(Lumea basmului: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă)

Consideraţiile folcloriştilor Mihai Pop şi Pavel Ruxăndroiu pun în lumină faptul că lumea
basmului este cu totul aparte, fiind definită de supranatural sau fabulos şi concepută pe
alte coodonate decât cele ale realităţii cotidiene.
Basmul are la origine un mit care s-a degradat, s-a transformat neîncetat, contaminâdu-se
tot mai mult cu elemente concrete, locale ,etnice. Basmul păstrează în astfel de forme
„degradate” reminişcenţe din cosmologii şi antropologii arhaice din tehnicile de iniţiere şi
ritualuri. După cum remarca George Călinescu, basmul este „o oglindire a vieţii în
moduri fabuloase”.
Un prim argument referitor la caracteristicilor basmului se desprinde chiar din citatul dat
în cerinţa eseului. Manifestat încă din antichitate, fantasticul ia naştere prin încălcarea cu
bună ştiinţă a raţionalităţii şi plăsmuieşte o lume opusă cotidianului. „Alterarea” realităţii
se face prin interferenţa naturalului cu supranaturalul, prin apariţia imposibilului, a
absurdului în mecanismul existenţei. „Alterarea” raţionalului duce la constituirea unei
lumi care acţionează după principii diferite de cele reale.
O categorie a fantasticului este fabulosul, care prezintă personaje sau fapte imaginare, de
domeniul incredibilului. Fabulosul este specific basmului popular, specie literară, în care
acţiunea se situează încă de la început pe tărâmul imaginar, prin formula stereotipică: „A
fost odată ca niciodată”, semn că peripeţiile personajelor pot fi puse pe seama unor forţe
supranaturale. De aceea, în lumea basmului voinţa omului nu cunoaşte limite şi nu există
contrarii care nu pot fi rezolvate.
Inspirându-se din teme şi motive ale basmelor populare, Ion Creangă le-a respectat
esenţa, dar le-a dat o interpretare personală, de unde şi farmecul poveştilor sale.
Capodopera sa, „Povestea lui Harap-Alb”, se încadrează într-o arie tematică mai largă, un
ciclu al „încercărilor grele”, în care eroul face isprăvi ieşite din comun şi a căror realizare
devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare.
Un al doilea argument privitor la trăsăturile basmului („Basmul porneşte de la realitate
dar se desprinde de ea, trecând în supranatural”) se poate proba referindu-se la personaje,
care, pe lângă calităţi şi defecte omeneşti, pot avea şi însuşiri supranaturale.
După cum spune şi G. Călinescu, „eroii basmului nu sunt doar oameni, ci şi fiinţe
himerice şi, când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici nu avem de-a face cu un
basm”. Ce altceva ar putea fi acele personaje: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă, dacă nu aceste fiinţe himerice, create de imaginaţia autorului, fără
corespondent în realitate. Însă vorbirea şi atitudinea lor prietenoasă îi umanizează şi
acesţia amintesc de tovarăşi de copilărie ai lui Ion Creangă.
Al treilea argument, o lume în care voinţa omului nu conoaşte limite, în care nu există
contrarii, care sa nu poată fi rezolvate, se referă la caracterul iniţiatic al drumului pe care
îl parcurge eroul de la faza de mezin la cea de împărat. „Povestea lui Harap-Alb” poate fi
citită pe două niveluri. Un prim nivel ar fi acela al interpretărilor curente, prin care luăm
contact cu povestea unui personaj şi al acţiunilor prin care acesta trece. Un al doilea este
unul mai complex, prin care cititorul, depăşind ceea ce sugerează în aparenţă naraţiunea,
pătrunde în straturile ei profunde şi identifică semnificaţiile simbolice. Din acest punct al
interpretării „Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman, o „carte” a formării unui
personaj, a evoluţiei sale din stadiul de începător în cel de cunoscător cu experinţă de
viaţă.
Ritualul iniţierii este un vechi fundament al basmului. Drumul personajului central nu
este altceva decât un traseu iniţiatic, cu probe care trebuie trecute. Fiul craiului va
parcurge o cale pe care odată şi tatăl său a străbătut-o. De aceea este sfătuit de Sfânta
Duminică să ceară de la tatăl său calul, hainele şi armele acestuia de pe vremea când a
fost mire. Mezinul va trece o primă probă, cea a înfruntării ursului, care de fapt era tatăl
său deghizat.
Deşi a fost avertizat de către tatăl său să se ferască de Spân, fiul craiului încă nematurizat
se „întovărăşeşte” cu acesta. Ajungând la o fântână, novicele cade în cursa pe care Spânul
i-a întins-o: intră în fântână şi nu mai poate ieşi decât când acceptă să fie sluga Spânului.
Acesta este momentul în care eroul capătă numele de Harap-Alb.
Al patrulea argument se axează pe afirmaţia ca „basmul porneşte de la realitate”.
Realismul în „Povestea lui Harap-Alb” se observă în arta caracterizării şi individualizării
unor personaje. Prin felul de a se comporta, prin felul de a vorbi, prin descrierile
înfăţişărilor lor, prin modul în care sunt văzute de celelalte personaje. Astfel, ne apare
figura craiului, tatăl celor trei feciori, care înzestrat cu o îndelungată experienţă de viaţă
este caracterizat prin vorbirea lui sfăteană, plină de proverbe şi zicători populare, a fetei
de împărat care era frumoasă „de mama focului”.
În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” chiar dacă este o creaţie originală, nu
se îndepărtează prea mult de cel popular.