Stefan Augustin Doinaș (Manolescu)

Natura poeziei lui Doinaș constă în cultura ei. Dacă există o evoluție, ea seamană mai
degrabă cu o acumulare lentă și misterioasă decât cu o schimbare bruscă la față. Poetul nu învață,
ci se învață. Tânărul Doinaș se hranește din presentimentul maturului Doinaș.
Poetul a îmbrăcat 3 veșminte succesive.

1. Primul este al baladelor din anii 40. E vorba de ciclurile intitulate în antologia „Foamea
de unu”, „Manual de dragoste”, „Ovidiu la Tomis” și „Anul scufundat”
2. Al doilea este al poemelor „abstracte” din deceniile 7 și 8, tot acum intitulate „Foame de
unu”, „Voluptatea limitelor”
3. În fne, de la „Vânătoarea cu șoim” încoace putem vorbi de o poezie polemică și
moralistă.

Dacă Doinaș este poet mare , este cu siguranță în cea dintâi dintre aceste etape. Poate nu cea
mai profundă, dar cea mai spectaculoasă poezie rămâne poezia de debut. Niciodată mai târziu
poetul nu va mai scrie versuri la fel de frumoase, într-o limbă la fel de nobilă și de rafinată.
Se remarcă la Doinaș glisarea între senzație și idee. Un anume prozaism al fondului se
răscumpără prin superbe spectacole lexicale, mai ales în balade, care nu s-au învechit deloc.
În „Omul cu compasul ” poetul face un pas mai departe spre un platorism al esențelor pure.
Pitagorismul si platonismul reflectă la Doinaș nevoia de tipar. Pădurea e un templu de cariatide.
Ființa se închide într-un bloc de marmură.
Poemele din anii 70 sunt deodata prețioase și baroce. Claritatea clasicistă se întunecă, dar nu
prin recăderea în apele lirismului, desfătător pentru ochi și urechi, din balade, ci printr-o sporire a
artificiului. Doinaș scroe acum câteva din versurile lui cele mai grele.
Ultimele poeme de oarecare însemnătate ale lui Doinaș nu mai au puternica originalitate a
celor dintâi, dar reprezintă un moment important din procesul de radicalitate politică a literaturii
române din deceniul final de comunism. Dupa 1989, Doinaș nu am mai scris decât accidental
poezie.
 Augustin Doinaș ( Eugen Simion-Scriitori români de azi)

Stefan Augustin Doinaș apare de la început ca un poet format și evoluția nu poate să însemne
în cazul lui, stăpânirea progresivă a unei metode. Înțelegem că tehnica de a versifica nu a fost
pentru el o dificulate. El se aproprie de Al. Philippede și G. Călinescu, adversari ai spontaneității
rebele, iar prin neoclasicismul spiritualizat al versului, de Ion Pillat. Doinaș împreună cu poeții
Cercului literar de la Sibiu vor să reabiliteze în ochii lectorului român balada, specie părăsită,
compromisă, asociindu-i mituri noi și o ironie (cazul baladelor lui Radu Stanca) care să protejeze
pateismul ideilor. Tonul este întotdeanu grav.
Baladele folosesc elemente romantice cunoscute (peisaje arctice, păduri întunecoase,
logodnici ce se iubesc fără știrea părinților, ziduri de castele părăsite) într-o notație riguroasă și
cu intenția de a scoate din ele mituri noi. Majoritatea privesc condiția creatorului modern.
Simbolistica este uneori de natura folclorică ( Crai de ghindă, Craiul de Verde, Crai nou) și
sugerează, în chipul basmului, inițierea tânărului, proba bărbăției lui ( Acel-care-nu-se-teme-de-
nimic). Subiectele sunt uneori clasice, peisajul este însă totdeauna grandios romantic, de o
sălbăticie studiată: Roma în flăcări, valuri ce se izbesc de stânci. Există și un înțeles moral în
aceste parabole.
Dintre balade, Mistrețul cu colți de argint este, indiscutabil, cea în care dorința de a
moderniza mitul se realizează mai bine. Pur fantastică este balada Regele, fiul copacului, istoria
împreunării dintre o regină și un ulm. Regăsim, aici, tema reintegrării în unitatea originară,
transpusă de St. Aug. Doinaș pe plan cosmic. Femeia care concepe cu un copac este simbolul
unui univers material din care a dispărut diferența dintre regnuri. Sfântul Gheorghe cel Fals are o
nota de romanță ( povestea călugăriței seduse), însă pe un plan mai profund descoperim și aici o
variantă la mitul luceafărului.
Tema creatorului este, de altfel, tema preferată a lui St. Doinaș. Un întreg ciclu își propune ca
obiect de reflecție poezia și poetul. Poetul este nebunul care vinde zăpadă în cetate, cel ce
risipește, altfel spus, imponderabile (care are nu are greutate). Poezia este o dobândă a morții și o
ispită a limbii, ceea ce înseamnă: o luptă cu limbajul. Vocalele în schimb sunt strălucitoare ca
niște astre, iar ce se rotește în jurul lor (poezia propriu-zisă) e „rod al disperării de-a stabili
contacte” (Arta poetică).
 Coerentă, unitară,egală cu sine, poezia lui Augustin Doinaș este mai puțin fructul unei
experiențe, cât rezulatul unui exercițiu sau, pentru a nu pune o prăpastie între aceste noțiuni,
poezia lui iese din experiența unui exercițiu.
Doinaș este, în fond, un poet preocupat de teme mari ale artei, cu o deschidere remarcabilă
spre meditație. A face o poezie a miturilor poetice nu-i un lucru obișnuit în literatura română.
Poemele sale cele bune (între ele câteva excelente sonete) au o frumoasă transparență
intelectuală, cu o atitudine și o gravitate care fac posibilă speculația.