O SCRISOARE PIERDUTĂ

DE ION LUCA CARAGIALE

-tema și viziunea-

Comediile lui Ion Luca Caragiale sunt inspirate din viața burgheziei române din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea și urmăresc ambiția și orgoliul unei lumi care trăiește
clipe favorabile afirmării. Scriitorul, un mare clasic al literaturii române, valorifică în opera sa
niveluri sociale diferite, de la micul înavuțit al mahalalei din „O noapte furtunoasă” și până la
marea burghezie de provincie din „O scrisoare pierdută”, urmărind, în fond, același
fenomen: dorința parvenirii.

Cea mai complexă dintre comediile lui Caragiale este „O scrisoare pierdută”,
comedie de moravuri ce a avut premiera pe scena Teatrului Național din București în 1884 și
a fost publicată în revista ”Convorbiri literare” cu un an mai târziu. Toate calitățile
dramaturgiei lui I. L. Caragiale se întâlnesc în această comedie: geniul verbal, dinamismul
replicilor și al intrigii, știința de a construi tipologii, de a trece de la întâmplare la semnificație
generică. Opera este o sinteză între clasicism și realismul critic, la care se adaugă și o
componentă modernă. Posibilitatea încadrării în clasicism este confirmată de ilustrarea
tipurilor umane eterne și de importanța acordată formei, în timp ce elementele ce fac
posibilă integrarea în realismul critic sunt tematica socială, personajul tipic, cronotopul
realist, obiectivitatea autorului și caracterul de generalitate al întâmplărilor. Componenta
modernă constă în construirea unui comic absolut, în transformarea existenței într-o farsă
fără ieșire, dar și în depersonalizarea individului prin schematismul psihologic și lipsa
portretului fizic.

Aria tematică pe care o abordează dezvăluie ipostaze ale „formelor fără fond”,
urmărind degradarea vieții politice, sociale și private ce se concretizează prin surprinderea
unui episod din campania electorală a anului 1883.

Titlul operei denumește obiectul de șantaj, care, asemenea unui personaj invizibil și
omniprezent, determină intriga operei și capătă, în acest fel, o funcție actanțială. Drumul
circular al scrisorii descrie universul închis, îngust al condiției umane, în care personajele nu
evoluează și în care „contrariile sunt echivalente, iar alegerea nu-i cu putință” (B. Elvin). La
nivel morfologic, articolul nehotărât „o” indică banalitatea și repetabilitatea întâmplării ca
punct de fuziune al lumii private cu cea publică.

Comedia are o structură canonică, fiind alcătuită din patru acte și patruzeci și patru
de scene, și respectă principiul dualității scripturale, întrucât mesajul operei se constituie din
însumarea dialogurilor și monologurilor scenice și a didascaliilor. Cronotopul nu este bine
delimitat din dorința de a generaliza fenomenul urmărit; astfel, acțiunea are loc „în capitala
unui județ de munte, în zilele noastre”. Caragiale înfăptuiește anumite abateri de la regula
celor 3 unități, întrucât acțiunea se desfășoară pe parcursul a trei zile, iar spațiul are multiple
deschideri, fiind menționate decoruri precum salonul din locuința lui Tipătescu, sala cea
mare a pretoriului primăriei, grădina lui Trahanache.

În „O scrisoare pierdută”, personajele sunt realizate într-o manieră clasică. Ele au o

dominantă de caracter şi pot fi încadrate într-o tipologie comică: încornoratul (Zaharia
Trahanache), junele-prim (Ştefan Tipătescu), adulterina/ femeia voluntară, ambiţioasă (Zoe
Trahanache), demagogul/ arivistul (Nae Caţavencu), prostul fudul şi agresiv (Tache Farfuridi),
omul slugarnic (Ghiţă Pristanda), prostul senil (Agamemnon Dandanache), omul de rând,
dezorientat în faţa jocurilor politice (Cetăţeanul turmentat). Sub aparenţa tipurilor clasice ,
însă, personajele lui Caragiale dezvăluie şi o structură de adâncime, modernă. Astfel,
Tipătescu este mai mult decât „junele-prim", fiindcă este gata să-şi asume responsabilitatea
faţă de femeia iubită, căreia îi propune să fugă cu el. Mai mult, între „măştile" sale, se
numără şi aceea a unui personaj-reflector, ce pare singurul conştient de mizeria morală a
lumii în care se mişcă, distanţându-se de ea prin ironie: „Ce lume! ce lume! ce lume!".

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii

partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar
al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează
prin intrările repetate în scenă ale Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea,
creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape
superfluu.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura

în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul
şi fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări
bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări - complică situaţia conflictuală.
Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de
zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile
să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru
toţi.

Acoperind o largă arie socială și exprimând, printr-o diversitate de procedee,

viziunea despre lume a autorului, tematica piesei atinge concepte precum familia, politica,
presa, viața publică și morală și este valorificată cu succes în prima scenă a operei, cea a
citirii ziarului. Ștefan Tipătescu, prefect al județului, își exprimă, în fața „polițaiului orașului”,
Ghiță Pristanda, revolta împotriva apelativului de „bampir” utilizat de Cațavencu, acesta din
urmă acuzându-l că „suge sângele poporului” într-un articol publicat în „Răcnetul
Carpaților”. Astfel, se evidențiază încă de la început, lupta pentru putere, în care sunt
antrenați cei care conduc județul și adversarii lor, conturându-se deja amenințarea
șantajului. Pristanda este un ecou al prefectului, pe care îl aprobă în tot ce spune acesta:
„curat caraghioz!”. Continuarea scenei, cu „istoria steagurilor” şi cu relatarea lui Pristanda,
referitoare la spionarea adversarului politic al prefectului, subliniază apoi un alt aspect al
corupţiei din societate: Tipătescu acceptă încălcarea legilor de către poliţai, pentru că
Pristanda îi este util.

O altă scenă reprezentativă pentru a ilustra degradarea vieţii politice este cea din
actul al III-lea, când Farfuridi se adresează de la tribună asistenţei din sala mare a primăriei.
El vorbeşte despre „opinia sa” asupra „revizuirii constituţiei”, în „punctele esenţiale”, despre
„legea electorală”, “soţietate”, „naţiune”, „plebicist”, „exageraţiuni şi idei subversive” şi
„eţetera”. Discursul său electoral este o mostră de incultură și de incoerenţă nu doar
verbală, ci, mai ales, intelectuală („Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă
mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei
subversive..”). Farfuridi este însă convins de dreptul său legitim de a câştiga locul de
deputat şi se arată nemulţumit când susţinătorii lui Caţavencu îl întrerup, solicitându-i să
revină la “cestiune”.

În concluzie, „O scrisoare pierdută” reprezintă capodopera dramaturgiei caragialiene,

fiind concepută ca satiră vehementă la adresa unei clase politice. Sursa de inspiraţie în ceea
ce priveşte acţiunea şi personajele piesei a fost pentru dramaturg viaţa însăşi, el mărturisind:
„… eu nu scriu decât despre viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici nu mă interesează”.
Astfel, el a cuprins în opera sa cele mai variate aspecte ale societăţii româneşti de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, determinându-l pe Titu Maiorescu să afirme că personajele lui
Caragiale “sunt tipuri de viaţă socială în toată puterea lor expresivă”.