne în sfera verosimilului „boboc în felul său la trebi de aieste”.Termenul „boboc”
trebuie analizat şi citit prin grilă zoomorfică sau vegetativă,adică trebuie perceput ca etapă a deschiderii
spre lume.
„Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman,adică un roman al formării,al iniţierii personajului.Este
perceput ca fiind o istorie a maturizării unui tânăr în care aventurile sunt unele formative,cognitive.
„Povestea lui Harap-Alb” este şi un basm heteroclit(amestec de mituri,basme,poveşti).În literatură,în
genere în cea cultă,mitul recreează realităţi,reproduce şabloane şi reconstruieşte prototipuri.
La nivel actanţial,cei cinci giganţi fabuloşi sunt descrişi prin raportare la fiinţa umană.Reprezintă
coordonatele relitaţii lui Harap-Alb,sunt prezentări şi reprezentări hiperbolice,iar după expresia lui
Francois Rebelais sunt nişte „uriaşi cumsecade”,reprezentări ale unor impulsuri fiziologice
(foamea,setea,frigul) sau cognitive (Ochilă) de a reorganiza timpul şi spaţiul prin Păsări-Lăţi-Lungilă.
Plecând de la teoriile conturate de critica,mitica arhetipală,cei cinci pot fi consideraţi şi duhuri străvechi
ale pământului,dar şi proiecţii fantastice ale unor impulsuri interne pe care Harap-Alb a învăţat să le
domine. Pot fi considerate şi personaje băbeşti cu implicaţii folclorice ce adoptă atitudinea unor
personaje de roman popular.Aceste personaje adjuvante caricaturizează defecte omeneşti,nu decât prin
numele lor,ci şi prin atitudine,limbaj ieşind astfel din tiparul instituit de folclor,tocmai prin că îşi
construiesc un discurs umoristic pe care critica literară l-a observat şi în opera „Amintiri din copilarie”.