Florea M.

Alexandru-Ionuț
Grupa IV, anul al III-lea, LLR-LLS

Temă
Mircea Cărtărescu, în „Postmodernismul românesc”, nuanțează, tipologic, separarea
modernismului literar de postmodernism. Scriitorul postmodern începe să devină tot mai
conștient de faptul că playground-ul literar începe să se lărgească considerabil, topindu-se în
structura sa absorbantă concepte variate precum: plurimorfismul, ludicul, metacomentariul
ironic, fragmentarizarea discursivă, hibridizare a discursurilor textuale, parodia, pastișa,
caracterul proteic, „neîncrederea în marile narațiuni” șa. Ne aflăm, așadar, pe un teren foarte vast
și, prin urmare, greu de încadrat într-o taxonomie. Poate că de aceea majoritatea teoreticienilor
literari vorbesc mai degrabă de „postmodernisme”, infirmând parțial existența unui
postmodernism singular și bine individualizat.
Piatra de căpătăi a postmodernismului pare a se profila în jurul conceptului de liberalizare
artistică. Cultura înaltă, clasicitatea conceptuală, stau acum lângă ceea ce putem numi „cultură
joasă” (graffitti-uri, instalații etc). Arta postmodernă este, din acest punct de vedere, un creuzet
în care se topesc ramuri ale artei care au fost în trecut marginalizate: pop-culture-ul, subculture-
ul, instalațiile, expermentalismul artistic, toate, unite, constituie, de fapt, ieșirea impetuoasă din
minorat a unor branșe considerate anterior ex-centrice, avangardiste. „Artiştii postmoderni
acordă o mult mai mare atenţie inserţiei operelor lor în viaţa cotidiană, în dilemele etice, politice,
religioase ale lumii de azi, aşa încît criteriul estetic, sacrosanct în modernism, devine insuficient
pentru judecarea şi valorizarea operei de artă” (pg 9), ne lămurește scriitorul român. Esteticul
începe să fie tot mai mult concurat de actualitatea cronofagă și de nevoile tot mai mari ale
acesteia. Aceste mutații culturale sunt tot mai justificate începând cu consolidarea unei informații
globale, culme atinsă de valul tehnologic produs de apariția internetului. Practic, omul devine
spectatorul propriei lumi informaționalizate, având posibilitatea de a-și crea virtualități
preferențiale, de a descoperi tot ce-i stârnește interesul personal în mai puțin de o secundă.
Ne putem întreba într-un mod destul de întemeiat: cum ajung aceste creații literare să fie
asimilate pe plan autohton? Răspunsul pare să vină din partea criticului Nicolae Manolescu. În
prefața „Aerului cu diamante” acesta ne explică rolul atât de important pe care școlile literare l-
au avut la noi în vederea confecționării unei culturi postmoderne. „Pentru poezie ajunge talentul,
pentru critică, spiritul critic: dar un cenaclu le presupune pe amândouă.” (pg 5) Așadar, creațiile
literare sunt discutate cu discernământ în interior acestui lanț trofic cultural numit cenaclu,
existând aici o anumită solidaritate artistică, o autocritică personală, dar și o atmosferă favorabilă
creației libere.
Observăm în poezia „Poem de amor” o bogăție lexicală ce include aproape toate registrele
stilistice, dând impresia (la o primă lectură) că elementele lexicale sunt produse pe bandă rulantă
cu ajutorul unei mașinării industriale. Portretul feminin nu este romantizat, ci îmbânzit prin
cotidian, prin inserturile toponimice, prin descrierea unor aspecte ce țin de background-ul
subiectiv al scriitorului. Biografia aparent nesemnificativă, detaliile de cortină... pătrund acum
nestingherite pe scena literaturii. Femininul este portretizat oblic, definindu-se mai degrabă prin
numirea unor spații afective ce aparținm în același timp, unei geografii bucureștene cât se poate
de concretă: „cofetăria tosca”, „moara dâmbovița” „universități”, „statui”, „ateneuri”, „statuia lui
enescu din fața operei”; elementele acestea ne dau impresia unor puncte „tari” ale biografiei
personale. Această iubită ipotetică se definește printr-o paletă largă de locuții, prin ceea ce însuși
autorul definește prin sintagma „hipertrofiat labirint” („vorbind despre marcuse, despre
antonioni, despre stratan, despre coloranți și gramatici”). Există o adevărată pasiune pentru
concentrarea elementelor aparent opozitorii în același context, poetul dându-ne impresia de
autenticitate, de vorbire reală, omenească, spațiu în care prozaismul, grotescul și pasiunea se
înfrățesc dialogic.
Poeții stau alături de detergenți, gramatica nu este nu nimic mai presus de coloranții alimentari.
De asemenea, reprezentările textuale ce puteau trece drept „nepoetice” în trecut par acum a
„iriga” poezia postmodernistă, a-i electriza cuvintele în favoarea unui efect nou de poeticitate.
Iubita cară frigidere, lipește timbre, este și ea un om mărunt, un om ca toți oamenii. „am văzut-o
cărând frigidere și mulându-și limba pe timbre și prinzând câteva foi scrise cu o agrafă de
sârmă.” Ecourile desuete ale neoromantismului stau alături de tablouri medicale, sterilitatea
spațiului medical făcând front comun cu părăsirea lumii contemporane prin sensibilitate și
imaginație („căscând fără să pună mâna la gură în fața sublimelor răsărituri/ de soare puțind a
afrodisiac și bromură/ a fost albastrul de metil cu care mi-am jupuit conștiința ascunsă/ în polipi
și amigdale”, ori „tu preferi rochii nenumărate și sentimente mulate bine pe sâni”). În
postmodernism putem vorbi de cufundarea tuturor modelor literare într-un corp comunicațional
organic, trăsăturile tipologice ale curentelor artistice anterioare servind unor scopuri stilistice
autonome (de exemplu, inserturile romantice pot zugrăvi o anmită duioșie spiritualizată.) În
ciuda acestui conglomerat eterogen de stiluri, poezia continuă să își armonizeze sensurile aparent
contradictorii, reușind să creeze acea atmosferă semantică a poemului de dragoste.
De asemenea, un alt aspect important pentru poezia postmodernistă îl constituie democratizarea
formelor prozodice fixe. Poezia postmodernistă lichidează rigorile formale, aceasta căpătând
libertate deplină din punct de vedere formal: punctuația este cu desăvârșire ignorată, dispunerea
grafică a versurilor este întotdeauna variată, unele poeme fiind create sub forma unui corp unitar,
altele fiind fragmentate în strofe insulare și aparent independente. Desigur, această schismă
produsă la nivelul formei nu trebuie să ne facă să credem că dispunerea poemelor în forme fixe
(existența sonetului, de exemplu) este completamente abolită. Totul ține de preferința artistică a
poetului: nu există un „postmodernism bun” sau un „postmodernism rău”, toate stau sub unghiul
de incidență al proiectelor posibile.
Poezia lui Traian T. Coșovei trădează a anumită apetență pentru abstractizarea limbajului. Sunt
prezente aici: personificări insolite („orașul acesta pare un imens schior înghețat”), metafore de
factură metafizică („înghețarea cuvântului în țurțurele unui înțeles”), comentarii îndreptate către
sine realizate prin intermediul mărcilor de citare (<<„beznă interioară, privațiune și renunțare la
orice însușire”>>), lista procedeelor continuându-se arborescent. Puterea imaginilor ne duce cu
gândul la tablourile suprarealiste, la acel mimetism invers în care vizualul concret din realitatea
de toate zilele evadează din semantica grosieră a realismului pentru a căpăta valori noi („alifiile
nopții s-au dus”, „herpes de raze de buza unei cupe de-argint” șa). „Conectarea la univers” pare a
simboliza intrarea în dialog a lucrurilor cu ființa profundă ce zace în pântecul fiecărui om, cu
acea pieredere a contururilor pe care Blecher o postulează artistic în „Întâmplări în irealitatea
imediată”. Introducerea unor clișee culturale nu ezită să își facă apariția. Ceasornicele elvețiene,
renumite pentru precizia lor de necontestat, își fac loc în poezia scriitorului optzecist, însă
acestea nu sugerează tranzitivitatea pură, sunt, de asemenea, încastrate în învelișul productiv al
metaforei. „În lumina farurilor/ fiecare fereastră e-o elveție de ceasornice bătând/ jumătăți și
sferturi de timp.”
În „Aer cu diamante” Florin Iaru reușește să combine sensibilitatea fetișistă cu un anumit comic
poetizat. „Ea” pare a fi un magnet ce atrage fără drept de apel privitorii, un fel de femeie-sex
capabilă să modifice realitatea pe care o traversează pedestru („Ea era atât de frumoasă/ încât
vechiul pensionar/ se porni să roadă tapițeria/ scaunului pe care ea a stat în autobuz”; „câinii
haleau asfaltul de sub tălpile ei” etc). Etalonul acesta de frumusețe supraumană este tratat cu o
anumită distanță, fiind epurat de patetism prin intermediul ironiei. Postmodernismul se
transformă adesea într-o voce parodică, care fie reușește să conteste realitatea prin antiexemplul
indirect, fie o dirijează, prin umor, spre sfera exagerării. Versurile „Dar ea era atât de frumoasă/
încât a fost la fel de frumoasă/ și-n continuare” par a demonstra exact efectul parodic amintit
anterior. Prin tautologie observăm cum frumusețea aceasta hiperumană, de necrezut, este, de
fapt, o împopoțonare, o decorațiune a sexului feminin.