Tema și viziunea asupra lumii în „Povestea lui Harap-Alb”de Ion Creangă

I. Introducere
Basmul este definit de George Călinescu în „Estetica basmului” ca „oglindire a vieţii în moduri fabuloase”. Fabulosul este
o modalitate estetică ce aparține de literatura fantastică, având în comun supranaturalul. Caracterul fantastic al unui text este dat de
ezitarea cititorului între o explicație naturală și o explicație supranaturală a evenimentelor narate în text, iar caracterul fabulos al unui
text este dat de negarea legilor realității și afirmarea unei alte ordini a lucrurilor, supranaturală. Roger Caillois consideră în studiul „În
inima fantasticului” că: „basmul se petrece într-o lume unde minunea e un fapt obişnuit, iar magia e lege”.
Devenit operă de autor, basmul cult preia tiparul narativ al basmului popular şi reţine atenţia cititorului (de această dată) prin
reorganizarea elementelor lui stereotipe conform unei viziuni personalizate asupra vieţii, în general. Ion Creangă porneşte de la
modelul popular în basmul său cult „Povestea lui Harap-Alb”, publicat în revista Junimii, „Convorbiri literare”, în anul 1877,
reactualizând schema epică, tema și motivele de circulaţie universală, dar organizându-le conform propriei viziuni, într-un text narativ
mai complex decât cel al basmelor populare cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice iar elementele de
originalitate, datorate „artei de băsmuitor” a lui Creangă, sunt reperabile pe mai multe nivele: antropomorfizarea și localizarea
fantasticului, arta povestirii, erudiția paremiologică, oralitate și umor.
II. Cuprins
- încadrare în specia „basm cult”, prin două trăsături: Umanizarea fantasticului se realizează în „Povestea lui Harap- Alb” prin
comportament, gest, psihologie, mentalitate, limbaj și elemente de mentalitatea eroului. Personajul principal al basmului, Harap-Alb,
şi evoluţia sa, de la naivitatea adolescentină şi până la dobândirea calităţilor necesare unui împărat, asigură coerenţa naraţiunii şi zona
de interes a lecturii. Provenienţa sa („fiul craiului”) îl propune ca personaj fantastic, însă inocenţa („boboc”) îl păstrează în zona
realităţii. Asemănător în multe privinţe cu Nică din „Amintiri din copilărie” şi cu orice adolescent, Harap-Alb ar putea fi prototipul
neexperimentatului, a cărui evoluţie nu-i va afecta fondul iniţial sufletesc. Trecând probele, protagonistul, „un fel de Făt-Frumos
juvenil şi neexperimentat, mai mult ajutat de alţii decât viteaz” (Nicolae Manolescu), învaţă să preţuiască, să discearnă, i se relevează
ca date native sentimentul prieteniei, omenia, respectul cuvântului dat şi puterea de a iubi. Finalul basmului evidențiază împlinirea
eroului pozitiv, care a rămas „alb” sufletește și dezvăluie viziunea populară asupra vieţii ca spaţiu al împlinirii totale şi a morţii ca
somn din care se poate oricând reveni.
Structura specifică basmului popular unde planul realului și cel al fabulosului se suprapun se evidnțiază mai ales în conduita
personajelor şi în vorbirea lor tipic moldovenească, căci universul spaţio-temporal al acţiunii are datele celui humuleştean: crăişorul
caută în pod şi în grajd, împăratul Roş „caută prin aşternut”, este un „pâclişit”, eroul însuşi e „mai fricos ca o muiere”, „se olicăieşte”
de „belele în care îl vârî Spânul”. Nimic nu aminteşte de atmosfera fastuoasă a curţilor crăieşti, căci ospăţul este doar „o zăbavă”, iar
fiica împăratului nu-i decât „a dracului zgâtie de fată”, care „le-a tras butucul” şi de aceea Păsărilă o „găbuieşte în spatele Lunii”,
întocmai cum Nică va găbui pupăza în scorbură.
Modul de a povesti a lui Creangă se caracterizează prin individualizarea acțiunilor și a personajelor prin amănunte care
particulariazează și prin dramatizarea prin dialog. Descrierea detailata realizeaza, de-a lungul constructiei epice, portrete bine
conturate care creeaza, in mintea cititorului, reprezentati ample ale personajelor. De ex. fata imparatului Ros “era boboc de trandafir
din luna lui mai, scaldat in roua diminetii, dezmierdatde cele intai raze ale soarelui, leganat de adierea vantului si neatins de ochii
fluturilor. Sau cum s-ar mai zice pe la noi, era frumoasa de mama focului”. Cei cinci prieteni sunt descrisi amanunțit, reprezentand
hiperbolizarea unor trasaturi specific umane.
Dramatizarea acţiunii prin dialog (Tudor Vianu, în Arta prozatorilor români, afirmă că Creangă „topeşte povestea în dialog”)
conferă dinamism scriiturii şi este mijloc de caracterizare. Astfel, scena dialogată din casa de aramă, este de „un realism poznaș” (G.
Călinescu), evocând cearta dascălilor din Amintiri din Copilărie, iar Gerilă se dovedește supărăcios şi răzbunător, în timp ce Harap-
Alb este înțelept, împăciuitor.
-tema reflectată în două secvențe comentat: Tema basmului, victoria binelui asupra răului, este completată de maturizarea eroului,
prin drumul lui inițiatic. Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea de către erou al unui traseu al devenirii
spirituale. Călătoria fiului de crai este imitatia unui model exemplar, inițierea tatalui. Încălcarea interdicției tatălui declanșează lecția

1
„răului necesar”, întruchipat de Spân și presupune parcurgerea traseului devenirii. Harap- Alb își schimbă statutului social din fiu de
crai, în împărat, după dobândirea înțelepciunii. Sunt esențiale două scene, apariția Sf Duminici și apariția Spânului, deoarece
reprezintă polarizarea personajelor în jurul eroului, ilustrând binele și răul, pedagogul bun și pedagogul rău în drumul spre
desăvârșire.
Episodul care îl înscrie în lanţul iniţierilor este întâlnirea cu Sfânta Duminică, ceea ce poate reprezenta o primă probă de
ordin spiritual. Deşi nu vede dincolo de aparenţe, Harap-Alb trece proba milosteniei, dăruindu-i Sfintei Duminici, un bănuţ: Ţine
mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu, mult”. Sfânta Duminecă sub înfățișare de cerşetoare. „babă gârbovă de bătrânețe”, îl va
răsplăti pentru bunătate și atitudine milostivă pe Harap-Alb şi îl va sfatui cum să facă să ajungă împărat, apoi bătrâna se va ridică la
cer „într-un hobot alb”. Sfânta Duminica i-a spuns să ceară tatălui armele şi hainele cu care a fost mire, iar calul să-l aleagă cu ajutorul
unei tipsii cu jăratic.
Apariţia Spânului în drumul iniţiatic, este esenţială: se arată de trei ori, sub înfăţişări diferite, cu glas diferit, păcălindu-l pe
Harap-Alb, care încalcă interdicția tatălui și nici de această dată nu reuşeşte să deosebească adevărul din spatele aparenţei. Locul este
de asemenea simbolic, reprezentând o probă a labirintului, din ce în ce mai dificil: „în codru”, apoi în codru „la o strâmtoare” şi a
treia oară „prin codri întunecoşi”, unde „se închide calea şi încep a i se încurca cărările”. În confruntarea cu Spânul lipseşte, nu
întâmplător, sfatul calului. Acesta explică rolul Spânului în evoluţia lui Harap-Alb: „unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată,
pentru că fac pe oameni să prindă la minte”, iar pentru a se desăvârşi Harap-Alb trebuie să se confrunte cu răul.
-două elemente de structură și compoziti: În basm, sunt prezente clişeele compoziţionale, formulele tipice, plasate la început și la
final. Formula iniţială „Amu cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă...”sunt convenţii
care marchează simetric intrarea şi ieșirea din fabulos. Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează în incipit, deoarece naratorul
inovează formula iniţială, prin elemente ale oralității: cuvintele populare „amu”, „cică”. Adverbul „amu” aduce întâmplările narate în
contemporaneitate, iar adverbul „cică” introduce incertitudinea, îndoiala, pune povestea pe seama spuselor altcuiva: „cică”, adică „se
spune”. Formula finală este, de asemnea, originală, deoarece include autoironia: „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu ” și o
reflecţie asupra realităţii sociale, cu un umor amar specific lui Creangă, realitate care este alta decât lumea basmului: „Iar pe la noi,
cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”. Formulele mediane sunt menite să întrețină atenția cititorului.:
„Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Acestea au rolul de a delimita secvențele narative.
Compoziția basmului respectă paradigma tradițională, ordonată pe motivul călătoriei. Hrap-Alb fiind protagonistul a trei
tipuri de călătorii: prima, cea inițiatică, pe parcursul căreia personajul se definește mai degrabă ca un antierou, „boboc în felul său”, a
doua, de verificare, în care eroul probează acumularea unei experiențe și cristalizarea unei personalități ce permite încadrarea în
tiparele modelului eroic și a treia, călătoria de înapoiere, în cadrul căreia are parte de recunoaștere și este investit cu statutul de erou.
Aceste călătorii sunt marcate, simetric, prin cele două morți ritualice, ce îi conferă eroului o identitate temporară, „Harap-Alb” și una
finală, „împărat”. De asemenea se pot identifica două mari părți compoziționale, fiecare însumând câte patru episoade narative, ceea
ce susține afirmația lui Al. Piru că „basmul este alcătuit din contopirea a două povești”.
Prima parte îl înfățișează pe protagonist în ipostaza de neinițiat, de antierou prin cele trei probe ce au loc în cadrul familiar al
curții crăiești și îi aduc eroului dreptul de a porni în călătoria inițiatică. Acestea sunt separate prin motivul „podului”de etapa a trecerii
în alt orizont existențial ce cuprinde proba „labirintului”, cele trei întâlniri cu Spânul travestit, proba „înțelepciunii” prin confruntarea
cu ursul și dobândire „totemului”, pielea lui, proba curajului și a răbdării prin uciderea cerbului ce simbolizează frumusețea care poate
ucide. Prin anihilarea Ursului și a Cerbului eroul preia de la învinși atributele războinicului și hrana fizică (salata) și spirituală.
Partea a doua îl înfățișează pe protagonist în ipostaza de erou, de inițiat iar apariția fetei de împărat instituie o nouă situație-
intrigă. Astfel, motivul „podului” marchează trecerea într-o altă etapă, ce a maturității, prin proba altruismului și a prieteniei în
întâlnirile cu furnicile, albinele și cei cinci uriași fabuloși, prin probele de la curtea împăratului Roș, iar în final prin proba iubirii, a
recuperării identității și a paloșului.
III. Concluzie: Prin urmare, „Povestea lui Harap-Alb”, este un basm cult care păstrează atât trăsăturile basmului popular, cât
şi elementele esenţiale ale stilului lui Ion Creangă. Deşi este o lume de basm, fabuloasă, aceasta este umanizată, evocând lumea
Humuleştiului din Amintiri din copilărie.