Povestea lui Harap-Alb (Ion Creangă)

TEMA SI VIZIUNEA

Basmul este o specie narativă amplă a genului epic din literatura populară
sau cultă, având o narațiune pluriepisodică, deliberat fantastică, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, prezentând confruntarea dintre două
categorii opuse (binele și răul). Din această luptă, forțele binelui ies mereu
învingătoare, deoarece basmul presupune modele de conduită, idealuri prețuite de
omul din popor.

Ion Creangă,unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului său, a lăsat posterității o operă variată, aducând în literatura
cultă farmecul și spontaneitatea literaturii populare. “Povestea lui Harap-Alb”,
publicată pentru prima data în 1877 în revista “Convorbiri literare” este considerată
o “sinteză a basmului românesc” (Nicolae Ciobanu). Opera se devoltă pe un tipar
narativ traditional, particularizat prin intervențiile autorului cult, care supune
materialul epic unui proces de transformare în funcție de propriile stucturi mentale
și concepții. “Povestea lui Harap-Alb” este o “oglindire a vieții în moduri
fabuloase” (G. Călinescu, în “Estetica basmului”), “o lume << pe dos >>, parodie a
celei reale”(Zoe Dumitrescu, în “Bușulenga”).

Asemenea basmului popular, opera lui Ion Creangă fructifică tema eternei
lupte dintre bine și rău. Însă, particularitatea viziunii autorului cult constă în
relativizarea perspectivei asupra noțiunii de bine, respectiv de rău, încheiata prin
triumful binelui. Ȋn „Povestea lui Harap Alb” se identifică şi o altă temă, cea a
formării personalitaţii unui tânăr, fapt pentru care textul devine şi un
bildungstroman.

Titlul operei este unul sugestiv, “Harap-Alb” reprezentând un oximoron

(“harap” însemnand rob, om de culoare neagră și “alb” fiind un simbol al purității,
al nobilimii), ce are ca scop evidențierea complexității omenești, în același timp
făcându-se o trimitere către schimbarea condiției sociale a eroului (fiu de crai-slugă
a spânului).

Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient și

omniprezent, însă care depășește barierele obiectivității, căci intervine adesea prin
comentarii sau reflecții (“Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”), unele
adresate interlocutorilor ipotetici („Dar ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să vă spun
povestea și vă rog să m-ascultați”), utilizând totodată și dativul etic („Și deodată mi
ți-l înșfăcă”).

Tiparul basmului popular presupune, la nivel de structura, anumite cliseele

compozitionale, formulele tipice si cifrele magice (3 feciori, 3 fete) care apar si in
opera lui Creanga. In text se remarca existenta formulelor mediane, folosite pentru
realizarea treceri de la o secventa narativa la alta: „inainte din poveste mult mai
este”. Formula inițială „Amu cică era odată” și formula finală („Și-a ținut veselia
ani întregi și acum mai ține încă”) sunt convenții care marchează simetric intrarea
și ieșirea din fabulos. Spre deosebire de basmele populare, în care formula
introductivă este compusă dintr-un termen care atestă o existență („A fost odată”)
si altul care o neagă („ca niciodată”) și cel induce elementul fabulos, în opera lui
Creangă intrarea se face „ex abrupto” . În timp ce în basmul popular indicii spațiali
sunt vagi, aici prezența regionalismului „amu” plasează spațialitatea în zona
Moldovei. Naratorul inoveaza punand povestea pe seama spuselor altcuiva: „cica”.
Formula finală include o reflecție asupra realității sociale, diferită de cea din lumea
basmului, și o comparație de un umor amar între cele două lumi ( “…cine se duce
acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se
uită și rabdă.”).

Acțiunea basmului se desfășoară liniar și respectă modelul structural

stereotip: succesiunea secvențelor narative este redată cronologic, prin înlănțuire.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni
convenționale, care corespund momentelor subiectului.

Expozițiunea presupune o stare de echilibru: un crai avea trei feciori, iar în

celălalt capăt al lumii, un frate mai mare, Verde-Împărat, avea trei fete. Intriga are
drept cauză o lipsă relevată de scrisoarea lui Verde-Împărat: absența moștenitorului
de linie masculină. Așadar, craiul este rugat să-i trimită fratelui său pe cel mai
vrednic dintre nepoți, pentru a-i urma la tron.

Astfel, fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăția unchiului lor, însă la
proba podului, unde sunt așteptați de către tatăl deghizat în piele de urs, eșuează
lamentabil. Când mezinul cere permisiunea de a pleca în aceeași călătorie riscantă,
este refuzat cu asprime. Supărat, tânărul se retrage în grădina palatului, unde
întâlnește o bătrână pe care o miluiește cu un bănuț. Dând dovadă de milostenie,
bătrâna îl răsplătește cu sfatul de a nu pleca la drum fără calul, armele și hainele de
mire ale tatălui său, trimitere către un ciclu al devenirii. Scena în care alege calul
este una reprezentativă, sugerând imaturitatea mezinului, care încă nu are
capacitatea de a judeca în afara aparențelor.

Trecând proba tatălui, mezinul pornește pe drumul inițiatic, podul devenind

un simbol al graniței dintre copilărie și maturitate. Probele la care acesta va fi
supus ulterior sunt, de asemenea, tipice pentru structura basmului tradițional. La
trecerea prin pădurea-labirint, fiul craiului se rătăcește și acceptă, după trei întâlniri
fatidice, tovărășia omului spân, încălcând astfel jurământul făcut tatălui. Neavând
calităti supranaturale, spânul își pune în aplicare planul de uzurpare a identității
fiului de crai folosindu-se de inteligența sa vicleană, înzestrată cu o mare putere
persuasivă. Prin vicleșug, acesta îl convinge pe tânăr să intre în fântână, unde îl
închide până când îi va jura credință. Astfel, are loc schimbarea de identități,
mezinului atribuindu-i-se un nume („Harap-Alb”) și un rol (slugă a spânului),
scenă echivalentă unui botez.

Multiplicarea numărului de probe la care este supus eroul din basmul lui
Creangă diferențiază basmul cult de cel popular. Ajunși la curtea lui Verde-
Împărat, conflictul dintre cele două personaje se acutizează, Harap-Alb fiind nevoit
să îndeplinească toate probele cerute de către spân. De-a lungul acestor probe,
tânărul erou își însușește trăsături etice și morale precum bunătatea (protejează
albinele și furnicile), curajul și destoinicia (în proba Grădinii Ursului și cea a
Pădurii Cerbului), onestitatea (respectă jurământul făcut spânului) și sociabilitatea
(se împrietenește ușor cu cele cinci personaje himerice, care devin adjuvanți). Însă,
îndrăgostindu-se de fata Împăratului-Roș, Harap-Alb trăiește conflictul specific
operelor medievale: cavalerul care trebuie să aleagă între onoare și iubire. Cu toate
acestea, fata, având puteri supranaturale, află adevărata identitate a băiatului fără
ca el să fie nevoit să și-o dezvăluie. Reîntorși la împărăția unchiului său, spânul se
consideră trădat și îl ucide pe tânăr, care este înviat de fata lui Roș-Împărat cu
ajutorul obiectelor magice, cerute anterior în scopul pregătirii pentru acest moment
(cele trei smicele de măr, apa vie și apa moartă). Răul fiind pedepsit (moartea
spânului) și jurământul luând sfârșit, această scenă marchează și încheierea
procesului de maturizare a tânărului, care este recompensat (motivul căsătoriei),
starea de echilibru refiind instaurată.
 Arta narațiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin
ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, dialogurile
având o notă dramaturgică. Oralitatea stilului, datorată mai ales erudiției
paremiologice a autorului, se realizează prin diferite mijloace, precum expresii
narative tipice (“și atunci, și apoi, în sfârșit, după aceea”), implicarea subiectivă a
naratorului în propoziții interogative (“Ce pot să zic?”) și exclamative (“…ce să vă
spun mai mult”) și inserarea de fraze ritmate (“la plăcinte înainte și la război
înapoi”) sau versuri populare (“De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”).
Plăcerea zicerii, verva și jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de
realizare a umorului, precum ironia (“Tare mi-ești drag, te-aș vârî în sân, dar nu-mi
încapi de urechi”), porecle și apelative caricaturale (numele celor cinci personaje
himerice), diminutive cu valoare augmentativă (“băuturică”), caracterizări pitorești
și scene comice. Astfel, valorificând limba vie a poporului, Creangă este considerat
în epocă un “scriitor poporal”.

In concluzie, „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creanga este un basm cult
care poarta pecetea originalitatii atat la nivelul actiunii complicate printr-o serie de
secvente, cat si la nivelul limbajului, prin aparitia elementelor de oralitate. La
Creanga, lumea fabuloasa coboara intr-un plan de existenta care poate fi identificat
cu locurile natale ale autorului, deosebindu-se astfel de basmele populare in care
supranaturalul este acceptat de cititor ca o conventie abstracta, lipsita de orice
particularizare.
 CARACTERIZARE HARAP-ALB

Ion Creangă,unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului său, a lăsat posterității o operă variată, aducând în literatura
cultă farmecul și spontaneitatea literaturii populare. “Povestea lui Harap-Alb”,
publicată pentru prima data în 1877 în revista “Convorbiri literare” este considerată
o “sinteză a basmului românesc” (Nicolae Ciobanu). Opera se devoltă pe un tipar
narativ traditional, particularizat prin intervențiile autorului cult, care supune
materialul epic unui proces de transformare în funcție de propriile stucturi mentale
și concepții. “Povestea lui Harap-Alb” este o “oglindire a vieții în moduri
fabuloase” (G. Călinescu, în “Estetica basmului”), “o lume << pe dos >>, parodie a
celei reale”(Zoe Dumitrescu, în “Bușulenga”).

Asemenea basmului popular, opera lui Ion Creangă fructifică tema eternei
lupte dintre bine și rău. Însă, particularitatea viziunii autorului cult constă în
relativizarea perspectivei asupra noțiunii de bine, respectiv de rău, încheiata prin
triumful binelui. Ȋn „Povestea lui Harap Alb” se identifică şi o altă temă, cea a
formării personalitaţii unui tânăr, fapt pentru care textul devine şi un
bildungstroman.

Personajul principal al basmului este prezentat inca din titlu. “Harap-Alb”

reprezinta un oximoron ce are la bază o antiteză (“harap” însemnand rob, om de
culoare neagră și “alb” fiind un simbol al purității, al nobilimii), ce are ca scop
evidențierea complexității omenești, în același timp făcându-se o trimitere către
schimbarea condiției sociale a eroului (fiu de crai-slugă a spânului). De asemenea,
se remarca intentia autorului de a surprinde formarea personalitatii protagonistului,
urmarindu-i „povestea”, parcursul initiatic.

Protagonistul acestui basm este Harap-Alb este un personaj rotund și

pozitiv, caracterizat atât direct (de către narator și de alte personaje), cât și indirect
(din acțiunile sale și din relația cu celelalte personaje). El reprezintă tipul omului
naiv și inocent, care dintr-un statut superior decade, însa grație sufletului bun
revine dupa multe încercări la statutul inițial. Cu toate că el este personajul
principal al operei, Harap-Alb nu are puteri supranaturale, lucru atipic basmului
popular. Acesta este un personaj pozitiv și individual, ilustrând binele, dar este
prezentat într-o manieră realistă: era cinstit și sincer, tânăr și naiv, milostiv și
sensibil, respectuos și impulsiv. La începutul povestirii el este doar “cel de-al
treilea fiu al craiului”, nu are nume pentru că nu are identitate, urmând să se
individualizeze în drumul spre maturizare. Prin prisma vârstei și a statutului său
social (mezinul familiei), el trăiește într-un univers al inocenței, unde aceasta,
alături de naivitate, reprezintă trăsăturile tânărului neexperimentat.

Acțiunea basmului se desfășoară liniar și respectă modelul structural

stereotip: succesiunea secvențelor narative este redată cronologic, prin înlănțuire.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni
convenționale, care corespund momentelor subiectului. Expozițiunea presupune o
stare de echilibru: un crai avea trei feciori, iar în celălalt capăt al lumii, un frate
mai mare, Verde-Împărat, avea trei fete. Intriga are drept cauză o lipsă relevată de
scrisoarea lui Verde-Împărat: absența moștenitorului de linie masculină. Așadar,
craiul este rugat să-i trimită fratelui său pe cel mai vrednic dintre nepoți, pentru a-i
urma la tron. Astfel, fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăția unchiului lor,
însă la proba podului, unde sunt așteptați de către tatăl deghizat în piele de urs,
eșuează lamentabil. Când mezinul cere permisiunea de a pleca în aceeași călătorie
riscantă, este refuzat cu asprime. Supărat, tânărul se retrage în grădina palatului,
unde întâlnește o bătrână pe care o miluiește cu un bănuț. Dând dovadă de
milostenie, bătrâna îl răsplătește cu sfatul de a nu pleca la drum fără calul, armele
și hainele de mire ale tatălui său, trimitere către un ciclu al devenirii. Scena în care
alege calul este una reprezentativă, sugerând imaturitatea mezinului, care încă nu
are capacitatea de a judeca în afara aparențelor.

Trecând proba tatălui, mezinul pornește pe drumul inițiatic, podul devenind

un simbol al graniței dintre copilărie și maturitate. Probele la care acesta va fi
supus ulterior sunt, de asemenea, tipice pentru structura basmului tradițional. La
trecerea prin pădurea-labirint, fiul craiului se rătăcește și acceptă, după trei întâlniri
fatidice, tovărășia omului spân, încălcând astfel jurământul făcut tatălui. Neavând
calităti supranaturale, spânul își pune în aplicare planul de uzurpare a identității
fiului de crai folosindu-se de inteligența sa vicleană, înzestrată cu o mare putere
persuasivă. Prin vicleșug, acesta îl convinge pe tânăr să intre în fântână, unde îl
închide până când îi va jura credință. Astfel, are loc schimbarea de identități,
mezinului atribuindu-i-se un nume („Harap-Alb”) și un rol (slugă a spânului),
scenă echivalentă unui botez.
 Multiplicarea numărului de probe la care este supus eroul din basmul lui
Creangă diferențiază basmul cult de cel popular. Ajunși la curtea lui Verde-
Împărat, conflictul dintre cele două personaje se acutizează, Harap-Alb fiind nevoit
să îndeplinească toate probele cerute de către spân. De-a lungul acestor probe,
tânărul erou își însușește trăsături etice și morale precum bunătatea (protejează
albinele și furnicile), curajul și destoinicia (în proba Grădinii Ursului și cea a
Pădurii Cerbului), onestitatea (respectă jurământul făcut spânului) și sociabilitatea
(se împrietenește ușor cu cele cinci personaje himerice, care devin adjuvanți). Însă,
îndrăgostindu-se de fata Împăratului-Roș, Harap-Alb trăiește conflictul specific
operelor medievale: cavalerul care trebuie să aleagă între onoare și iubire. Cu toate
acestea, fata, având puteri supranaturale, află adevărata identitate a băiatului fără
ca el să fie nevoit să și-o dezvăluie. Reîntorși la împărăția unchiului său, spânul se
consideră trădat și îl ucide pe tânăr, care este înviat de fata lui Roș-Împărat cu
ajutorul obiectelor magice, cerute anterior în scopul pregătirii pentru acest moment
(cele trei smicele de măr, apa vie și apa moartă). Răul fiind pedepsit (moartea
spânului) și jurământul luând sfârșit, această scenă marchează și încheierea
procesului de maturizare a tânărului, care este recompensat (motivul căsătoriei),
starea de echilibru refiind instaurată.

Arta narațiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin

ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, dialogurile
având o notă dramaturgica. Oralitatea stilului, datorată mai ales erudiției
paremiologice a autorului, se realizează prin diferite mijloace, precum expresii
narative tipice (“și atunci, și apoi, în sfârșit, după aceea”), implicarea subiectivă a
naratorului în propoziții interogative (“Ce pot să zic?”) și exclamative (“…ce să vă
spun mai mult”) și inserarea de fraze ritmate (“la plăcinte înainte și la război
înapoi”) sau versuri populare (“De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”).
Plăcerea zicerii, verva și jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de
realizare a umorului, precum ironia (“Tare mi-ești drag, te-aș vârî în sân, dar nu-mi
încapi de urechi”), porecle și apelative caricaturale (numele celor cinci personaje
himerice), diminutive cu valoare augmentativă (“băuturică”), caracterizări pitorești
și scene comice. Astfel, valorificând limba vie a poporului, Creangă este considerat
în epocă un “scriitor poporal”.

In concluzie, drumul parcurs de protagonist se constituie într-un

bildungsroman, ilustrând ideea că orice personalitate se formează în urma
acumulării unor experiențe de cunoaștere. Harap-Alb este un personaj
reprezentativ pentru basmul cult, ilustrând tipul eroului care își asumă condiția
umană, cu toate limitele ei. Asemenea oricărui Făt-Frumos din basmul popular,
este personaj principal, pozitiv, reprezentant al forțelor binelui, însă nu are trăsături
fabuloase (G. Călinescu asemănându-l cu un flăcău de la țară, datorită mentalității
sale). Este, de altfel, un personaj rotund, nu doar mezinul împăratului și cel mai
înzestrat dintre fii, ci și o ființă complexă, cu defecte și calități.
 RELATIA HARAP-ALB-SPAN

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin
originalitatea stilului său, a lăsat posterității o operă variată, aducând în literatura
cultă farmecul și spontaneitatea literaturii populare. “Povestea lui Harap-Alb”,
publicată pentru prima data în 1877 în revista “Convorbiri literare” este considerată
o “sinteză a basmului românesc” (Nicolae Ciobanu). Opera se devoltă pe un tipar
narativ traditional, particularizat prin intervențiile autorului cult, care supune
materialul epic unui proces de transformare în funcție de propriile stucturi mentale
și concepții. “Povestea lui Harap-Alb” este o “oglindire a vieții în moduri
fabuloase” (G. Călinescu, în “Estetica basmului”), “o lume << pe dos >>, parodie a
celei reale”(Zoe Dumitrescu, în “Bușulenga”).

Asemenea basmului popular, opera lui Ion Creangă fructifică tema eternei
lupte dintre bine și rău. Însă, particularitatea viziunii autorului cult constă în
relativizarea perspectivei asupra noțiunii de bine, respectiv de rău, încheiata prin
triumful binelui. Ȋn „Povestea lui Harap Alb” se identifică şi o altă temă, cea a
formării personalitaţii unui tânăr, fapt pentru care textul devine şi un
bildungstroman.

Titlul operei este unul sugestiv, “Harap-Alb” reprezentând un oximoron ce

are la bază o antiteză (“harap” însemnand rob, om de culoare neagră și “alb” fiind
un simbol al purității, al nobilimii), ce are ca scop evidențierea complexității
omenești, în același timp făcându-se o trimitere către schimbarea condiției sociale
a eroului (fiu de crai-slugă a spânului).

Protagonistul acestui basm este Harap-Alb, fiind un personaj rotund și

pozitiv, caracterizat atât direct (de către narator și de alte personaje), cât și indirect
(din acțiunile sale și din relația cu celelalte personaje). El reprezintă tipul omului
naiv și inocent, care dintr-un statut superior decade, însa grație sufletului bun
revine dupa multe încercări la statutul inițial. Cu toate că el este personajul
principal al operei, Harap-Alb nu are puteri supranaturale -lucru atipic basmului
popular. Acesta este un personaj pozitiv și individual, ilustrând binele și fiind
prezentat într-o manieră realistă: era cinstit și sincer, tânăr și naiv, milostiv și
sensibil, respectuos și impulsiv. La începutul povestirii el este doar “cel de-al
treilea fiu al craiului”- nu are nume pentru că nu are identitate-, urmând să se
individualizeze în drumul spre maturizare. Prin prisma vârstei și a statutului său
social (mezinul familiei), el trăiește într-un univers al inocenței, unde aceasta -
alături de naivitate-, reprezintă trăsăturile tânărului neexperimentat.

Spânul este un personaj secundar și negativ, nu atât prin însușiri

supranaturale, ca în basmele populare, ci mai ales prin autenticitatea lui umană. Ca
personaj de basm, spânul întruchipează forțele răului. Ca personaj real, el
întruchipează individul perfid, deprins a obține avantaje și bogăție prin înșelăciune.
Portretul fizic se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct, "un om
spân",naratorul sugerând concepția populară potrivit căreia unei anomalii fizice îi
corespunde o deficiență caracterială majoră. Conform acestei idei străvechi, "omul
însemnat" este periculos și trebuie evitat. Portretul moral reiese în mod indirect,
din faptele, vorbele și atitudinea personajului, precum și din relațiile cu celelalte
personaje, acestea realizand un portret uman infricosator.

Relatia dintre protagonistul Harap-Alb ca reprezentant al binelui si

antagonistul Spanul, ca reprezentant al raului este una tipica basmului, ilustrand
eterna lupta dintre bine si rau. Dar, pentru ca basmul cult dezvolta, de asemenea, si
tema initierii, Spanul devine un rau necesar, in absenta sa maturizarea fiului de crai
fiind imposibila.

Conflictul exterior dintre cele doua personaje este dezvoltat pe schema

traditionala, infatisand lupta dintre cele doua principii ilustrate: binele si raul. Este
insa mai complicat decat in cazul popular, prin implicarea unor personaje
complexe si prin dimensiunea psihologica. Astfel, avem parte de un conflict
interior, o lupta a sinelui cu sinele, intre cele doua ipostaze ale protagonistului, cea
de neinitiat si cea de initiat la care aspira.

Relatia dintre cele doua personaje este urmarita de catre narator inca din
momentul in care eroul porneste pe anevoiosul drum al initierii, parasind curtea
craiului. Aici este adus pentru prima data in discutie Spanul, tatal tanarului
avertizandu-l sa se fereasca de omul span.

La trecerea prin pădurea-labirint, fiul craiului se rătăcește și acceptă, după

trei întâlniri fatidice, tovărășia omului spân, încălcând astfel jurământul făcut
tatălui. Neavând calităti supranaturale, spânul își pune în aplicare planul de
uzurpare a identității fiului de crai folosindu-se de inteligența sa vicleană,
înzestrată cu o mare putere persuasivă. Prin vicleșug, acesta îl convinge pe tânăr să
intre în fântână, unde îl închide până când îi va jura credință. Astfel, are loc
schimbarea de identități, mezinului atribuindu-i-se un nume („Harap-Alb”) și un
rol (slugă a spânului), scenă echivalentă unui botez.

Multiplicarea numărului de probe la care este supus eroul din basmul lui
Creangă diferențiază basmul cult de cel popular. Ajunși la curtea lui Verde-
Împărat, conflictul dintre cele două personaje se acutizează, Harap-Alb fiind nevoit
să îndeplinească toate probele cerute de către spân. De-a lungul acestor probe,
tânărul erou își însușește trăsături etice și morale precum bunătatea (protejează
albinele și furnicile), curajul și destoinicia (în proba Grădinii Ursului și cea a
Pădurii Cerbului), onestitatea (respectă jurământul făcut spânului) și sociabilitatea
(se împrietenește ușor cu cele cinci personaje himerice, care devin adjuvanți). Însă,
îndrăgostindu-se de fata Împăratului-Roș, Harap-Alb trăiește conflictul specific
operelor medievale: cavalerul care trebuie să aleagă între onoare și iubire. Cu toate
acestea, fata, având puteri supranaturale, află adevărata identitate a băiatului fără
ca el să fie nevoit să și-o dezvăluie. Reîntorși la împărăția unchiului său, spânul se
consideră trădat și îl ucide pe tânăr, care este înviat de fata lui Roș-Împărat cu
ajutorul obiectelor magice, cerute anterior în scopul pregătirii pentru acest moment
(cele trei smicele de măr, apa vie și apa moartă). Răul fiind pedepsit (moartea
spânului) și jurământul luând sfârșit, această scenă marchează și încheierea
procesului de maturizare a tânărului, care este recompensat (motivul căsătoriei),
starea de echilibru refiind instaurată.

Arta narațiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin

ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, dialogurile
având o notă dramaturgică. Oralitatea stilului, datorată mai ales erudiției
paremiologice a autorului, se realizează prin diferite mijloace, precum expresii
narative tipice (“și atunci, și apoi, în sfârșit, după aceea”), implicarea subiectivă a
naratorului în propoziții interogative (“Ce pot să zic?”) și exclamative (“…ce să vă
spun mai mult”) și inserarea de fraze ritmate (“la plăcinte înainte și la război
înapoi”) sau versuri populare (“De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi”).
Plăcerea zicerii, verva și jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de
realizare a umorului, precum ironia (“Tare mi-ești drag, te-aș vârî în sân, dar nu-mi
încapi de urechi”), porecle și apelative caricaturale (numele celor cinci personaje
himerice), diminutive cu valoare augmentativă (“băuturică”), caracterizări pitorești
și scene comice. Astfel, valorificând limba vie a poporului, Creangă este considerat
în epocă un “scriitor poporal”.

In concluzie, deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este asemenea

unui Făt-Frumos din basmele populare, model de perfecţiune fizică şi morală, dotat
cu puteri supranaturale. El este umanizat prin comportament, atitudine și limbaj,
fiind un personaj dinamic, ce parcurge aventura iniţierii. Basmul poate fi
considerat astfel un bildungsroman, deoarece protagonistul traversează o serie de
probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină
împărat, toate acestea nefiind posibile fără existența spânului.