Basmul cult- Povestea lui Harap-Alb

Ion Creanga

Aparut mai intai in epoca populara, basmul este o naratiune

ampla in proza, construita in schema opozitionala bine-rau, in care
personajele supranaturale dar si reale trec prin intamplari fabuloase
pentru a ilustra izbanda binelui. In formula lui G. Calinescu, un basm
este “o oglindire a vietii in moduri fabuloase.”(Estetica basmului), o
proiectie a tuturor aspiratiilor intr-un spatiu care nu refuza nici o
implinire.

Devenind o opera de autor, basmul cult preia tiparul narativ al

basmului popular si retine atentia cititorului prin reorganizarea
elimentelor stereotipe conform unei viziuni proprii asupra vietii.
Fabulosul este localizat si umanizat, iar stilul este elaborat;
naratiunea imbinandu-se cu dialogul si descrierea. Discursul
naratorului supraindividual alterneaza frecvent cu vocea naratorului
auctorial care, alaturi de functia narativa si cea de regie, indeplineste
deseori rolul de observator si pe cel de reflector. In general,
personajele sunt individualizate prin comportament, limbaj si
psihologie, prin atitudine, gestica sau mimica.

In perioada de reafirmare a romantismului, acest tip de

naratiune a servit intentiilor scriitorilor de a compensa realul. Ion
Creanga, “Homer al nostru” (G. Ibraileanu), venit din lumea povestilor
populare, “executa trecerea de la nivelul popular al literaturii la
nivelul ei cult pe o cale spontana” (T. Vianu). Intre scrierile de fictiune
ale lui Creanga, Povestea lui Harap-Alb este cea mai complexa si mai
reusita, o opera oarecum stranie prin intinderea ei impresionanta si
care nu se poate reduce la modelul popular datorita geniului creator
al marelui povestitor. G. Calinescu observa ca marele humulestean
“reactualizeaza temele si motivele de circulatie universala cu o
vechime aproape mitica.” Dincolo de eterna lupta intre bine sir au,
trebuie sa remarcam si tem ace se refera la conditia eroului care,
inainte de a fi imparat, trebuie sa cunoasca si statutul de sluga pentru
a invata ce este responsabilitatea pentru supusii lui.

Publicat in “Convorbiri literare” (1877), opera are un titlu

deosebit de sugestiv-numele eroului principal- adevarata
constructive romantica prin oximoron: Harap- un om cu pielea inchisa
la culoare, indicand conditia sociala de sluga, Alb semnificand
caracterul integru al eroului.

Formula initiala, la Creanga, este mai simpla, redusa doar

la”Amu cica era odata…” urmata de o pagina intreaga in care
naratorul explica, intr-un mod care pare verosimil, de ce rudele nu se
mai vazusera de atata timp. Descoperim doua marci temporale:
“Amu”(timpul discursului, prin care se patrunde in spatial narativ,
reluat de mai multe ori in text) si “odata”(timpul diegetic) care isi
diminueaza rolul de proiectie a actiunii in sfera mitica ca acel “a fost o
data ca niciodata”. Timpul diegetic este astfel mai aproape de
receptori, care percep actiunea ca fiind posibila si in lumea reala.
Formulele mediane intretin atentia cititorului: “Dumnezeu sa ne tie,
ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este”, Elea par in metafora
drumului(“si merg ei cat mai merg…”), atat de cunoscuta la Creanga,
iar cand exprima zborul calului nazdravan, ca aspect poetic, figureaza
spatiile cosmice si iuteata gandului lui. Ele revin cu insistenta si
minime variatii, tocmai pentru fluenta si cursivitatea discursului,
putand fi si o functie de control a relatiei dintre narrator si cititor.
Formula finala ne scoate din lumea fictionala si ne readuce in lumea
reala, in care binele nu mai invinge intotdeauna raul. I.Creanga
fixeaza si implinirea destinului eroului, dar identifica si pozitia de
martor a naratorului fata de cele relatate. Cititorul recepteaza
imaginea fabuloasa a nuntii, observand in acelasi timp si retragerea
naratorului din spatiul povestirii, care semnifica deplasarea treptata
de la basm la realitate. I.Creanga surprinde doua lumi paralele: una
de basm in care “a tinut veselia ani intregi” si una reala in care “cine
are bani bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda”.

Subiectul nu respecta articulatiile clasice, intrucat se produc

fisuri epice, digresiuni, bucle narrative, anticipari si reveniri, care fac
din textul lui Creanga o opera moderna. Expozitiunea se prefigureaza
pe baza motivilui epistolary, care il determina pe crai sa-si supuna fiii
la o proba de testare a curajului. Imbracat intr-o piele de urs, se
ascunde sub un pod la iesirea din imparatie si le iese in cale acestora.
Dupa ce primii doi se intorc rusinati acasa, mezinul cauta sa-I faca
pep lac parintelui si, ajutat de Sfanta Duminica, prin intermedierea
unor obiecte investite simbolic precum hainele si armele din tinerete
ale tatalui, reuseste sa depaseasca obstacolul de la pod. Inainte de a
purcede la drum, primeste sfatul parintesc de a se feri de omul span
si de omul ros, figure stigmatizate in folclor si considerate malefice.

Inca din incipit cititorul afla premisele intrigii care este

determinata de un prejudiciu destul de subtil, mult mai complex si cu
efecte multiple, caci tulbura si viata tihnita a unei familii imparatesti.
Incalcarea, din naivitate a sfatului parintesc are drept consecinta
schimbarea identitatii si a statutului eroului. Fiul de crai accepta
tovarasia spanului, fiinta duplicitara si disimulata, care joaca rolul
unui “maestro spiritual”(V. Lovinescu) ce savarseste un ritual initiatic.
Fantana, apa, uzurparea identitatii si botezul simbolic al craisorului
echivaleaza cu o renastere a acestuia intru desavarsirea finite. Acum
incepe a-si construe identitarea; dupa ce este deposedat de toate
insemnele familiei si ale puterii parintesti care pana acum il protejau.

Desfasurarea actiunii este ampla si ramificata, deoarece

protagonistul este supus la numerate probe in speranta nemarturisita
a Spanului, devenit stapanul sau, de a-l pierde. Harap-Alb depaseste
insa etapa cu etapa aceste praguri existentiale cu valoare initiatica,
ajutat fiind de cal, Sfanta Duminica, craiasa Albinelor, regina
furnicilor, precum si de cei cinci “monstri simpatico” (G.Calinescu) pe
care ii intalneste in drumul catre imparatul Rosu. Motivul probelor
este conceput de Creanga in Crescendo, implicand aducerea saltilor
din Gradina Ursului, a pielii cu nestemate a cerbului si a fetei lui Ros
imparat. Ultima incercare este si cea mai dificila, dezvoltata de autor
ca un basm in basm deoarece presupune un alt cronotop, noi
personaje, alte probe, toate acestea reconfigurand traseul epic. In
interiorul acestei aventuri fabuloase sunt proiectate, de asemenea,
alte probe, ca si cum-dupa tehnica “mise-en-abime”-universul mare
inchide concentric o suita, teoretic infinita, de universuri mici. Astfel,
la curtea lui Rosu imparat, Harap-Alb si prietenii sai sunt obligati sa
doarma intr-o casa de arama incinsa, sa aleaga macul de nisip, sa bea
si sa manance in cantitati enorme, sa gaseasca fata de imparat si sa
aleaga intre cele doua fete. Biruind toate incercarile la care sunt
supusi, o primesc pe fata si pornesc spre imparatia lui Verde imparat.
Periplul se incheie cu zborul randunicii si al calului “catre taramul
unde se bateau muntii cap in cap”, de unde-I aduc fetei obiectele
magice ( trei smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta). Punctul
culminant marcheaza maxima tensiune epica, in care eroul este
decapitat de span, dar inviat de fata imparatului care stia, fara sa-I
spuna cineva, povestea juramantului facut de fiul de crai spre a nu-si
trada falsul stapan pana nu va muri, si nu va invia. Spanul moare,
aruncat de cal din inaltul cerului, iar eroul se casatoreste cu fata lui
Rosu imparat si mosteneste imparatia unchiului , secventa care
marcheaza deznodamantul. Acum se reechilibreaza raportul bine-rau,
iar procesul initierii protagonistului s-a incheiar prin ajungerea intr-un
simbolic centru al labirintului conform viziunii lui M. Eliade din
Incercarea labirintului.
 Considerata cel mai adesea un “veritabil Buildungsroman”
roman fantastic al epocii noastre (G. Munteanu). Povestea lui Harap-
Alb urmareste destinul unui fecior de crai intr-un lung proces al
devenirii spirituale, folosind metafora central a drumului. Acesta
reprezinta “ascensiunea sufletului”, “cotiturile”, tot ce poate distrage
sufletul si retine atentia. Indepartarea de prototip se face prin arta
portretizarii, personajele lui Creanga incadrandu-se in tipologia
clasica: eroul,raufacatorul,donatorul etc.

Personajele sunt rezultatul interferentei real-fantastic, tehnica

portretizarii permitand desprinderea de imaginile arhetipale.
Recurgand la tehnica “topirii” povestirii in dialog, Creanga reuseste
sa-si caracterizeze personajele in evolutia lor chiar sub ochii nostril.

Harap-Alb este personajul principal, asociat cu Don Qujote

(Al.Piru), Hamlet (Val.Cristea), un erou fermecator sau un “om
simplu” lipsit de “merite personale” (Aurel Rau). Creanga a modificat
personalitatea eroului care, in literatura popular, este un fel de
Hercule. Nu are puteri supranaturale si nici insusiri exceptionale
(vitejie, darjenie, istetime), dar dobandeste, prin trecerea probelor, o
serie de calitati psihologice necesare unui imparat. Evolutia sa de la
naivitatea adolescentina si pana la dobandirea calitatilor necesare
unui conducator asigura coerenta actiunii si zona de interes a lecturii.
Fiul de crai este un erou in formare, portretul sau moral intregandu-
se pe parcursul actiunii. El nu savarseste nimic spectaculos, dar
compenseaza acest minus cu un plus de generozitate, onestitate,
compasiune, incredere in oameni si credinta in Dumnezeu. Ramane,
de aceea, in sfera verosimilului, fiind un personaj real, reperabil in
ordinea realitatii. El este o sinteza de calitati si defecte fara a ilustra o
tipologie consacrata, iar evolutia lui nu poate fi anticipate.
 Modalitatile de caracterizare sunt multiple, de la cele directe la
cele indirect, de la cele clasice la cele moderne. In prima parte, este
portretizat moral de catre autor ca fiind “boboc in felul sau”, adica un
adolescent lipsit de experienta. Dupa acumularea de mai multe
experiente, ajutat de fiinte atat fabuloase cat si reale, caracterul sau
se contureaza prin fapte, dialog, gesture, ganduri si procese
psihologice. Inca de la inceput ne atrage atentia numele personajului
eponim printr-o asociere paradoxala de termini, respective un
oxymoron: “Harap-Alb”. E un nume ce reflecta o identitate dubla (de
tanar si de print) si una aparenta (de sluga a spanului).Totodata prin
contrastul chromatic “negru”-“alb” se reflecta armonizarea
defectelor si calitatilor umane, dintre care primele sunt necesare
pentru a le verifica pe ultimele. Avem o traversare a unei stari
intermediare (initierea) intre inocenta (negru) si “invierea spirituala”
a celui ce va devein un “Renovator Mundi”

Autocaracterizarea, procedeu modern si deschis, este prezenta

in episodul in care eroul regreta neascultarea si se simte vinovat fata
de parintele sau :”asa-I daca n-am tinut sama de vorbele lui. Am
ajuns sluga la darloaga”. Antiteza cu Spanul este un mijloc ce
evidentiaza contrastul erou-antierou, protagonist-antagonist”.

O inovatie este prezenta personajului colectiv (cei cinci

nazdravani: Gerila, Ochila, Flamanzila, Setila si Pasari-lati-lungila) care
aduc o nota de comic.Creanga alcatuieste grupului insolit un portret
in miscare: Intalnirea, in drumul catre Rosu imparat, a celor cinci este
o situatie narativa ce nu mai pune accentual pe naratiune ci pe
descriere si dialog. Naratiunea muta, in text,cadrul spatial, prin tipica
formula de basm “mai merge el cat merge” mai importanta fiind
vizualizarea si aducerea in present (prin interjectie) a personajului
care sta sub semnul miracolului: “numai iaca ce vede o dihanie de
om”, “o minunatie si mai minunata”.
 Naratorul face aici un popas descriptiv, in care arta lui Creanga
exceleaza prin uziunea caricaturala, ironie, umor, dialog scanteitor si
portret definitoriu. Figura de stil intregatoare a tuturor detaliilor este
hiperbola, exagerarea si amplificarea puterilor si trasaturilor fizice ale
personajelor. Gerila este “o dihanie de om cu infatisare de spariet”, in
el concentrandu-se una din stihiile cosmice, gerul. Cu el intra in
rezonanta intreaga natura si naratorul pare sa epuizeze detaliile si
limitele descrierii, intrvenind direct in discurs “ma rog, foc de ger
era”. Ochila e asezat sub semnul monstruosului fizic (“o
schimonositura”) descrierea sa facandu-se prin autocaracterizare.
Comicul dat de rasul-plansul infatisarii se amplifica printr-o
enumeratie de nume definitorii rimata si onecdotica, prin replica lui
Harap-Alb “poate ca acesta e vestitul Ochila, frate cu orbila,..”.
Flamanzila si Setila, personaje complementare, chinuite de abisuri
gastronomic niciodata potolite, sunt zugraviti dupa aceasi tehnica a
grotescului si a paradoxului. Pasari-lati-lungila, “o bazdaganie” care
mananca pasari crude-“cu pene cu tot” domina dimensiunile
terestice si cosmice.

Spanul este personajul care contribuie la initierea lui Harap-Alb,

eroul nostru parcurgand o adevarata ucenicie alaturi de el pentru ca
Harap-Alb sa devina om trebuie ca Spanul sa fie rau, cata vreme
sfaturile tatalui sau, blandetea si ajutorul repetat al Sfintei Duminici
nu l-au schimbat. Prima etapa a formarii sale este cea a coborarii in
fantana, in infern, un botez in urma careia fiul craiului primeste o
noua identitate, cea de sluga. Ajunsi la curtea imparatului Verde,
Spanul il supune la trei probe, Harap- Alb trecand prin trei etape ale
initierii, iar Spanul ramane, pana aproape de final, un mistagog.

Daca in basmul popular accentual epic se pune in special pe

evenimentele, ele fiind inexplicabile logic ( metamorfoze, calatorii pe
celalalt taram), intamplarile narate de Creanga sunt fapte de un firesc
rural care dezarmeaza. Pe tot parcursul basmului, fantasticul este
umanizat si focalizat. Prin detalii, realiste, lumea fabuloasa coboara
intr-un univers-spatiu temporal care poate fi localizat geografic si
istoric, totul intr-un discurs care aminteste de o lume concreta
humulesteana. Astfel craisorul cauta “in pod si in grajd”, imparatul
Rosu cauta “prin asternut”, este un “paclisit”, eroul insasi este “mai
fricos ca o muiere”, “se orcaieste” de “belele in care il vara Spanul”.
Nimic nu aminteste de atmosfera fastuoasa a curtilor de crai,
imparatul fiind doar “o zabava”, iar fiica imparatului “a dracului zgatie
de fata” care “le-a tras butucul” si de aceea o “gabuieste” “in spatele
lunii”, intocmai cum Nica a gabuit pupaza in scorbura.

De multe ori proverbele citate de autor s-au comentariile, ridica

in plan abstract ideile caracteristice a unei relatari culte. De exemplu
proverbul “cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”
evidentiaza continutul paremioligic: invingatorii nu sunt neaparat
oameni inzestrati cu merite deosebite, sau nu conteaza rezultatul
luptei cat incercarea in sine, valentele morale ale experientei
parcurse.

Arta narativa se caracterizeaza prin profunzimea sensurilor, prin

simboluri, prin expresivitate, prin ineditul situatie si constituirea
personajelor. Forta sa narativa se manifesta in momentul in care
incepe sa povesteasca exprimarea prinde culoare, e vie, autentica.
Fraza este ampla, bogata in verbe si locutiuni verbale, autorul
comprima unele episoade si dezvolta pe larg altele. Naratiunea se
realizeaza la persoana a treia, dar functia de regie si control a
personajelor este amplificata. Naratorul este omnipresent, dar nu si
obiectiv, comparandu-se ca si cum ar face parte din lumea basmului:
observa amanunte de judecata si le acorda uneori multiple
semnificatii. Naratorul intra in pielea fiecarui personaj, placandu-i, sa
exagereze si sa parodieze. O alta trasatura a artei de povestitor este
tendita de a dramatiza actiunea prin dialog. La povestea populara,
utilizarea dialogului este urmarea unei optiuni intre stilul indirect si
cel direct. La Creanga dialogul are functie dubla, ca in teatru, dezvolta
actiunea si caracterizeaza personajele care traiesc si se identifica prin
limbaj.

Ramificarea modelului popular are loc nu numai printr-o

reorganizare a formei si prin adancirea semnificatiei si printr-o
sublimare a limbajului. Creanga pare a fi interest sa atraga atentia
asupra modelului oral. Iluzia basmului spus de un narator incredibil,
narator la evenimente, este intretinuta de la inceput pana la sfarsit
de marcile oralitatii. Autorul construieste si intretine iluzia acustica cu
ajutorul a numeroase rime si asonante (“la fecior de ghinda/fatat in
tinda”), interjectii (“teleap teleap”), verbe imitative (“a bodogani”).
Oralitatea stilului este accentuata si ca urmare a introducerii in
naratiune a numeroase proverbe si zicatori, mici fragmente de
cantece populare etc.

Firea voioasa si optimista a lui Creanga s-a revarsat si asupra

cuvintelor care au capatat forme neasteptate sau in scene comice
cum este cearta dintre Gerila si ceilalti tovarasi in casa de arama
inrosita.

Povestea lui Harap-Alb este o sinteza a spiritualitatii romanesti,

acumuland o intreaga filosofie asupra vietii prin care poporul roman
fiinteaza in lume, inscriindu-se astfel in randul valorilor externe ale
umanitatii.