POVESTEA LUI HARAP-ALB

DE ION CREANGĂ

-tema i viziunea despre lume-

Autor renumit datorită poveștilor și basmelor sale emblematice și încadrabil între

marii clasici ai literaturii române, Ion Creangă își publică basmul care urma să îi reprezinte
cu succes stilul artistic, și anume „Povestea lui Harap-Alb”, în revista „Convorbiri literare”, la
1 august 1877, urmând ca acesta să apară, în același an, printre paginile ziarului „Timpul”.
Pompiliu Constantinescu consideră că operei i se poate atribui cu ușurință valoarea de
etalon pentru celelalte scrieri de acest gen, întrucât o denumește „sinteză a basmului nostru
și cel mai frumos basm românesc”, iar G. Călinescu o apreciază pentru amestecul de
„realism i fabulos” . Fiind o scriere ce bifează particularități ale curentului realist, textul
creează impresia de autenticitate și respectă canonul realist al structurilor narative, canon
ilustrat de către naratorul omniscient, heterodiegetic, a cărui narațiune se caracterizează
prin unitate compozițională.

Basmul cult este o specie narativă pluriepisodică, implicând fabulosul, cu numeroase

personaje purtătoare ale unor valori simbolice, întruchipând binele și răul în diversele lor
ipostaze. Personajele îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcții
(antagonistul, ajutoarele, donatorii), unele având puteri supranaturale. Acțiunea basmului
implică prezența fabulosului și este supusă unor acțiuni convenționale, care înfățișează
parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și rău se încheie prin
victoria forțelor binelui. Spre deosebire de basmul popular, în basmul lui Creangă eroul este
perfectibil, nu are calități supranaturale, fiind ajutat pentru a trece de toate probele. De
asemenea, fantasticul este umanizat și localizat, iar viziunea despre lume asociază
supranaturalul popular cu evocarea universului rural, astfel încât personajele ilustrează
cotidianul din lumea satului.

Titlul, element paratextual ce introduce cititorul în universul creației literare, conține

un oximoron ce reprezintă numele protagonistului, devenit astfel personaj eponim. Acest
nume, ce asociază simboluri cromatice opuse, relevă statutul personajului, de slugă a
Spânului ce are și atribute ale stăpânului sugerate prin determinantul „alb”. Numele indică,
totodată, natura duală a ființei și lupta ei pentru a ajunge la armonizarea contradicțiilor
interioare. Termenul „poveste” este un indiciu al destinului, făcând trimitere la parcursul
inițiatic finalizat cu maturizarea eroului.

Aria tematică pe care textul o abordează este centrată pe confruntarea dintre forțele
antagonice, binele și răul și urmărește procesul inițierii și al maturizării protagonistului care
parcurge un drum spiritual de perfecționare și de purificare, opera fiind un bildungsroman.
Totodată, textul oglindește ciclicitatea existenței umane, întrucât protagonistul reiterează
destinul tatălui său. Motivele literare, asociate funcțiilor stabilite de Vladimir Propp, sunt de
inspirație folclorică: motivul împăratului fără urmași, superioritatea mezinului, probele
depășite, călătoria, încălcarea interdicției, supunerea prin vicleșug, pedepsirea personajului
negativ, nunta împărătească.

În ceea ce privește categoriile existențiale, basmul lui Creangă se înscrie în tiparul

arhaic al timpului „circular, reversibil i recuperabil” . Acțiunea se desfășoară cronoliniar, pe
momente ale subiectului, iar timpul acesteia este vag precizat, un „illo tempore” amintind de
primordialitate, reprezentat antropomorfic prin apariția personajului Sfânta Duminică.
Particular vorbind, probele se desfășoară la miezul nopții și „la cântatul cocoilor” . De
cealaltă parte, componenta spațială a cronotopului, denumită de Vasile Lovinescu o „vastă
lume primitivă”, se evidențiază prin reperele spațiale cu valoare de simbol: casa părintească,
grădina, podul, pădurea, fântâna, Grădina Ursului și Pădurea Cerbului.

Relevantă pentru redarea universului ficțional este perspectiva narativă neobișnuită.

Relatarea evenimentelor se realizează la persoana a treia, de către un narator omniscient,
dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții, unele adresate
interlocutorilor ipotetici. Adverbul „cică” din incipitul basmului, provenind din „se zice că”
, atrage atenia asupra statutului de
Tudor Vianu, se
adresează unui auditoriu, iar nu cititorului prin „funcția primitivă” a povestirii. Viziunea este
„din spate”, deoarece naratorul știe mai mult decât personajele, fiind un narator omniscient
și omniprezent, iar focalizarea este externă, surprinzându-se doar comportamentul, reacțiile
personajelor, iar evenimentele fiind prezentate din perspectiva unui observator.

Din punct de vedere structural, basmul lui Creangă este, conform lui Alexandru Piru,
„alcătuit din contopirea a două povești”
, respectând modelul structural al basmului i fiind construit din
patru secvențe narative majore, inegale ca lungime. Scenele narative sunt
delimitate prin formulele inițială, mediane și finală particularizate. Astfel, incipitul „Amu cică
era odată” transformă perfectul compus consacrat al basmelor populare în imperfect și
asociază două repere temporale antonimice: prezentul naratorului auctorial și proiectarea în
„illo tempore”. Formulele mediane se constituie ca avertismente repetate care anunță
continuarea firului poveștii („cuvântul din poveste înainte mult mai este”), reactivând ritmul
alert al relatării, iar formula de încheiere sugerează coborârea în real și se distinge prin nota
de umor amar ce ascunde o obsesie ancestrală, procurarea hranei, întrucât, în lumea
poveștilor, fericirea este asimilată cu belșugul gastronomic.

O secvență narativă semnificativă pentru ilustrarea conflictului dintre puterile binelui

și ale răului este scena coborârii în fântână, acest episod făcând posibilă supunerea prin
vicleșug. Personajul principal trăiește prima moarte simbolică, urmată de înviere, prin
pierderea rangului și apoi dobândirea identității de slugă. Coborârea în fântână reprezintă o
descindere în infern, o întoarcere către sine și origini și reiterează motivul apei vii ca element
obligatoriu în ritualul botezului. Criticul Vasile Lovinescu afirmă că personajele, în
complementaritatea lor, sunt cele care transformă apa stătută într-o apă vie, primordială.
Imediat după scena din fântână, cei doi pornesc spre curtea împăratului Verde și sunt
inseparabili pe tot parcursul drumului, Spânul căpătând rolul pedagogului rău, ale cărui
metode mai puțin blânde sunt menite să-l transforme pe erou. La polul opus, statutul umil al
protagonistului, cel de slugă, este dublat de acela de neofit, ceea ce conferă personajului
demnitate.

O altă secvență narativă importantă în redarea evoluției protagonistului este cea a

demascării răufăcătorului. Astfel, apogeul drumului inițiatic este atins atunci când Harap-Alb
ignoră moartea ca act fizic și atinge absolutul în manieră transcendentală. Eroul este omorât
de Spânul care îi taie capul, însă este readus în lumea celor vii de către fata împăratului Roș,
prin intermediul apei moarte și apei vii. Cele două obiecte magice, aduse din „tărâmul de
dincolo”, reprezintă puterea eroului asupra vieții și a morții, încheierea unui ciclu prin moarte
și începerea unei noi etape ca inițiat. Apa moartă dăruiește defunctului moartea definitivă și
sufletului acestuia dreptul de a intra în împărăția umbrelor, acest act echivalând, conform lui
Vladimir Propp, cu un rit de îngropăciune „sui-generis”, corespunzător cu acoperirea
trupului cu pământ. Ritualul poate fi privit ca o coborâre inițiatică în Infern, similară coborârii
în fântână, dar care, de această dată, este o primă etapă în eliberarea de sub jurământul
față de Spân. Harap-Alb este stropit apoi cu apă vie, destinată morților care se întorc din
infern, având virtuți purificatoare și putere soteriologică. Apa are beneficii sacre: întinerește,
vindecă miraculos, iluminează spiritual ființa. Prin intermediul acesteia, eroul se întoarce în
lumea celor vii ca inițiat, eliberat de sub jurământul Spânului („și atâta vreme să ai a sluji,
până când ai muri și iar îi învia”). Totuși, actul justițiar, prin lichidarea violenței, nu-i aparține
eroului, ca în basmul popular, ci adjuvantului său, calul năzdrăvan.

Așadar, Ion Creangă reușește ca, prin intermediul operei „Povestea lui Harap-Alb”,
să impresioneze „prin originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate”,
conform spuselor lui G. Călinescu. Universul literar pare atât de compatibil cu realitate în
care trăim, încât lectura nu mai este privită drept înspăimântătoare sau misterioasă,
căpătând o valoare pe cât de miraculoasă, pe atât de cotidiană. Prin oralitatea stilului și cu
ajutorul erudiției paremiologice, Creangă devine unul dintre puținii autori care au capacitatea
de a transforma enigmaticul în banalitate și de a ilustra contrastul dintre aparență și esență.