Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Ion Creangă, unul dintre cei mai de seamă scriitori români, aparține
epocii marilor clasici ai literaturii, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și
I.L. Caragiale. Acesta iese în evidență prin intermediul operelor sale, cele mai
de seamă fiind „Amintiri din copilărie”, „Soacra cu trei nurori”, „Povestea lui
Harap-Alb”. Autorul însuflețește viața satului humuleștean, oferind-o ca temă în
romanele și basmele sale.

Basmul „Povestea lui Harap-Alb” apare pentru prima oară în revista

„Convorbiri literare”, în anul 1877. Deși respectă structura unui basm popular,
opera prezintă elemente originale, specifice autorului, ce îi conferă unicitate.

Opera studiată, din punct de vedere al încadrării într-o specie literară,

prezintă particularitățile unui basm cult deoarece este remarcată prezența unui
autor cunoscut, care individualizează opera, prin elemente specifice stilului.
Creangă îți lasă amprenta asupra acestui basm, sub forma unui procedeu artistic
numit oralitate; încă de la început, se poate observa acest procedeu, „Amu cică
era odată”, sintagma „cică” reprezentând probabilitatea ca evenimentele relatate
să fie ficționale. Caracterul de basm cult este dat și de prezența dialogului ca
mod de expunere predominant, având totodată rolul de a da personajelor o
funcție simbolică. Astfel, Harap-Alb este tânărul aflat la începutul drumului de
formare, iar Spânul este „răul necesar” completării acestui drum.

Realismul este un curent literar care a început să se manifeste spre

sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIX-lea, a o reacție împotriva
romantismului. Opera își susține caracterul realist prin intermediul umanizării
fantasticului; personajul principal este conturat în mod obiectiv cu defecte și
calități. Criticii literari îl văd drept un „Nică transferat în lumea basmului”.
Personajul nu este nimeni altcineva decât mezinul unui crai, care-și găsește
curajul de a se avânta în lume, moment în care acesta își începe drumul inițierii.
După înfruntarea a numeroase probe, acesta ajunge la finalul acestui drum cu
rol inițiatic, iar din mezin, ajuns slugă, statutul său atinge nivelul de împărat. În
finalul operei pot fi remarcate comentarii moralizatoare realizate de Ion
Creangă, cu rolul de a evidenția vasta posibilitate pe care tărâmul basmului o
oferă; în basm totul este posibil, însă în realitate există clase sociale clar
evidențiate.

Din punct de vedere stilistic, titlul este un oximoron ce evidențiază dublul

statut pe care mezinul îl are: slugă a Spânului, „Harap”, și de viță nobilă, „Alb”.
Numele de „Harap-Alb” îi este dat de Spân, cât timp acesta se află în fântână.
Sintagma „Povestea” evidențiază, pe de-o parte, caracterul realist al operei,
autorul se inspiră din realitate în crearea personajelor, dar și în descrierea
acțiunii, astfel conferă operei caracterul realist, iar pe de altă parte are rolul de a
familiariza cititorul cu acțiunea; naratorul prezintă traseul parcurs de protagonist
pentru a completa procesul de formare.

Un aspect important al acestei opere este reprezentat de relația incipit-

final; drumul inițierii fiind principala axă de simetrie în jurul căreia basmul este
construit. Opera începe cu o formulare atipică, una diferită celei specifice
basmului „Amu cică era odată într-o țară un Craiu care avea trei feciori”. Aici se
poate observa procedeul de oralitate folosit de autor drept amprentă a sa.
Adverbul de timp „amu”, element specific oralității, este o formă populară ce
evidențiază timpul narării. Sintagma „cică” arată probabilitatea ca evenimentele
prezentate să fie doar elemente ficționale. Timpul narat este evidențiat cu
ajutorul secvenței „era odată”, timp specific basmelor, fiind unul îndepărtat.
Spațiul desfășurării acțiunii este vag precizat „într-o țară”; iar prin substantivul
comun, articulat hotărât, formă scurtă, „Craiu” este introdus un personaj
specific basmului ce deține puterea în timpul expozițiunii. Specifice basmului
sunt cifrele magice, nelipsite din incipit „trei feciori”. Incipitul operei
marchează de asemenea și începutul drumului inițierii, pe care mezinul trebuie
să-l străbată pentru ajunge la maturitate. Finalul basmului marchează totodată și
finalul acestui drum inițiatic, personajul ajungând să vadă adevărata realitate.
Pentru a-și evidenția amprenta sa de originalitate, Creangă schimbă formula de
încheiere specifică basmului, făcând totodată un comentariu ironic, cu sens
moralizator, cu trimitere la discrepanța claselor sociale din realitate, raportate la
cele din lumea basmului, unde totul este posibil: „Cine se duce acolo bea și
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă”.

Tema operei „Povestea lui Harap-Alb” surprinde confruntarea dintre bine

și rău, care dezvoltă de regulă două planuri epice, unul realist și altul fabulos; de
asemenea este asociată și tema devenirii eroului, tânărul fiind văzut în procesul
formării și maturizării sale. Din această cauză, basmul poate fi citit și ca un
bildungsroman, respectând evoluția fiului de crai de la început până la final.

Scene reprezentative acestor teme sunt cele care privesc atât începutul,
cât și finalul drumului parcurs de erou în procesul de formare. Așadar,
maturizarea începe la scena fântânii; din cauza întovărășirii cu Spânul, mezinul
este închis în fântână oferindu-i, de altfel, Spânului informațiile de care avea
nevoie. În așa fel începe drumul maturizării mezinului, când acesta „renaște” cu
un alt nume, „Harap-Alb”. Fântâna reprezintă puntea de trecere spre maturizare,
iar apa este un simbol al botezului, al renașterii. Drumul maturizării reprezintă
imboldul care îi deschide ochii mezinului, iar parcurgerea acestuia îi asigură
toate calitățile necesare. Pseudonimul primit, „Harap-Alb”, evidențiază de fapt
începutul maturizării prin negarea statutului său: de slugă și de viță nobilă. Cea
de-a doua scenă simbolică este chiar scena morții eroului. Adevărata sa
identitate este divulgată, iar prin urmare acesta sfârșește tragic; este omorât de
Spân. În ciuda faptului că binele învinge răul, este dovedit contrariul. Lucrurile
iau totuși o întorsătură drastică, adjuvantul eroului, calul, îi „returnează favorul”
Spânului, echilibrând balanța dintre bine și rău. Pentru a se putea îndrepta tot
răul făcut, eroul este readus la viață cu ajutorul unor elemente specifice
basmului: smicele și apă vie și apă moartă. Prin intermediul acestora, dar și al
dragostei pe care fata de împărat i-o poartă, eroul este pus din nou „pe picioare”.
Această reînviere reprezintă o moarte simbolică, singura modalitate prin care
eroul scapă de sub blestemul Spânului: „Și atâta vreme să ai a mă slugi, până
când îi muri și iar îi învia”. Ajuns la final, tânărul este complet maturizat,
cunoscând dragostea ca fiind ultima treaptă a formării sale. Răul, deși se
comportă amenințător, dă dovadă de lașitate și falsitate, deoarece acționează
violent. Așadar, în final, binele ajunge să răpună răul; sfârșitul maturizării
mezinului fiind sărbătorit printr-o nuntă la care toate lumea este poftită și
primită cum se cuvine.

Substituția de identitate a mezinului este interpretată ca fiind cheia de

boltă a semnificației mitice, chiar alchimice a basmului, după spusele lui Vasile
Lovinescu în „Creangă și Creanga de Aur”. Interpretarea pe care Vasile
Lovinescu o face basmelor lui Creangă se referă la tehnici străvechi de inițiere
și vizează profunzimea textului.