POVESTEA LUI HARAP-ALB de Ion Creanga

-TEMA SI VIZIUNEA DESPRE LUME IN BASMUL CULT-

Ion Creanga face parte din epoca marilor clasici ai literaturii

romane alaturi de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale si Ioan
Slavici, fiind de altfel considerat un povestitor genial ce a reusit sa
transfigureze in operele sale universul humulestean ca spatiu
idilic, ca topos de manifestare a copilariei.
Opera literara “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, o
naratiune pluriepisodica in care personaje negative si pozitive,
reale sau imaginare se confrunta pentru a mentine ordinea
morala a binelui.
Aparut in anul 1877 si publicat in revista “Convorbiri literare”,
basmul are la nivel de suprafata o tema tipica basmului popular:
lupta dintre bine si rau, realizata la nivelul perechii Harap-Alb –
Span, ce ilustreaza relatia protagonist – antagonist.
La nivel de profunzime insa, basmul are ca tema initierea,
intrucat protagonistul ilustreaza in incipit tipul neofitului si de
aceea va parcurge un traseu al maturizarii care implica depasirea
probelor la care este supus initial de tata, apoi de Span, de
Imparatul Rosu si de fata acestuia.
Si titlul devine sugestiv pentru caracterul de bildungsroman al
basmului, intrucat lexemul substantival “povestea” trimite catre
ideea unui destin, iar substantivul propriu “Harap-Alb” contureaza
un oximoron, reflectand dualitatea eroului ce trebuie sa treaca
mai intai prin suferinta generata de statutul de sluga, pentru ca la
final sa fie apt sa preia responsabilitatile unei imparatii. Structura
este specifică basmului popular: planul realului şi cel al
fabulosului se suprapun („fabulosul este umanizat, este coborât în
realitatea lumii ţărăneşti”)
Actiunea respecta schema stereotipa a basmului traditional,
intrucat evenimentele debuteaza cu o stare de echilibru, apoi
intervine un factor ce tulbura linistea, fapt generat de scrisoarea
fratelui Craiului ce solicita un urmas pe linie masculina. Se
remarca asadar un motiv literar specific basmelor populare: acela
al imparatului fara urmas. Urmeaza un traseu de restabilire a
echilibrului ce implica un drum initiatic pe care il strabate Harap-
Alb, singurul dintre fiii Craiului ce trece proba curajului. Intervine
aici un alt motiv traditional, acela al superioritatii mezinului. Plecat
la drum, mezinul se rataceste in padurea - labirint si se lasa
inselat de aparente, luandu-l pe Span drept tovaras si incalcand
sfatul parintesc. Devine semnificativa pentru tema si viziunea
despre lume secventa in care neofitul coboara in fantana la
indemnul Spanului, cee ace in plan simbolic echivaleaza cu
coborarea in infern, cu o moarte initiatica. Eroul este supus
inselaciunii si face un juramant al tacerii, pierzandu-si atributele
de stapan in urma schimbului de identitate, impus de catre Span.
Dezlegarea de juramant implica tema mortii: “jurami-te pe
ascutisul palosului tau”.
Odata ajuns la imparatia unchiului, eroul cunoaste diferite
trepte ale umilintei si are de trecut doua mari probe ce ii aduc un
plus de cunoastere, pe care le depaseste cu ajutorul Sfintei
Duminici. Urmeaza o a treia proba complexa ce implica principiul
triplicarii, intrucat inglobeaza alte probe pe care eroul le trece,
ajutat fiind de craiasa albinelor si a furnicilor si de tovarasii cu
insusiri hiperbolizate, intalniti pe drum.
Finalul aduce in sine restabilirea ordinii prin triumful binelui
asupra raului. Intors alaturi de fata Imparatului Ros, Harap-Alb
este ucis de Span, suparat pe faptul ca acesta i-ar fi divulgat fetei
adevarul. Scena devine semnificativa intrucat sintetizeaza o noua
moarte simbolica si nasterea noului imparat cu ajutorul fetei
Imparatului Ros si a obiectelor magice.
Reperele spatio – temporale aduc o inovatie in raport cu
basmul traditional, si sustin viziunea despre lumea a autorului,
care incearca sa trateze fantasticul intr-o maniera realista. Astfel,
adverbul “amu” inlocuieste traditionalul “odata”, proiectand
intamplarile mult mai aproape de realitatea cititorului. Formula
finala realizeaza o neta diferentiere intre lumea basmului si cea
reala, cuprinzand o ironie a autorului cu privire la destinul sau: “iar
pe la noi cine are bani bea si mananca, iar cine nu, se uita si
rabda”, “si-un pacat de povestariu, fara bani in buzunariu”.
Dincolo de ţesătura narativă însă, basmele culte se
diferenţiază de eposul popular mai ales prin construcţia
personajelor şi prin originalitatea discursului. Eroii din „Povestea
lui Harap-Alb” sunt polarizati, ca şi în basmul popular, pe criterii
etice (bine / rău) şi estetice (frumos / urât), dar ieşirea din tiparul
rigid este posibilă. Astfel, fata împăratului Roşu, „mare
farmazoană”, are la început atribute malefice, dar, metamorfozată
prin iubire, îşi schimbă regimul moral, devenind personaj pozitiv,
justiţiar (ea dezvăluie adevărul despre Spân). Şi în construcţia
celor cinci personaje fabuloase, „uriaşii” care sunt înrudiţi cu
Sfarmă-Piatră şi Strâmbă-Lemne din basmul folcloric, Ion
Creangă este original, prin principiului binelui cu o înfăţişare
atipică, aproape hidoasă. Harap-Alb, însuşi este o creaţie
originală prin asocierea a două modele: antieroul şi eroul canonic
al basmelor, învestit cu toate calităţile fizice şi morale. Raportând
personajele „Poveştii lui Harap-Alb” la modelul comun basmelor
populare, se reliefează puternica individualizare a eroilor lui
Creangă. Aceştia „se comportă ţărăneşte şi vorbesc
moldoveneşte” (G. Călinescu), ceea ce apropie naraţiunea
fabuloasă de universul „Amintirilor din copilărie”. În chip
semnificativ, protagonistul şi antagoniştii (Spânul şi Împăratul
Roş) nu au însuşiri supranaturale. Harap-Alb, novicele aflat pe
calea iniţierii, se confruntă cu răul din lumea oamenilor, nu cu
fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni etc.). Conform credinţelor
populare, omul demonizat poartă semn pe chip, aşadar, omul
spân şi omul roş întruchipează răutatea, viclenia, nemila,
cruzimea, lăcomia .Personajele sunt construite intr-un mod realist,
intrucat protagonistul nu insumeaza doar calitati, ci si defecte,
ilustrand categoria anti – eroului.Astfel, constructia personajelor
se subordoneaza principiului verosimilitatii, tipic realismului.
Procedeele de caracterizare a personajelor din basmul lui
Creangă sunt complexe. Caracterizarea directă se realizează prin
comentariile naratorului, prin „vocile” altor personaje sau prin
autodefinire. Modalităţile indirecte sunt diverse: faptele eroilor
sunt dublate de notaţii privind reacţia definitorie, gesturile şi
mimica, detaliul psihologic semnificativ şi incertitudinile lăuntrice.
Limbajul are şi el un rol important în caracterizarea personajelor.
Vorbirea eroilor din basm, ca şi discursul naratorului, ilustrează un
registru stilistic popular, marcat oral şi regional. Marea forţă
expresivă a acestui limbaj este generată de particularităţi stilistice
definitorii pentru stilul lui Creangă. O caracteristică fundamentală
a acestui stil este oralitatea care se realizează prin prezenţa
vorbirii personajelor (stil direct şi stil indirect), a formulelor de
adresare, a enunţurilor la persoana I şi a II-a, prin frecvenţa
interjecţiilor, a exclamaţiilor şi a interogaţiilor („Ce-mi pasă mie?
Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi!”), a
formelor neliterare, a expresiilor caracteristice comunicării orale şi
stilului colocvial (să răpuie, să ie, trebile / a spune verde, cât îi
lumea şi pământul, câne-câneşte, a-şi pune pofta în cui etc.) şi
prin utilizarea regionalismelor lexicale sau fonetice (oleacă,
încalte, pripor, chimă, aista, amu, galbăn etc.). Harap-Alb este
caracterizat atat direct de catre alte personaje, sau de catre
narator (“fiul Craiului, boboc in felul sau…se potriveste Spanului si
coboara in fantana”), cat si in mod indirect din comportament,
nume, limbaj, relatia cu celelalte personaje. Astfel, acesta are
calitati precum: milostenie in relatia cu Sfanta Duminica sau cu
albinele, curaj, devotement in probele pe care le are de trecut,
onestitate, caci nu incalca juramantul facut Spanului, sociabilitate,
caci isi face repede prieteni, reusind sa-i portretizeze intr-o
maniera plina de haz.
 Perspectiva narativa este obiectiva, intamplarile fiind relatate
de un narator omniscient, omniprezent, cu viziune dindarat.
Uneori acesta incalca principiile obiectivitatii si se implica in text,
rezultatul fiind oralitatea stilului: “dar ia sa nu incepem a ne
departa cu vorba si sa incepem a depana firul povestii”.
In concluzie, consider ca desenul epic al basmului “Povestea
lui Harap-Alb” inglobeaza, dincolo de norma morala a triumfului
binelui asupra ralui, ideea ca in viata suferintele devin etape,
trepte ale cunoasterii si ale auto – cunoasterii. Asadar, Harap-Alb
poate fi un simbol al omului necopt, inocent, ce reuseste sa
parcurga nu doar un drum exterior, plin de provocari, ci si un
drum catre sine insusi. În egală măsură, lumea basmului creată
de „povestitorul” din Humuleşti fiinţează astfel într-o geografie
miraculoasă şi într-un discurs inconfundabil, puse sub semnul
originalităţii celui care „se menţine conştient în «cadrul psihic» al
culturii româneşti de tip folcloric şi în «cadrul fizic» al satului
moldovean de sub munte – vatra de cea mai mare autenticitate a
spiritualităţii noastre” (George Munteanu).