Nicolae Iuga

•
Lumini în ceaţă
Jurnal, partea I
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
IUGA, NICOLAE
Lumini în ceaţă : jurnal, partea I / Nicolae Iuga.
- Cluj-Napoca : Grinta, 2021
ISBN 978-606-037-142-7

821.135.1

Coperta: Cristian Moldovan

Foto coperta I-IV: Ioan Iuga, peisaj din Săliştea de Sus

© Nicolae Iuga

EDITURA

Cluj-Napoca
GSM: 0744-777.883
E-mail: gabby_cojocaru@yahoo.com
 NICOLAE IUGA

LUMINI ÎN CEAŢĂ
Jurnal, partea I

EDITURA

Cluj-Napoca
2021
Nicolae Iuga (n. 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus jud. Maramureş).
Licenţiat în Filosofie Universitatea din Bucureşti. Doctor în Filosofie
Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul
Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş
Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar şi profesor universitar la
Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii de Vest „Vasile
Goldiş” din Arad. Este Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de
Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca.
A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia şi
SUA, precum şi un număr de douăzeci şi şase de cărţi în domeniile
filosofie, eseistică, literatură şi etnologie, care s-au bucurat de o
anumită notorietate internă şi internaţională. La edituri din străinătate
a publicat un număr de şapte cărţi, în limbile engleză, franceză şi rusă,
iar două dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limbile germană,
italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.
Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în
2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice şi pedagogice, Editura
Grinta, Cluj-Napoca, 2015.
A mai primit Medalia „Distincţia culturală”, conferită de
Academia Română pentru lucrările din domeniul Filosofiei; Medalia
Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a
Vadului, Feleacului şi Clujului; alte premii şi distincţii din partea unor
universităţi din ţară şi străinătate.
 Lecturile juvenile

Şi în Săliştea de Sus, la fel ca în multe alte sate din

România, în anii ’50 – ’60 s-a creat infrastructura pentru
ceea ce s-a numit „cultura de masă”. Existau un fel de
cinematografe ambulante, celebra caravană cinematografică,
seara venea un camion care căra generatorul electric,
aparatul de proiecţie şi difuzoarele uriaşe, un ecran de
pânză albă era rezemat de peretele unei case din centru şi
maşinăriile produceau un zgomot şi o muzică asurzitoare,
străină pentru satele noastre patriarhale. Pe întuneric se
strângea multă lume din curiozitate, veneau mai ales
copiii, dar oamenii cu frică de Dumnezeu şi care au făcut
războiul în Rusia ocoleau bâlciul, ca fiind lucrul dracului.
Rulau de obicei filme sovietice despre război, precedate de
un aşa-zis „jurnal de actualităţi”, nişte secvenţe destul de
inactuale, cu valabilitate atemporală, de propagandă bol-
şevică primitivă. Apoi au fost construite „cămine culturale”
pentru adunări populare şi pentru vizionarea filmelor, tot
aici au fost amenajate şi biblioteci comunale. Trebuia
făcută muncă de educaţie pentru făurirea omului nou.
Bibliotecile săteşti au avut un rol aparte. De aici
cărţile nu se insinuau cu de la sine putere în mentalul
oamenilor, precum filmele. Ci ele, cărţile, erau ca nişte
prezenţe misterioase şi tăcute, aşteptând cititorul să le ia

5
în mână, să le deschidă şi să le aducă ideile la viaţă. Şi nu
erau numai autori ruşi, respectiv sovietici. Aici se aflau,
alături de unii autori mai mici sau mai mari apăruţi la
Editura Cartea Rusă şi scriitorii universali ai copilăriei:
Mark Twain, Alexandre Dumas, Karl May, Fenimore Cooper,
Daniel Defoe, Walter Scott, Charles Dickens, Jonathan Swift,
Victor Hugo şi mulţi alţii. Nu mi-a îndrumat propriu-zis
nimeni lecturile, dar ne îndemnam să citim o carte „bună”
sau alta, din autorii pomeniţi mai sus şi din alţii, cu prie-
tenul din copilărie cu un an mai mic decât mine, căruia i se
zicea Vasilic’a Turcului, viitorul inginer de aviaţie şi eco-
nomist de talie europeană prof. dr. HC Vasile Iuga din
Bucureşti.
Recunosc, eu nu prea am învăţat sistematic în
Şcoala generală. Am avut o copilărie grea, întrucât tatăl
meu a murit pe când aveam doar nouă ani, dar cu toate
astea a fost o copilărie frumoasă, pe care am petrecut-o
mai mult hoinărind pe Drăguiasa (de la care Dragoş o fi
venind toponimul?), o vale cu câteva case între Sălişte şi
Vişeu de Jos. De la Biblioteca comunală din Sălişte i-am
citit pe autorii mai sus-menţionaţi şi pe alţii, mulţi alţii,
eram liber şi visător în universul cărţilor pe care le
devoram, am citit cu setea şi naivitatea inerente copilăriei,
fără o ordine anume şi fără îndrumarea nimănui. Atâta
doar că bătrânul diac al satului de la Biserica „din Faţă”,
om cu figură slabă de ascet, Şimon Grad, m-a remarcat
nici eu nu mai ştiu cum, cu un fel de instinct pedagogic,
încă de când eram mic duminica la biserică mă aşeza
lângă el în strană şi îmi dădea să citesc Apostolul şi să recit
Crezul. M-a dus şi acasă la el, de unde îmi amintesc că mi-a

6
dat un catehism greco-catolic, poeziile lui Coşbuc şi propriile
sale caiete cu pricesne, de fapt cântări religioase care se
cântau la adunările Oastei Domnului, o asociaţie religioasă
ortodoxă care tocmai fusese scoasă în afara legii. Diacul
Şimon, dintr-o dinastie de dieci cunoscută de vreo două sute
de ani, mai era notoriu şi pentru faptul că avea o deosebită
capacitate de versificare spontană, făcea „verşuri” de pro-
hod, pe care le cânta după slujba de înmormântare şi care
istoriseau pe scurt şi emoţionant, la persoana întâi, viaţa
celui răposat, ceva în genul celebrelor prosopopei ale anti-
chităţii. Nu a contat că în capul meu era un talmeş-balmeş,
a contat că din aceste lecturi m-am ales cu un vocabular
mult peste media celor din generaţia mea, cu o stăruitoare
exersare a memoriei centrată pe reţinerea concretului
semnificativ şi cu stimularea capacităţii de reprezentare şi
a imaginaţiei, într-un cuvânt cu pregătirea solului sufletesc
pentru a primi şi altceva mai înalt.
Biblioteca de la Căminul cultural din sat era des-
chisă în două sau trei zile pe săptămână după-amiaza şi
bibliotecar era, cu jumătate de normă, un profesor de
biologie, Dănilă Vlad, care mi-a predat şi la clasă. Era un
bărbat în vârstă, înalt, cu faţa inexpresivă ca de peşte, cu
vorba rară şi cu un defect de vedere, iar noi copiii ştiam că
a fost operat şi că are un ochi de sticlă. Când veneam la
bibliotecă – şi veneam cam de două ori pe săptămână –
domnu’ Dănilă mă fixa cu ochiul lui cel zdravăn şi mă
întreba pe un ton autoritar dacă am citit cartea, de vreme
ce o aduceam aşa de repede şi ceream alta. Apoi, dându-şi
seama că eu chiar citesc, a început să îmi recomande şi el
câteva ceva. Când s-a pensionat şi a dat biblioteca în

7
primire, eu eram deja elev de liceu cu o anumită noto-
rietate, eram olimpic de nivel naţional, aveam ceva poezii
publicate, într-un cuvânt eram ceea ce se chema un
încrezut, dar aveam şi nişte cărţi nerestituite la Biblioteca
comunală, cărţi pe care le-am pierdut între timp. M-a
căutat să-i restitui cărţile, sau urma să mi le impute la un
preţ de câteva ori mai mare. A acceptat să bea o ţuică cu
mine, am discutat pentru prima oară destul de mult şi
poate i-am părut un tip interesant, pentru că la inventarul
Bibliotecii a dat cărţile în cauză la casare şi nu mi le-a mai
imputat. Când a murit, vreo zece ani mai târziu, am reuşit
să merg la înmormântarea lui.
Între timp, satul s-a schimbat mult, chiar enorm de
mult. Perioada postbelică a debutat şi în Săliştea de Sus, ca
peste tot de altfel, prin comunizarea instituţională şi
mentală, prin naţionalizarea mijloacelor de muncă şi prin
colectivizarea agriculturii. Atunci când i s-a luat pă-
mântul, ţăranul nostru a căutat să se adapteze la un nou
mod de viaţă. Legătura cu trecutul s-a subţiat simţitor,
oamenii şi-au părăsit vitele şi gospodăriile de pe dealuri şi
s-au angajat la şantierul căii ferate şi mai apoi la exploa-
tările miniere. Ori au migrat periodic la munci agricole
sezoniere, la Arad şi Banat. Gara din Sălişte arăta pe atunci
ca un centru de deportare voluntară pentru tot cursul
superior al Izei, Şieu, Ieud, Cuhea, Dragomireşti. Copil
fiind, îi vedeam seara tăcând melancolic sau horind de jale
(„Mămucă când m-ai făcut / M-ai lăsat în drumu’ ţării /
Mi-ai arătat faţa gării”), în aşteptarea trenului care trebuia
să-i ducă „în lume”. Au abandonat portul naţional şi au
adoptat cizmele de cauciuc şi salopeta, pe care, când era

8
nouă, o purtau chiar şi peste pieptarul înflorit, puteau fi
recunoscuţi numai după clopul negru de pâslă. Au muncit
pentru salariu la stat, iar salariul l-au cheltuit, din instinct,
în cea mai mare parte dându-şi copiii la şcoli. Astfel, o
nefericire istorică a fost transformată rapid într-o virtute
cu consecinţe nu mai puţin istorice.
Nu toate satele maramureşene au evoluat la fel ca şi
Săliştea. Unele, îndeosebi cele mai izolate, şi-au păstrat
elemente din filonul arhaic până mult mai târziu. Altele
şi-au mai pierdut pe parcurs câte ceva din statutul de
vatră de cultură. Interbelic, Ieudul de exemplu a fost satul
maramureşean cu cea mai adâncă tradiţie culturală, cu cei
mai mulţi intelectuali, preoţi şi învăţători. Dar postbelic,
când a început să conteze şi intelectualitatea tehnică, fără
şantier de cale ferată în apropiere şi fără un volum mare
de salarii care să intre în sat, Ieudul a pierdut întâietatea şi
a rămas mai mult cu CAP-ul. Săcelul, deşi în proximitatea
căii ferate, în mod paradoxal a avut de suferit tocmai
pentru aici nu s-a făcu colectiv. Aici cei mai mulţi oameni
au ţinut cu sfinţenie la pământ, iar pe copii nu prea i-au
lăsat să urmeze şcoli, ci i-au învăţat de foarte tineri, în
mod metodic, tot ciclul de munci agricole. În acest fel i-au
legat nu doar de tradiţie ci şi de agricultura de subzistenţă
şi i-au privat de un viitor mai bun, în perspectiva
modernizării. În context, Săliştea a făcut o figură aparte. A
mers în sensul susţinerii copiilor la şcoli, un sens care s-a
dovedit a fi unul al evoluţiei prin învăţământ superior şi
cultură, în aşa fel încât, undeva prin anii ’70, acest sat avea
un număr mai mare de studenţi decât cele două oraşe din
apropiere, Vişeul şi Borşa, luate împreună. Apoi, acest sat

9
mai avea şi o anume tradiţie a bunelor întâlniri culturale,
de prim rang, intermediate prin personalitatea fascinantă
a regretatului poet Ion Iuga. Datorită lui Ion Iuga, Săliştea
a fost vizitată de creatori precum: Nichita Stănescu, Ioan
Alexandru, Gheorghe Pituţ, Mihai Olos – şi lista ar putea
continua.
Pot să spun că am avut tot timpul un înger păzitor,
la care de fapt nu m-am rugat conştient niciodată, ştia el
mai bine decât mine de ce am eu cu adevărat nevoie şi
care a fost, cum e şi normal, de fiecare dată mai bun decât
mine însumi. De foarte multe ori m-a salvat chiar de pe
marginea prăpastiei şi doar retrospectiv am ajuns conştient
de acest lucru. Ceea ce am ajuns în viaţă ştiu că i se dato-
rează mai mult lui decât mie. Nu am fost un copil răsfăţat,
nici nu aveam cum, iar ca elev de şcoală generală am
comis toate micile răutăţi inocente şi tot felul de gesturi
inconştiente inerente unei copilării insuficient suprave-
gheate. Nu m-am ţinut serios de şcoală şi premii am
primit doar ca recitator de poezii.
Pe atunci Şcoala generală din Săliştea de Sus (unde
eu am absolvit clasa a VIII-a în 1968), încă nu avea pro-
fesorii buni care au venit de pe băncile facultăţilor imediat
după aceea (Simion Iuga, Grigore Iuga, Dumitru Chiş,
Maria Iuga, Maria Chiş, Maria Vlad, ca să enumăr doar pe
câţiva foarte puţini), ci aici erau încă mulţi suplinitori
necalificaţi, unii chiar fără liceul terminat sau, cel mult, în
curs de calificare pentru învăţământ. La Limba şi literatura
română am avut o profesoară extraordinară, pe Livia
Chiorean (căsătorită Jeberean şi mutată ulterior în Baia
Mare), dar la matematici pe un suplinitor rusneac de pe la

10
Rădăuţi, Spindeac Traian, care nu ştiu cum a ajuns în
Maramureş şi care el însuşi, după câteva încercări nereuşite
de calificare pentru învăţământ, s-a făcut muncitor la
Exploatarea Minieră de la Baia Borşa. De la Spindeac am
învăţat în doi ani un singur capitol de aritmetică. Cu o
asemenea pregătire la matematici şi fără ore cu profesor în
particular, pe care un copil orfan nu şi le putea permite,
nu prea existau şanse pentru a lua admiterea la un liceu
bun. Astfel că eu am făcut clasa a IX-a în regim de şcoală
generală la Dragomireşti, unde exista o astfel de clasă
proaspăt înfiinţată, apoi în clasa a X-a am trecut prin
transfer, în baza mediilor şcolare foarte bune şi beneficiind
de o bursă, la Liceul de Cultură Generală din Borşa.

11
 Liceul

Borşa a fost tot timpul o localitate cu o structură

sociologică mai aparte. Un sat enorm, cu mai multe cătune
pe văi care urcă până în adâncul munţilor, case vechi de
lemn şi o populaţie băştinaşă formată din crescători de
vite sau lucrători la pădure trăind izolaţi, oameni autentici
şi primitivi în acelaşi timp. Sunt români de neamuri vechi,
endogame, mulţi având acelaşi nume de familie, de aici şi
nevoia de a fi identificaţi prin porecle, care de care mai
pitoreşti, dar fără conotaţii morale, fără să denote vicii sau
defecte imputabile lor. Apoi aceşti oameni păstrători au
început să se amestece. Unii au început să lucreze în mină,
au devenit o clasă socială imprecisă, nici muncitori şi nici
ţărani, nici domn nici bade, cum se zicea în popor. Centrul
satului era pe atunci format din case dărăpănate de piatră,
masive, cu uşi grele de fier, foste ale evreilor înainte de
deportările de la sfârşitul războiului, prăvălii şi cârciumi,
cu pivniţe adânci şi magazii părăsite, infecte şi urât
mirositoare. La intersecţia cu drumul care duce spre Baia
Borşa şi la confluenţa râurilor Vişeu cu Cisla, în ceea ce ar
fi trebuit să fie „centrul civic”, puţin mai sus de pod, unde
se află acuma un building mare de sticlă şi oţel, atunci
acolo se afla o construcţie respingătoare, un fel de şopron
mai mare construit din „mâzgari”, deşeuri de lemn pline
de noroi rămase de la debitarea cherestelei.

12
 În colonia minieră numită Baia Borşa, un cartier cu
blocuri noi, au fost de pe vremuri naturalizate familii de
maghiari lucrători în mină, dar apoi odată cu dezvoltarea
mineritului, aici s-au stabilit treptat oameni din toată ţara,
mulţi dintre ei declasaţi şi care au avut probleme cu legea,
au venit aici pentru a-şi şterge trecutul şi a-şi încerca o
nouă şansă la o viaţă liniştită. De aici mixajul de etnii şi de
indivizi de toate condiţiile. În mod natural acest sat, spre
deosebire de altele din Maramureş, era caracterizat în mai
mare măsură prin anomie, prin absenţa normelor morale
tradiţionale sau prin lipsa lor de eficienţă, beţiile şi bătăile
nu doar că erau mai frecvente decât altundeva, dar nici nu
erau dezaprobate de opinia publică, aici oamenii nu aveau
încredere în Justiţia statului sau în Jandarmerie încă de pe
vremea Austro-Ungariei, ei preferau să îşi rezolve singuri
diferendele dintre ei cu pumnul, cuţitul şi parul, fără să
recurgă la Miliţie sau la Judecătoria din Vişeu de Sus. Era
chiar un lucru ruşinos şi o dovadă de slăbiciune să mergi
cu pâra la Miliţie sau să intentezi acţiune în Justiţie, iar
ideea de autoritate locală părea o simplă glumă. Aici în
Borşa, chiar şi pe vremea comunismului, în aerul tare al
munţilor plutea o dulce mireasmă de haiducie şi o
irepresibilă impresie de libertate.
Acest sat mare, murdar şi pestriţ a fost declarat oraş
în anul 1968, pe criteriul numărului mare de locuitori, peste
20.000, al treilea oraş ca mărime din Maramureş după Baia
Mare şi Sighet, precum şi datorită existenţei centrului
muncitoresc minier, fără a avea însă şi instituţii de rang
orăşenesc şi nici mentalitate urbană. În oraşul vecin Vişeul
de Sus era cu totul altceva, aici a fost reşedinţă de plasă şi

13
apoi de raion, un oraş de o urbanitate evidentă, cu un sfert
din populaţie de etnie germană, locuind compact în cartierul
Ţipţerai, numit astfel după locul de unde proveneau colo-
niştii germani din secolul al XVIII-lea, Zaps din Austria
Superioară. Şi astfel în Borşa a fost înfiinţat pe la începutul
anilor ’60 un liceu, cam pe aceleaşi criterii, cu titlul iniţial
de Liceu teoretic, care în scurtă vreme a reuşit să devină
chiar un liceu bun.
Explicaţia poate fi interesantă prin ea însăşi. Cum
spuneam, având acest specific şi situată fiind într-un loc
izolat în munţi undeva la marginea ţării, Borşa a devenit
repede un fel de colonie de pedeapsă administrativă
pentru tot felul de categorii profesionale. Aici exista o
Intreprindere minieră care, în vremurile bune, avea peste
5.000 de angajaţi, dar mulţi ingineri şi maiştri se aflau aici
fiind mutaţi disciplinar pentru diferite boacăne de
altundeva, din zonele mai „civilizate”, din zona Baia Mare
sau din proximitatea altor oraşe mari, situate pe prin-
cipalele căi de comunicaţie. La fel, în cadrul Miliţiei
orăşeneşti se aflau practic tot timpul ofiţeri care erau
mutaţi disciplinar de la centrul de judeţ, Borşa fiind
pentru ei ultima staţie, înainte de a fi daţi afară din sistem
şi de a li se oferi un loc de muncă la mină. Într-o vreme,
însuşi prim-secretarul Comitetului Orăşenesc al PCR şi
primar al oraşului Borşa era venit aici tot disciplinar de la
Baia Mare. În aceeaşi situaţie se aflau şi alte categorii de
intelectuali, unii cu o foarte bună pregătire, medici sau
profesori. Aceştia au preferat să meargă voluntar la Borşa,
în special cei care aveau părinţi în bazele de date ale
Securităţii privind apartenenţa la partidele istorice înainte

14
de 1947, oamenii au cerut ei înşişi să fie repartizaţi la
Borşa, să li se mai piardă urma. Treptat, în Borşa s-au
constituit ceva nuclee cu preocupări intelectuale serioase,
un cenaclu literar important, unde activau profesori-
scriitori de relevanţă naţională, precum: Ion Burnar, Aurel
Pantea, Mircea Petean, Ion Zubaşcu, iar un grup de
geologi de la IPEG au format un Cerc de pictură. În scurtă
vreme, Liceul din Borşa a devenit un liceu cu absolvenţi
care au intrat la cele mai diverse facultăţi, oamenii
devenind ingineri, profesori, medici, magistraţi, avocaţi,
preoţi, scriitori, ziarişti.
La Liceul din Borşa am avut şansa unor profesori
excepţionali. Aş aminti doar pe unii dintre ei, într-o înşi-
ruire aleatorie. În primul rând, trebuie să îl menţionez pe
Sergiu Danci, poate omul cu cea mai puternică influenţă
asupra mea şi de care m-a legat ulterior o durabilă prie-
tenie. Om de o cultură enciclopedică, profund, cu lecturi
temeinice în domeniul literaturii, filosofiei şi teologiei, era
profesor de Biologie, dar a suplinit ore şi la Geografie,
Chimie sau Psihologie. Un tip înalt, bine făcut, blond, cu
faţa prelungă, enigmatic, grav şi tăcut. Nu era comunicativ
şi nu zâmbea niciodată, numai dacă se întâmpla să tragă
ceva la măsea. Obişnuia să se îmbete uneori mai multe zile
la rând, după care timp de luni de zile redevenea taciturn
şi nu bea alcool deloc.
Avea o poveste de familie deosebit de tristă, despre
care nu a vorbit niciodată şi chiar refuza să vorbească,
dacă cineva aducea chiar delicat în discuţie subiectul. Era
originar din Borşa, din cătunul Repedea. Tatăl său, Grigore
Danci a fost mai întâi învăţător, absolvent de Şcoală

15
Normală, apoi a făcut Teologia şi a devenit preot ortodox.
În timpul războiului a fost alungat din Maramureş de
către administraţia maghiară horthystă şi s-a stabilit ca
preot în Luna de Sus, judeţul Cluj. Aici s-a născut şi
viitorul profesor Sergiu Danci în anul 1942. Pe la începutul
lunii octombrie 1944, militari maghiari în retragere l-au
asasinat sălbatic pe preotul Grigore Danci, l-au bătut cu
cruzime şi apoi l-au îngropat de viu într-o mlaştină.
Văduva preotului cu cei doi copii mici orfani a reuşit să
fugă şi să ajungă în Borşa natală. În 1947 a cerut o pensie
de la stat ca văduvă de martir, dar a fost refuzată (a se
vedea cartea lui Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română
în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, Bucureşti,
2013), semn că statul român comunist, cel puţin pe la
începuturile lui, era condus după război cam de aceeaşi
oameni care în Ardealul de Nord i-au asasinat pe români
în timpul războiului, de aceleaşi neamuri. Am cunoscut-o
şi pe preoteasa văduvă mama lui Sergiu Danci acasă la
profesor, prin 1971-1972, o bătrână înaltă şi slabă, îmbră-
cată în port naţional cu năframă de doliu, având acea
asprime a feţei pe care i-o dă omului obişnuinţa de a-şi
purta suferinţa cu demnitate şi în tăcere timp de zeci de
ani.
La orele lui Sergiu Danci din clasa a X-a (ne preda
Zoologia) era o plăcere să înveţi, omul preda clar, intuitiv
şi la partea de histologie făcea desene cu cretă colorată, era
imposibil să nu pricepi şi să nu rămâi cu ceva în memorie.
După ce m-a ascultat de vreo două ori, m-a luat deoparte
şi mi-a dat să citesc Lumea animalelor după A. E. Brehm, o
carte uriaşă, aproape o mie de pagini în format mare. Am

16
citit-o pe nerăsuflate. Omul nu s-a mirat şi următoarea
carte pe care mi-a adus-o de acasă în mod discret,
provenind probabil din biblioteca tatălui său, a fost o
ediţie veche de Arthur Schopenhauer, o antologie din
scrierile celebrului filosof intitulată Viaţa, amorul moartea,
în traducerea unui autor obscur, Constantin Pestreanu,
apărută în anul 1924. Textele erau judicios selectate şi
citind acest volum mai mic de două sute de pagini puteai
să îţi faci o reprezentare completă a sistemului de gândire
al marelui filosof, mi-am dat seama de acest lucru mult
mai târziu, când am atacat cele trei volume ale Lumii ca
voinţă şi reprezentare. În biblioteca liceului am găsit Vieţile
şi doctrinele filosofilor de Diogene Laertios, în celebra şi
erudita ediţie a lui Aram Frenkian, care mi-a devenit una
dintre cărţile de căpătâi pe termen lung. Apoi un prieten
din Baia Mare, Nelu Luca, elev la Liceul „Gheorghe Şincai”
mi-a împrumutat Antologia filosofică a lui Nicolae Bagdasar
apărută în timpul războiului, în 1943. În volumul I se afla
şi o prezentare amplă şi limpede a filosofiei lui Platon,
însoţită de câteva zeci de pagini de texte din diferite
dialoguri, încât ceea ce am citit de şi despre Platon atunci,
când eram în clasa a X-a, a fost cam ceea ce se preda şi se
învăţa despre Platon şi în Facultatea de Filosofie a Univer-
sităţii din Bucureşti. Şi am mai citit tot aşa, de capul meu,
Anti-Duhring a lui Engels şi Caietele filosofice ale lui Lenin,
fără să spun la nimeni nimic şi fără să discut cu nimeni
despre aceste scrieri, nici măcar spre a mă verifica dacă
înţeleg bine cele citite sau nu.
Îmi mai amintesc cu drag şi de alţi profesori. La
Istorie Nicolae Pop, ardelean get-beget din zona Becleanului,

17
pregătit temeinic la Şcoala istorică clujeană, sever, cu vorba
limpede şi tăioasă, rostind frecvent maxime latine în stilul
lui Constantin Daicoviciu, orator cu mare putere de evocare
a trecutului, concis şi sentenţios, impunător, cu un început
de chelie şi o mică şuviţă coborând spre frunte, fapt
pentru care noi elevii l-am poreclit Napoleon. Ştia de
această poreclă şi se pare că nu îl deranja. Tot la Istorie ne-
a fost şi diriginta clasei Sabina Puţiu, o femeie blândă şi
bună la suflet, cu ochelari cu multe dioptrii, care mai
striga din când în când la noi, însă fără efect, în timp ce de
Napoleon ne era frică. Sau la Limba rusă Feodor Michnea,
un rus adevărat, de felul lui rutean din Rona de Sus. Era
deosebit de simpatic, tânăr pe atunci trăgea tare la măsea
şi de multe ori dimineaţa venea la ore mahmur şi fără chef
de şcoală, iar noi simţeam acest lucru. Limba rusă nu
interesa pe nimeni şi el, la rândul lui îşi dădea seama de
situaţie. Când nu învăţam, şi asta se întâmpla aproape de
fiecare dată, profesorul ne ameninţa şi ne ocăra pe ruseşte,
după care ne traducea cuvintele lui tari în româneşte. Nu
se supăra nimeni pe el şi nici el nu obişnuia să lase
corigenţi. La recomandarea lui am citit ceva Cehov şi
Gogol, iar mai târziu, când am ajuns şi eu cadru didactic
am devenit prieteni la cataramă. La Franceză Ion Burnar,
un viitor important poet, aparent cam ciudat, cu o figură
sumbră şi vocea răstită. La Matematici Gheorghe Pop,
neclar în predare şi subiectiv în aprecieri. La Fizică o
brunetă delicată şi simpatică, cu un stil de predare elegant,
era Lucia Pop, soţia mai temutului Napoleon. La Geografie
de asemenea o tânără brunetă foarte frumoasă, din zona
Bihorului, Ana Breb.

18
 La Limba şi literatura română în clasa a X-a am
avut-o ca profesoară de Literatura română pe Maria
Zubaşcu, originară din Dragomireşti, o femeie măruntă,
cu o voce abia auzită şi de o sensibilitate ieşită din comun.
Preda bine, ţinea un fel de prelegeri în stil universitar şi
ştia să provoace curiozitatea pentru lectură. Nu ştiu dacă a
avut o copilărie nefericită, dar soarta avea să îi rezerve un
viitor tragic. Anul următor s-a măritat cu un inginer con-
structor şi s-au mutat la Braşov. Acolo, nu se ştie din ce
cauze, nu s-a putut adapta, a intervenit divorţul şi o cădere
psihică. A murit de tânără, într-un spital de psihiatrie, în
stare de alienaţie mintală.
Au urmat la Română profesorul Mihail Lăpuşneanu,
masiv ca Sadoveanu, cu un dulce accent moldovenesc din
zona Botoşaniului şi apoi Cornel Iureş, dintr-o familie
provenită de undeva din sud, dar stabilită în Vişeul de
Sus, cu tatăl decedat şi mama recăsătorită cu un anume
Lazăr Vlad din Sălişte, de pe Valea Izei. Domnul Iureş,
care era şi directorul Liceului, avea un cu totul alt stil de
predare. Era un bărbat înalt, frumos, totdeauna îmbrăcat
elegant, cu un inel mare de aur pe inelarul mâinii drepte şi
cu un stilou cu peniţă de asemenea de aur, avea un scris
de o caligrafie expresivă şi îngrijită. La ore îşi dicta lecţiile
cu voce sonoră în ritm alert şi avea o bază de documentare
cum nu aveau alţii. În sala de clasă unde preda numai el,
„cabinetul de Română”, existau abonamente la toate
revistele literare şi câteva vrafuri de dosare. Pe coperta
fiecărui dosar era scris numele unui scriitor, iar în interior
se aflau decupate cu grijă şi ordonate cronologic prefeţe şi
recenzii din revistele literare referitoare la autorul respectiv,

19
un fel de documentar cvasiexhaustiv. Cei care erau con-
sideraţi elevi mai buni, printre care mă număra şi pe mine,
eram chemaţi după-amiaza la şcoală şi puşi să ne copiem
citate din aceste dosare. Şi tot profesorul Cornel Iureş ne-a
învăţat cum să fişăm o carte şi cum să redactăm o lucrare
ştiinţifică, chestiuni de tehnică a muncii intelectuale. În
ultimul an de facultate, când mi-am elaborat lucrarea de
licenţă în Filosofie la disciplina Estetică sub îndrumarea
acad. Ion Ianoşi, cu o temă propusă de mine, Dimensiuni
etice în romanul românesc al anilor ’70, am folosit din plin
mapele lui Cornel Iureş, din care am scos ample citate din
recenzii despre romanele unor autori, precum: Eugen Barbu,
Nicolae Breban, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Fănuş
Neagu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Constantin Ţoiu ş. a.
Profesorul Ion Ianoşi a fost de-a dreptul uimit de câtă
muncă de documentare am fost în stare să depun, pe
colecţiile tuturor revistelor literare şi pe o perioadă de zece
ani, m-a lăudat ori de câte ori a avut ocazia de faţă cu
toată lumea şi, normal, mi-a propus nota maximă. Eu,
bineînţeles, nu am suflat nici o vorbă despre drumul
scurtat, despre mapele din Cabinetul de Română de la
Liceul din Borşa.
Deci, să revin. În clasa a IX-a îmi amintesc că am
citit cronicarii şi Ţiganiada lui Budai – Deleanu. Nu am
avut probleme în a înţelege limba veche pentru că, petre-
cându-mi copilăria în sat, eram familiarizat cu substratul
arhaic al limbii. Iar în clasa a X-a am parcurs bine clasicii,
începând de la Grigore Alexandrescu, Bolintineanu şi
Eminescu în poezie, şi de la Nicolae Filimon la Rebreanu
în proză, la care se adăugau lecturile anterioare din literatura

20
universală şi prea timpuriile mele lecturi filosofice mai sus
amintite. Aşadar, cu această zestre m-am prezentat la
Olimpiada de Limbă şi Literatură Română. Am trecut,
bineînţeles, fără probleme de faza pe liceu şi ajung la
judeţeană.
Surpriza pentru toată lumea, inclusiv pentru mine
şi pentru dascălii mei, s-a produs atunci când am luat locul
întâi pe judeţ la clasa a X-a. Lucrările au fost corectate ca la
orice examen, cu numele candidaţilor secretizate, dar când
s-au desfăcut lucrările şi s-a văzut cine este elevul care a
luat nota cea mai mare, toată lumea a început să
vocifereze, în primul rând profesorii care aveau şi ei elevi
la Olimpiadă. Pentru că, între altele, obţinerea de către un
elev a locului întâi pe judeţ însemna automat acordarea
unui punctaj important în evaluarea anuală pentru
profesorul care îi preda la clasă olimpicului respectiv. A
fost un ceva ce se cheamă scandal. Cum e posibil, în
condiţiile în care în judeţ existau două licee pedagogice,
unul la Baia Mare şi altul la Sighet, precum şi câteva licee
teoretice de elită în Baia Mare şi în Sighet, locul întâi să fie
luat de către un elev de la un liceu situat la periferia
geografică şi cărturărească a judeţului, de la – horribile
nomine – Borşa. În consecinţă, a fost numită încă o comisie
care a recorectat lucrările şi – tot degeaba. Elevul de la
Borşa a rămas pe locul întâi.
În anul şcolar 1970/1971 Olimpiada de Limba şi
Literatura Română faza naţională s-a ţinut la Bucureşti, în
cursul vacanţei de primăvară. Concursul propriu-zis a
avut loc într-o singură zi, a trebuit să elaborăm o lucrare
scrisă pentru care am avut trei sau patru ore la dispoziţie,

21
test care s-a derulat sălile de clasă de la prestigiosul Liceu
„I. L. Caragiale” din cartierul Dorobanţi. În rest am fost
plimbaţi să vizităm oraşul, am fost duşi la Teatrul de
Comedie şi la Universitate. La Facultatea de Filologie am
asistat la un curs al lui Ovid S. Crohmălniceanu, un
profesor bonom, cu o exprimare atentă, avea grijă să
menţioneze care anume sunt contribuţiile sale personale în
interpretarea operei în discuţie. Atunci mi-am permis
pentru prima dată să visez că voi deveni student al acestei
Universităţi.
La lucrarea scrisă dată în localul Liceului „I. L.
Caragiale” am fost strigaţi nominal şi aşezaţi în nişte bănci
masive şi vechi, probabil de dinainte de Primul Război
Mondial. Nu ştiu după ce criterii am fost repartizaţi,
probabil în ordine alfabetică, iar eu m-am nimerit în
aceeaşi bancă cu un elev de la un liceu din Oradea, slab,
cu părul mare şi creţ. În aşteptarea subiectelor, am intrat
în vorbă, ne-am prezentat fiecare cum ne cheamă şi de
unde suntem, apoi a venit vorba între altele şi despre
aspiraţiile noastre de viitor, el zicea că după terminarea
liceului vrea să se facă actor, părea foarte sigur pe el, iar eu
i-am mărturisit că vreau să devin scriitor. Şi într-adevăr,
colegul meu de bancă de atunci pentru câteva ore era
viitorul mare actor Adrian Pintea (1954-2007). Lui i-a ieşit
povestea cu actoria, în cazul meu nu se ştie încă, în ce
măsură pot fi considerat (şi) scriitor. Olimpiadele la Română
din următorii doi ani, pe când eram elev în clasa a XI-a,
respectiv a XII-a şi calificările la Faza naţională au devenit
un fapt obişnuit, desigur fiecare cu particularităţile proprii
şi cu amintirile sale de neşters.

22
 Din perioada liceului, ar mai fi două evenimente
formative importante în ceea ce mă priveşte. Prin clasa a
XI-a, la internat pedagogul mă lăsa în pace să citesc în sala
de lectură inclusiv după ceea ce se numea ora stingerii,
admitea că eu pot să fac excepţie. De altfel, având re-
numele de olimpic de nivel naţional, îmi erau tolerate mai
multe situaţii de neîncadrare în programul şcolar, la
anumite discipline, de exemplu la educaţia fizică, profe-
sorii mai închideau ochii atunci când lipseam de la ore, se
presupunea că nu chiulesc ca să umblu aiurea, ci ca să
citesc, şi oricum eram considerat puţin cam dus cu pluta şi
eram lăsat în pace.
Aşadar, în serile lungi ale acelei ierni am citit toate
romanele lui Dostoievski, fapt care m-a marcat profund.
Mai era încă un coleg de internat cu vreo doi ani mai în
vârstă, unul pe care îl chema Ienci, de loc din Petrova, un
tip mărunt, slab şi tăcut, care umbla la liceu îmbrăcat într-
o şubă muncitorească, şi acesta citise Dostoievski în
întregime. Cu el am purtat seara în dormitor discuţii
îndelungate asupra acestui clasic al literaturii ruse. Iar în
vara următoare, în timpul vacanţei, la Sălişte am mai găsit
încă un consătean, Gheorghe Ţicală, elev la Vişeu de Sus,
care la fel a apucat să citească Dostoievski în întregime. Cu
aceşti doi prieteni am schimbat multe impresii de lectură,
începeam cu descrierea unor situaţii prezentate în cărţi, cu
imagini, pentru ca apoi să trecem la concepţiile acestui
romancier sumbru, promotor al celor mai profunde idei
teologice şi în acelaşi timp explorator al dimensiunilor
abisale ale sufletului omenesc. Cu alte cuvinte, am avut nu
doar textul lui Dostoievski, ci şi contextul social care

23
motiva şi justifica aceste preocupări de lectură, nu citeam
Dostoievski doar dintr-o bizară pornire personală, ci într-
adevăr citeam pentru că era o nevoie reală între adoles-
cenţii de atunci, citeam ca să nu fim mai prejos unii faţă de
alţii şi prin discuţii căpătam certitudinea că înţelegem bine
ceea ce citim. De altfel, Gheorghe Ţicală a urmat Facultatea
de Teologie la Sibiu, s-a preoţit celibatar şi a funcţionat
câţiva ani preot la o biserică din Turda, unde era vecin de
parohie şi prieten bun cu un alt preot de asemenea celibatar,
Ion Andreicuţ, viitorul mitropolit Andrei al Clujului. Apoi
a clacat psihic, a părăsit parohia şi a locuit împreună cu
fraţii săi în casa părintească. Aşadar, în ceea ce mă priveşte,
eu pot să spun despre mine că sunt nu numai produsul
vreunei şcoli, ci în egală măsură şi rezultatul lecturilor
mele.
Celălalt eveniment la care aş vrea să mă refer a fost
Tabăra Naţională de Literatură pentru elevi, de la Păuşa
(judeţul Vâlcea) din vara anului 1972, la vreo doi km mai
jos pe Olt de la Mănăstirea Cozia, tabără la care am fost
nominalizat de către Comitetul Judeţean UTC ca un lucru
de la sine înţeles. Tabăra era condusă, ca director admi-
nistrativ, de către un machidon bătrân şi ţicnit, fost rănit în
război, profesor la Liceul „Gojdu”din Oradea, despre care
ştiam doar că îl chema Anastasie Ţârulescu, iar mentorul
literar era profesorul şi scriitorul Tudor Opriş, mic şi
sfrijit, o mână de om, mare iubitor de literatură şi biolog
amator, profesor de Română la Liceul „Gheorghe Lazăr”
din Bucureşti, el este cel care a înfiinţat Cenaclul literar
pentru elevi „Săgetătorul” şi care se ocupa totodată şi de
revistele şcolare la nivel naţional. Profesorul Tudor Opriş

24
(1926-2015) venea din altă generaţie şi, fiind cu vreo trei-
zeci de ani mai în vârstă decât noi, liceenii de atunci, am
putea spune că venea chiar şi dintr-o altă lume a culturii
române. Cu toate acestea, el se comporta camaradereşte cu
noi, ne permitea să fumăm în prezenţa lui şi ne trata de la
egal la egal. Ştia prea bine că are de a face cu nişte tineri cu
personalitate, cu pretenţii de creatori de literatură, originali,
cu ciudăţenii, aere, ifose, orgolii şi aroganţe pe măsură. Ne
asculta cu răbdare de mucenic pe fiecare atunci când ne
citeam stângăciile poetice, ne sugera delicat ce anume
îmbunătăţiri putem să facem, iar când cineva venea la el
cu ceva izbutit, pe acela îl încuraja, lăudându-l peste măsură.
Tabăra respectivă nu semăna deloc a tabără şcolară,
era ceva între viaţă boemă şi balamuc. Dimineaţa ne
ascundeam de directorul Ţârulescu şi mergeam la barul
unui hotel modern din staţiunea Căciulata, unde beam
cafea la nisip îmbunătăţită cu coniac „Zarea”, aşa ne
făceam înviorarea şi în acest fel treaba cu scrisul mergea
mai uşor. Apoi seara citeam pe rând în faţa profesorului
Tudor Opriş. Fiind şi începutul lunii august, deci postul
Sfintei Mării, eu mai mergeam de unul singur serile la
Mănăstire, să ascult Paraclisul Maicii Domnului. Au fost
nişte nopţi calde şi senine de vară, în care stăteam
împreună cu o prietenă întinşi pe spate în iarbă şi priveam
multă vreme în tăcere adâncul de nepătruns şi inefabil al
cerului înstelat. Experienţa scrisului în sfera eterată a
poeziei are ceva aparte, ameţitor, în anumite momente
intri într-un fel de transă, numită convenţional inspiraţie,
şi traduci gândurile comune în limbajul poetic, exact la fel
cum ai traduce din limba maternă într-o limbă străină.

25
Începi să scrii, revii, ştergi, schimbi cuvinte, rescrii până
când ai senzaţia inexplicabilă că aşa este bine, iar timpul
trece pe nesimţite pe lângă tine. Dacă scrii cu adevărat,
ajungi să te laşi înrobit scrisului, acesta îţi consumă tot
timpul şi toată energia, nu mai ai timp şi nici nu mai eşti
capabil să faci altceva. Unii dintre cei care scriu, puţini,
reuşesc să devină poeţi recunoscuţi, dar cei mai mulţi îşi
irosesc pur şi simplu viaţa în ratare şi alcool, trăiesc şi mor
ca eroii necunoscuţi pe câmpul de luptă, în vreme ce
Istoria capricioasă îl reţine în neuitarea şi adevărul ei doar
pe cel norocos care ajunge să înfigă drapelul pe redută.
Acolo, în acea tabără, am întâlnit pe unii cu care mă
ştiam deja de la olimpiadele naţionale şi m-am cunoscut
cu câţiva dintre viitorii colegi de facultate. Acolo toţi
scriau. S-a întâmplat însă ca unii care păreau poeţi foarte
promiţători să se piardă pe parcurs pentru cauza poeziei şi
să se afirme în alte domenii, după cum tot de acolo, dintre
cei care au trecut atunci prin Tabăra de la Păuşa, unii
aveau să iasă scriitori de primă mărime şi i-aş numi aici
numai pe cei pe care mi-i amintesc sigur, pe poeţii Ion
Mureşan şi Florin Iaru sau pe criticul literar Radu Săplăcan.
Am debutat cu poezie cândva prin anul 1971, în
singurul ziar judeţean şi oficios al PCR care se numea
„Pentru socialism”. Şeful cu cultura de aici nu era un
tovarăş, ci era un adevărat domn, Augustin Cozmuţa, de
care mă despărţeau vreo zece ani ca vârstă, diferenţă care
se comprimă cu trecerea timpului, dar se vede mai
pronunţat în tinereţe. Augustin Cozmuţa era deja un
ziarist cu faimă, impus ca atare şi coordona pagina
săptămânală de cultură, care apărea sâmbăta. Tot el mai

26
gira şi scotea, cu o frecvenţă neperiodică, antologii din
creaţiile literare maramureşene. Dacă îţi luai inima în dinţi
şi trimeteai o poezie la ziar, era mare lucru să îţi răspundă
la Poşta redacţiei chiar redactorul responsabil pentru Secţia
Cultură şi era un lucru extraordinar dacă te şi publica. Mie
mi-a răspuns mai întâi la Poşta redacţiei ceva ambiguu,
ceva între rezerve şi încurajare, apoi pe neaşteptate m-a
publicat.
De câte ori mă întâlnea prin Baia Mare, Augustin
Cozmuţa mă oprea şi stătea de vorbă cu mine. Avea un fel
cald şi franc de a aborda tinerii, pe mine mă scotea din
timiditate, care de obicei, prin ricoşeu psihologic, dădea în
impertinenţă şi mă făcea să mă simt în largul meu şi egalul
lui. O astfel de întâlnire nu am uitat-o niciodată. Era prin
octombrie 1973, pe peronul gării din Baia Mare. Domnul
Gusti condusese pe cineva la tren, iar eu plecam la armată.
Eram prevăzut cu o valiză cafenie de lemn, tuns ca pentru
cazarmă şi mă simţeam prost aşa, ca un poet jumulit de
plete. M-a întrebat unde o să fac armata, în momentul în
care conductorul fluiera plecarea. I-am spus de pe scara
vagonului oraşul şi numărul de unitate militară. Nu am
văzut să-şi fi notat ceva, dar a ţinut minte. În lunile care au
urmat mi-a publicat ceva texte mai vechi de prin sertarul
lui şi mi-a trimis bani de la ziar pe adresa de la cazarmă. A
fost cel mai minunat lucru ce mi se putea întâmpla acolo şi
atunci, iar unii dintre colegii mei de căprărie au aflat că eu
sunt un scriitor plătit de la ziar şi mi se părea că mă
priveau cu un anumit respect amestecat cu invidie.

27
 Armata

Am făcut Armata în condiţii deosebit de bune, o

Armată uşoară cum se spune, la Vânători de Munte la
Câmpulung Muscel. Eram acolo două companii de terişti
(de la Termen Redus), una de la Facultatea de Filosofie a
Universităţii din Bucureşti, toate specializările – care atunci
erau în număr de patru: Filosofie, Sociologie, Psihologie şi
Pedagogie – iar a doua companie era formată din studenţi
de la Academia de Ştiinţe Economice, specializarea Comerţ
Exterior. Acolo, la Comerţ Exterior erau şi câţiva fii de şefi
mari de tot de la Bucureşti, de ofiţeri superiori, de generali
şi de miniştri. I s-a întâmplat unuia, comandant de
companie lt. mj. Lazăr Romel, un tip foarte milităros şi
carierist, care a făcut imprudenţa să-l bage la arest pentru
un fleac, neglijenţă privind ţinuta, pe fiul unui ministru
apropiat al dictatorului Ceauşescu, Florian Dănălache.
După doar două ore, soldatul fiu de ministru a fost scos de
la arest, iar ofiţerul pedepsit în locul lui, sub pretextul
nerespectării unei prevederi de regulament, pe care
oricum nu le respecta nimeni. Datorită acestor fii de boşi
am beneficiat şi noi, ceilalţi, care nu era fiii cuiva mare, de
un regim mai relaxat, cu puţine excepţii ofiţerii evitau să
îşi facă de lucru cu noi, pentru că niciodată nu ştiau cu
cine au de a face. Noi am fost prima promoţie de studenţi
care au făcut Armata înainte de facultate şi totodată şi

28
ultima care am mai avut statut de Şcoală de ofiţeri de
rezervă. Înainte de noi, Armata se făcea după absolvirea
facultăţii, la un termen redus de şase luni. Începând cu
promoţia noastră, Armata s-a mărit la nouă luni dar, după
cum se întâmplă lucrurile la noi, la români, sistemul
nostru militar nu a reuşit să se pregătească la timp pentru
a ne primi, eram pe toată ţara vreo douăzeci de mii de
oameni, nu s-a putut asigura cazarea şi echiparea acestor
efective suplimentare, decât cu întârziere de o lună şi aşa
se face că am făcut numai opt luni în loc de nouă.
Am făcut şi instrucţie şi efort fizic cu care mulţi nu
eram obişnuiţi, asta în primele vreo două luni, dar pro-
gramul era acceptabil. Dimineaţa ieşeam la câmpul de
instrucţie pe dealurile însorite ale Muscelului până prânz,
apoi masa, o oră de odihnă şi după aceea studiu. Aveam
amenajate săli de curs şi nu citeam numai regulamente
militare, pe care trebuia să le cunoască orice militar, ci
studiam şi ceva noutăţi pe bune, ni s-au predat de exemplu
şi nişte lecţii despre organizarea şi dotarea cu armament a
armatelor din ţările NATO cele mai apropiate, Grecia şi
Turcia, deoarece doctrina militară a României de atunci le
considera ţări potenţial inamice. În rest, programul de
studiu de după-amiaza se derula de obicei fără să fim
supravegheaţi de către ofiţeri. Era de fapt un fel de
program de voie, atâta doar că în timpul celor două-trei
ore de aşa-zis studiu nu ieşeam din săli decât numai în
pauze, în rest frecam în loc de mentă cafeaua ness,
leneveam, povesteam câte ceva de prin provinciile de pe
unde veneam fiecare, spuneam bancuri sau citeam te miri
ce. Aşa am citit şi eu Eseurile lui Ralph Emerson şi Dulce ca

29
mierea e glonţul patriei a lui Petru Popescu şi am recitit
Isprăvile bravului soldat Svejk, o carte care se potrivea de
minune cu împrejurările, cu absurdităţile şi stupizeniile
vieţi cazone, iar modelul celebrului erou ceh ne servea de
minune ca soluţie de supravieţuire, de salvgardare a
integrităţii noastre psiho-morale.
Monotonia vieţii de cazarmă era spartă când şi
când de tot felul de întâmplări hazlii şi pigmentată de
personaje plate cu idei puţine dar fixe, repetate, exprimate
în sentinţe la fel de puţine şi memorabile care îi defineau,
confirmând vorba lui Constantin Noica, după care oamenii
simpli sunt extrem de interesanţi, dar pentru extrem de
puţină vreme. Aşa era bunăoară locotenent colonelul Radu
însărcinat cu aprovizionarea, un grăsun simpatic care
obişnuia să urle fără să facă în schimb rău nimănui, holtei
la peste cincizeci de ani, om care a văzut multe, acesta
obişnuia să spună că soldatul român e parşiv şi pe jumă-
tate inamic. Şi totodată mai zicea că soldatul ar trebui să
primească soldă de colonel şi colonelul soldă de soldat,
pentru că colonelul primeşte haine şi casă de la stat,
mănâncă şi bea la popotă şi de f..ut nu mai f..te, în timp ce
în cazul soldatului lucrurile stau invers. Comandant al
unităţii era colonelul Vicoveanu, înaintat în anul următor
la gradul de general, poreclit de către noi „Papa Vico”,
despre care toată lumea avea o părere foarte bună şi toţi
spuneam despre el că este un Domn, lucru perfect adevărat.
El, Papa Vico, ne-a muşamalizat o seamă de boacăne şi ne-a
scos din multe încurcături. Nu-mi amintesc să fi pedepsit pe
cineva, dar atunci când vreunul se abătea de la ordinele
sale, scuipa simbolic în direcţia aceluia, fără salivă sau

30
flegmă ci numai cu dispreţ, ceea ce îl făcea pe cel în cauză
să aibă într-adevăr un sentiment de ruşine şi atâta era de
ajuns. Şi tot el, Papa Vico, ne scotea din ghearele unor
ofiţeri siniştri, educaţi pe vremea lui Stalin, coloneii Negru
şi Pahonţu. O astfel de păţanie a fost de pomină.
Câţiva colegi, vreo cinci-şase, între care un viitor
mare sociolog şi câţiva viitori psihologi importanţi, au
venit într-o duminică seara cu trenul, beţi mangă, de la o
petrecere. Garnitura care circula atunci pe relaţia Goleşti –
Câmpulung Muscel era o vechitură din preistoria căilor
ferate, vagoane de clasa a III-a cu laviţe de lemn aşa cum
apar în filmul „Titanic vals”, fabricate probabil în perioada
interbelică. Nişte plăcuţe minuscule fixate pe pervazul
geamurilor avertizau călătorii la modul cel mai serios-
imbecil posibil să nu se aplece în afară pentru că există un
pericol de spargere a capului, în closete la fel se aflau
plăcuţe care îi spuneau omului că este interzisă utilizarea
„cabinetului” pe timpul opririi trenului în staţii ş.a.m.d.
Partea comică era că aceste plăcuţe erau inscripţionate în
mai multe limbi – în afară de română, mai erau şi în
franceză, rusă, germană şi italiană – ca şi cum ar fi fost
vorba de vagoanele unui tren internaţional de lux. Băieţii
s-au amuzat pe chestia asta şi s-au gândit că nu ar fi rău să
ia cu ei câteva plăcuţe ca suvenir, în eventualitatea că
respectivele vagoane arhaice vor fi scoase din uz într-un
viitor apropiat şi pe cele noi nu vor mai exista plăcuţe
plurilingve. Aşa că, folosindu-se de un briceag, au reuşit
să deşurubeze câteva, pe care le-au băgat în buzunare. La
coborâre în gara Câmpulung, unul dintre ei s-a enervat că
el nu avea plăcuţă şi s-a apucat să ia ca amintire lampa cu

31
sticlă roşie alimentată cu petrol de la capătul trenului,
precum şi o placă mare de tot de pe exteriorul vagonului,
pe care scria „Goleşti – Câmpulung”. Alarmat de zgo-
motul făcut de placa târâtă pe pietriş, miliţianul de la TF a
strigat ceva la ei, să lase obiectele jos, dar a fost înjurat.
Gândindu-se că nu ar fi înţelept să se pună cu nişte soldaţi
beţi, miliţianul panicat şi-a sunat colegii de la sediul
Miliţiei orăşeneşti care, la rândul lor, au alertat unitatea
militară. Aşa că, atunci când „huliganii” au sosit la cazarmă,
au fost întâmpinaţi de către un „comitet de primire”
format dintr-o patrulă de Miliţie cu maşină Aro cu girofar
şi o grupă de soldaţi din gardă. De la nişte glume nevi-
novate s-a ajuns la acuzaţii miliţieneşti în termenii codului
penal de vandalism şi atentat la siguranţa circulaţiei pe
căile ferate, noţiunea de „terorism” nefiind încă apărută.
Oricum, se vorbea deja de Tribunalul Militar.
Comandantul unităţii noastre, Papa Vico a fost
sunat acasă şi trezit noaptea din somn. Nu ştiu dacă s-a
înfuriat sau nu, dar a avut prezenţa de spirit să dea ordin
militarilor de la poartă să îi bage imediat pe turbulenţi la
arestul din cazarmă, să nu îi lase pe mâna miliţienilor ca să
îi ducă la arestul Miliţiei, unde în mod sigur ar fi mâncat
în primul rând o bătaie zdravănă. În consecinţă au fost
percheziţionaţi amănunţit, li s-au confiscat corpurile
delicte, centura, şireturile de la bocanci după ritual şi la
bulău cu ei. La vreo trei luni după incident, mie mi-a venit
rândul să fiu comandant de gardă şi atunci am căutat din
curiozitate în registrul de evenimente. La data respectivă
erau consemnate ca fiind confiscate plăcuţele în cauză
descrise exact, plus nişte alimente, ceva cârnaţi din câte

32
îmi aduc aminte, un cozonac şi un bidon de 5 litri de vin,
produse primite de către arestaţii în cauză probabil de la
ceva ţărani din zonă, care atunci când erau cu chef se
arătau de regulă milostivi faţă de soldaţi. În acea noapte,
după ce s-au potolit lucrurile, militarii din gardă, fiind –
vorba colonelul Radu – pe jumătate inamici, au mâncat
ceva cârnaţi şi au tot băut câte puţin din vin, până când
unul a pus problema cum o să predea bidonul aproape gol.
Atunci cineva a avut ideea genială să completeze în
registru la cantitatea de vin, în sensul ca să pună un zero şi
o virgulă în faţă la 5 litri, încât să reiasă că a fost vorba
doar de 0,5 litri, adică de o nevinovată juma de kil de vin,
după care au pus ceva lichid la mişto într-o sticlă de la
bere, apoi au băut tot vinul rămas şi au aruncat bidonul
peste gard.
Dimineaţa următoare după raport, Papa Vico a
analizat situaţia şi a vorbit la Miliţie să dea o anumită
interpretare acestor fapte de teribilism, ca să acopere cumva
ceea ce el considera o prostie penibilă. Dar comandantul
Miliţiei nu se lăsa, era la mijloc şi ceva rivalitate între
Miliţie şi Armată pentru prerogativele de comandant al
garnizoanei şi miliţistul şef ameninţa că va face raport la
Bucureşti. Văzând că situaţia poate lua oricând o turnură
proastă, Papa Vico l-a chemat la el pe medicul unităţii,
maior dr. Ciobanu, un tip taciturn şi cu aparenţă de om
tâmpit, care nu reuşea niciodată să facă deosebirea între
un bolnav real şi un simulant, şi i-a dat ordin să stea de
vorbă cu arestaţii din acest caz şi să le dea ceva diag-
nostice de ordin psihiatric, care la o adică să îi scape pe
militarii lui de consecinţe grave.

33
 Maiorul Ciobanu s-a apuca să execute cu zel
ordinul şi s-a pus pe treabă. Îi chema pe arestaţi câte unul
pe rând în cabinetul lui de psihiatru improvizat, scotea
din sertar plăcuţa delictă aflată asupra fiecăruia, îi cerea să
o recunoască şi apoi purta cu teristul în cauză o discuţie
deosebit de amabilă, cu duhul blândeţii, punându-i tot
felul de întrebări neroade şi notându-şi într-un caiet
cuvintele care i se păreau mai ciudate. Important era doar
ca anchetatul să recunoască tot. Dialogul teriştilor cu
maiorul Ciobanu semăna teribil cu faza în care bravul
soldat Svejk răspunde întrebărilor unei comisii de medici
psihiatri. I-a venit rândul şi sociologului nostru. Medicul i-
a arătat o plăcuţă provenită de la un WC, Mircea a
recunoscut că a fost găsită asupra lui. Întrebat fiind că de
ce a furat o plăcuţă scrisă în mai multe limbi străine,
colegul nostru a recunoscut că el este poliglot, cuvânt pe
care medicul l-a notat în caiet. Apoi l-a întrebat că de ce a
furat anume o plăcuţă din WC şi ce vrea să facă cu ea, la
care suspectul pacient a răspuns că a vrut să şi-o pună în
WC acasă la el. De ce? Păi, asta l-ar face fericit! Doctorul
Ciobanu a început să îl asculte cu atenţie încordată. Cum?
Simplu, omul când stă pe WC la el acasă şi vede plăcuţa
de la WC-ul din tren, îşi poate imagina că a plecat în
vacanţă, la munte sau la mare, iar un om care pleacă în
vacanţă înseamnă că are bani, are timp liber, are concediu
şi a scăpat de problemele de la serviciu. Un astfel de om
nu este un om fericit? l-a întrebat la rândul lui anchetatul
pe anchetator. Ba da, i-a răspuns maiorul Ciobanu dus pe
gânduri. Aproximativ la fel au decurs discuţiile şi cu
ceilalţi terişti arestaţi.

34
 Apoi dr. Ciobanu a scotocit prin ceva dicţionare de
psihiatrie şi, având în vedere faptele şi răspunsurile împri-
cinaţilor, precum şi ceea ce i-a dictat propria lui ştiinţă şi
conştiinţă, le-a pus oamenilor cele mai grave diagnostice
cu putinţă, din care reieşea că ar fi vorba de nebuni de
legat. A întocmit un amplu raport savant, în care a relatat
detaliat conţinutul discuţiilor cu aceşti pacienţi, şi s-a
prezentat la comandant. Papa Vico a citit raportul şi s-a
prins că e caterincă, şi-a dat seama că teriştii şi-au cam
bătut joc de bietul doctor, l-a muştruluit zdravăn pe
subordonatul său, zicând că dacă aceste diagnostice sunt
reale, atunci Armata iese prost, cum adică ei, comandanţii,
nu şi-au dat seama mai repede că au de a face cu nebuni
periculoşi şi le-au dat la astfel de bolnavi psihici arma-
ment şi muniţie pe mână, cum de i-au ţinut până acuma în
Armată şi nu i-a trimis la balamuc etc. Apoi l-a trimis pe
maior Ciobanu acasă să refacă raportul şi i-a dat ordin să
pună nişte diagnostice mai ca lumea, mai puţin grave, dar
care totuşi să-i scoată la o adică niţel iresponsabili, că de
aia există o ştiinţă a psihiatriei, ca să rezolve problemele.
Până la urmă, tărăşenia a fost muşamalizată de către Papa
Vico nu se ştie cum şi nu a mai fost ancheta de la Bucureşti
cu care a ameninţat Miliţia. După vreo trei zile, teriştii în
cauză au fost scoşi din arest, au fost aduşi în biroul
comandantului şi serviţi cu o porţie serioasă de scuipaţi
simbolici din partea lui Papa Vico, după care au fost
trimişi la plutoanele lor ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat. Oricum, întâmplări ieşite din comun, demne de
a fi povestite, se petreceau destul de des, cel puţin una la
două săptămâni.

35
 Tot în Armată am prins şi războiul dintre Israel şi
ţările arabe vecine din 6-26 octombrie 1973, cunoscut ca
Războiul de Yom Kippur. Spre sfârşitul acestui interval,
Israelul a făcut un număr uriaş de prizonieri din armata
egipteană în deşertul Sinai, iar Egiptul fusese înarmat şi
sprijinit cu consilieri militari de către fosta URSS. Se zvonea
că prizonierii egipteni sunt ţinuţi în pustie fără apă, ali-
mente şi medicamente, ce mai, se vorbea de o „catastrofă
umanitară” şi URSS a ameninţat că va interveni. Conflictul
se putea extinde în orice moment, antrenând cel două
blocuri militare, NATO şi Tratatul de la Varşovia, iar
România făcea parte după cum se ştie din Tratatul de la
Varşovia. Lumea se aştepta să intrăm şi noi în război.
Atunci, în acea atmosferă tristă, în unitatea noastră s-au
produs rapid nişte schimbări interesante, ofiţerii care
aveau renumele prost că sunt răi cu soldaţii au dispărut
nu se ştie pe unde, au apărut câţiva ofiţeri noi, cu omenie
şi bun simţ, foarte prietenoşi cu noi. Trupa era dusă
organizat să se uite la televizor şi să citească ziare, dar de
la Televiziunea Română şi din ziarul „Scânteia”, oficiosul
PCR, nu se putea înţelege ce se întâmplă de fapt. În
schimb a venit un ordin ca ofiţerii şi teriştii să fie bine
informaţi cu ceea ce se petrecea pe frontul din Orientul
Apropiat. Cunoscându-se faptul că teriştii mai citeau şi în
limbi străine, în cazarmă au apărut nu se ştie de unde
ziare din străinătate tipărite în chiar ziua precedentă, în
franceză, engleză şi italiană. Din textele de aici, însoţite de
hărţi, înţelegeam perfect evoluţia luptelor şi cursul răz-
boiului. Şi ca şi cum ziarele străine nu ar fi fost de ajuns,
seara eram lăsaţi de voie pe platoul de adunare, unde a

36
apărut un difuzor sus pe stâlp şi eram chemaţi discret să
ascultăm muzică. Spre uimirea noastră, cineva ne dădea la
difuzor Radio Europa Liberă, emisiunea muzicală a lui
Cornel Chiriac, după care veneau analizele de politică
externă ale lui Mircea Carp, prezentate limpede cu vocea
lui frumos timbrată şi gravă. L-am întâlnit pe Mircea Carp
în România vreo treizeci de ani mai târziu. I-am spus că
l-am recunoscut după voce, fapt care i s-a părut firesc, dar
nu i-a venit să creadă că în anul 1973 emisiunea lui de po-
litică externă a fost difuzată într-o cazarmă din România.

37
 Facultatea

Am dat admiterea la Facultate în iulie 1973, într-un

Bucureşti cu zile toride şi aer îmbâcsit, greu de respirat.
Facultatea de Filosofie se afla pe atunci în acelaşi loc cu
Dreptul, în clădirea de lângă Operă, construcţie ridicată în
perioada interbelică, imitaţie micşorată la scară după
Palatul Naţiunilor Unite de la Geneva, Dreptul la parter şi
etajul întâi, iar Filosofia mai sus, la etajele doi şi trei.
Târziu, la câteva decenii după terminarea facultăţii, am
glumit pe tema asta cu Adrian Severin. Fostul ministru a
terminat Dreptul în 1978, ca şef de promoţie şi, când ne-am
întâlnit undeva la o recepţie diplomatică, mi-a zis că îi par
cunoscut. Da, i-am răspuns, eu am terminat Filosofia tot în
1978, noi cei de la Filosofie eram cu un etaj mai sus decât
voi, cei de la Drept. „Vă referiţi desigur la clădire?” m-a
întrebat. „Da şi nu numai”, a fost răspunsul meu.
Fireşte, am fost marcat decisiv de Facultatea de
Filosofie făcută la Bucureşti, la zi (nu la f.f.) şi la vremea ei,
adică imediat după absolvirea liceului. Asta se întâmpla
pe la începutul anilor şaptezeci. Aveam ceva ce mă
îndreptăţea să dau la Filosofie, aveam vreo duzină de
poezii publicate la revista „Tribuna” din Cluj şi la alte
diferite publicaţii, aveam în plan local o mică reputaţie de
„scriitor” şi eu însumi mă consideram a fi poet şi mă

38
comportam ca atare. La fel, şi menţiunea cu privire la
perioada studenţiei mele îşi are rostul ei. Era la puţină
vreme după deschiderea de la sfârşitul anilor şaizeci, o
deschidere ale cărei consecinţe riscau să scape de sub
controlul autorităţilor comuniste şi care de aceea trebuia
înăbuşită. Pe la sfârşitul anilor şaizeci au (re)apărut în
limba română Kant şi Hegel, s-a tradus masiv din litera-
turile occidentale şi din filosofia existenţialistă. Fondul zis
„documentar” al Bibliotecii Facultăţii de Filosofie, care de
fapt conţinea cărţile şi revistele interzise, a fost din nou
accesibil în baza unei simple adeverinţe, literatura
interbelică era recuperată cu frenezie, chiar la propriu, de
la chioşcurile de colectare a deşeurilor de hârtie.
Circulau pe sub mână, practic fără să se ştie de
unde, cărţi de dată recentă în limba franceză. Intelectualii
din perioada interbelică, supravieţuitori ai puşcăriilor
comuniste, au fost amnistiaţi, reabilitaţi şi reintegraţi în
viaţa culturală, unora li s-a permis chiar să revină ca
profesori la Universitate. Apoi au fost tineri absolvenţi, e
drept, fii de nomenclaturişti, evrei sau măcar gineri de
ofiţeri de Securitate, care au fost trimişi la studii în
străinătate, în Occident şi SUA, şi care au revenit în ţară ca
asistenţi universitari cu concepţiile de acolo. Era o
atmosferă poliglotă şi cosmopolită, Facultatea de Filosofie
de la Bucureşti se sincroniza discret cu cele din străinătate.
Au fost date câteva promoţii excelente, cu vârfuri precum:
Gabriel Liiceanu, A. I. Brumaru, Ion Bălin, C. V. Tudor,
Cezar Mititelu, I. Candiescu, Al. Monciu-Sudinski, Lazăr
Vlăsceanu, Dan Potolea, Carolina Ilinca, Toma Roman şi
alţii, mulţi alţii. Lucrurile au început să degenereze după

39
celebra vizită a lui Ceauşescu în China din 1971 şi încă şi
mai vizibil după Congresul PCR din 1974. A început
strângerea şurubului. Practic eu am prins, între 1974 –
1978, perioada de agonie şi sfârşitul acestei Facultăţi. În
primăvara anului 1977 a fost acţiunea condusă de Paul
Goma, iar vara anului următor generalul Pacepa a fugit în
Occident. Atmosfera ideologică devenise apăsătoare. Un
grup de studenţi care purtau serile în Cămin discuţii pe
teme pur filosofice, grup din care făceam şi eu parte, a fost
luat la ochi de Securitate şi dizolvat, cu ameninţări dure.
Regretatul Cezar Mititelu (considerat mentorul) a fost
arestat, iar alţii: D. Necşuliu, Vladimir Teişanu, Viorel Horj,
M. Negrescu au fost exmatriculaţi din Facultate. Facultatea
de Filosofie de la Bucureşti, singura facultate propriu-zisă
de acest fel din ţară, a fost desfiinţată în toamna anului
1977, fiind transformată într-o Secţie a Facultăţii de Istorie.
Doi-trei ani mai târziu, vârfurile intelectualităţii româneşti
au început să fie persecutate metodic, în contextul afacerii
numită „meditaţia transcendentală”.
În facultate, am avut câţiva profesori şi colegi cu
adevărat extraordinari. În anul în care am terminat eu,
1978, şeful de promoţie a fost Adrian Miroiu. Privind retro-
spectiv şi cu detaşare, mărturisesc o influenţă conştient-
acceptată asupra mea din partea profesorilor: Cătălin
Zamfir, Petre Bieltz, Mircea Flonta, Gheorghe Vlăduţescu,
Radu Stoichiţă, Ion Ianoşi, Cezar Radu. Am făcut parte,
cum spuneam mai sus, din grupul lui Cezar Mititelu. Am
fost coleg la Cenaclul literar „Charmides” al Facultăţii de
Filosofie cu Stelian Tănase (cu doi ani mai mare, el era şi
liderul), cu bistriţeanul Mircea Oliv, cu regretatul Gabriel

40
Stănescu (emigrat în SUA), cu Cornel Sofronie, un excelent
epigramist şi scriitor satiric. De cenaclu răspundea, din partea
cadrelor didactice şi a partidului, profesorul N. Tertullian,
ulterior plecat la Universitatea din Heidelberg, un cărturar
bonom, faţă de care ne permiteam să vorbim practic orice,
cu îndrăzneala şi iresponsabilitatea caracteristice vârstei.
M-a legat apoi o prietenie profundă, adevărată şi durabilă,
de vreo treizeci de ani, de filosoful Ion Bălin, originar şi el
din Maramureş, universitar în Bucureşti şi fost ambasador
al României în Regatul Marocului. A fost, până la moartea
sa prematură, omul cu cea mai îndelungată şi constantă
influenţă asupra preocupărilor mele intelectuale. L-am
cunoscut bine şi pe singurul geniu pe care (cred eu) l-am
avut noi, românii, în a doua jumătate a veacului trecut, pe
Constantin Noica. Eram acceptat la Păltiniş în preajma sa,
aveam stabilit de către el un program de lecturi şi am primit
cărţi de-ale sale cu dedicaţie. În fine, am avut o şansă
deosebită să-mi elaborez teza de doctorat sub îndrumarea
profesorului Andrei Marga, la Universitatea Babeş-Bolyai
din Cluj. De la el s-a putut învăţa ce înseamnă cercetare în
filosofie şi singurul meu regret este acela că nu am avut
ocazia să lucrez sub îndrumarea lui un timp mai îndelungat.
Despre alte chipuri şi măşti din perioada formării
mele, profesori sau foşti colegi, ar fi încă multe de spus.
Un om excelent mi s-a părut a fi tânărul pe atunci profesor
de Logică Petre Bieltz (1937-2013), om şcolit serios la Londra.
După 1990 am devenit prieteni şi ne salutam ardeleneşte
cu „servus”. Avea idei clare pe care le expunea răspicat şi
ţinea serios la băutură. Era un foarte bun profesor de
Logică, mi-am dat seama de asta mai târziu, atunci când

41
am ajuns şi eu să predau Logică, la specializarea Pedagogie.
Am predat după manualul lui şi (recunosc) cam în stilul
lui. Nu ştiu cum se face că, prin anii 1977-1978, Petrică
Bieltz (cum i se spunea de către cei apropiaţi) a fost pus
secretar de partid (şeful Biroului Organizaţiei de Bază al
PCR) pe Facultate, o funcţie ingrată şi care îl punea pe
titular uneori în situaţii penibile. Eram şi eu unul dintre
studenţii membri PCR, calitate în care participam la
şedinţele de partid împreună cu profesorii, unde mi-a fost
dat să fiu martor ocular la multe scene haioase, vorba lui
Bellu Zilber: un amestec de Stalin şi Caragiale.
Îmi amintesc două astfel de situaţii. În ianuarie
1978 dictatorul Nicolae Ceauşescu împlinea o vârstă ro-
tundă, şaizeci de ani, era încă în putere din punct de
vedere fizic şi cultul personalităţii sale atinsese deja
apogeul. După ritual, înainte de 26 ianuarie, a avut loc o
şedinţă de partid pe Facultate, în care trebuia citită şi
adoptată o telegramă de felicitare adresată secretarului
general din partea Organizaţiei. Petre Bieltz, în calitate de
secretar BOB a dat citire aşadar telegramei propusă spre
aprobare, un text laudativ la modul deşănţat, în care
Ceauşescu era numit între altele „părinte al patriei, geniu
al politicii externe mondiale” etc., etc. Dar în sală, în amfi-
teatrul Vasile Conta se mai afla un membru PCR pe care
multă lume nu îl cunoştea personal şi care nu a mai fost pe
la şedinţele de aici de foarte mulţi ani. Era vorba de un fost
înalt demnitar şi ministru comunist, Maxim Berghianu,
proaspăt căsătorit cu o frumoasă şi tânără actriţă, ministru
care din acest motiv tocmai a intrat pentru scurtă vreme în
disgraţia Elenei Ceauşescu şi în consecinţă a fost trimis

42
înapoi la munca de jos, adică la Catedra de Socialism Ştiinţific
a Facultăţii de Filosofie şi, implicit, a devenit temporar
membru al acestei organizaţii PCR.
Petre Bieltz şi-a terminat lectura într-o atmosferă
plictisită şi a spus textul la vot, întrebând cine este pentru.
Oamenii au ridicat mâinile maşinal, ca de obicei. Mulţumesc,
a zis oratorul, să trecem la punctul următor al ordinii de
zi. Dar tocmai atunci s-a făcut auzită din fundul sălii o
voce puternică şi autoritară, care a strigat: „Staţi tovarăşu,
nu treceţi la punctul următor, pentru că nu aţi întrebat dacă
nu este cineva împotrivă!”. „Da, chiar, este cineva împo-
trivă?”, a întrebat Bieltz zâmbind. „Da, eu sunt împotrivă”,
a continuat vocea. „Dar dumneavoastră cine sunteţi?”, a
întrebat din nou, deloc intimidat, Petre Bieltz. „Cum cine?
Eu sunt Maxim Berghianu” a tunat vocea. Şi a continuat:
„Doresc să îmi motivez votul împotrivă. Cînd am fost în
China împreună cu tovarăşul Ceauşescu, la o discuţie cu
Ciu En Lai am căzut de acord că un conducător comunist,
atâta timp cât este în viaţă, nu trebuie să fie numit geniu.
Cine e prostul ăla care scris acolo că tovarăşul Ceauşescu e
un geniu?” „Telegrama este rodul gîndirii colective” a
răspuns logicianul nostru, fost bursier la Londra, cu un
calm englezesc. Apoi, cu acelaşi calm, a întrebat dacă mai
este şi altcineva împotrivă, după care a cerut persoanei
care scria procesul verbal al şedinţei să menţioneze acolo
că telegrama de felicitare se adoptă cu un vot împotrivă.
Din câte ştiu eu, Facultatea de Filosofie a Universităţii din
Bucureşti a fost pe atunci singura instituţie din România
care a adoptat o telegramă adresată dictatorului cu un vot
împotrivă.

43
 A doua întâmplare memorabilă a avut legătură cu
un profesor de la Facultatea de Drept, Ioan Ceterchi,
originar din Ferneziu, de lângă Baia Mare. Acesta trebuia
să ţină un curs de Teoria generală a statului şi dreptului la
cele două grupe de Sociologie din anul IV. Nu s-a înţeles
cu studenţii la întocmirea orarului, profesorul a spus că el
poate să vină numai într-o anumită zi şi la o anumită oră,
taman când o grupă de studenţi avea un seminar la
altceva. Apoi, profesorul Ceterchi nu a mai venit deloc. În
sesiune, studenţii de la o grupă l-au căutat, omul a dat din
mână a lehamite, a luat catalogul şi le-a pus nota zece la
toţi, fără să le fi predat nimic şi, normal, fără să îi fi examinat.
Problema a apărut atunci când la secretariatul Facultăţii
s-a observat că o grupă de studenţi de la Sociologie au toţi
situaţia încheiată, fără restanţieri, iar la cealaltă grupă din
acelaşi an nu există nici o notă în catalog. A ieşit cu scandal
la nivel de decanat şi de partid. În şedinţa de pe luna
următoare, la punctul Diverse, secretarul Organizaţiei de
Bază tovarăşul Petre Bieltz a tunat şi a fulgerat împotriva a
ceea ce numea el, pe bună dreptate, un caz grav de încălcare
a legilor, regulamentelor şi a disciplinei universitare, anume
un profesor de la Drept şi-a permis să nu ţină deloc cursul
şi nici nu i-a examinat pe studenţi, dar le-a dat note fictive.
Se va constitui o Comisie – zicea el – care va analiza
abaterea şi se vor propune cele mai aspre sancţiuni. După
felul în care Bieltz a silabisit numele lui Ceterchi de pe
hârtie, mi-am dat seama că nu ştie cu cine are de a face, cu
cine se pune. M-a pufnit râsul, Petrică Bieltz a observat şi
s-a uitat urât la mine. Eu ştiam ceva ce el nu ştia. Eu ştiam
că între timp profesorul Ceterchi, care era şi membru în

44
CC al PCR, tocmai fusese numit de către Ceauşescu ministru
al Justiţiei. Şi nu m-am lăsat. La şedinţa următoare, la care
bineînţeles că nu s-a mai pomenit nimic de acest caz, eu
m-am înscris la cuvânt şi am întrebat zâmbind cu subînţeles
că ce se mai aude cu analiza abaterii pe care a comis-o un
profesor de la Drept, care a dat note fictive. Nea Petrică s-a
uitat din nou urât la mine şi a zis repezit ceva în genul că
organizaţia noastră are alte probleme de rezolvat.
Alt profesor, încă şi mai tânăr, viitorul academician
Cătălin Zamfir (n. 1941) avea pe atunci, în 1974, puţin
peste treizeci de ani şi era proaspăt întors de la studiile
doctorale din SUA, unde a susţinut o teză despre sistemul
sociologic al lui Parsons. Întotdeauna îmbrăcat elegant,
deferent şi de o politeţe care ieşea în evidenţă, nu-i tutuia
niciodată pe studenţi. A predat, din câte ştiu eu, un singur
an cursul de Materialism dialectic la grupa din care
făceam şi eu parte şi încă vreo doi ani un curs opţional de
Filosofia Istoriei, apoi s-a transferat la Catedra de Ştiinţe
Sociale de la Politehnică. La fiecare curs a predat cu totul
altceva decât poncifele marxist-leniniste în vogă, pe care le
debitau pe negândite unii profesori mai în vârstă. Avea un
stil aparte de predare, un mod original de a prezenta o
problemă, mai întâi o enunţa scurt şi clar, apoi ne întreba
pe noi ce credem despre subiect, ne asculta pe toţi cu
răbdare şi abia după aceea ne spunea ce au zis autorităţile
în domeniu. La final lăsa problema deschisă, fără un
răspuns categoric şi definitiv. Ştia să creeze o atmosferă
care ne punea în situaţia de a gândi fiecare cu capul său.
La seminarii, atunci când noi studenţii discutam în
contradictoriu şi spuneam uneori şi lucruri trăsnite, nu

45
intervenea niciodată şi se abţinea să spună cine are
dreptate şi cine nu, probabil acesta era stilul pe care l-a
deprins la Universitatea din Boston unde s-a format. Avea
încă un obicei bun: aducea cărţi de acasă şi le împrumuta
la unii studenţi mai răsăriţi, printre care m-am numărat şi
eu. Şi aşa noi puteam fi la curent cu ce se discuta în SUA,
care erau ultimele idei şi găselniţe de peste ocean.
La Politehnica din Bucureşti, Cătălin Zamfir a fost
coleg cu viitorul prim ministru Petre Roman. Aşa se face
că a ajuns ministru în guvernul Roman, între iunie 1990 –
septembrie 1991, şi a fost fondator al Facultăţii de Sociologie
din Bucureşti. L-am mai întâlnit pe Cătălin Zamfir pe la
începutul anului 2001, pe aeroportul Charles de Gaulle din
Paris şi am zburat cu acelaşi avion de la Paris la Casablanca.
Am avut timp să stăm de vorbă câteva ore. Era foarte
nemulţumit de politica românească în ansamblu, de faptul
că nici măcar atunci când a fost ministru nu şi-a putut
pune în aplicare proiectele sale privind funcţionarea unui
Institut de Studiere a Calităţii Vieţii. Înainte de a ne despărţi,
mi-a cerut colaborări pentru o Revistă de Sociologie pe
care o conducea.
Mircea Flonta era una dintre spaimele Facultăţii.
Înalt, sobru, distant, îmbrăcat modest, de regulă fără cra-
vată şi cu cămaşa anostă încheiată ţărăneşte până sus la
ultimul nasture, cu vorba domoală ardelenească (absolvent
al Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare), nu tutuia
studenţii niciodată. Era proaspăt întors din Germania,
unde a beneficiat de o bursă Humboldt (1972-1973) şi s-a
specializat în Epistemologie, lucrând sub îndrumarea unui
profesor celebru de la Universitatea din München, Wolfgang

46
Stegmuller. Revenit în România, a publicat un volum
indigest, greu de citit şi imposibil de utilizat ca suport de
curs pentru examene (Adevăruri necesare? Studiu monogtafic
asupra analicităţii, ESE, Bucureşti, 1975). Referinţele sale
bibliografice conţineau zeci de nume de filosofi ai ştiinţei,
cu lucrări în engleză şi germană, despre care numai foarte
puţini specialişti au auzit în România. Era cu totul altceva
decât ceea ce s-a învăţat până atunci în facultăţile de
filosofie din ţara noastră, în materie de Teoria Cunoaşterii.
Omul nostru îşi ţinea cursurile citind monoton după nişte
foi dactilografiate scoase dintr-o mapă, iar un fir călăuzitor
al ideilor părea ca şi inexistent. La o privire superficială,
impresia de compilaţie şi dispunere aleatorie a materialului
era inevitabilă.
Pentru examene, învăţăceii trebuiau să papagali-
cească rezumatele unor teorii pe care nu apucau să le
asimileze în toată întinderea lor. Iar Mircea Flonta era
deosebit de exigent, dădea note mici şi obişnuia să lase
repetenţi, fără să admită nici un fel de discuţii. Câţiva
studenţi (Bobotan, Mihuţescu, Kelemen, Mitrache) au trecut
de pe băncile Facultăţii direct la Spitalul de Psihiatrie,
Profesorul Flonta având şi el o anumită contribuţie la acest
transfer. Şi cu toate acestea, Mircea Flonta a făcut discipoli,
şi încă nu orice fel de discipoli, ci dintre vârfurile Facultăţii.
I-aş aminti doar pe unii care şi-au făcut un nume ulterior
şi care îşi datorează cariera într-o oarecare măsură lui Mircea
Flonta: Mihail-Radu Solcan, Adrian Miroiu sau Mircea
Dumitru. Profesorul Flonta este cel care le-a îndrumat
lucrările de doctorat, i-a ajutat să intre în învăţământul

47
superior sau i-a recomandat pentru obţinerea unor burse
în străinătate.
Pentru mine, examenul cu Mircea Flonta a fost o
reală surpriză. Am învăţat cât am putut de bine, dar cu
toate acestea aveam emoţii, pentru că ştiam că Flonta nu
era doar foarte exigent, ci şi imprevizibil. Am început să
vorbesc bine la primul subiect, dar nu m-a lăsat să termin
şi, contrar obiceiului său, m-a tutuit pentru prima şi
ultima dată şi mi-a cerut ciorna de la subiectul următor, cu
un autoritar: „ia să văd ce ai notat aici”. A examinat hârtia
cu atenţie, dar nu cred că a putut înţelege ceva, pentru că
erau doar nişte notaţii criptice pe care le înţelegeam doar
eu, după care mi-a zis cu o voce joasă: „Am înţeles că tu
vrei să rămâi repetent!” La care eu, nu doar că nu m-am
pierdut cu firea, ci i-am răspuns calm, sec şi zâmbitor:
„Asta nu depinde de mine, ci de dumneavoastră!” Mi-a
zâmbit şi el într-un fel aparte, care mie mi s-a părut
complice, după care pe neaşteptate mi-a trântit în carnet
nota zece, o notă pe care de altfel o dădea foarte rar. Abia
vreo treizeci de ani mai târziu, când l-am mai întâlnit, am
dedus din discuţii care să fi fost motivul acestui comporta-
ment straniu. Am aflat că şi Mircea Flonta a avut pe atunci
ceva probleme cu Securitatea, iar despre mine de asemenea
s-a aflat că eram urmărit de Securitate. Altă explicaţie
plauzibilă nu am.
O altă amintire extraordinară o port profesorului de
Estetică Ion Ianoşi, sub îndrumarea căruia mi-am redactat
şi susţinut lucrarea de licenţă. Eram deja în ultimul an de
Facultate, în ultimul semestru şi încă nu aveam îndrumător
pentru lucrare. E adevărat, nu am ales o temă dintre cele

48
afişate la decanat, ci m-am apucat să propun eu una.
Voiam să fac o lucrare la Etică dar, ca să evit demagogia
stupidă despre etica şi echitatea socialistă, intenţionam să
realizez o serie de analize nu pe viaţa reală din România
acelui timp, ci pe problematica etică ridicată în câteva
romane celebre ale vremii, pe problemele etice ilustrate de
către personaje literare de o oarecare notorietate.
În literatura română din anii ’70 s-a întâmplat un
fenomen cu adevărat interesant, şi-a făcut loc o analiză a
ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu” al anilor ’50, în
fapt un fel de demers clar subversiv. Romancierii şi criticii
literari din anii ‘70 scriau într-un mod extrem de critic
despre anii ’50, marcaţi de stalinism, de proletcultism, de
influenţa sovietică şi de reprimarea cu puşcăria a libertăţii
de exprimare şi de creaţie literară, în condiţiile în care nici
prezentul anilor ‘70 nu stătea prea bine cu libertatea de
creaţie acordată scriitorilor, mai cu seamă că tocmai avusese
loc arestarea lui Paul Goma, care a îndrăznit să ceară mai
multă libertate pentru scriitori. Partidul Comunist Român
a virat prin anii ’60-‘70 de la proletcultismul sovietic spre
o formă de comunism cu faţă naţională, dar în aceleaşi
condiţii de cenzură – şi atunci scriitorii, sub aparenţa că
denunţă stalinismul anilor ‘50, denunţau de fapt ceauşismul
prezentului, o practică subversivă de care era conştientă
toată lumea. În acest context, a propune o lucrare de licenţă
în Filosofie care să analizeze problematica morală din
romanul românesc contemporan era o chestiune, la rândul
ei, vădit subversivă.
Mai mulţi profesori la care le-am spus ce lucrare de
licenţă aş vrea să fac şi cărora le-am cerut să-mi accepte

49
îndrumarea, m-au privit cu subînţeles, m-au întrebat de ce
nu iau o temă de lucrare dintre cele afişate şi aprobate de
decan, după care m-au evitat. Este posibil ca oamenii să fi
ştiut despre mine ceva ce eu nu ştiam încă dar am aflat
mult mai târziu, anume că am dosar de urmărire la
Securitate. Profesorul Niculae Bellu, cel cu care am făcut
de altfel şi cursul de Etică, m-a purtat cu vorba vreo două
luni, fără să îmi răspundă clar dacă îmi acceptă lucrarea
sau nu, încât exista riscul să ies din termenul de înscriere
la examen. Întâmplător într-o zi, când îl căutam pe Bellu la
Catedră, am stat de vorbă la o ţigară cu asistenta lui,
Marietta Moraru, o doamnă tânără, drăguţă şi binevoitoare,
care m-a sfătuit să-l las pe Bellu în plata Domnului şi să
mă duc cu lucrarea la Ion Ianoşi, care este un altfel de om,
cu care mă voi convinge că se poate lucra foarte bine „din
punct de vedere afectiv”.
Aşa că l-am abordat pe profesorul Ianoşi în pauza
următoare, când l-am văzut mergând grăbit pe holul
Facultăţii. S-a oprit şi m-a ascultat cu atenţie. Mi-a spus că
ştie despre mine că am talent literar, că scriu şi că am
publicat prin revistele studenţeşti. Despre temă mi-a spus
că i se pare interesantă şi că îl interesează şi pe el. Da,
bineînţeles e de acord să îmi îndrume lucrarea şi chiar se
bucură că am apelat la el. I-am mulţumit şi l-am rugat să
îmi fixeze o zi şi o oră când să mă prezint la el la Catedră,
cu planul lucrării, bibliografia şi un prim capitol pe care
am apucat deja să îl redactez. Mi-a propus să facem o
plimbare de câteva minute pe hol şi să-i expun pe scurt
ideea lucrării. Apoi mi-a spus că are încredere în mine, că
este convins că eu voi face o lucrare foarte bună, mi-a

50
strâns mâna prieteneşte şi mi-a zis să îl caut când voi avea
lucrarea gata. Într-adevăr, m-am apucat să scriu dintr-o
răsuflare, fără inhibiţii şi a ieşit o lucrare de nota zece, cu o
structură inspirată din Fenomenologie, pe care eu am
articulat tipologii etico-literare din romanele unor autori
precum: Marin Preda, Eugen Barbu, Alexandru Ivasiuc,
Augustin Buzura, Nicolae Breban ş. a. Un capitol al lucrării
a fost publicat câţiva ani mai târziu într-o revistă a Uniunii
Scriitorilor („Steaua”, nr.6/1984). Astfel, de la profesorul
Ion Ianoşi am învăţat inclusiv cum să mă comport cu
studenţii, atunci când am ajuns şi eu la rândul meu cadru
didactic universitar şi a trebuit să îndrum lucrări de
licenţă sau de doctorat.

Bineînţeles, am avut şi colegi cu care am traversat

împreună întâmplări memorabile, pe unele dintre acestea
le voi relata sumar mai jos. De exemplu un viitor bun critic
de artă, Oliv Mircea (Oliv prenume, Mircea nume de familie),
cu vreo doi ani mai mare decât mine, ardelean de loc din
Reghin, absolvent de Liceu Pedagogic şi om însurat, a
terminat Facultatea în 1976 şi s-a stabilit în Bistriţa, de
unde îi era soţia. El era coleg de an cu unul din Vaşcău,
care publicase nişte poezii în „Luceafărul”, semnate cu
pseudonimul Nicolae Mircea Ben. Pe de altă parte, poetul
proletcultist Mihai Beniuc, pe atunci în vârstă de vreo
şaptezeci de ani, mai ţinea un curs facultativ la Catedra de
Psihologie. Mihai Beniuc fusese cineva mare de tot, afirmat
ca poet în perioada interbelică, a făcut studii de Psihologie

51
în Germania la Hamburg, dar după război a virat-o spre
sovietici şi astfel, prin anii ‘50 a ajuns scriitor canonic inclus
în manualele de Literatură română, demnitar comunist,
membru în CC al PCR, preşedinte al Uniunii Scriitorilor
din România şi ataşat cultural al României în URSS, ce
mai, era un mic monstru sacru. Totodată era şi megaloman
la modul patologic, se credea pe sine cel mai mare poet
român în viaţă şi, din invidie, l-a săpat pe Lucian Blaga să
nu ia Premiul Nobel pentru Literatură. Apoi a coborât
treptat în ierarhia socială şi a fost uitat de toată lumea.
Aşadar, Mihai Beniuc a venit la Facultatea de
Filosofie să-şi ţină cursul dar, după cum unii se aşteptau,
la curs nu i-a venit decât un singur student, anume poetul
în devenire Nicolae Mircea Ben. Aşteptând să mai vină
eventual şi alţii, normal, profesorul şi studentul au intrat
în vorbă. Studentul i-a demonstrat maestrului că ştie mai
multe poezii pe de rost din Mihai Beniuc, că e din Vaşcău,
deci dintr-o zonă apropiată geografic de Ineul natal al lui
Beniuc şi i-a arătat şi tăieturi din ziare cu producţiile
proprii. Beniuc s-a emoţionat până la lacrimi, apoi l-a
privit mai atent pe tânărul din faţa sa aspirant la glorie
literară: viitorul poet era îmbrăcat jerpelit şi părea
nemâncat. Beniuc (care nu avea copii) a scos portofelul şi
i-a dat studentului amărât două mii de lei, ca să îşi
cumpere obligatoriu un costum de haine, pentru că – zicea
el – scriitorul are un anumit prestigiu social, deci trebuie
să se îmbrace elegant şi să inspire respect. I-a cerut lui
Mircea Ben să nu refuze banii deoarece, mai zicea bătrânul
poet, că şi el, Mihai Beniuc, atunci când a fost tânăr şi
sărac, a fost ajutat la rândul lui de către marele poet

52
Octavian Goga. Studentul a luat banii, i-a mulţumit
frumos şi, politicos, şi-a cerut permisiunea să se retragă.
Nicolae Mircea Ben s-a dus aţă la Cămin unde l-a
întâlnit pe Oliv, căruia i-a povestit toată incredibila întâm-
plare cu Beniuc. Apoi au mers amândoi la o terasă la o
vodcă. Pe atunci cu două mii de lei puteai să-ţi cumperi nu
un costum de haine, ci trei (sacou, vestă şi pantaloni), un
costum decent şi în culori la modă costa undeva între 600
– 700 lei. La masă la terasa respectivă au mai venit şi alţi
colegi şi prieteni, studenţi care visau şi ei să devină scriitori.
Deci, în prima zi au mâncat şi au băut echivalentul unui
costum. Tot aşa şi în ziua a doua. Dar Nicolae Mircea Ben
a pus de o parte banii pentru ultimul costum, pe care era
obligatoriu să îl cumpere şi cu care trebuia să apară în faţa
lui Beniuc, la cursul următor. Întâmplarea a făcut că Oliv,
care avusese nunta în vara precedentă, şi-a adus cu el la
cămin costumul de mire, pentru eventualitatea unor ocazii
mai deosebite. Şi, fatalitate, cei doi aveau cam aceeaşi talie,
iar costumul de mire al lui Oliv îi venea ca turnat lui
Mircea Ben.
Aşadar, într-un moment de euforie, cei doi au luat
hotărârea eroică de a bea ultimii bani, viitorul poet urmând
a se înfăţişa la judecata estetică a lui Mihai Beniuc îmbrăcat
în costumul de mire al viitorului critic de artă Oliv Mircea.
Şi, după cum era de aşteptat, lui Beniuc i-a plăcut foarte
mult acel costum negru şi l-a lăudat în mod deosebit pe
mai tânărul său confrate pentru sobrietatea şi bunul gust
de care a dat dovadă. Numai că studentul, cam parşiv de
felul lui, a venit într-adevăr îmbrăcat în costum negru
elegant, dar încălţat anume cu o pereche de tenişi rupţi,

53
împrumutaţi de la careva din Cămin. Ochiul ager al
bătrânului demnitar comunist a sesizat imediat stridenţa
şi i-a mai dat studentului amărât încă două sute de lei, ca
să îşi cumpere şi o pereche de pantofi ca lumea. După care
Mircea Ben a dat dovadă de un neaşteptat egoism, s-a dus
imediat şi a băut singur banii de pantofi, s-a îmbătat ca un
porc şi pe deasupra a murdărit cu vomă şi costumul de
mire cu care era îmbrăcat. Şi-a cumpărat totuşi o bască de
15 lei, pe care urma să o poarte cândva, ca amintire de la
Mihai Beniuc. Iar după episodul ăsta, Mihai Beniuc a mai
venit de vreo două ori degeaba pe la Facultate, întrebând
în dreapta şi în stânga despre un student care promitea o
frumoasă carieră literară, dar pe al cărui nume nu şi-l mai
amintea.
Însă de departe cea mai de pomină şi stupefiantă
farsă pe care un student a putut să o facă unui profesor a
fost aceea comisă de către studentul-scriitor Alexandru
Monciu-Sudinski la adresa unui profesor de Istorie a
Filosofiei. Profesorul Ion Banu (1913-1993) era pe atunci
un domn în vârstă, sobru, cu o atitudine afectată, distant,
ceea ce uneori putea să deranjeze. Om învăţat, provenea
dintr-o familie evreiască cu vechi tradiţii cărturăreşti,
cunoştea şi limbile semite, a trăit până după decembrie 89
şi a putut să publice şi o carte despre Profeţii Bibliei. Avea
părul cărunt, purta numai costume de culoare neagră,
cămaşă albă apretată, cravată neagră, batistă albă de
asemenea apretată şi pantofi lustruiţi impecabil, la modă,
cu scârţ, părea o mumie fragilă. Cursul său era de Istorie a
Filosofiei Antice, de la începuturi şi până la Platon inclusiv.
Însă bătrânul Profesor avea şi o marotă. El nu începea

54
Istoria Filosofiei ca alţi profesori, cu Grecia Antică şi cu
Thales, ci susţinea că Filosofia începe în China antică, cu
Lao-Tse. Prin urmare, primul capitol din cursul lui era
consacrat Filosofiei în China antică.
Întâmplarea nefastă a avut loc în Sesiunea de examene
din iarna anului 1972. Cursul de Istorie a Filosofiei cu Ion
Banu se ţinea la anul I şi studenţii de la fără frecvenţă din
anul I, normal, nu îl cunoşteau pe profesor şi nici nu ştiau
ce pretenţii şi ce exigenţe are la examene. Pe de altă parte,
Ion Banu avea cursul pregătit pentru tipar, dar acesta încă
nu ieşise din tipografie până la data examenului. Atunci
omul a pus cinci exemplare ale cursului dactilografiat în
tot atâtea dosare la Biblioteca Facultăţii, precum şi un
anunţ la avizier, în care se spunea că Cursul de Istorie a
Filosofiei de la anul I se poate consulta în dactilogramă, la
Biblioteca Facultăţii. Lui Alexandru Monciu-Sudinski, care
era în anul cinci şi deci nu mai avea examene, mai avea
doar un semestru pentru elaborarea Lucrării de Licenţă,
i-a venit o idee. A folosit maşina de scris a unui coleg, cu
care se dactilografiau lucrările de licenţă, mi se pare
maşina de scris a viitorului renumit ziarist Şerban Cionoff,
la care a scris un text de vreo trei pagini, intitulat: „Anexa
nr. 1. Despre filosoful chinez Mon-Ciu”. Textul scris de
Monciu despre filosoful chinez Mon-Ciu era de fapt o
imitare a stilului savant al lui Ion Banu şi conţinea nişte
măgării greu de imaginat. Apoi, cu complicitatea unor
bibliotecare, Anexa despre filosoful chinez Mon-Ciu a fost
depusă în toate dosarele cursului lui Ion Banu.
Apoi, ca să îşi facă treaba bine până la capăt,
Alexandru Monciu-Sudinski a mers pe un hol unde erau

55
grupaţi studenţii din anul I f.f. ca să intre la un examen şi
a intrat în vorbă cu ei. A început prin a-l lăuda pe profe-
sorul Banu de la Istoria Filosofiei. Zicea Monciu despre
profesor că e un mare savant, numai că acuma are o idee
fixă. A descoperit el un filosof chinez, pe care îl cheamă
Mon-Ciu, şi acuma face demersuri ca descoperirea lui să
fie recunoscută pe plan mondial. În curs se află o Anexă
despre acest filosof chinez, unul dintre subiectele de examen
este obligatoriu din Mon-Ciu şi cine nu ştie filosofia lui
Mon-Ciu nu trece examenul cu Banu. Şi atunci ca şi mai
târziu, la studii la f. f. la Filosofie era o mulţime pestriţă,
de la ofiţeri de Miliţie şi activişti de partid amânaţi de la
„Ştefan Gheorghiu”, la preşedinţi de CAP şi gestionari din
comerţul socialist, toţi cu aspiraţii pentru un statut poli-
tico-profesional mai bun. În consecinţă, oamenii s-au dus
la Bibliotecă şi au luat la tocit, fără să gândească prea mult,
Anexa cu filosoful chinez.
Când, la examen, Ion Banu a început să audă că stu-
denţii spun lucruri trăsnite, era deja prea târziu. Oricum,
iremediabilul se produsese şi nu se mai putea face nimic.
După un moment de stupoare şi o criză de nervi, profesorul
a verificat dosarele cu Anexa nr. 1 de la Bibliotecă, apoi s-a
dus la Catedră, a cerut la cineva să adune carnetele şi le-a
pus la toţi nota 5. Bătaia de joc s-a lăţit încă şi mai mult,
pentru că Ion Banu a făcut imprudenţa să ridice problema
în proxima şedinţă de Senat. A povestit ce s-a întâmplat,
deşi nu mai era nevoie, toată Facultatea vuia de această
băşcălie, şi a cerut să fie sancţionat studentul „huligan”
Monciu şi bibliotecarele. Membrii Senatului se amuzau şi
ei pe la spatele victimei, iar decanul Facultăţii (mi se pare

56
că era Alexandru Valentin) i-a explicat clar că nu se poate
aplica nici o sancţiune, pentru că „huliganul” nu mai avea
de dat nici un examen, era ca şi cum ar fi terminat Facultatea,
deci nu mai putea fi exmatriculat, iar bibliotecarele nu
puteau să fie sancţionate, pentru că Dosarele cu cursul în
cauză nu se aflau în inventarul Bibliotecii, ci au fost o
primite la Sala de lectură numai aşa, ca un gest de
bunăvoinţă. Vreo doi ani mai târziu, o bibliotecară care mă
simpatiza mi-a povestit în detaliu toată tărăşenia.
Cu viitorul poet şi editor important Călin Vlasie am
fost coleg de grupă. Un tip ironic, critic şi sufletist în
acelaşi timp. Înainte de Crăciunul anului 1974, m-a invitat
la el acasă, la Piteşti, unde am stat câteva zile, timp în care
ne-am îndopat cu friptură de curcan şi cu un excelent vin
de Ştefăneşti. Am mai fost oaspetele lui la Piteşti vreo
douăzeci de ani mai târziu, în 1994 când am fost, în
calitate de inspector şcolar, la Olimpiada de Ştiinţe Sociale,
faza naţională, care în acel an s-a ţinut la Piteşti. La mesele
prelungite de acolo nu îmi făcea plăcere să stau pentru că,
în acea vreme de inflamare politică, inevitabil se discuta
politică pe tonuri vehemente. Foştii mei colegi din Sud
erau de regulă cu Ion Iliescu, iar cei din Ardeal cu Funar
sau Vadim. Ţărăniştii, între care mă număram şi eu, erau
socotiţi trădători şi vânduţi ungurilor. De aceea m-am
eschivat de la corectat lucrări, sub pretextul că am treabă
pe la ISJ Argeş şi am mers la Călin Vlasie. El m-a dus apoi
cu maşina lui, să văd nişte locuri deosebite din judeţ, conacul
Brătienilor de la Florica sau casa lui Liviu Rebreanu de la
Valea Mare. Cu colegii de la Olimpiadă am stat într-o
singură seară la masă. Am băut un litru de pălincă de

57
Maramureş cu prietenul Petrică Bieltz după care, în ziua
următoare, eu nu am mai fost bun de nimic, iar Petrică
spre uimirea mea nu avea nimic. Îmi mai amintesc că în
acea seară se plimba printre mese, clătinându-se, veşnic
ameţitul Tudor Cătineanu, despre care nu putea să spună
nimeni că l-ar fi văzut vreodată beat, pentru simplul motiv
că nu l-a văzut niciodată treaz, care vasăzică nu avea
nimeni un definiens, un termen de comparaţie.
O altă întâmplare de comă îl are ca protagonist pe
viitorul mare sociolog Mircea Kivu. Era prin aprilie 1977,
după cutremur. Între Ceauşescu şi conducerea Ungariei
de atunci a avut loc un schimb tăios de replici, nu importă
pe ce subiect. După asta se pare că Ceauşescu a avut o
noapte de insomnie şi totodată un moment de inspiraţie
poetică, încât a scris el însuşi o strofă ameninţătoare, care
trebuia obligatoriu adăugată la imnul naţional (Trei culori).
Strofa suna aşa: „Pentru-a patriei onoare / Vrăşmaşii-n luptă-i
zdrobim / Cu alte neamuri sub soare / Vrem în pace să trăim”.
Ei bine, profesorii au fost repartizaţi pe grupe, cu sarcina
să le dicteze la studenţi strofa şi să le prezinte „adevărata
semnificaţie” a ei. La cele două grupe de Sociologie de la
anul III a fost repartizat un profesor cam şters de Doctrine
Economice, pe care îl chema Ion Bulborea. Studentul
Mircea Kivu (viitorul director al IMAS) era pilit şi nu îl lăsa
pe Bulborea să îşi facă numărul, îl tot întrerupea cu „Ştim
asta!”. La care Bulborea, vizibil enervat, i-a zis „ia spune
tu ăla, care le ştii pe toate, ce zice strofa?”. Iar Kivu i-a
răspuns calm, cu un ton de beţivan mucalit de mahala, că
„strofa nouă zice că le futem muma-n cur la unii şi ne
punem bine cu alţii”. E drept că profesorul a fugit repede

58
afară din sală, să poată râde liniştit, dar a avut bunul simţ
şi înţelepciunea să nu meargă cu pâra pe la decanat, partid
şi securitate. Replica asta de balamuc a lui Kivu nu a avut
nici un fel de urmări pentru el şi studentul a putut să-şi
termine facultatea.
Studenţii care erau exmatriculaţi şi care erau din
provincie, de regulă nu mai mergeau acasă, ci îşi căutau
de lucru prin Bucureşti până la vara următoare, când îşi
mai încercau norocul, dând admitere la o altă facultate.
Numai că în Bucureşti nu te angaja nimeni fără buletin de
Bucureşti, iar buletin cu domiciliul stabil în Bucureşti se
obţinea foarte greu. Tinerii aflaţi în situaţia asta erau primiţi
să lucreze doar la „pinguini”. Asta însemna să lucreze zilieri
la descărcat vagoane cu lemne şi cărbuni pentru CET
(Centrala Termică) Grozăveşti. Când nu puteau fi cazaţi
pe blat în Cămin, „pinguinii” erau nevoiţi să doarmă iarna
în tunelurile pe unde treceau ţevile uriaşe ale Centralei
Termice, o înghesuială teribilă de tineri intelectuali rataţi.

*
Eu am debutat revuistic cu un grupaj de poezie în
„Tribuna” clujeană în martie 1973. În următorii doi ani am
mai publicat versuri în diferite reviste, cam până la
volumul unui volum. Apoi, la sfatul fostului decan de la
Filosofie Ştefan Georgescu, mi-am întrerupt brusc scrierea
de metafore căznite, deoarece am început să-i citesc temeinic
pe filosofii de primă mărime, iar îndeletnicirea cu poezia
părea o pierdere de timp. De notat că şi filosoful D.D. Roşca,
traducătorul lui Hegel în româneşte, după ce s-a pensionat
de la catedră, pe la vreo optzeci de ani, s-a apucat din nou

59
să scrie poezie, la fel ca în adolescenţă, înfruntând răbdător
ironiile confraţilor. Este greu de spus dacă noi, românii,
am putea contribui cu creaţii literare la literatura universală.
Sunt şi lucruri care ar putea fi considerate principial
impredictibile. Nu cred că trebuie să fim complexaţi, de
vreme ce noi i-am dat Europei pe Brâncuşi, Enescu şi
Cioran. Dar azi noi mai avem doar o anumită expresivitate
folclorică, pe care vesticii o privesc mai mult ca pe o
ciudăţenie. În literatură, conform unui detestabil obicei
balcanic, cei care au ajuns ceva şefi pe la instituţii de stat,
de la Zaharia Stancu şi Beniuc până la Augustin Buzura,
şi-au tradus cărţile pe bani publici şi le-au difuzat în
Occident, dar rezultatele au fost nule.
Este simptomatic că se foloseşte sintagma „scriitor
din / de provincie”. Depinde cine sunt provincialii şi cine
non-provincialii. Dacă opusul scriitorului din provincie
este cel din Bucureşti, atunci trebuie să remarcăm că acesta
beneficiază, adesea pe nedrept în raport cu talentul său, de
un context cultural mai elevat şi mai stimulant, de o
coterie mai solidară şi mai competitivă, de posibilităţi de
mediere pentru impunerea operei mai multe şi aparent
mai prestigioase etc. Şi la noi dar şi în alte ţări, în Franţa
de exemplu, există o anume pretenţie implicită a capitalei
de a avea ultimul cuvânt în materie de omologare cultu-
rală. Dacă Parisul a spus despre ceva că există, atunci acel
ceva există, iar dacă Parisul a tăcut, s-ar putea ca acel ceva
nici să nu existe. Faptul că învăţământul universitar a
devenit un învăţământ de masă are şi o parte bună, în
sensul că produce o anumită nivelare, în care hegemonia
capitalelor culturale tradiţionale se estompează.

60
 În România au putut trăi numai din scris, şi încă au
putut trăi foarte bine, numai acei scriitori care au adulat
puterea comunistă. Talentul a devenit o problemă secun-
dară. Sadoveanu (cel postbelic) l-a avut, alţi proletcultişti
mai puţin. Calitatea de scriitor era mai rară, era atestată de
către puterea politică pe criterii extraliterare şi se bucura
de un prestigiu deosebit, ceea ce presupunea privilegii pe
măsură, venituri grase şi locuinţă cu chirie simbolică în
vilă naţionalizată. Există însă şi cazuri de scriitori care,
prin anii şaptezeci, erau plătiţi nu ca să scrie, ci ca să tacă.
Petre Ţuţea de exemplu primea o pensie de la Uniunea
Scriitorilor, fără să fi publicat nimic. Era ca un fel de
recompensă indirectă pentru anii lungi de puşcărie poli-
tică pe care i-a făcut gratuit, dar şi o preţuire discretă a
geniului său, ştiu asta sigur direct de la Nicu Filip, cel care
era pe atunci juristul Uniunii Scriitorilor. Chiar Nicu Filip
a completat în fals o cerere de pensie pe numele lui Petre
Ţuţea, pentru că Ţuţea a refuzat să ceară pensie de la
comunişti, apoi a făcut abstracţie de faptul că a primit-o.
De fapt o primea indirect, nu semna niciodată statul de
plată, ci pensia i se vira de la Casierie direct la Restaurantul
cu circuit închis al Uniunii Scriitorilor. Din pensia lui, nea
Petrache mânca zilnic o friptură şi bea o sticlă de Riesling
de Jidvei la Restaurantul Uniunii de pe Calea Victoriei,
după care vorbea tunător, de se făcea o linişte respectuoasă
în toată cârciuma.

61
 Cezărică

Cine era Cezărică? Pe scurt, de la bun început vreau

să zic că era, cu siguranţă, un vagabond de geniu, în vechea
tradiţie balcanico-bucureşteană, ilustrată de exemplu cu un
personaj literar celebru, precum Zacharias Lichter 1. Întâm-
plările cu el, relatate ceva mai amplu, au făcut de altfel
obiectul unei cărţi separate (Securitatea, Cezarul şi sfoara de
câlţi a lui Elie Wiesel, Ed. Limes, 2012).
Născut în 1945 la Bârlad, Cezărică a făcut mai întâi
vreo doi ani de Facultate de Geografie la Iaşi. Nu a mai
terminat Geografia, pentru că în acest timp a citit enorm
filosofie şi clasicii literaturii ruse. Aşa că a venit la Bucureşti,
la Facultatea de Filosofie, pe care a luat-o de la capăt. Era
mai bătrân decât colegii lui de promoţie de la Filosofie şi
avea deja ceea ce nemţii numesc Weltanschauung. Era bine
cunoscut de către profesorii Facultăţii şi era intrat deja în
folclorul universitar şi în legendele locului. Între multe
altele, a fost în stare să facă una de pomină. În acea vreme,
s-a redus durata studiilor la Universitate de la cinci ani la
patru ani. Această reducere a picat, din câte îmi amintesc,
pe anul universitar 1971/1972, în sensul că în 1971 a fost
ultima promoţie cu cinci ani, iar în anul următor, în 1972, a

1Personaj descris în romanul lui Matei Călinescu „Viaţa şi opiniile lui

Zacharias Lichter”.

62
fost prima promoţie cu patru ani. Cezărică al nostru ar fi
trebuit să termine facultatea în 1970, dar în anul patru a
rămas repetent în mod voit, prin neprezentare la un
examen, tocmai ca să prindă în 1971 ultima promoţie cu
cinci ani. După care a rămas repetent din nou, tot în mod
voit, în ultima promoţie cu cinci ani, fiind trecut din oficiu
în anul patru. A ajuns de fapt pentru a treia oară în anul
patru, an pe care o dată l-a repetat şi a doua oară l-a
absolvit, iar acuma se afla în situaţia să-l repete din nou,
altă soluţie administrativă nu era. Oamenii se amuzau pe
seama lui, toată lumea ştia că repetenţiile lui nu sunt pe
bune, că omul era super-deştept şi că voia să mai tragă de
timp şi să-şi prelungească la maximum durata statutului
de student. Aşa a procedat vreo doisprezece ani mai târziu,
la aceeaşi Facultate, recurgând la repetenţie voluntară, şi
Crin Antonescu, cel care avea să devină în zilele noastre
preşedintele PNL.
Pe Cezărică l-am cunoscut la cantina studenţească
de lângă Operă, în primăvara anului 1975. Nu mai avea
statut de student şi nici nu mai locuia în cămin, dar nici nu
avea de gând să plece din Bucureşti (fusese repartizat pro-
fesor la un liceu din Bacău). Era deja cărunt şi arăta mai
vârstnic decât era în realitate, la treizeci şi doi de ani arăta
ca la vreo patruzeci, umbla îmbrăcat aşa-zicând decent, ca
un profesor din provincie, cu pardesiu şi pantaloni de
stofă, adică fără blugi, barbă şi plete cum era pe atunci la
modă în lumea studenţească, având tot timpul asupra lui
o voluminoasă geantă din piele. O femeie care distribuia
tacâmurile la intrare în cantină îl întreba de fiecare dată,
maşinal, „Da’ nu ai mai terminat facultatea, maică?” Am

63
început să discutăm despre scriitori clasici ruşi, din care
eu am citit până atunci, cu excepţia lui Dostoievski şi
Cehov, puţin şi superficial. Apoi l-am găzduit pe blat, cu
acordul colegilor, în camera de cămin în care locuiam eu.
Faptul nu era absolut nou, cu un an mai-nainte la Căminul
din Panduri, la noi în cameră a mai locuit, tot clandestin,
un student de pe la Teologie, unul Broni Mitrache dintr-un
sat de pe lângă Craiova. Aşa s-au pus, încetul cu încetul şi
inconştient, în camera 443 din corpul C al Complexului
studenţesc de lângă Operă, premisele pentru o conexiune
între discuţiile despre literatură purtate de către un grup
de studenţi, cu ideile lui Paul Goma despre nevoia unei
mai mari libertăţi pentru scriitorii din România, emise la
Restaurantul Uniunii Scriitorilor. Şi aşa am căpătat noi, în
ochii Securităţii, acea importanţă deosebită care, odată
ajunsă la un punct critic, se lăsa cu deschiderea unui dosar
de urmărire informativă.
Cezărică avea lecturi filosofice apreciabile şi avea
asimilate oarecum natural ideile filosofice fundamentale
ale clasicilor dar, cu toate acestea, prefera ca material de
lucru pentru expunerea ideilor sale literatura universală,
mai cu seamă marea literatură rusă, pe care o cunoştea ca
nimeni altul. În perioada studenţiei, eu am făcut mari sfor-
ţări sistematice şi am citit aproape integral Kant şi Hegel,
aşa am putut să mă conving că lui Cezar nu-i erau deloc
străine aceste texte. Cu toate acestea, el insista să avem
citiţi bine câţiva scriitori de primă mărime din toate marile
literaturi ale lumii: Cervantes, Gogol, Tolstoi, Cehov, Gorki,
Flaubert, Stendhal, Maupassant, Lampedusa, Babel, Bunin,
Swift, Igor Stravinski, E.M. Forster ş.a. Mai era obligatorie

64
cunoaşterea Bibliei, precum şi a gândirii muzicale conţinută
în câteva capodopere ale muzicii simfonice universale. Era
o listă relativ scurtă, ceva de genul experimentului mintal: ce
cărţi ai lua cu tine, dacă ar fi să trăieşti zece ani pe o insulă
pustie? Deci, părerea lui era ca intrarea în filosofie să nu se
facă cu autori de filosofie, ci cu literatură şi cu muzică. Ceva
mai târziu mi-am dat seama că omul avea dreptate.
Filosofia are ca particularitate fundamentală faptul
că este alcătuită din abstracţii supreme. Bineînţeles, cu asta
nu spun o noutate, dimpotrivă această afirmaţie este în
chip evident un loc comun. Vreau însă cu aceasta să spun
altceva. Solul sufletului tânăr trebuie să fie pregătit, arat şi
îngrăşat cum ar veni, spre a primi abstracţiile filosofice.
Sămânţa filosofiei, la fel ca în parabola evanghelică a
Semănătorului, nu poate să rodească într-un suflet gol sau
sterp sau cu spini sau cu uscăciune, adică într-un suflet în
care nu este sedimentat un strat gros şi fertil de humă de
ordin imagologic. Pentru ca aceste abstracţii să prindă
rădăcini, iar filosofia să devină un fel de a fi, sufletul
tânărului care vrea să înveţe filosofie trebuie să fie cultivat
în principal cu două forme de cunoaştere, privilegiate sub
raportul imaginarului pe care îl conţin, fie cu teologie, fie
cu artă. Ideal cu ambele. Sufletul trebuie să aibă deja
pregătită în sine dimensiunea reprezentării, de exemplu a
imaginii create de literatură sau a imaginaţiei stimulate de
muzică. Trecerea de la o abstracţie filosofică până la
contrariul ei, suprema cuprindere logică după Aristotel,
nu se poate face în mod propriu fără ca acest demers să nu
„consume” ceva din mediul reprezentării. Filosofia recurge
uneori la exemplificări pentru a se putea face mai bine

65
înţeleasă, fapt dispreţuit însă de către filosofii mari („în
filosofie exemplele sunt cârjile judecăţii”, a spus Kant).
Ne rămâne literatura. Ea este o „oglindă măritoare
a vieţii”, după cum prea bine zicea Constantin Noica. Iar
viaţa ca atare are două dimensiuni de o evidenţă izbitoare:
spontaneitatea şi concreteţea. Dialectica filosofică, trecerea
de la ceva determinat la contrariul său, este vizibilă în
literatură în mod spontan şi concret. Conţinând de-a valma
viaţă şi moarte, comedii şi tragedii, literatura este ea însăşi
o dialectică spontană. Desigur, poţi învăţa şi poţi repeta pe
de rost o frază, un principiu din Logica lui Hegel, chiar fără
să fi citit deloc literatură, dar este cu totul altceva dacă,
atunci când meditezi la o propoziţie filosofică oarecare,
poţi să ai în vedere, în memorie, conţinutul unui roman
precum Război şi pace al lui Tolstoi sau o reprezentare
despre construcţia muzicală, precum aceea din Poetica lui
Stravinski. Diferenţa poate fi uriaşă, totală chiar. Putem
avea aici exact diferenţa dintre un papagal şi un om viu.
Ei bine, pentru unii dintre noi, Cezărică a devenit
prototipul omului viu, spre deosebire de unii dintre das-
călii noştri de la Facultate, e drept puţini la număr, cu o
cultură precară, care repetau nişte afirmaţii învăţate mecanic,
în tinereţe, din clasicii marxismului. În definitiv, oricine
poate învăţa să spună oricând, imediat şi pe negândite,
exact contrariul a ceea ce a spus mai-nainte interlocutorul,
dar asta este psitacism2 şi eventual hebefrenie 3, nu dialectică.

2 Reproducere mecanică a celor auzite sau citite, Leibniz a definit

astfel teoria nominalismului.
3 Boală psihică care apare la pubertate, formă de schizofrenie.

66
Realitatea şi adevărul contrazicerii vine din capacitatea de
a parcurge mintal, în mod rapid, un imens material empiric
sau de ordinul imaginarului şi numai după aceea să scoţi,
în mod convingător, argumente de sens contrar. Cezărică
a ajuns practic să dubleze Facultatea, cu aproape toate
cadrele didactice la un loc. Simţeai cum în expresiile lui, în
chiar fiinţa lui, dialectica de tip socratic devine ceva viu şi
adevărat.
De la el am învăţat şi cum se citeşte cu adevărat un
roman, o proză de ficţiune în genere, după ce criterii
trebuie selectate şi memorate pasajele semnificative, cum
trebuie degajat din lectură universul de simboluri, cum
trebuie făcute nişte conexiuni, de fapt cum trebuie recon-
struit romanul în idee, cum trebuie aplicată o exegeză în
raport cu un roman dat etc. Bineînţeles, omul citea şi
altceva în afară de capodopere, citea şi literatura curentă,
autohtonă, de ficţiune sau de specialitate. Erau frecvente
cazurile când cărţi ale autorilor români din domeniul
filosofiei sau din domenii adiacente erau citite în faţa
noastră cu „maximă exigenţă”. Atunci Cezărică desfăcea
cartea filă cu filă, citea fiecare filă cu voce tare, ne întreba
dacă nouă ne spune ceva, rupea şi arunca la coş filele care
nu spuneau nimic, păstra separat filele pe care găseam
vreo idee notabilă, pe care o memora. Atunci volume de
câte 300-400 de pagini erau reduse la maximum 10 – 20 de
pagini, care meritau păstrate şi memorate. Era unul pe la
Sociologie, care se numea Ciocodeică, un nume atât de
neaoş-sudist, care era şi ceva activist ASC, şi care ne mustra
de fiecare dată când ne vedea „citind” în acest fel: „bă, de
ce rupeţi cărţile? De ce nu scrieţi voi altele mai bune?”

67
 Vagabondul nostru îşi ţinea lecţiile, de fapt discuţiile
libere cu noi, în câte o încăpere din cămin, sală de lectură
sau uscător, evident fără plată, atâta doar că îl găzduiam
pe blat. Se mulţumea cu puţin, ceva cafea, ţigări şi mâncarea
pe care i-o aduceam de la cantină. Dacă mai era o vodcă
rusească sau un cabernet bulgăresc, atunci când eu mai
reuşeam să vând câte o carte, era cu atât mai bine. Nu
cerea niciodată bani, cu excepţia unor cazuri în care avea
nevoie de bilet de tramvai sau troleibus, era vorba de mă-
runţiş – un leu, cel mult doi lei. Nu stătea mult, două-trei
zile, până când discuţiile lâncezeau şi noi ne apucam de
lectură, atunci el dispărea misterios nu se ştie unde, dar
revenea cam o săptămână mai târziu. După câte o astfel de
pauză, şi el şi noi aveam subiecte proaspete de discuţie,
idei noi. La cămin a fost adus prima dată de către mine,
aşa cum reiese şi din declaraţia dată de către Călin Vlasie
la anchetă (fila nr. 35 din Dosarul de Urmărire Informativă
nr. I 234327, cota CNSAS).
Modul în care decurgeau discuţiile este descris cu o
precizie rară şi în acelaşi timp total nerelevantă, aşa cum
fac de regulă idioţii când le ceri să povestească ce au văzut
la cinematograf (DUI nr. I 23427, vezi fila 3 Anexa).
„Faptul că el [Cezărică] conduce discuţiile rezultă din
observaţiile sursei care a observat (sic!) prin geamul uşii că
el acordă cuvântul participanţilor, el este cel care vorbeşte
cel mai mult, probabil că tot el programează întrunirile.
Odată a fost observat că citea celor de faţă dintr-o carte,
într-un ritm alert, ceilalţi ascultând foarte concentraţi şi
preocupaţi. Ultima întrunire a avut loc pe data de
23.03.1976 şi a durat aproximativ între orele 21-23. Unele

68
durează însă până dimineaţa”. Trebuie să mai spun că la
discuţii nu participam numai noi, cei patru urmăriţi – în
ordine alfabetică: Horj, Iuga, Teişanu şi Vlasie – ci şi alţi
studenţi de la Filosofie care locuiau în cămin, după cum
sunt menţionaţi în „Nota” de sinteză dactilografiată de
„organ” şi anume: Mitrache Alexandru, Enăşel Horia,
Necşuliu Dorin, Munteanu Vasile, Mircea Oliv, Sterea Ion,
Dumitraşcu Ion, Alfiri Ion sau Kelemen Andrei, toţi studenţi
la diferite secţii ale Facultăţii de Filosofie, dar care nu sunt
consemnaţi că ar fi făcut „comentarii ostile” (fila nr. 5 din
DUI).
Discuţiile, care priveau iniţial doar literatura şi
filosofia, ajungeau inevitabil şi la probleme politice. Aici
Cezărică a descoperit pe cont propriu, observând viaţa
cotidiană din România, ideea lui Troţki potrivit căreia nu
abnegaţia în muncă, indiferent de salariu, este ceea ce îl
caracterizează pe om. De aceea societatea socialistă a fost
condamnată din capul locului la degenerare, indiferent
unde s-a urmărit edificarea ei, la fel în Germania (zisă
„Democrată”) ca şi în Rusia. Omul de rând a mers
voluntar la război, în cursul războiului civil din Rusia, dar
după aceea nu a mai mers voluntar cu acelaşi entuziasm şi
la muncă în întreprinderile socialiste. Oamenii i-au urmat
pe Lenin şi pe Troţki, care îi trimeteau la război şi la
moarte, dar nu l-au urmat pe Stahanov, care îi îndemna
doar să muncească mai mult, pentru depăşirea planului. O
enigmă a sufletului omenesc. Oamenii au renunţat la
libertate, precum în celebrul poem „Marele Inchizitor” din
Fraţii Karamazov al lui Dostoievski. În acest caz, nu există
altă alternativă decât anarhia. Stalin a sesizat imediat

69
faptul şi a recurs la teroare. Impunerea unui regim de
teroare nu s-a bazat doar accidental pe firea brutală sau
criminală a dictatorului Stalin, ci a părut a fi mai curând o
necesitate istorică.
Părerile politice ale lui Cezărică, aşa cum sunt ele
consemnate în notele informative din dosarul de urmărire,
sunt destul de aproximative, mai mult sau mai puţin
îndepărtate de adevărul lor iniţial. În primul rând, avem
prezentată, într-un context anume şi într-un fel anume, o
idee emisă de către persoana în cauză, de către „formator”.
Apoi avem relatarea in-formatorului, mai mult sau mai
puţin fidelă, adică ideea reflectată în capul informatorului.
În fine, abia în al treilea rând avem Nota redactată de către
ofiţerul de Securitate în limba de lemn proprie instituţiei,
limbă care ucide spiritul, în baza conversaţiei cu informatorul.
Astfel, aflăm că Cezărică obişnuia să spună că
oamenii muncesc fără elan, întrucât nu sunt de acord cu
sistemul politic de la noi. Din acelaşi motiv el, Cezărică,
nu s-a prezentat la liceul la care a fost repartizat ca pro-
fesor, pentru că el nu concepea să muncească într-o societate
în care munca nu e muncă creatoare, ci prostituţie în
schimbul unui salariu. Pe de altă parte, nu vede nici
posibilitatea unei schimbări sociale în viitorul apropiat,
pentru că nu te poţi baza pe oamenii educaţi în socialism,
ca să porneşti o acţiune; oamenii înjură regimul, dar după
aceea merg să-şi încaseze salariul. Dacă lucrurile merg
prost, nu sunt de vină „organele de decizie”, ci masele
care nu acţionează, care nu se revoltă. Ideile sale pot fi
degajate mai clar din Declaraţia scrisă chiar de mâna lui,
pe care a dat-o după prima arestare, din luna mai 1977

70
(fila 11 din DUI). Potrivit legii care reglementează activi-
tatea CNSAS, mie nu mi s-au dat în copie toate filele din
Dosar, ci numai acelea în care se află menţionat numele
meu. Aşa se face că din note informative foarte intere-
sante, de câte trei-patru pagini, la mine a ajuns câte o
pagină sau două sau deloc. Aşa stau lucrurile şi cu această
Declaraţie a lui Cezărică, scrisă de el însuşi în stare de
arest: în posesiunea mea au ajuns doar două pagini.
În Declaraţie arată că în perioada 1976-1977, cu pri-
lejul unor vizite pe care el le făcea unor studenţi cazaţi la
Căminul „6 Martie”, a discutat cu mai mulţi, printre care:
Iuga Nicolae, Horj Viorel, Vlasie Călin, Alfiri Ion, Teişanu
Vladimir, Necşuliu Dorin şi alţii. „În aceste discuţii am
abordat probleme legate în principal de literatură, filo-
sofie, muzică şi pictură. Orice problemă era canalizată de
subsemnatul pe teren politic... [în sensul că] am căutat
întotdeauna să rezolv problemele în care eram solicitat,
pornind de la responsabilitatea absolută [subliniat în ori-
ginal] a individului sau a grupului care era de faţă pentru
tot ceea ce e bun, respectiv rău în jurul nostru. Printre
altele, m-am angrenat în unele discuţii privind nivelul de
trai, situaţia economică de la noi din ţară, organizarea pieţei,
unele teze ale marxism-leninismului privind democraţia...”
„În problema Paul Goma, am discutat despre el cu
studenţii Iuga Nicolae şi Cornel Novak, anul III respectiv
anul IV Filosofie, cazaţi la Căminul „6 Martie”, în cursul
lunii aprilie [1977]. Întrebat de Iuga ce părere am despre
acţiunea lui Goma, am spus că este o copilărie şi un non-
sens, ca şi în cazul Soljeniţân pentru că, dacă este adevărat
că reclamă lipsa drepturilor de a scrie, eu consider că aceste

71
drepturi nu au lipsit niciodată în istorie şi prin urmare nici
acuma”. De fapt, ideea lui Cezărică era că nu trebuie să te
plângi că nu există drepturi, atâta vreme cât nu te lupţi
pentru ele, cât nu faci nimic pentru a le câştiga; că
întotdeauna în istorie au existat drepturi exact în măsura
în care au fost obţinute prin luptă. Într-adevăr, el insista
pe responsabilitatea absolută a individului pentru tot ce e
bun sau rău în jurul nostru. Ideea străbate mileniile, de la
Socrate la Kant. Lui Socrate, când era în închisoare şi îşi
aştepta pedeapsa cu moartea, nişte prieteni i-au propus să-l
ajute să evadeze. El a răspuns că nu trebuie vătămate
legile, „atât cât depinde de voinţa noastră”. Iar Kant spunea
că important este ca voinţa să fie „necondiţionat bună,
indiferent dacă este suficientă pentru efect sau nu”.
Colonelul de Securitate Constantin Cegăneanu, care
superviza toată afacerea a recomandat, în ceea ce îl privea
pe Cezărică, să fie „Exploatat la buletin”, adică deoarece
omul nostru nu avea buletin de Bucureşti, să fie dus
obligatoriu în localitatea de domiciliu şi să i se „ofere”
acolo loc de muncă. În realitate, era vorba de domiciliu
forţat sau „obligatoriu”, pedeapsă care însă nu mai figura
în Codul penal din România. Această pedeapsă a existat în
Codul penal român prin anii ’50, dar a fost scoasă de acolo
pe la sfârşitul anilor ’60. Într-adevăr, după prima arestare,
Cezărică a fost eliberat, dar dus cu trenul, cu cătuşe la
mâini şi escortat de un miliţian, până acasă la Bârlad, iar
buletinul lui a fost reţinut la Miliţie în Bucureşti. La
Bârlad, unde locuia împreună cu părinţii, pe str. Al. I.
Cuza la nr. 20, poarta casei a fost păzită de Miliţie 24 de
ore din 24 timp de vreo lună. Când vigilenţa paznicilor a

72
mai slăbit, Cezărică a reuşit să fugă la gară, s-a suit în tren
şi a ajuns din nou în Bucureşti, unde s-a descurcat şi fără
buletin. A fost dibuit de către Securitate şi re-arestat abia
un an mai târziu.
Cât ne priveşte pe noi, studenţii cu probleme, pe
mai multe file din Dosar există rezoluţia care dispune:
„Avertizarea în prezenţa factorilor educaţionali”. Era men-
ţionat şi faptul că acţiunea era aprobată de către tovarăşul
Gârbea Augustin, prim secretar al Centrului Universitar
Bucureşti. „Avertizarea” era o procedură simplă şi ni s-a
aplicat, din câte îmi amintesc, de două ori. Eram chemaţi
în biroul rectorului. Rectorul (era un matematician impor-
tant, membru al Academiei Române, se numea Dumitru
Ciucu) stătea în picioare, iar securistul care răspundea de
Universitate, maior Marian Ureche, stătea pe scaunul
rectorului, fiind vizibile şi în acest fel raporturile ierarhice
reale. Rectorul ne sfătuia cu duhul blândeţii să ne băgăm
minţile în cap, să ne gândim la viitorul nostru, la o carieră,
că altfel el va fi nevoit să ne exmatriculeze etc. Iar secu-
ristul ne înjura şi ne ameninţa cu puşcăria. Pe urmă eram
lăsaţi în pace aproximativ o jumătate de an, timp în care eram
urmăriţi îndeaproape, să se vadă rezultatele „avertizării”.
Cezărică nu a cedat nicidecum. A fost arestat prima
dată în aprilie 1977, din camera 443 a căminului „6 Martie”,
unde stătea la taclale cu mine, şi deţinut o vreme pentru
anchetă, apoi a fost trimis cu domiciliul forţat la Bârlad. A
părăsit domiciliul impus şi a revenit în Bucureşti, făcând
acelaşi lucru ca şi mai-nainte, adică punând întrebări ca
Socrate. La prima arestare nu a fost ţinut mult în detenţie,
pentru că s-a luat decizia pedepsei cu domiciliu forţat, iar

73
la a doua arestare, în mai 1978, când a fost internat abuziv
la Psihiatrie (la Spitalul penitenciar Jilava), a fost de ase-
menea eliberat după vreo lună, pentru că povestea lui a
fost publicată pe larg într-un ziar francez care apărea la Paris
(„Libération”, culmea, un ziar de stânga, oarecum pro-comu-
nist). Textul, semnat de Alexandru Monciu-Sudinski, citit şi
la Radio „Europa Liberă”, era intitulat „Un Diogène
arreté” („Un Diogene arestat”), ceea ce îl definea cu exacti-
tate. Apoi a fost re-arestat şi condamnat ca „parazit social”
la şase luni de detenţie, în toamna anului 1978, a executat
pedeapsa – tot degeaba, nu s-a „cuminţit”, nu a părăsit
Bucureştiul, nu s-a angajat nicăieri şi nici nu a tăcut, ci şi-a
continuat eroica şi ingrata misiune de pedagogie socială.
Până la urmă, „organele” l-au lăsat în pace. A fost profesor
fără catedră şi fără plată, fără a fi angajat nicăieri şi fără
carte de muncă, a preferat să trăiască precum un vagabond,
dar un vagabond de geniu, un spirit cu adevărat liber.
Când s-a simţit îmbătrânit şi slăbit, pe la 54 de ani, a ales
să se sinucidă, precum mulţi filosofi ai antichităţii, adică
să moară tot ca om liber, confirmând în felul lui spusa
celebră a lui Nietzsche, că numai cine a trăit liber poate să
moară liber.

74
 Dosarul de la Securitate

În toamna anului 2008, deci la peste treizeci de ani

de la consumarea evenimentelor, eu am candidat într-un
colegiu electoral pentru Camera Deputaţilor. Am fost veri-
ficat potrivit legii, privind eventualele relaţii cu fosta
Securitate ca poliţie politică. La ceva timp după aceea, am
primit de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii (CNSAS) adeverinţa cu nr. 2705/ 07.05.2009.
Această adeverinţă constată că nu am colaborat cu fosta
Securitate şi, mai mult decât atât, îmi comunică faptul că
am constituit obiectul unui dosar de urmărire informativă,
în perioada studenţiei, respectiv prin 1976-1977, în Dosarul
de grup numit „Horia”, cu nr. I 234327 (cotă CNSAS). În
Dosar, constituiam obiect de urmărire informativă un număr
de patru studenţi de la Filosofia din Bucureşti, în ordine
alfabetică: Horj Viorel, Iuga Nicolae, Teişanu Vladimir şi
Vlasie Călin. Presupun că denumirea dosarului de
„Horia” a fost dată de la iniţiala numelui primului dintre
noi, Horj, dar poate că trebuia ca numele dosarului să
conoteze şi Ardealul, doi dintre noi, adică Horj şi cu mine,
fiind ardeleni, mă rog maramureşeni, dar pentru cei din
Vechiul Regat e totuna.
Am făcut o cerere către CNSAS, de fapt am
completat un formular descărcat de pe site-ul instituţiei,
l-am expediat pe e-mailul indicat şi, după vreo jumătate

75
de an, poate ceva mai mult, am fost contactat telefonic de
o voce feminină plăcută şi amabilă, care m-a invitat ca de
comun acord să programăm ziua când pot veni la
Bucureşti să-mi văd Dosarul. Aşa a şi fost. Acolo am găsit
o sală de lectură modernă şi un personal deosebit de
amabil. Am primit spre lectură tot dosarul, fără lacune
vizibile şi fără anonimizări, adică fără să lipsească file din
el şi fără ca nici un nume de acolo să fie ascuns într-un fel
sau altul. Dar, când am pus problema să obţin copii după
dosar, mi s-a explicat politicos că legea prevede ca aceste
copii să nu fie înmânate pe loc ci ceva mai târziu, să vin
altădată, de fapt mă vor anunţa chiar ei când pot să vin
după copii, din motive tehnice (mi s-a spus) dosarele nu
pot fi copiate imediat, ar fi un volum foarte mare de
muncă, s-ar bloca activitatea de relaţii cu publicul etc. Am
mai aflat că, tot potrivit legii, am dreptul să primesc câte o
copie autentificată cu ştampila CNSAS după fiecare filă a
dosarului în care este menţionat numele meu. M-am
conformat. Am lăsat cererea acolo, era pe 20 mai, dar după
aceea nimic. Am dat telefoane aproximativ săptămânal la
CNSAS şi, undeva pe la sfârşitul lui septembrie, am aflat
că pot să vin după copii.
Pe 12 octombrie 2010, când m-am putut deplasa la
Bucureşti, am fost primit doar în holul de la intrare păzit
de poliţişti înarmaţi, am primit copiile în plic închis şi
sigilat, am fost pus să semnez de primire şi am fost condus
politicos spre ieşire. Am putut deschide plicul abia afară,
pe scări, şi am constatat, după cum era oarecum de
aşteptat, că dosarul pe care l-am primit în copie, 41 de file
în total, era întrucâtva diferit faţă de dosarul din memoria

76
mea, adică faţă de dosarul pe care eu l-am văzut şi citit în
luna mai. Mai exact, mi s-a părut că este ceva mai puţin
decât ceea ce aş fi avut eu dreptul să primesc şi că cel
puţin două note informative, care mie mi s-au părut foarte
interesante şi relevante, notele semnate de sursele
„Dumitru” şi „Mihai”, lipsesc în cea mai mare parte, la
mine ajungând numai ultima filă cu câteva rânduri. Nu
avea rost să încerc să mă întorc şi să cer explicaţii, nu mai
eram programat pentru primire şi, pe de altă parte, legea
nu prevede posibilitatea petentului de a confrunta copiile
primite cu dosarul autentic. Aşa că m-am resemnat şi
mi-am văzut de drum. Am rămas cu presupunerea că cei
doi cu nume de sfinţi, „Dumitru” şi „Mihai”, în spatele
cărora eu cred că se află un anume Dan şi un anume
Mihail, au rămas în continuare în sistem, în calitate de
colaboratori sau poate chiar angajaţi cu normă întreagă ai
Serviciului succesor al Securităţii şi de aceea nu se pot
comunica nici acuma contribuţiile lor din anii ’70.
Am scanat copiile după filele primite şi, uşor entu-
ziast, i-am căutat pe foştii colegi de dosar, adică pe Viorel
Horj, Călin Vlasie şi Vladimir Teişanu să le spun ce
descoperire fantastică am făcut, că am găsit adică dosarul
în care noi am fost urmăriţi de Securitate prin anii stu-
denţiei. Spre surprinderea mea, oamenii au reacţionat cu o
neaşteptată şi inexplicabilă răceală. Vlasie şi Teişanu mi-au
mărturisit că treaba asta s-a întâmplat demult şi că nu-i
mai interesează, iar Horj avea ceva probleme de sănătate.
Am insistat, le-am zis că voi scrie o carte pe tema asta şi că
ar fi foarte bine dacă în carte s-ar găsi şi părerile lor, nu
doar ale mele. Aşadar, eu le voi trimite dosarul scanat, iar

77
ei, după scurgerea unui timp rezonabil, să-mi trimită în
scris impresiile lor, ca să le includ în carte. Au acceptat în
cele din urmă să le trimit copiile şi mi-au promis, fără prea
multă convingere, că vor scrie. A trecut un an şi nu am
primit nimic. Treptat, m-am răcit şi eu. M-am gândit să las
totul baltă. Mi-am pus problema: pe cine mai poate inte-
resa azi repovestirea unui astfel de dosar, de vreme ce nici
măcar persoanele urmărite nu mai par a fi interesate? Cu
toate acestea, uite că am luat decizia să scriu.
Impulsul de a scrie a venit de la un prieten,
excepţionalul jurnalist Cornel Ivanciuc. După ce eu am
terminat facultatea, în 1978, şi m-am stabilit în Sighet,
Cornel a fost student în Bucureşti şi s-a ţinut la curent,
între altele, şi cu consecinţele şi ecourile întâmplărilor care
au făcut obiectul urmăririi noastre. Cornel Ivanciuc mi-a
spus că ar fi păcat să las acele întâmplări nescrise, mai ales
că Dosarul respectiv a avut o anumită greutate la vremea
lui, iar securistul şef care avea ca atribuţie supravegherea
informativă a Universităţii din Bucureşti, maiorul Marian
Ureche, a fost avansat colonel tocmai pentru modul
exemplar în care a soluţionat dosarul „Filosofia”.

78
 Festivalul Naţional de Poezie Studenţească,
Iaşi, 1975

Motivul nemijlocit pentru care, în aprilie 1976, la

Securitatea municipiului Bucureşti a fost deschis D.U.I.
„Horia” pentru un grup de studenţi de la Filosofie este
faptul că cei patru: Horj Viorel, Iuga Nicolae, Teişanu
Vladimir şi Vlasie Călin sunt „cunoscuţi ca având preocu-
pări literare” şi că, în căminul studenţesc unde locuiesc,
împreună cu numitul Mititelu Cezar, „fără ocupaţie”,
„poartă discuţii ostile la adresa regimului nostru”. Expre-
siile incriminante puse aici între ghilimele se găsesc în mai
multe note din Dosar. Apoi, organele de Securitate au
întocmit „Planul de măsuri”, din care spicuim: „Pentru
verificarea semnalării respective se va începe urmărirea
informativă specială în procesul căreia vor fi avute în
vedere următoarele obiective: (a) stabilirea concepţiilor şi
manifestărilor ostile ale sus-numiţilor; (b) cauzele care
generează asemenea concepţii şi manifestări; (c) dacă po-
sedă scrieri cu conţinut tendenţios; (d) locurile şi mediile
pe care le frecventează; (e) persoanele faţă de care au ma-
nifestări ostile, în vederea folosirii lor pentru documentarea
activităţii celor în cauză.
În scopul rezolvării acestor obiective, se vor lua
următoarele măsuri: (1) Recrutarea unui informator pentru
a se stabili comportarea la cămin, persoanele cu care se

79
află în relaţii mai apropiate şi dacă au manifestări ten-
denţioase în prezenţa acestora şi dacă cei în cauză posedă
unele scrieri cu conţinut ostil. (2) Dirijarea colaboratorilor
„Cezar” şi „Mircea” din legătura lt. major Aldea N. în
sensul stabilirii locurilor şi mediilor frecventate de sus-
numiţii, precum şi a anturajului acestora (...)” etc.
Câteva observaţii. În primul rând, expresia „scrieri
cu conţinut ostil” sau „tendenţios”, utilizată frecvent de
către securişti, pare a face referire la textele, romanele şi
eseurile lui Paul Goma, la cele publicate până prin 1972,
precum şi la cele cenzurate, pe care dizidentul nu le-a mai
putut publica în România, dar care circulau în manuscris
inclusiv în camera noastră de cămin din Complexul „6
Martie”, bloc C, camera 443. În al doilea rând, nu am putut
să-mi dau seama cine sunt informatorii aflaţi în spatele
numelor conspirative de „Cezar” sau „Mircea”, deşi mai
apar în dosar, despre „Cezar” chiar fiind făcută menţiunea
că este student la Istorie în anul IV, pe când noi eram în
anul II, era deci cu doi ani mai mare decât noi, dar se pare
că doar aceşti doi informatori, care locuiau în acelaşi
cămin cu noi, nu erau suficienţi, de vreme ce se propunea
recrutarea a încă unuia, pe care l-am putut identifica cert
în persoana lui Mitrache Alexandru, student la Psihologie
în acelaşi an cu noi şi care, performanţă lăudabilă a
Securităţii, locuia chiar în cameră cu noi. Până la urmă în
Dosar, în tot cuprinsul lui, apar în total doisprezece
informatori la patru urmăriţi ceea ce mie, ca profan, îmi
pare a fi chiar o construcţie informativă solidă. Se vedea
treaba că securiştii care au lucrat la acest Dosar, în frunte
cu căpitanul Marian Ureche (ce caz extraordinar de nume

80
predestinat!), şi-au meritat avansarea în grad, care a urmat
după destructurarea grupului nostru.
Aşadar, totul a început în toamna anului 1975,
undeva prin luna octombrie. Stăpânirea s-a gândit să
organizeze festivaluri naţionale de creaţie literară pentru
studenţi, pe genuri literare – proză, teatru, poezie – etc.,
probabil şi cu scopul de a-i putea supraveghea mai eficient
pe studenţii care încercau să facă literatură şi care, ştiut
lucru, erau mai greu de ţinut în frâu, mai greu de manipulat,
erau în general mai citiţi, mai informaţi, mai sceptici, mai
creativi, mai spontani, mai influenţaţi de scriitorii maturi,
mai încrezuţi, mai neînfricaţi, într-un cuvânt mai periculoşi.
În acel an, 1975, a venit rândul Centrului Universitar Iaşi
să organizeze ceea ce s-a numit cu titulatura exactă:
„Festivalul Naţional de Poezie Studenţească”. Din câte
ştiu, a fost expediată o circulară pe la toate centrele
universitare mari din ţară unde existau facultăţi de
Filologie şi Filosofie, atunci erau mai puţine, vreo trei-
patru, adică Bucureşti, Cluj, Iaşi, eventual Timişoara.
La Bucureşti, Centrul pe Universitate al ASC („Aso-
ciaţia Studenţilor Comunişti”, era singura Asociaţie a
studenţilor existentă şi permisă, toţi studenţii erau înscrişi
automat în ASC, fără să fie întrebaţi, în virtutea prezum-
ţiei că în liceu au fost toţi membri UTC) se afla în clădirea
de lângă Operă, la Facultatea de Drept, în corpul de
clădire din spate, la etajul I, pe un culoar la stânga. Acolo,
în spatele unei uriaşe mese de birou din lemn masiv, din
perioada interbelică, trona un tip înalt şi autoritar, uneori
cazon în expresii, care se numea Antonie Iorgovan.
Aveam să aflu mai târziu că omul din faţa noastră a făcut

81
la începutul carierei sale o profesională de tractorişti şi
vreo doi ani de şcoală militară, înainte ca Partidul să-l
trimită să facă Facultatea de Drept. Acel Antonie Iorgovan
(născut în 1948, decedat în 2007), care după 1990 va deveni
un personaj politic binecunoscut, precum şi un profesor de
o oarecare notorietate, era pe atunci tânăr asistent la Facul-
tatea de Drept şi ceva şef la ASC, nu am ştiut niciodată
precis ce fel de şef anume. Poate m-am înşelat în privinţa
lui, dar mie personal mi-a făcut impresia unui politruc
prost şi agresiv. Acolo am fost chemaţi într-o însorită zi de
octombrie a anului 1975, fără să ştim motivul pentru care
ni se face o asemenea onoare.
V-am convocat, spunea Iorgovan, dintr-un motiv
simplu. (Eram acolo vreo şapte–opt studenţi de la Facultatea
de Filosofie, diverse specializări, eram: regretatul Gabriel
Stănescu, apoi Mircea Oliv, Lelia Munteanu, Viorel Horj,
Călin Vlasie, Cornel Sofronie, eu – şi, Bunul Dumnezeu să
mă ierte, încă vreo doi-trei de care nu-mi mai amintesc).
„Voi”, adică noi cei din faţa lui, zicea, sunteţi cunoscuţi
„ca având preocupări literare” (iarăşi expresia aceea
stupid-securistică). De aceea „noi” (adică Iorgovan per-
sonal dar şi instituţiile pe care el le reprezenta, ASC-ul,
PCR-ul, „organele” în genere) ne-am gândit să vă ajutăm,
să vă dăm o şansă ca să vă afirmaţi. Uite, peste vreo două
săptămâni se va organiza la Iaşi un Festival Naţional de
Poezie Studenţească, la care noi ne-am gândit să vă
trimitem pe voi, ca să reprezentaţi „cu cinste” Centrul
Universitar Bucureşti. ASC-ul plăteşte trenul, diurna şi vi
se vor motiva absenţele. Dar, fără supărare, „noi” va
trebui să vă verificăm, nu putem să trimitem aşa, pe

82
oricine, care pe urmă să ne facă surprize neplăcute, că uite
ce am păţit cu Ioan Alexandru (era vorba de marele poet),
„noi” l-am trimis cu bursă în Germania să studieze pentru
doctorat în Filologie, i-am acordat încredere, iar ăsta s-a
ocupat acolo de Teologie şi nu a făcut studiile corespun-
zătoare. S-a înţeles? Dacă da, veniţi aici la mine poimâine
la ora cutare, cu câte cinci poezii fiecare, în două exemplare
(„de ce în două exemplare, că noi nu avem maşină de
scris?”, „ hai, nu mai puneţi întrebări din astea!”), să le ve-
rific eu, vreau să fie „poezie corespunzătoare”. Am plecat
de acolo cu gândul că expresia „poezie corespunzătoare”
nu prevestea nimic bun.
În ziua şi la ora fixată, ne-am prezentat la tovarăşul
Iorgovan, la ASC. Ne aştepta. Ne-am scos cu sfială foile de
prin buzunare, le-am netezit şi le-am pus pe masa dân-
sului, spre competentă apreciere. Şi-a aruncat ochii pe una
la întâmplare, a ridicat din sprâncene şi ne-a întrebat
răstit: „Ce înseamnă porcăriile astea? Nu v-am zis eu să fie
poezie corespunzătoare?!”. Nu ne-am lăsat intimidaţi, ceea
ce l-a contrariat puţin şi l-a mai calmat. „Ce înţelegeţi prin
poezie corespunzătoare?”. „Ei, ştiţi şi voi, poezii despre
patrie, partid, poezii cu poporul, cu tovarăşul secretar
general...”, a încercat el să ne ia cu binişorul. „Bine, dar noi
scriem poezie filosofică!”, a încercat careva dintre noi.
„Lasă că vă ştiu pe voi, ăştia de la Filosofie, credeţi că eu
nu ştiu că voi aveţi convingeri pre-marxiste?”. Treaba asta
ne-a amuzat într-un fel, am încercat să zicem ceva despre
Platon, dar tovul din faţa noastră ne-a tăiat-o scurt. Dacă
veniţi până mâine cu „poezie corespunzătoare”, bine; dacă
nu, nu mai plecaţi la Iaşi!.

83
 Am ieşit supăraţi şi am început să discutăm în
contradictoriu imediat, chiar acolo în faţa uşii. Unii ziceau
că nu se poate să ne ceară aşa-ceva, că asta înseamnă
prostituţie, cum să scrii chestii contrafăcute etc., că ar fi
mai bine să renunţăm să mergem la Iaşi. Eu mai fusesem
la Iaşi cu vreo doi ani mai-nainte, ca elev de liceu în ultimul
an am fost la Olimpiadă la Română, faza naţională, care
atunci s-a ţinut la Iaşi. Am încercat să zic ceva, că ar merita
să facem un compromis, Iaşiul este (era) un oraş superb şi
liniştit, Copoul, duhul lui Eminescu şi al lui Creangă,
bojdeuca din Ţicău, Mănăstirea Golia, dar mai ales Borta
Rece, moldovenii sunt oameni foarte primitori, au nişte
vinuri extraordinare, ar fi mare păcat să ratăm o aşa ocazie
de a ne distra, de a face cunoştinţe noi. Bine, dar ce com-
promis am putea face? În scurtă vreme unuia dintre noi i-a
venit o idee simplă şi genială. O să copiem poezii patriotice,
de fapt patriotarde, de prin ziare, din „Scânteia” de
exemplu, scrise de condeierii de serviciu ai PCR, şi o să le
prezentăm lui Iorgovan ca fiind ale noastre! Şi dacă se
prinde? Nu se va prinde, că nu citeşte poezie, „dă-l în p...
mă-si de analfabet!”, am încheiat apoteotic. Cu aşa con-
cluzii ne-am terminat scurtul nostru conclav din faţa uşii
tovarăşului Iorgovan şi am plecat fiecare pe la casele noastre,
respectiv pe la camerele noastre din căminul studenţesc.
Am venit în ziua următoare, aproape toţi, cu poezii
„corespunzătoare”, copiate de te miri unde. Iorgovan a
citit cu un aer savant câteva „prin sondaj” şi s-a declarat
mulţumit. „Ei, vedeţi că, atunci când vă mobilizaţi, puteţi
să scrieţi poezie corespunzătoare?”. Cineva, o funcţionară
apărută ca din pământ, ne-a dat delegaţii, foi de drum pe

84
CFR, bani, apoi şeful ne-a strâns mâna, ne-a urat drum
bun şi ne-a atras pentru ultima oară atenţia că trebuie să
avem grijă să „reprezentăm cu cinste” Centrul Universitar
Bucureşti. Şi duşi am fost. Poeziile copiate de prin ziare şi
pe care le-am dat ca fiind ale noastre le-am aruncat cu
voioşie la primul coş de gunoi. Am ajuns la Iaşi şi am
petrecut acolo o săptămână de vis.
Numai că adevăratele probleme abia de aici au în-
ceput. La Iaşi, în aula vechii Universităţi, noi am citit poezii
de ale noastre, unele total necorespunzătoare. Culmea este
că am primit şi premii. Nu le ţin minte pe toate, îmi amin-
tesc doar că Viorel Horj a primit Premiul revistei „Cronica”,
iar eu, autorul acestor rânduri, am primit Premiul revistei
„Opinia studenţească”, o revistă de altfel foarte bine cotată
în epocă. Premiul a constat într-o sumă frumuşică de bani
şi, ca de obicei, în publicarea unei pagini de poezie în re-
vistele care au acordat premii. La întoarcere în Bucureşti,
obosiţi şi îngheţaţi după călătoria cu un tren de noapte
care a stat înzăpezit câteva ore undeva înainte de Adjud,
am fost primiţi călduros şi felicitaţi pentru premii de către
aceiaşi tovarăşi de la ASC.
Bomba cu efect întârziat a explodat câteva luni mai
târziu, după sărbătorile de iarnă, deci prin ianuarie sau
februarie 1976, când revista „Cronica” a ajuns la tipar având
pe o pagină poeziile lui Viorel Horj. Între altele, acolo se
afla o imagine care nu avea cum să nu sară în ochi, nişte
cuvinte care pomeneau ceva despre legile care ies ca o
panglică de scamator din „guşa moale a dictatorului”, o
imagine pe care, iată, mi-o amintesc şi azi. Oamenii au luat
aceste versuri ambigue drept o aluzie clară la ştim noi

85
cine. Prin urmare, textele lui Viorel Horj nu s-au mai
tipărit, au fost scoase de către cenzură, dar nu oricum ci cu
cântec. Pe şpaltul paginii prezentat la cenzură erau mai
multe însemnări pe margine, ale celor de la Cenzură dar şi
altele, probabil de la Partid şi de la Securitate. În acele
însemnări se atrăgea atenţia asupra conţinutului subversiv
al poeziilor şi se cerea sancţionarea autorului, a poetului-
student, dar şi tragerea la răspundere a acelor tovarăşi de
la ASC Bucureşti care au dat dovadă de lipsă de vigilenţă
revoluţionară şi au promovat la un concurs naţional „poezie
necorespunzătoare”. Cu alte cuvinte, se cerea capul lui
Iorgovan.
Prin urmare, am fost din nou convocaţi la ASC, dar
de astă dată nu pentru felicitări ci pentru anchetă. Am fost
introduşi, pe rând, în acelaşi birou somptuos, unde se afla
un Iorgovan morcovit şi încă vreo câţiva tovarăşi impor-
tanţi. Ni se punea şpaltul în faţă şi eram întrebaţi pe un
ton ameninţător că ce părere avem. Eu am afişat un
zâmbet naiv, gen soldatul Svejk, şi am zis că, după părerea
mea, poezia s-ar referi la ceva dictator sud-american.
„Cum? La cine?”, am fost întrebat cu stupoare. „La Trujillo
de exemplu”, am plusat eu. M-au studiat câteva clipe cu
atenţie, să vadă dacă fac mişto sau pur şi simplu sunt
prost, după care am fost poftit afară printr-un gest vag cu
mâna. Viorel Horj a fost anchetat amănunţit, fiind chemat
în mai multe zile şi pus să dea declaraţii în scris, că ce a
vrut să zică.
Paradoxal, salvarea situaţiei noastre şi a lui Iorgovan
personal a venit de unde ne-am fi aşteptat mai puţin, adică
de la un... informator al Securităţii. Bineînţeles, atunci noi

86
nu am ştiut nimic. Informatorul, coleg de cameră cu noi, a
fost martor la scenele de un comic nebun, gogolian, în care
noi am băut vodcă, am făcut băşcălie şi am copiat la
întâmplare poezii „corespunzătoare” din colecţia ziarelor
„Scânteia” şi „Scânteia Tineretului”, la care am mai adăugat
şi de la noi tot felul de măgării, cu scopul de a-l fraieri pe
Iorgovan.
Când a aflat că Iorgovan este în pericol din cauza
poveştii cu poeziile, care erau şi în acelaşi timp nu erau ale
noastre, Sandu al nostru s-a dus şi s-a... spovedit la Secu.
În nota „explicativă” pe care a dat-o olograf, domnul
Mitrache Alexandru, ulterior ajuns profesor în Craiova, a
arătat că „în legătură cu studenţii Iuga şi Horj..., întrucât
poeziile pe care le aveau au fost respinse, au luat alte
poezii din reviste pe care le-au semnat cu numele lor şi
le-au prezentat la Centrul Universitar, însă la Concurs au
prezentat poezii de-ale lor...”. Şi încă: „Înainte de a pleca
la Iaşi, studenţii menţionaţi s-au arătat nemulţumiţi de
felul în care au fost primite şi apreciate poeziile lor de
către tovarăşul Bălgrădeanu la Centrul Universitar, fapt
pentru care studenţii au început să înjure”. Ce frumos
spus: „fapt pentru care studenţii au început să înjure!”.
Fapt pentru care eu pot deduce acuma că bunul meu coleg
informator Sandu a fost de faţă, ca un înger păzitor,
inclusiv când am ieşit de la Iorgovan, atunci când ne-a
respins poeziile pentru că, îmi amintesc prea bine şi mă
recunosc vinovat, atunci l-am înjurat urât de tot pe tovarăşul
Bălgrădeanu, Dumnezeu să-l ierte pe dânsul şi să mă ierte
şi pe mine pentru acele înjurături, poate nemeritate. Pentru
că – continuă delatorul nostru – „Tovarăşul Bălgrădeanu

87
spunea că are familie, copii şi nu vrea să aibă necazuri; [în
schimb] studenţii au reproşat că în artă şi poezie nu mai
este vorba de familie şi copii, [acolo] trebuie să scrii ceea
ce simţi”.
Cazul a fost muşamalizat şi Iorgovan a fost lăsat în
pace, adică s-a apreciat că a fost indus în eroare de către
studenţii-poeţi, pentru că cei care au condus ancheta (cred
eu) şi-au dat seama că, dacă ar fi continuat, oricum nu ar fi
rezolvat nimic şi pe deasupra ar fi riscat să umple de
ridicol conducerea ASC a Centrului Universitar Bucureşti.
În schimb, în ceea ce ne privea pe noi, pe studenţii-autori
ai farsei cu poeziile, cred că a fost un motiv suplimentar ca
Securitatea să aprobe deschiderea acelui Dosar de urmărire
informativă. Cât priveşte „reproşul” că, atunci când este
vorba de Adevărul Poeziei, nu trebuie să faci caz de faptul
că ai familie şi copii, personal nu-mi amintesc să-l fi făcut
eu, de unde rezultă că nu a putut fi făcut de altcineva
decât de către colegul Viorel Horj.

88
 Auto-excluderi din UTC

Lucrurile au luat o întorsătură urâtă pe când eram

în anul IV de facultate, adică în toamna anului 1977 şi
prima parte a anului 1978. Originea acestor gesturi se afla
tot într-o acţiune a lui Paul Goma de prin 1956. Despre ce
era vorba?
În toamna anului 1956 a avut loc binecunoscuta
mişcare antisovietică şi anticomunistă din Ungaria vecină.
La începutul lunii noiembrie 1956, trupele sovietice au
invadat Ungaria şi au măcelărit mii de budapestani. La
Bucureşti... nimic! Pe atunci Paul Goma avea 21 de ani şi
era student în anul II la Litere în Bucureşti. A încercat să
iniţieze în mediul studenţesc o mişcare de solidaritate cu
„revoluţia” din Ungaria şi de condamnare a crimelor
sovietice comise în Ungaria. Nu a reuşit însă să adune pe
nimeni în jurul lui. Pe filiera UTM (Uniunea Tineretului
Muncitor, precursoarea UTC) studenţilor noştri li s-a
transmis să stea liniştiţi la locurile lor. Paul Goma era
exasperat că nu poate să facă nimic. (Eu cunosc toate
aceste detalii din scrisorile pe care Goma le-a trimis unor
colegi în care avea încredere, scrisori pe care am reuşit, în
parte, să le citesc în original în manuscris). Atunci Paul
Goma a comis un gest menit să şocheze şi să atragă atenţia
asupra a ceea ce se întâmplă: s-a dus la sediul UTM de la
Universitate şi şi-a predat carnetul de UTM-ist! Cu alte

89
cuvinte, Paul Goma a anunţat că îşi dă „demisia” din UTM,
deoarece UTM-ul român nu a luat atitudine împotriva
reprimării sângeroase a tineretului din Ungaria. Numai că
din UTM, la fel ca din UTC şi PCR, nu exista ieşire prin
demisie, ci numai prin excludere, urmată de regulă de
puşcărie.
La foarte scurtă vreme, la doar câteva zile, Goma a
fost „judecat” mai întâi de către Rectoratul Universităţii
din Bucureşti, a fost exmatriculat, apoi judecat de către
„Justiţia” română. A fost găsit vinovat de „tentativă de
organizare a unor manifestaţii ostile” şi a primit ceva ani
de puşcărie, urmaţi de „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan.
Douăzeci de ani mai târziu, în 1977, când a iniţiat Mişcarea
pentru respectarea Drepturilor omului în România, Goma
a fost din nou arestat şi, după o detenţie la Securitate de
câteva luni, a fost expulzat din ţară, fără să mai revină
vreodată în România. Însă ideile lui nu au putut fi
expulzate odată cu el.
Ideea auto-excluderii din UTC a prins din nou, în
anul 1977, după expulzarea lui Goma din ţară, furnizată
fiind de către acelaşi Cezărică. În toamna anului 1977 şi
primăvara lui 1978, la Facultatea de Filosofie a Universităţii
din Bucureşti s-au întâmplat nişte evenimente stranii,
desprinse parcă din proza lui Mihail Bulgakov. În primul
rând, când am revenit la cursuri după vacanţa de vară, în
octombrie 1977, am aflat că Facultatea noastră se desfiin-
ţează. Mai precis, Facultatea de Filosofie (cu secţiile Filosofie,
Sociologie, Pedagogie şi Psihologie) se desfiinţa, fără să mai
aibă statutul de Facultate de sine stătătoare, şi devenea o
Secţie a Facultăţii de Istorie, numită Secţia Filozofie-Istorie,

90
destinată să pregătească exclusiv cadre didactice pentru
învăţământul preuniversitar. Toţi studenţii existenţi au fost
trecuţi automat la noua Secţie Filozofie-Istorie. Specializările
tradiţionale: Sociologie, Psihologie şi Pedagogie dispăreau
pur şi simplu. De asemenea, dispăreau şi foarte multe
norme didactice, deci şi cadre didactice. Profesorii noştri
erau profund nemulţumiţi, dar totodată şi suficient de laşi
ca să nu iniţieze ei înşişi o mişcare de protest. Părea clar că
acei profesori care vor îndrăzni să zică ceva oficial, vor fi
primii care vor fi daţi în reducere de activitate. În schimb,
ei au simpatizat şi au încurajat discret protestul nostru, al
studenţilor, concretizat într-o grevă de vreo două săptămâni,
despre care bineînţeles că nu s-a aflat nimic în România.
Singura revendicare, care a fost soluţionată în favoarea
studenţilor, după grevă, a fost aceea ca pe diplomele de
licenţă să le fie inscripţionate specializările pe care le-au
făcut în anii I – III, deci să nu se scrie că au absolvit Filo-
sofie-Istorie, ci că au absolvit Sociologie, Psihologie sau
Pedagogie. Era vorba, în fond, de atestarea specializării
pentru viitor. Această inscripţionare s-a respectat, dar numai
la promoţia 1978. În schimb, protestele unor studenţi au
fost reluate puţin mai târziu, într-o cu totul altă formă. Au
urmat, la sugestia lui Cezărică, auto-excluderi din UTC.
Auto-excluderea din UTC, respectiv ASC a fost
iniţial o treabă extrem de simplă. Studenţii din 1977 nu
mai aveau aceeaşi problemă ca şi Paul Goma în 1956 şi,
bineînţeles, nici riscurile nu păreau la fel. Dar Cezărică a
găsit un mod ingenios de a motiva gestul. Studentul în
cauză mergea la sediul ASC pe Universitate, care se găsea
cu un etaj mai jos de Facultatea de Filosofie. Acolo erau, în

91
afară de asistentul Iorgovan de la Drept, mai mulţi şefi şi
persoane în civil, despre care nu ştia nimeni cu ce se ocupă.
Studentul-candidat la auto-excludere avea asupra sa două
„documente”, carnetul de membru UTC şi Statutul UTC.
Dădea politicos bună ziua şi apoi, cu o naivitate bine
simulată, spunea că are o nedumerire. Scotea din buzunar
Statutul UTC şi citea prima frază. Îmi amintesc perfect, în
această frază se spunea că „UTC este o organizaţie
revoluţionară de tineret...”, bla, bla, bla. Studentul zicea că
el, personal, nu a făcut nimic „revoluţionar” la viaţa lui şi
de aceea înţelege să demisioneze din UTC, să nu mai
rămână în această organizaţie pe post de impostor. Scotea
carnetul de membru UTC, îl punea binişor pe masă şi, cu
puţin noroc, putea să iasă repede pe uşă afară, în scurtul
moment de stupoare care urma.
Nu s-au autoexclus mai mulţi deodată, ci dimpotrivă,
cât mai rar, apărea câte un candidat la auto-excludere abia
la câte două-trei săptămâni, chiar o lună. Partidul şi ASC-ul
pe Universitate erau în fierbere, iar atmosfera asta trebuia
întreţinută, prelungită, exploatată şi intensificată, cuţitul
trebuia răsucit în rană cât mai mult. Astfel, auto-exclu-
derile s-au derulat pe mai multe luni, între noiembrie 1977
– aprilie 1978. Nu mai ţine minte exact cine a fost primul
student care s-a autoexclus din UTC, mi se pare că a fost
Dorin Necşuliu de la Sociologie. A urmat Teişanu, apoi
Negrescu, Kelemen, mai la urmă Horj Viorel – şi am
impresia că au mai fost şi alţii, al căror nume îmi scapă
acuma. Eu nu m-am auto-exclus din UTC şi nici nu am
avut de gând să o fac, aveam altă părere, eram convins că
acest lucru nu rezolvă practic nimic şi că există şi alte

92
acţiuni, mai subtile, pe care le poţi face dacă vrei să lupţi
împotriva sistemului.
Partidul şi Securitatea din Universitate au considerat
că trebuie să intervină ferm şi eficient. Aceştia, de la Partid
şi Securitate, credeau că auto-excluderile din UTC au loc
din cauza desfiinţării Facultăţii de Filosofie şi transformarea
ei într-o Secţie a Facultăţii de Istorie, de aceea îi bănuiau
de complicitate cu noi şi pe unii dascăli. A apărut în Facul-
tate unul de la Partid care se numea Ienciu, un individ în
vârstă, uscat şi cu mustaţă, sinistru, cu accent basarabean
ca un acuzator de prin anii ’50. Acesta a început să vorbească
brutal cu profesorii şi să-i ameninţe (am aflat acest lucru
mult mai târziu de la profesorul Mircea Flonta). Când pro-
fesorii au negat orice implicare, tovarăşul Ienciu le-a cerut
să dovedească acest lucru prin intensificarea activităţii de
prevenire a acestor „evenimente” (aşa se numeau atunci
auto-excluderile din UTC, printr-un eufemism activistico-
miliţienesc). Profesorii trebuiau să vorbească cu studenţii,
să facă presiuni asupra lor ca să nu se mai auto-excludă.
Profesorii urmau să fie evaluaţi după cum vor reuşi să
stăvilească sau nu valul de „evenimente”, vor rămâne sau
vor fi daţi afară de la catedră, în funcţie de capacitatea lor
de a pune capăt auto-excluderii studenţilor din UTC.
Şi într-adevăr, profesorii au făcut demersuri în acest
sens. Mai întâi, presupun cu ajutorul „organelor”, s-a făcut
o listă cu studenţii care puteau fi bănuiţi că ar fi în stare să
se auto-excludă, ceea ce a dus la un climat greu suportabil
de suspiciune. Apoi, câte un profesor, uneori mai mulţi,
au stat de vorbă cu fiecare dintre noi în particular, de la
om la om. De mine, de exemplu, s-au ocupat asist. dr. Dan

93
Potolea şi lect. dr. Petre Bieltz, celebrul profesor de Logică,
cu care ulterior am devenit prieten. Dan Potolea a fost
implicat cumva personal în ceea ce mă privea, deoarece el
a fost cadrul didactic care a dat o recomandare scrisă
pentru primirea mea în PCR. Scopul final al discuţiilor era
să ni se smulgă o promisiune, cum că nu ne vom auto-
exclude din UTC, că nu este vorba doar de o problemă a
noastră, ci că este în joc însuşi viitorul Facultăţii. Studenţii
care nu păreau convingători în promisiuni, erau chemaţi
pentru prelucrare şi la Biroul Organizaţiei de Bază. La
şedinţa BOB la care am fost convocat şi eu pentru „discuţii
individuale”, am fost atacat la modul vehement şi idiot de
către un lector de la Doctrine Politice, Mihail Pişcoci, şi de
către o colegă de promoţie, care era acolo ca reprezentantă
a studenţilor cu opinie sănătoasă. Colega mea zicea că e
adevărat că nu este aşa cum a zis Leibniz, că am trăi în cea
mai bună lume cu putinţă (deci, ar fi cumva de înţeles să
avem şi motive de nemulţumire), dar că noi, comuniştii,
ne străduim să facem o lume mai bună. În schimb, Pişcoci
striga la mine că „duc o existenţă formală în sânul
partidului”. Atunci am băgat mâna în buzunarul interior
al sacoului, cu un gest studiat şi am ezitat câteva secunde
apăsătoare, apoi mi-am scos batista din buzunar şi m-am
şters pe frunte. Lumea a răsuflat uşurată, nu s-a mai
produs încă un „eveniment”, iar profesorul Alexandru
Boboc ne-a anunţat repede că şedinţa s-a terminat. Şi, cu
toate acestea, auto-excluderile au continuat, într-un fel de
euforie înrudită cu inconştienţa.
La ASC în schimb se petreceau scene de un comic
grosolan, indicibil. Dacă deschideai uşa şi spuneai că eşti

94
de la Filosofie, activiştii intrau în panică. Te înconjurau şi
te conduceau imediat afară şi abia după aceea te întrebau
ce pofteşti, ca să nu se mai înregistreze ei cu un „eveni-
ment”. Au fost cazuri în care cel care voia să se auto-
excludă (a fost vorba, mi se pare, de Horj Viorel) a intrat în
sediu şi a scos din buzunar statutul UTC şi carnetul, dar
nu a mai apucat să spună poezia cu „organizaţia revolu-
ţionară”, că i s-au îndesat documentele înapoi în buzunar
şi a fost împins pe uşă afară. Sau, dacă erai unul dintre cei
bănuiţi că ai urma la rând la auto-excludere şi te plimbai
puţin prin faţa uşii de la sediul ASC (aşa cum am făcut-o
eu în câteva rânduri), oamenii din sediu se încuiau pe
dinăuntru cu cheia ş.a.m.d.
Aici nu pot spune mai mult despre „evenimente”,
adică despre auto-excluderi, pentru că acestea nu au fost
consemnate ca atare în Dosarul de urmărire. Explicaţia
este că D.U.I. „Horia” a fost închis pe data de 4 oct. 1977,
iar „evenimentele” au survenit la o lună – două după
aceea. Nu ştiu dacă s-a deschis alt D.U.I. şi cum au fost
consemnate auto-excluderile de către „organele abilitate”.
Important este însă modul în care au fost reprimaţi de către
Securitate actorii „evenimentelor”. Simplu, atitudinea oame-
nilor faţă de UTC a fost sancţionată ca infracţiune de drept
comun, mergând pe Legea care combătea parazitismul
social.
Pe 5 noiembrie 1976 a fost dată de către Marea
Adunare Naţională a lui Ceauşescu Legea nr. 25/1976
privind încadrarea într-o muncă utilă a persoanelor apte
de muncă, o lege prin care dreptul la muncă devine de
fapt o obligaţie sancţionabilă penal. În rezumat, această

95
lege prevedea că orice persoană care a împlinit 16 ani, nu
urmează o formă de învăţământ şi este aptă de muncă, are
obligaţia de a se înscrie la Direcţia de muncă, pentru a
solicita un loc de muncă. Prezentarea la locul de muncă
repartizat devenea obligatorie (art. 7 din Legea nr. 25/1976).
În cazul în care persoana refuză, ea va putea fi obligată
printr-o Hotărâre judecătorească să presteze muncă timp
de un an pe un „şantier de interes naţional”, iar Judecătoria
va soluţiona cauza în termen de maximum 10 zile, adică în
procedură de urgenţă. În caz de sustragere de la executarea
Hotărârii judecătoreşti, persoana va fi plasată într-un
„Centru de reeducare” (art. 9). Imediat după apariţia
acestei Legi, toată presa controlată de partid a început o
amplă campanie de combatere a ceea ce s-a numit atunci
„parazitismul social”.
Personal, cred că această lege avea o ţintă specială
şi un scop ascuns. Ceauşescu a reluat lucrările la Canalul
Dunăre – Marea Neagră, unde avea nevoie de multă forţă
de muncă, dar nu voia să folosească deţinuţi, treaba asta
ar fi evocat în mentalul comun perioada odioasă din anii
’50. Aşa că a dat mai întâi Legea care sancţiona parazi-
tismul social, după care a dat o amnistie de mari proporţii
în rândul puşcăriaşilor de drept comun. Atunci, sub
pretextul evident demagogic al „umanismului socialist”,
au fost eliberaţi peste două treimi din numărul total al
deţinuţilor din România, undeva între 35.000 – 40. 000 de
puşcăriaşi. Au mai rămas „înăuntru” doar cei condamnaţi
pentru omor, tâlhărie, viol şi delapidare de la 50.000 lei în
sus. Atunci, în primăvara anului 1977, au fost desfiinţate
pur şi simplu, din lipsă de clienţi pentru cazare, mai multe

96
penitenciare, printre care şi celebra fostă închisoare poli-
tică din Sighet, care a devenit depozit de mărfuri pentru
ICRA. Amnistiaţii au fost lăsaţi să zburde în libertate timp
de vreo lună, un fel de „concediu”, timp în care infrac-
ţionalitatea măruntă a crescut exponenţial, după care au
început să fie strânşi de către Miliţie, bob cu bob, în
calitate de paraziţi sociali şi „repartizaţi în muncă” la
Canal.
Studenţii de la Filosofie care s-au auto-exclus din
UTC au fost trataţi la fel, ba chiar mai rău, decât foştii
puşcăriaşi amnistiaţi. În primăvara anului 1978, studenţii
care, cu toate presiunile exercitate asupra lor, nu şi-au luat
înapoi carnetul de membru UTC, au fost exmatriculaţi din
Facultate, după care, cam după două săptămâni, au fost
căutaţi spre a fi arestaţi ca „paraziţi sociali”, întrucât nu
urmau o formă de şcolarizare şi nici nu aveau loc de
muncă. Nici nu li se mai oferea loc de muncă la Canal, ci
erau arestaţi, judecaţi cu uşile închise în procedură de
urgenţă, fiind cadorisiţi pentru început cu câte şase luni de
închisoare cu executare în penitenciar, deoarece „centrele
de reeducare” prevăzute de lege nu erau încă amenajate şi
nici nu au mai fost înfiinţate niciodată. Într-un fel, stu-
denţii auto-excluşi din UTC au ocupat în puşcărie unele
locuri rămase libere prin amnistierea adevăraţilor infractori.
În primul rând, a fost găsit şi rearestat Cezărică.
Apoi, din câte îmi amintesc, a fost arestat Dorin Necşuliu,
auto-exclus din UTC şi exmatriculat din Facultate. Necşuliu
avea deja un loc de muncă, era paznic de noapte pe la ceva
întreprindere, dar a fost dat afară din serviciu, desigur la
intervenţia Securităţii, pentru a putea fi arestat. Motivul

97
invocat a fost că postul era prevăzut ca fiind dotat cu armă
de foc, i s-a cerut încă o dată cazierul, iar lui Necşuliu nu i
s-a mai eliberat cazier judiciar, practic fără nici o explicaţie.
Teişanu avea şi el loc de muncă, tot ca paznic de noapte, şi
el a fost dat afară în acelaşi fel ca şi Necşuliu, dar nu a mai
putut fi găsit de Securitate pentru a fi arestat, de parcă ar
fi intrat în pământ. Meluş Negrescu, un viitor important
compozitor, şi el auto-exclus din UTC, şi-a găsit repede loc
de muncă pe un şantier, ca salahor şi momentan a fost
lăsat în pace dar, din câte ştiu eu, a fost şi el arestat ceva
mai târziu. Starea de spirit începea să semene tot mai mult
cu „revoluţia culturală” din China anilor ’60, când cei mai
mari intelectuali şi artişti ai ţării au fost trimişi să lucreze
în agricultură. Andrei Kelemen a fost internat, pe bune,
într-un spital de psihiatrie. În fine, Horj Viorel a reuşit să
se angajeze repede, dar nu oriunde. Pe atunci, în mod
legal nu putea fi nimeni angajat în Bucureşti, dacă nu avea
domiciliul stabil în Bucureşti, adică dacă nu avea buletin
de Bucureşti. Se făceau inclusiv căsătorii formale, pentru a
obţine buletin de Bucureşti. Exista totuşi o firmă care te angaja
fără să te întrebe de buletin, aceasta era Întreprinderea de
Salubritate Bucureşti. De unde se vede încă o dată că viaţa
bate imaginaţia, un fost student la Filosofie în anul IV s-a
angajat la Salubritate, nu putem spune pe post de „gunoier”
pentru că pe legitimaţia lui scria „însoţitor transport”, asta
cu doi ani mai-nainte ca Marin Preda să fi publicat celebra
lui carte Cel mai iubit dintre pământeni.

98
 Urmărirea şi urmările ei

Unii ar putea spune că eu nu am avut nimic de

suferit în urma faptului că am fost urmărit de către
Securitate, dar lucrurile nu stau chiar aşa. La absolvirea
Facultăţii am ajuns la Buzău prin Repartiţie guverna-
mentală, de unde am schimbat Repartiţia la Inspectoratul
Şcolar Judeţean Maramureş. În cadrul Dosarului de
Urmărire Informativă (DUI), se pare că eu m-am bucurat
de o atenţie mai specială. Am intrat la Facultate în anul
1973, dar am venit la cursuri în 1974, între timp făcusem
armata. În grupa în care am ajuns în 1974, eram studentul
care a luat cea mai mare medie la admiterea în Facultate.
Aşa se face că, încă de la începutul anului întâi, am fost
desemnat şef de grupă. Apoi, pe baza originii sociale
„sănătoase” (fiu de ţăran), combinată cu statutul meu de
şef de grupă, la sfârşitul anului am fost solicitat să mă
înscriu în PCR, să devin adică membru de partid. Am
încercat să zic ceva în genul unui refuz, dar mi s-a spus
clar că nu se poate refuza o aşa cinste, că până la urmă,
până în anul IV, toţi studenţii vor trebui să fie membri de
partid, pentru că noi suntem o „facultate cu profil ideo-
logic”. În fine, am acceptat. În anul II deja, deşi eram membru
de partid, nu mai eram un student model. Am început să
lipsesc de la cursurile care nu mi se păreau interesante şi
să nu mai pun absenţele colegilor în Jurnalul de grupă. Mi

99
s-a luat Jurnalul şi am fost schimbat din funcţia de şef de
grupă dar, după prestaţia de la seminariile la care veneam,
mi-am păstrat renumele de student bine pregătit, lucru
consemnat şi la Dosarul de Securitate.
Profesorii au aflat că am probleme cu Securitatea,
deoarece pentru a urmări un membru de partid, Securitatea
trebuia să ceară şi să obţină aprobarea partidului, adică al
Biroului Organizaţiei de bază – PCR pe Facultate. Faptul
este consemnat negru pe alb în Dosar: „Studentul Iuga
Nicolae va fi luat în lucru prin DUI – după obţinerea
aprobării organelor de partid – iar ceilalţi studenţi vor fi în
atenţia noastră ca legături” (fila 40). Când au început auto-
excluderile din UTC, situaţia mea a devenit din nou una
specială. Eu eram în acelaşi Cerc format în jurul lui Cezărică
cu cei care se auto-excludeau. Mai mult, exista consemnată
informaţia că „Iuga l-a cunoscut primul pe Cezărică şi prin
el l-au cunoscut şi ceilalţi”. Ei bine, se punea în mod real
problema: ce va face Iuga? Se va auto-exclude şi el sau nu?
Dacă da, atunci lucrurile se complică, pentru că el trebuie
să se auto-excludă nu doar din UTC, ci şi din PCR, ceea ce
este un fapt cu o gravitate mult mai mare. Cum trebuie
procedat? Dacă se află la „Europa Liberă”? Am simţit
cumva că mie mi se acordă o atenţie sporită. Şi nu m-am
înşelat. Când mi-am văzut Dosarul, am aflat de acolo că,
spre deosebire de ceilalţi, despre mine Securitatea a cerut
în secret caracterizări ale persoanei mele, atât de la colegi
cât şi de la cadre didactice. Încercau probabil să-mi prevadă
comportamentul şi să-mi caute eventualele puncte slabe,
vulnerabile, în baza cărora să fiu ori manipulat ori exma-
triculat. Astăzi, având posibilitatea ca, după atâta vreme,

100
să pot privi lucrurile cu detaşare, pot spune că acele
caracterizări au fost cu totul obiective şi oneste.
Astfel, sursa „Mircea” relatează că la căminul Panduri
(este vorba deci de un coleg de cămin, nu am idee cine o fi
fost), „studentul Iuga Nicolae este preocupat de studiul
filosofiei idealiste a lui Hegel şi Schopenhauer” (fila 21).
Avem aici, cred, una dintre cele mai frumoase delaţiuni
din întreaga istorie a genului, de fapt un adevărat omagiu.
Să te pârască cineva că citeşti, ca student la Filosofie,
Hegel şi Schopenhauer, iar faptul acesta să fie văzut ca un
delict! Apoi altă sursă, „Bădin” (care de asemenea locuia
în acelaşi cămin, să fi fost oare Virgil B.?), scrie că: „Iuga
Nicolae este un student capabil, cu o foarte bună pregătire
de specialitate, bun cunoscător al problemelor filosofice.
Poartă numeroase discuţii pe teme de literatură, artă, filosofie,
ocazii cu care îşi scoate în evidenţă pregătirea sa”. Sau
încă sursa „Theodor”, despre acelaşi Iuga Nicolae: „... este
echilibrat, suficient de instruit [...], mai puţin influenţabil
în ceea ce priveşte comportamentul [...]. Citeşte Biblia şi
recurge la exemple, argumente biblice în discuţiile cu
colegii. La una din aceste discuţii, din iulie 1976, Tabăra 2
Mai – Mangalia, am participat la o discuţie în care argu-
mentul citat a revenit frecvent [...]. Am observat cu ocazia
mai multor discuţii anterioare că multe din problemele de
ordin filosofic sunt interpretate din punctul de vedere biblic”
(fila 22). Da, într-adevăr, la început Hegel şi Schopenhauer,
acuma şi Biblia – iată lecturile care păreau atunci neobişnuite,
şocante chiar, iată cărţile care păreau atunci a avea o influ-
enţă nefastă asupra unui student de la Filosofie, iată fapte
suficient de grave, încât trebuiau denunţate de către alţi

101
studenţi la aceeaşi Facultate şi consemnate într-un Dosar
de Securitate!
Cu toate acestea, şi eu am fost la un moment dat
aproape, foarte aproape de punctul de a fi exmatriculat şi
arestat. După scandalul legat de iniţiativa lui Paul Goma şi
după expulzarea lui din ţară, la începutul anului universitar
următor, organizaţia de partid de la Universitate a luat
unele măsuri. Una dintre cele mai stupide şi represive
măsuri era aceea prin care cadrele didactice erau repar-
tizate cu schimbul, conform unui grafic riguros întocmit,
să facă „de serviciu la cămin”. Adică în fiecare seară, după
ce studenţii începeau să vină de la cursuri şi de la masa de
seară, câte un cadru didactic trebuia să stea în fiecare
cămin până pe la „ora stingerii” care, dacă nu mă înşel, era
prevăzută pentru ora 23, să treacă prin camere, să discute
cu noi, să ne întrebe ce probleme avem, bla, bla, cam aşa
cum în cazărmi există permanent un ofiţer de serviciu.
Ideea era ca studenţii să nu-şi permită prea multe la
cămin, să nu discute orice, să se ştie spionaţi în perma-
nenţă de către cadrele didactice. Bună idee, într-un fel. În
acest context, într-o seară a intrat în camera noastră, în
camera 6 de la căminul „Panduri”, un astfel de cadru
didactic de serviciu, un asistent de la Sociologie, Ion
Ungureanu îl chema (a murit tânăr, Dumnezeu să-l ierte!),
un tip simpatic, inteligent, comunicativ, cu contribuţii
originale în domeniul Sociologiei, singurul lui neajuns
fiind că atunci, în acea seară, a nimerit prost. Noi, cei din
camera 6, care eram deja în anul IV, tocmai goliserăm o
sticlă de vodcă şi eram cu chef, inclusiv cu chef de arţag.
„Yankeul” (porecla fostului meu coleg de grupă Radu

102
Voicu) şi cu mine l-am luat tare, l-am întrebat că ce sau pe
cine caută, pe urmă ceva în genul: „ce vrei bă, ai venit să
ne spionezi?” şi l-am poftit afară. Normal, omul s-a simţit
foarte prost şi a doua zi ne-a reclamat la Decanat.
Incidentul a fost amplificat şi gravitatea lui a fost
umflată artificial în şedinţa de Consiliu profesoral care a
urmat. Deşi ideea spionării studenţilor de către profesori
era una odioasă, nu ştiu cui o fi aparţinut, poate nu pro-
fesorilor, poate Securităţii, deşi noi studenţii eram trataţi
ca şi cum nu am avea şi noi dreptul la intimitate şi
demnitate, şi deşi am fost mai mulţi autori-studenţi ai aşa-
zisei insultări a cadrului didactic, totuşi eu am fost găsit
singurul vinovat şi responsabil. Regretabila întâmplare a
fost numită „un act grav de huliganism” (citez din memorie
din profesorul B., pe atunci secretar PCR pe Facultate) şi
s-au cerut sancţiuni aspre. Am fost sancţionat pe linie
administrativă cu ridicarea dreptului de a locui în cămin şi
pe linie de decanat cu „mustrare scrisă cu avertisment”,
cea mai gravă sancţiune înainte de exmatricularea din
Facultate. Am scăpat, totuşi, ieftin. Nu am fost exma-
triculat din Facultate, deşi a existat şi o astfel de propunere
în Consiliul profesoral. Se ştia că după exmatriculare,
urmează vânarea individului ca „parazit social” şi puşcăria.
O Notă redactată olograf de către sursa „Dumitru”,
după toate probabilităţile cadru didactic, informează organele
de Securitate despre cele discutate în Consiliul profesoral:
„... S-a vorbit în acelaşi sens şi despre Iuga Nicolae, care
este şi membru de partid, activitatea şi comportamentul
lui în cămin creând grave probleme, pentru care a fost
sancţionat cu excluderea din cămin şi disciplinar pe linie

103
de decanat, urmând ca măsuri similare să fie luate şi pe
linie de partid” (fila 42). La finalul Notei, ofiţerul de Secu-
ritate căpitan Aldea consemnează cu mâna lui şi măsurile
propuse. Între altele, „Informatorul [adică cadrul didactic
„Dumitru”] a primit sarcina [adică profesorul universitar
primeşte sarcini de la un ofiţer de Securitate!] de a-l contacta
în continuare pe studentul în cauză [adică pe Iuga], în
scopul de a putea stabili care sunt cauzele care au generat
atitudinea sa”.
Pe mine, excluderea din cămin nu m-a afectat deloc.
Oricum eu stăteam deja în gazdă şi stăteam chiar foarte bine,
undeva între Facultatea de Medicină şi Palatul Cotroceni,
pe str. Carol Davila nr. 67, un cartier select şi frumos care,
spre deosebire de zonele infecte ale Bucureştiului, primă-
vara mirosea puternic a liliac şi caprifoi, aveam o cămăruţă
la mansarda unei case boiereşti, cu intrare separată, pe o
scară de serviciu. Gazda, un fost profesor de Politehnică
din perioada interbelică, un anume domn Rusu, din câte
am înţeles el însuşi fost deţinut politic, un bătrân rigid,
format la şcoli germane, aspru, distant, mă primea o dată
pe lună pentru trei minute, atunci când îi duceam chiria,
în rest nu îl interesa ce fac eu în camera mea. Aveam în
acelaşi timp şi un pat într-o cameră de la căminul „Panduri”,
aveam drept la cămin după regulile de atunci (eram
bursier), aveam legitimaţia de cămin şi mai mergeam
uneori serile pe acolo, la o vodcă şi la discuţii cu colegii.
Dar numai foarte târziu, adică abia atunci când mi-am
văzut Dosarul, am putut constata că în acea şedinţă, în
care am fost exclus din cămin, s-a pus problema să fiu
exclus şi din partid. Or, excluderea din partid atrăgea

104
automat după sine şi exmatricularea din Facultate, statutul
de „parazit social” şi puşcăria. Şi asta în ultimul an de
Facultate şi în ultimul semestru. Dar – cine a propus exclu-
derea din partid? Securistul Universităţii, maior Marian
Ureche? Probabil. Şi care dintre profesori au vorbit în
apărarea mea? Cine sunt cei care s-au opus? Cine m-a
salvat de fapt? – sunt lucruri pe care nu le-am aflat şi cred
nu le voi afla niciodată. Fapt este că propunerea de exma-
triculare a căzut la vot.
În tot cazul, undeva pe la jumătatea lunii iunie 1978
am susţinut examenul de Licenţă. La vreo două zile după
asta, gazda mea domnul Rusu m-a chemat pe neaşteptate
până la dânsul. Eram contrariat, oare de ce, chiria o aveam
plătită oricum până la sfârşitul lunii. M-a primit în picioare,
ca de obicei, apoi, spre uimirea mea m-a poftit să iau loc şi
m-a întrebat dacă nu doresc o cafea. Am zis că da, intrigat.
M-a lăsat să iau o gură din cafeaua fierbinte, apoi mi-a
spus pe scurt că vrea să mă anunţe, înainte cu două
săptămâni că, începând cu 1 iulie, el nu mai închiriază
camera. Nu a zis că nu mi-o închiriază mie, a zis că nu o
mai închiriază aşa, în general. Mi-a mai zis că nu are rost
să insist, deoarece dânsul a luat deja o hotărâre în acest
sens. (Asta nu l-a împiedicat ca, trei luni mai târziu, să i-o
închirieze lui Viorel Horj). I-am mulţumit şi i-am promis
că pe 30 iunie îl voi căuta să-i predau cheia. M-a condus
până la ieşire, de asemenea contrar obiceiului, mi-a strâns
mâna şi mi-a zis cu voce scăzută, pe un ton enigmatic: „Ai
face mai bine să te duci profesor acolo, la dumneata, în
Maramureş!”. Atunci acest sfat nu mi-a părut deloc deplasat.
Dar în ziua următoare am trecut şi pe la căminul „6

105
Martie”, să-mi iau rămas bun de la colegii din anii mai
mici care stăteau acolo. Şi ce să vezi? La intrare mă abor-
dează administratoarea de la cantină (sau ce o fi fost ea pe
acolo, aveam să aflu mai târziu, din Dosar, că a fost infor-
matoare sub numele de cod „Silica”), o femeie ţigănoasă şi
trupeşă, obişnuită să vorbească de sus, care îmi zice:
„Felicitări, uite, ai terminat Facultatea, tu eşti băiat bun, să
nu te iei după ăilalţi, ai face bine să te duci profesor acolo
la tine în Maramureş”! Iată, mi-a fost spus acelaşi lucru, la
un interval foarte scurt, de către două persoane care nu
aveau cum să comunice între ele. Clar, cineva i-a contactat
pe aceşti oameni ca, prin intermediul lor, să-mi transmită
mie un anumit mesaj. În spatele tuturor lucrurilor şi
persoanelor se putea încă o dată ghici, plutind ubicuu,
duhul nevăzut al Securităţii.

106
 Intrarea în „câmpul muncii”

Aşa i se spunea pe atunci cu un poncif al epocii:

„câmpul muncii”, la ceea ce azi s-ar putea numi un „loc de
muncă” sau, mai simplu, un „job”. Un câmp al muncii despre
care un prieten din Cluj, Ioan Viorel Bădică, absolvent de
Filosofie şi vagabond şi el, la fel ca Mititelu Cezar, zicea că
este un „câmp minat”, în care nu e bine să intri.
Am terminat Facultatea la douăzeci şi cinci de ani şi
nu aveam nici o perspectivă profesională clară în minte.
Dacă ar fi fost după mine, în visele mele cel mai frumoase,
eu mă vedeam lucrând în redacţia vreunei reviste de cultură
sau în Învăţământul superior ca asistent universitar, ambele
variante evident imposibile. În plus, eram şi „obiectiv” de
urmărit într-un Dosar de Urmărire Informativă la Securitate,
fapt de care eu nu aveam habar. În Învăţământul superior
atunci nu se punea problema să intru din mai multe motive.
În primul rând, Facultatea de Filosofie a Universităţii din
Bucureşti cu toate Secţiile sale (o grupă de Filosofie, două
de Sociologie, două de Psihologie şi încă o grupă de
Pedagogie) era în curs de desfiinţare. Numărul de locuri la
admitere era redus de şase ori, de la şase grupe la o singură
grupă, Facultatea însăşi fusese transformată într-o Secţie a
facultăţii de Istorie, iar noua Facultate de Istorie avea
titulatura tragi-comică de Facultate de Istorie – Filosofie,

107
cu două Secţii: Istorie – Filosofie şi Filosofie – Istorie.
Absolvenţii de Filosofie primeau diplome de licenţă în
Istorie – Filosofie, cu specializarea Filosofie – Istorie. Prin
urmare, se opera o reducere dramatică a normelor didactice,
bătrânilor li se impunea pensionarea, iar tinerilor să plece
în învăţământul liceal. Îmi amintesc că la o şedinţă PCR pe
Facultatea (încă) de Filosofie, prin toamna anului 1977,
când a început să se pună oficial problema reducerilor de
activitate, un asistent mai tomnatic de la Psihologie, Dumitru
Cristea, care trebuia să plece de la catedră, a făcut un scandal
monstru şi a ameninţat pe mai multe cadre didactice cu tot
felul de reclamaţii. Probabil că tot atunci omul a fost
racolat de către Securitate, pentru că după aceea a fost
transferat la Catedra de Ştiinţe Sociale de la Politehnică,
iar după 1990 a apărut în spaţiul public direct din civilie
cu grad de general şi funcţie de prim-adjunct al directorului
SRI Virgil Măgureanu. Având în vedere toate cele de mai
sus, atunci, până la „revoluţie”, nu a mai intrat nimeni
asistent la Filosofie, nici măcar şefii de promoţie, în cazul
promoţiei noastre Adrian Miroiu.
În al doilea rând, dat fiind faptul că la admitere am
luat o medie foarte bună, în anii întâi şi doi am fost numit
şef de grupă la Pedagogie, am fost primit în PCR şi mi se
dădeau note maxime la examene ca un ceva de la sine
înţeles, având deci toate datele ca să termin specializarea
ca şef de promoţie, dar întâlnirea cu Cezar Mititelu m-a
marcat suficient, încât să nu mai fiu un student model din
punctul de vedere al disciplinei curente. Mai întâi, mi s-a
luat jurnalul de grupă şi am fost schimbat din funcţia de
şef de grupă, pentru că nu treceam absenţele colegilor. Apoi,

108
am început să lipsesc de la unele cursuri insignifiante, să
fiu activ la seminarii, dar argumentându-mi anumite idei
personale la modul vehement, ceea ce nu se putea să nu
atragă atenţia la modul negativ asupra mea. Am fost
sancţionat cu mustrare scrisă pentru absenţe şi cu excludere
din cămin, pentru că am refuzat să fac „de serviciu” la
cantină, adică să fac, atunci când îmi venea rândul, curăţenie
în sala de mese şi să curăţ cartofi la bucătărie, exact ca în
cazarmă. Aşa că la absolvire şi la „repartiţia guvernamentală”
nu am mai fost pe primele locuri pe ţară, ci pe undeva în
jurul locului zece. Deci, şi dintr-un alt punct de vedere nu
se punea problema să intru în Învăţământul superior,
chiar în ipoteza că Facultatea de Filosofie nu ar fi trecut
printr-un proces de reducere de activitate.
Aveam în schimb nişte promisiuni de intrat în presa
culturală. Eram în relaţii apropiate cu un fost profesor de
Logică de la Facultate, Radu Stoichiţă (1920-1981). Omul
avea un trecut cu greutate, în timpul războiului a fost
student al lui Lucian Blaga la Sibiu, politician de stânga
înainte de 1948, a fost şi un apropiat al lui Petru Groza,
care l-a trimis în diplomaţie, secretar de Ambasadă în SUA
şi mai apoi ambasador în RFG. Pe la sfârşitul anilor ’50, în
Germania la Bonn a fost victima unei tentative de asasinat
rămasă neelucidată, ceea ce îl făcea să arate mai în vârstă
decât era în realitate. Vorbea germana din copilărie şi în
materie de Filosofie a fost unul dintre traducătorii lui
Hegel în limba română, alături de D. D. Roşca, Virgil
Bogdan şi Constantin Floru. Nu mă lasă să îi spun „Domn
Profesor”, ci „Nea Radule”. Explicaţia era simplă. Eram
acceptat în cercul lui şi invitat la cârciumă, iar acolo nu mă

109
lăsa să îi spun „Domn Profesor”, ca să zică ospătarii ca a
venit profesorul cu studentul la băut. Nea Radu era din
Ardeal, de lângă Făgăraş şi nu avea copii, aşa că avea din
când în când câte un student preferat, cu condiţia să fie
din Ardeal, pe care îl cultiva într-un mod mai aparte şi îl
invita la cârciumă şi chiar la el acasă. Unul dintre acei
studenţi am fost şi eu.
Când mă apropiam de absolvirea Facultăţii, în
primăvara anului 1978, Profesorul Radu Stoichiţă mi-a zis
să stau liniştit că îmi rezolvă el situaţia serviciului meu, în
sensul ca să intru în redacţia revistei „România pitorească”.
M-a asigurat că va vorbi cu Doicaru şi treaba este ca şi
rezolvată. Existau pe atunci, în anii ’70, în subordinea
Ministerului Turismului două reviste scrise şi tipărite în
România dar mai mult pentru uz extern, pentru românii
din diasporă şi pentru serviciile secrete străine, reviste
care conţineau şi articole care nu puteau fi publicate în
ţară. Era vorba de oficinele Securităţii numite „România
pitorească” şi „Tribuna României”. Ministru al Turismului
era un anume Nicolae Doicaru, un fost general de Securitate
de tristă amintire din perioada stalinistă. A fost aparent
trecut în rezervă de la Securitate şi numit la ministru al
Turismului, cu sarcina de a transforma acest minister într-o
uriaşă anexă a serviciului de spionaj al României. Din câte
am putut deduce dintr-o convorbire telefonică la care am
asistat, Nea Radu era, nu ştiu de unde, prieten la cataramă
cu ministrul Doicaru. Pe atunci eu nu ştiam nimic despre
trecutul sinistru al fostului general de Securitate Doicaru,
după cum foarte probabil nici Nea Radu, la fel ca şi mine,
nu ştia că eu am un dosar de urmărire la Securitate şi, prin

110
urmare, nu aş putea fi angajat tocmai la o firmă controlată
de către Securitate. Până la urmă, nu a ieşit nimic de aici
deoarece, după fuga generalului Pacepa în SUA, prin luna
august a anului 1978 ministrul Doicaru a fost destituit din
funcţie, arestat şi anchetat ca spion american. Aşa că mi-am
luat adio şi de la „România pitorească”.

111
 Profesor la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet

La terminarea Facultăţii în anul 1978 am prins repar-

tiţie guvernamentală pe un post de profesor în municipiul
Râmnicu-Sărat, judeţul Buzău. Nu m-a interesat, îmi era
indiferent unde eram repartizat, pentru că nu voiam să mă
prezint la post, ci voiam să fac tot posibilul să rămân în
Bucureşti. A picat varianta de a intra la revista „România
pitorească”, dar mai rămâneau şi altele. Singurul lucru
important atunci era să obţin o hârtie care se numea
„negaţie” de la postul unde eram repartizat.
Situaţia absolvenţilor de facultate din România de
atunci era următoarea: absolventul primea de la stat o
repartiţie la un loc de muncă pe care era obligat să rămână
timp de trei ani, după care era liber să plece unde voia.
După trei ani erau puţini cei care mai voiau să plece, pentru
că între timp oamenii se căsătoreau şi se interesau de afir-
marea în profesiune. În aceşti primi trei ani de activitate în
muncă absolventul se numea „stagiar”, iar şefii nu puteau
să îl dea afară, chiar dacă stagiarul nu făcea nimic. Iar
stagiarul era constrâns să stea cei trei ani acolo unde a fost
repartizat, în caz contrar era obligat să plătească facul-
tatea, o taxă cu statut de amendă civilă în cuantum de zece
mii de lei, ceea ce însemna aproximativ salariul pe o
jumătate de an. În schimb, mai exista soluţia numită
„negaţie”, adică angajatorul (în cazul nostru Inspectoratul

112
Şcolar Judeţean) să îi dea stagiarului o adresă scrisă, prin
care să îi comunice acestuia că nu are nevoie de el, şi
atunci stagiarul putea să plece altundeva cu adresa
respectivă la mână, fără să mai plătească şcolarizarea.
Pe aşa ceva m-am bazat şi eu. M-am prezentat la
Inspectoratul Şcolar Judeţean Buzău cu o cerere de negaţie,
spunându-le hotărât că nu am de gând să rămân acolo. Au
spus că îmi dau negaţie, cu condiţia să le duc ofertă scrisă
de serviciu de altundeva. Atunci exista o posibilitate de a
scăpa de stagiu în acest fel, au mai reuşit şi alţi colegi de-ai
mei. Au comunicat în scris la postul pe care au primit
repartiţie că se vor prezenta dincolo, unde au primit oferta
de serviciu, iar acolo de unde au primit oferta de serviciu
au comunicat că s-au răzgândit şi că se vor prezenta la
postul unde au fost repartizaţi iniţial, dar în realitate nu
s-au prezentat nici într-un loc şi nici în celălalt, scăpând în
acest fel şi de repartiţie şi de amendă. Aşa se face că eu am
venit la ISJ Maramureş, unde mai mulţi inspectori şcolari
mă cunoşteau, întrucât în timpul liceului fusesem olimpic
de nivel naţional şi, deci, mi s-a dat ofertă scrisă pe postul
de Ştiinţe Sociale de la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet,
post care se elibera prin plecarea titularului Ion Bălin ca
asistent universitar la Bucureşti.
Înarmat cu oferta de serviciu scrisă de la Maramureş,
m-am prezentat din nou la Buzău. Numai că cei de la ISJ
Buzău m-au tras cumva pe sfoară, în sensul că în loc să-mi
dea negaţia la mână, mi-au luat hârtia cu oferta de serviciu
de la Maramureş, pe care în faţa mea au capsat-o împreună
cu negaţia lor şi au expediat ambele hârtii la Ministerul
Învăţământului. În baza acestor hârtii, la nivelul Comisiei

113
de resort din Minister s-a decis o schimbare de repartiţie a
mea ca stagiar, de la Buzău la Maramureş. Ministerul a comu-
nicat acest lucru la Buzău, cu adresa nr. 57924 / 1978, iar
ISJ Buzău a comunicat faptul cu adresa nr. 4418/7 nov.
1978 la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, precum şi mie
personal. Eu m-am prezentat la postul de profesor de
Ştiinţe Sociale de la „Dragoş Vodă” după începerea anului
şcolar, undeva pe la sfârşitul lunii septembrie 1978, în baza
informării verbale pe care am primit-o de la un funcţionar
din Minister, iar Dispoziţia scrisă pe hârtie a sosit, în vir-
tutea binecunoscutei inerţii birocratice, abia pe la jumătatea
lunii noiembrie a aceluiaşi an. Aşa că intrarea mea ca
profesor la Liceul „Dragoş Vodă” s-a făcut cu întârziere de
o lună şi, în lipsa unui act doveditor, într-o atmosferă
destul de confuză şi care a generat suspiciuni.
Am intrat pur şi simplu în clădirea Liceului, l-am
căutat pe director şi i-am spus că eu sunt noul profesor de
Filosofie. Directorul Ştefan Motogna, un bărbat chel şi cu
vorbire arhaică maramureşeană, care atunci mă vedea
pentru prima oară, s-a uitat lung la mine şi, normal, mi-a
cerut „hârtia”. I-am spus că nu am nici un fel de hârtie
dar, dacă nu mă crede, îl rog să dea un telefon la Inspecto-
ratul Şcolar de la Baia Mare, la cabinetul tovarăşului inspector
general Andrei Bălan. Eram împreună cu Jean Bălin, pro-
fesor de Filosofie la acelaşi Liceu, mai în vârstă decât mine
cu şase ani, care tocmai a fost luat prin concurs un post de
asistent universitar la Bucureşti, dar nici el nu avea încă la
mână dovada scrisă, aşa că directorul i-a cerut şi lui „hârtia”.
Jean, cu chef ca de obicei, i-a zis: „Bade (aşa i se adresa el
directorului Motogna, cu „bade!”) eu plec şi în locul meu

114
vine el. Dar vezi că ăsta e mai rău decât mine, vezi că ăsta
te va cheli de tot!”. Directorul s-a enervat şi i-a zis lui Jean:
„Tu nu pleci nicări până nu îţi văd hârtia, iar el (adică eu),
nici el nu vine aici, până nu îi văd şi lui hârtia”. În conse-
cinţă, ne-am luat cu Jean şi am plecat la cârciumă. După
vreo două ore, directorul a trimis pe cineva la cârciumă (la
barul numit „Tabac”), să mă cheme la Liceu, să iau cata-
logul şi să intru la clasă. Am aflat că între timp a vorbit la
telefon cu Inspectoratul Şcolar.
Dar confuziile continuă, întreţinute de o serie de
reclamaţii. Îndrumător al Organizaţiei UTC a elevilor din
Liceu, cu statut de director adjunct, era atunci un profesor
de Istorie, Smărăndoiu Mihai, mai în vârstă decât mine cu
vreo treizeci de ani. Se afla în relaţii proaste cu directorul
Motogna, pentru că pretindea că el ca profesor de istorie
are pregătirea politică corespunzătoare şi că funcţia de
îndrumător UTC este una politică şi că deci el, Smărăndoiu,
este mai important în Liceu decât directorul propriu-zis,
care este o funcţie administrativă. După ce am venit eu ca
profesor la Liceu, Motogna a iniţiat la Comitetul Municipal
PCR demersuri pentru schimbarea lui Smărăndoiu din
funcţie. Pretextul era plauzibil. Uite, zicea el, avem un cadru
didactic nou de Ştiinţe Sociale, deci cu o pregătire politică
corespunzătoare, dar care spre deosebire de tovarăşul
Smărăndoiu este mai tânăr, deci mai apropiat ca vârstă de
elevii UTC-işti.
S-a făcut schimbarea, am fost numit eu în funcţie,
iar Smărăndoiu a luat foc. A început să facă săpături, să
afle şi să inventeze cât mai multe despre mine, după care
reclamaţiile împotriva mea au curs gârlă la Partid şi la

115
Securitate. Între altele, nevasta lui Smărăndoiu, care era
profesoară de Română, ştia despre mine că în timpul liceului
eu am fost olimpic de nivel naţional la limba română şi că
probabil eu voi fi făcut Facultatea de Filologie, iar aici am
declarat în fals că am terminat Filosofie, ca să pot ocupa
postul de profesor de Filosofie, care tocmai se vacantase.
Directorul m-a luat deoparte şi m-a întrebat cu toată gra-
vitatea dacă este adevărat că eu am absolvit Filosofia, dacă
nu cumva am făcut Filologie, apoi mi-a cerut să-i prezint
Diploma. Numai că, atunci ca şi acum, diploma de licenţă
nu se elibera imediat după absolvirea Facultăţii, ci mai
dura câteva luni. I-am spus directorului că nu am cum să
scot diploma imediat şi că nu are decât să se intereseze la
Facultate. Directorul Motogna s-a gândit puţin şi a avansat
altă soluţie. Eu să dau o Declaraţie scrisă de mână pe proprie
răspundere, cum că am terminat Filosofie, nu Filologie, ca
să fie el acoperit, ceea ce am şi făcut imediat. Apoi, peste vreo
trei luni am prezentat şi Diploma de Licenţă în Filosofie.
Totuşi, lucrurile nu s-au oprit aici, Smărăndoiu m-a
reclamat din nou pentru un lucru şi mai periculos, anume
că eu la ore nu predau documentele de partid şi cuvân-
tările tovarăşului Ceauşescu, aşa cum era de altfel prevăzut
în programă şi cum făcea şi el, că nu am amenajat un
„Cabinet de Ştiinţe Sociale”, adică o sală de clasă în care să
pun pe pereţi citate din Ceauşescu scrise cu litere mari etc.
În timpul acestei campanii de denunţare, cred că mi-au
sosit de la Bucureşti la Sighet anumite referinţe proaste
din Dosarul de urmărire de la Securitate (DUI, nr. I 23427,
cota CNSAS), deoarece am simţit brusc o anumită ostilitate
faţă de persoana mea din partea unora care erau îndreptăţiţi

116
să primească astfel de informaţii de la Securitate, directorul
şi secretarul de partid. Trebuia să fiu eliberat din funcţia
de îndrumător UTC, dar la comunişti nu se putea oricum,
ci trebuiau găsite motive.
Aşa că prin luna mai a fost convocată o Adunare
generală a Organizaţiei de bază PCR, în care urma să fiu
beştelit în fel şi chip şi să fiu scos necorespunzător pentru
funcţia de îndrumător UTC, dar a ieşit un veritabil
balamuc. Eu ştiam o prevedere din Statutul PCR, anume
ca la şedinţe membrii să aibă carnetul de partid asupra lor,
prevedere uitată şi care nu era respectată, pentru că
oamenii îşi ţineau carnetele acasă în sertare, de frică să nu
le piardă. Pierderea carnetului de partid era sancţionată
drastic. La începutul şedinţei, eu am scos din buzunar
Statutul PCR din care am citit articolul în cauză şi carnetul
pe care l-am ridicat la vedere şi le-am cerut şi celorlalţi
membri de partid să facă la fel sau, dacă nu au carnetele
asupra lor, atunci nu poate fi vorba de o şedinţă de partid
valabilă, ci cel mult de o bârfă organizată. A urmat un
vacarm de nedescris. În afară de mine, unul singur mai
avea carnetul de partid la el. Vreo doi au profitat de
împrejurare, au spus că nu au carnetul la ei şi au părăsit
şedinţa. Dar cei mai mulţi au rămas din curiozitate, să
vadă ce va urma. A meritat. Eu nu îi lăsam să vorbească,
mă plimbam printre ei, ziceam că e vorba de bârfă orga-
nizată şi dădeam imediat replici acide la fiecare. Mai
multe cadre didactice mai în vârstă m-au apostrofat, că să
îmi fie ruşine că eu, un mucos, le dau lor lecţii despre cum
trebuie să se desfăşoare o şedinţă de partid. Delegatul
trimis de Comitetul Municipal PCR, un anume tovarăş

117
Adrian Slujeru, activist şef la Sindicate, era evident depăşit
de situaţie. L-a luat gura pe dinainte şi a spus că avea mandat
de la Partid să propună sancţionarea mea cu mutare disci-
plinară în mediul rural, undeva „mai aproape de casă” (era
vorba de un post de profesor de Istorie la Săcel). Dar nu s-a
adoptat nici o decizie, pentru că eu ameninţam în permanenţă
că voi reclama până sus caracterul nestatutar al şedinţei.
După vreo două zile, am fost chemat la Comitetul
Municipal PCR, la Secretarul cu Învăţământul şi Propaganda,
tovarăşul Calogherato, un tip de treabă în felul lui, cu care
peste ani am devenit prieten. Atunci însă mi-a vorbit pe
un ton deosebit de aspru. M-a întrebat de ce am făcut circ
la şedinţă. I-am răspuns timid că am fost acuzat de anu-
mite lucruri şi că am socotit de cuviinţă să mă apăr. Mi-a
spus răstit că nu se pune problema aşa, că dacă Partidul
îmi cere să îmi dau viaţa, eu nu trebuie să mă apăr, ci să
îmi dau viaţa pentru Partid. Mi-a mai spus că, dacă nu recu-
nosc şedinţa respectivă ca fiind valabilă, atunci urmează să
fiu dat afară din Învăţământ. În faţa lui, am recunoscut
verbal şedinţa ca fiind valabilă. Mi-a făcut la şefi un raport
favorabil (după cum aveam să aflu mai târziu) şi am scăpat
cu o simplă mustrare pe linie de Partid.
Aşa a decurs primul an din cariera mea didactică,
ce avea să se întindă pe o durată de peste patru decenii.
Dar mai multe despre acele vremuri şi despre acei oameni
din Sighetul de atunci, mulţi dintre ei în viaţă sau cu
urmaşi în viaţă, voi scrie în volumul al doilea al acestor
Memorii, pe care le voi lăsa să fie publicate postum. Să mă
citească şi să mai vorbească cineva despre mine, de bine
sau de rău, şi după ce voi fi murit.

118
 Câteva întâlniri admirabile

Pe la începutul anului III de Facultate (prin 1976)

am început să practic o meserie pe care am învăţat-o de la
Cezar Mititelu, anume să vând cărţi. Cezărică era văzut
vânzând cărţi, provenite din bibliotecile pe care le „des-
făcea”. Avea oameni, de toate condiţiile, pe care îi vizita şi
care erau de acord cu el să practice un fel de joc, destul de
periculos în felul lui. Cezărică scotea din raftul bibliotecii
personale a omului o carte la întâmplare, iar proprietarul
ei trebuia să o „apere”, adică să facă dovada că a citit acea
carte şi că a reţinut ceva util din ea. Dacă nu, atunci cartea
urma să fie aruncată la gunoi. Bine, nu toate ajungeau la
gunoi, unele rămâneau în geanta lui Cezărică şi urmau să
fie vândute. El nu făcea niciodată reclamă la cărţile pe care
le avea de vânzare, ci era cunoscut pentru faptul că are de
obicei cărţi de vânzare. Cunoscătorii, cadre didactice sau
studenţi, îl abordau pe culoarele Universităţii şi îl întrebau
„Ce ai?”, arătând cu ochii spre geantă.
Eu am procedat altfel. Mergeam pe la punctele mo-
bile de colectare a deşeurilor de hârtie, amenajate de regulă
în rulote, acolo se primeau tot felul de tipărituri în vederea
trimiterii la topit, acestea fiind cumpărate cu 50 de bani pe
kilogram. Eu mă uitam la cărţile vechi, tipărite înainte de
venirea regimului comunist şi care nu mai erau reeditate,
pe care oamenii le aduceau să le vândă cu 50 de bani
kilogramul. Dacă vedeam ceva bun mă prefăceam că nu

119
mă interesează, totuşi dădeam de zece ori mai mult, 5 lei
pe kilogram. Umblam prin cartiere selecte, Cotroceni sau
Dorobanţi, unde probabilitatea să găsesc ceva cărţi rare era,
se înţelege, mai mare. Totodată, frecventam cu regularitate
şi anticariatele şi, deci, aveam o idee aproximativă despre
preţurile cărţilor vechi. Seara răsfoiam achiziţiile de peste
zi, iar uneori dimineaţa plecam prin oraş cu o geantă mare
cu curea pe umăr, în care erau anumite cărţi la vânzare. În
felul acesta, o carte celebră cum ar fi Ştiinţa logicii a lui
Hegel a fost salvată de către mine de vreo trei ori de la
trimiterea la topit şi revândută cu câte 50 de lei bucata,
inclusiv la cadre didactice din Facultatea de Filosofie. Iar
Mihai Eminescu „Opere Complecte”, ediţia îngrijită de
A. C. Cuza, apărută la Iaşi în 1914, am vândut-o de vreo
două ori cu câte 500 lei bucata, echivalentul unei treimi de
salariu mediu, bani suficienţi pentru a servi la cantina
universităţii trei mese pe zi timp de o lună.
Eram ca un fel de anticar ambulant şi neautorizat.
Câştigam lunar cam un salariu de profesor de liceu şi îmi
permiteam să îmi ţin în oraş o cameră cu chirie, e drept la
mansardă, dar în selectul cartier Cotroceni, pe str. Carol
Davila la nr. 67. Aveam şi o prietenă, cu care serile beam
vin şi ascultam muzică simfonică. Într-o Notă din Dosarul
meu de urmărire de la Securitate (DUI cota CNSAS I
234327), datată din 29.03.1977, chiar sunt denunţat în
limbaj miliţienesc de către un student de la cămin, cum că
studentul Iuga „este văzut în posesia unor cărţi care nu se
găsesc în comerţ, pe care le valorifică la suprapreţ”, fapt în
sine cum nu se poate mai adevărat. Spre deosebire de
Cezărică însă, eu practicam un comerţ mai sistematic,

120
abordând clientul cu rafinament oriental. Studiam mai întâi
potenţialul cumpărător, încercând să-i ghicesc psihologia.
Îl întrebam politicos dacă nu îl interesează ceva cărţi bune.
Ziceam, fără să mint, că sunt student, că am nevoie de
bani şi de aceea îmi vând cărţile din biblioteca personală.
Apoi, când îi prezentam cartea, vorbeam despre ea ca un
cunoscător şi de multe ori reuşeam involuntar să îl fac să
simtă un anume complex de inferioritate, dacă nu ar avea
şi el acea carte. Preţul îl pronunţam sec, cu un ton care
excludea ideea de negociere şi de regulă aveam succes.
Frecventam şi Restaurantul Uniunii Scriitorilor de pe
Calea Victoriei, unde aveam un vad comercial bun.
Într-o bună zi, la o rulotă de lângă Biserica Sf.
Elefterie am găsit şi am luat, între altele, două volume din
perioada interbelică referitoare la Mihai Eminescu, Naţio-
nalismul lui Eminescu, din anul 1932 şi Mihai Eminescu,
scrieri politice din 1931, ambele de Dimitrie Murăraşu.
Despre Murăraşu ştiam ceva din liceu, îi citisem o prefaţă
la Poeziile lui Eminescu. După aceea, într-una din zile
m-am îndreptat cu cărţile în geantă spre sediul Uniunii
Scriitorilor de pe Bulevardul Kisseleff. Era o zi însorită de
primăvară. Din sens opus am văzut că vine un potenţial
client. Era un bătrân frumos în etate de vreo şaptezeci de
ani, îmbrăcat decent, cu părul mare şi cărunt pieptănat spre
spate, cu mersul drept şi demn. M-am apropiat de el, l-am
salutat politicos şi am început să îmi spun poezia. Ofeream
spre vânzare două volume vechi de Dimitrie Murăraşu
despre Mihai Eminescu. A zâmbit melancolic, s-a uitat la
volume şi m-a întrebat dacă sunt cărţi bune. I-am răspuns,
luându-l puţin cam de sus, că sunt chiar cărţi foarte bune,

121
că este vorba de cărţi rare, care acuma nu se mai publică
fiind cenzurate, că Murăraşu este un autor mare care a fost
persecutat politic etc. M-a întrebat din nou că, dacă sunt
cărţi bune, atunci de ce le vând. I-am spus că sunt student
şi că am nevoie de bani. Cât? Cincizeci de lei bucata, o
sută pe amândouă, am cerut eu cam mult. A scos porto-
felul din care a luat o bancnotă de o sută şi mi-a întins-o,
dar mi-a dat şi cărţile înapoi. Am fost surprins de gest şi
i-am spus că nu sunt cerşetor, ci vânzător cinstit şi că nu
iau banii dacă el nu ia cărţile. Mi-a întins mâna zâmbind
din toată inima şi mi-a zis: domnule student, dă-mi voie să
mă prezint, sunt Dimitrie Murăraşu. A urmat un moment
de tăcere confuză din partea mea, după care am îngăimat
ceva scuze şi m-am uitat la ceas, era clar că voiam să o
şterg. Mi-a zis pe un ton glumeţ şi autoritar totodată:
acuma nu pleci nicăieri, acuma vii cu mine să te prezint
unui prieten. Am mers la restaurantul Uniunii Scriitorilor
de pe Calea Victoriei, pe drum însoţitorul meu punându-mi
tot felul de întrebări despre Maramureş.
Am intrat împreună în restaurant şi Murăraşu s-a
îndreptat direct spre o masă la care mai stăteau doi bărbaţi,
despre unul nu-mi aduc aminte nimic, iar celălalt era un
bătrân mătăhălos şi chel, îmbrăcat modest, care deşi nu
era surd vorbea tare, anume ca să fie auzit şi de la celelalte
mese din apropiere. Era Petre Ţuţea. De atunci am fost
acolo de mai multe ori şi, dacă se nimerea să fie şi Ţuţea în
restaurant, îmi făcea semn să vin să mă aşez la masa lui şi
mă prezenta ca fiind „un băiat bun de la Maramureş,
student la Filosofie”. Eu tăceam prudent şi îl ascultam pe
Ţuţea, care vorbea năucitor.

122
 După ce am ajuns profesor la Sighet, a trebuit să dau
examenul de definitivare în Învăţământ la Universitatea
„Babeş - Bolyai” din Cluj. Am fost la cursuri de pregătire
şi aşa, treptat, am ajuns să cunosc oameni de-ai locului şi
să mă integrez în lumea scriitoricească şi universitară a
Clujului. Dar intram aproape zilnic şi în Catedrala Ortodoxă.
M-au impresionat predicile rostite de către Episcopul vicar
Justinian Chira, viitorul Episcop al Maramureşului. Aveam
nişte prieteni preoţi, între alţii consăteanul meu Gheorghe
Ţicală, pe atunci paroh în Turda şi de la aceştia Episcopul
a auzit de mine, eram un caz mai aparte, un profesor de
Filosofie care frecventa biserica. Mi s-a transmis că sunt
invitat să-i fac o vizită. L-am căutat la birou, era în anul
1981. Am discutat mult şi fel de fel de lucruri, inclusiv m-a
întrebat ce şi cum predau. I-a plăcut în mod deosebit,
atunci când i-am spus că la lecţiile mele de Etică folosesc
definiţii şi idei din Tratatul de Teologie Morală scos la
Sibiu în 1979 de către mitropolitul Nicolae Mladin şi
profesorul Ioan Zăgrean, bineînţeles fără să menţionez
pentru elevi cartea la bibliografie. De atunci am rămas
într-o legătură de suflet care durat peste trei decenii. Mi-a
recomandat să cercetez şi biblioteca Mănăstirii Rohia,
unde l-am şi reîntâlnit prin august 1982, înainte de Sf.
Maria, când mi-a dăruit o carte cu autograf. După aceea,
de câte ori mergeam pe la Cluj îl căutam negreşit.
Odată, prin toamna anului 1982, trecând pe la el la
reşedinţa din Cluj, i-am spus că am căutat o carte la
Biblioteca Universităţii, era vorba de o scriere a lui Jacob
Böhme tradusă în limba franceză prin sec. al XVII-lea, dar
nu am găsit-o. Mi-a recomandat să mă duc la Mănăstirea

123
Rohia şi să-l întreb pe părintele Nicolae Steinhardt dacă
această carte se află acolo sau nu. Am mers la Rohia şi
astfel am ajuns să îl cunosc pe Nicolae Steinhardt. M-am
prezentat şi i-am spus din partea cui vin. M-a primit cu
ospitalitate specific călugărească. Primul lucru care m-a
întrebat, având în vedere că vin de la drum, a fost dacă nu
îmi este foame, dacă nu aş vrea să mănânc ceva. Nu era
ora mesei, dar părintele Steinhardt, fără mai aştepte răs-
punsul meu m-a condus la trapeză. S-a dus la bucătărie şi
m-a servit el însuşi, a adus la masă ceva mâncare de post
şi ţuică. El nu a băut şi nu a mâncat, zicea că a servit deja
masa. Apoi am mers împreună în bibliotecă, o bibliotecă
unde se găseau, în afară de cărţile adunate de Episcopul
Justinian de-a lungul vremii, şi bibliotecile personale donate
Mănăstirii de către profesorul Iosif Butuc de la Cluj şi de
către Steinhardt însuşi.
A găsit cartea pe care o căutam, o superbă ediţie de
la 1721 dar, când i-am zis că vreau să o împrumut pentru
acasă, omul luat foc. S-a enervat, mi-a zis că el acolo la
Mănăstire adună şi nu risipeşte, că de fapt el nu mă
cunoaşte, nu ştie ce fel de om sunt şi cu cine ce legături
mai am, dacă nu cumva duc cartea altundeva etc. Mi-a
ţinut o lungă tiradă, fără să mă lase şi pe mine să scot un
cuvânt. Când în sfârşit a făcut o pauză, i-am zis că aşa a
aprobat Prea Sfinţitul Justinian, să împrumut cartea acasă,
şi că îl rog să dea un telefon Prea Sfinţitului, să se con-
vingă. S-a dat bătut, nu a pus la îndoială ce am spus eu şi
nici nu a dat telefon să verifice, atâta mi-a mai zis doar că
pentru el cuvântul Episcopului e poruncă. Mi-a dat cartea,
însă nu înainte de a mă pune să dau un fel de declaraţie în

124
scris, din care să reiasă ce carte am primit cu împrumut şi
pe ce dată mă oblig să o restitui.
M-am ţinut de cuvânt şi, în ziua prevăzută în în-
scrisul de împrumut, m-am înfăţişat cu cartea la părintele
Steinhardt personal. M-a primit amabil, am mers din nou
împreună în biblioteca Mănăstirii şi mi-a propus să-mi dea
şi altceva de citit. Era o carte din perioada interbelică,
legată cu coperţi de culoare neagră, fără nume de autor
sau titlu, iar în interior la fel lipsea pagina de titlu, cartea
începea pur şi simplu cu primele pagini, fără nici un fel de
elemente de identificare, legată aşa probabil ca să nu poată
fi dibuită la o eventuală percheziţie a Securităţii. M-am
uitat pe text şi după un minut i-am zis: „părinte, pe asta
am citit-o”. Apoi, la privirea lui întrebătoare, am continuat
spunând că este vorba de Nostalgia paradisului a lui Nichifor
Crainic. Nu ştiu dacă acea carte mi-a oferit-o pentru a mă
testa sau nu, dar din clipa aceea relaţiile între noi s-au
schimbat. M-a cazat într-o cameră vecină cu a lui, mi-a
aprins el însuşi focul în sobă (era prin octombrie), iar după
ce serveam masa rămâneam la trapeză, unde purtam lungi
discuţii. A început să-mi povestească foarte multe lucruri
despre el, despre întâmplările şi despre puşcăriile politice
prin care a trecut.
Lucrurile scrise în „Jurnalul fericirii”, care s-a putut
publica abia după 1990, şi încă multe altele, eu am avut
privilegiul de a le afla prin viu grai, din chiar gura scrii-
torului. A insistat să reţin că el a făcut puşcărie nu „din
cauza lui Noica”, ci „pentru Noica”. Asta era cu referire la
faptul că Steinhardt a fost citat iniţial ca martor în procesul
lui Noica, trebuia să depună o mărturie mincinoasă îm-

125
potriva lui Noica şi asta era tot. Steinhardt a refuzat,
anchetatorii s-au înfuriat, i-au schimbat calitatea din martor
în aceea de inculpat, l-au condamnat şi l-au băgat în puş-
cărie împreună cu Noica, pentru a fi şi altora învăţătură de
minte. Deci, nu „din cauza lui Noica”, ci „pentru Noica”.
Vorbea fără resentimente despre foştii lui torţionari care
nu mai erau în viaţă, combina evlavia de călugăr creştin
cu felul de a fi al evreului mucalit, zicând „Da, da, a murit.
Dumnezeu să îl ierte, că... are de ce!”. Spunea că, după
ieşirea din puşcărie, a mai avut o tentativă de a se călu-
gări, ar fi preferat Mănăstirea Tismana. A fost îndrumat să
meargă la ierarhul locului, la Mitropolia Olteniei, la Craiova,
unde pe atunci episcop vicar şi exarh al mănăstirilor era
PS Nestor Vornicescu. Acolo i s-a spus să lase o cerere şi o
autobiografie (aşa i se zicea atunci la curriculum vitae) şi
să vină peste câteva zile după răspuns. Între timp, Mitropolia
a fost contactată de către Securitate (sau invers, nu mai are
importanţă) şi a fost sfătuită să nu îl primească în mănăstire.
Aşa că, atunci când a revenit, Episcopul l-a luat din scurt,
cu asprime: „Ce vrei, crezi că noi nu ştim cine ai fost?
Evreu ai fost, legionar ai fost, puşcăriaş ai fost, acuma ce
mai vrei? Vrei să mai fii şi sfânt?” Şi l-a dat afară.
Despre Constantin Noica auzisem încă din liceu, îi
citisem o carte, Rostirea filosofică românească, din care poate
atunci nu am înţeles foarte mult, dar lectura m-a impre-
sionat profund. Apoi, în timpul studenţiei, bătrânul profesor
de Logică Radu Stoichiţă, care mă accepta în cercul lui
restrâns cu care după curs mergea la cârciumă, vorbea la
superlativ despre marele său prieten. Când vreunul dintre
noi cei mai tineri scăpa pe gură ceva prostie, Nea Radu

126
reacţiona imediat. „Mă, îţi dai seama ce ai zis? Te spun lu’
Dinu! Cum care Dinu? Dinu Noica. De ce? Păi, ca să te
tragă de urechi. Of, după ce o să moară şi Dinu Noica, nu
va mai fi cine să ne tragă de urechi!”. Aşa aflam că
Constantin Noica este etalonul Filosofiei, că el ar trebui să
ne atragă atenţia atunci când vorbim prostii şi că el ar avea
în mod justificat dreptul să ne tragă de urechi pe toţi,
inclusiv pe dascălii noştri. Câţiva ani mai târziu, am scris
şi publicat (în rev. „Steaua” nr. 3/1985) un amplu
comentariu despre problema „Începutului” în Ontologia
lui Constantin Noica. Filosoful a citit textul, i-a plăcut şi
mi-a trimis vorbă prin Vasile Latiş să îl caut la Păltiniş.
Aşa am început să îl frecventez la Păltiniş. Pe atunci Noica
avea 76-77 de ani şi zicea că nu mai are mult de trăit (a
mai trăit doi ani). Lucra febril la Scrisorile de Logică, cu
care îşi considera sistemul ca fiind încheiat şi nu mai
primea aproape pe nimeni, numai pe câţiva apropiaţi. Pe
mine m-a primit pentru simplul fapt că el m-a chemat.
Spunea că Liiceanu, publicând Jurnalul de la Păltiniş, i-a
făcut un bine, o mare notorietate, dar totodată i-a făcut şi
mult rău. Nu mai are linişte, îl caută în continuu tot felul
de oameni care nu au nici o legătură nici cu el şi nici cu
Filosofia, ci vin până la Păltiniş numai aşa, ca să îl vadă, să
se uite la el ca la urs sau la altă ciudăţenie. Or, el nu mai
are prea mult timp la dispoziţie. Se aştepta să trăiască cel
mult şaptezeci de ani, iar după ce a împlinit şaptezeci,
trăieşte ca şi cum ar fi un fel de şaptezeci continuu. Dacă
Dumnezeu i-ar fi dat să trăiască numai cât Lucian Blaga
(şaizeci şi şase de ani), atunci nu ar mai fi apucat să îşi
scrie şi Logica, deci nu şi-ar fi încheiat sistemul filosofic.

127
Dar Etica? l-am întrebat eu. Etica nu este o componentă
obligatorie a sistemului, nu există ca un ceva de sine
stătător, ci însoţeşte ceva, afirmarea, fapta, sfinţenia.
Când am ajuns prima dată la Păltiniş, m-am dus
mai întâi să mă cazez la un hotel nou, mare, construit în
stilul blocurilor comuniste, şi abia după aceea urma să îl
caut pe Noica. „Nu avem camere”. Am întrebat-o pe re-
cepţioneră dacă nu ştie altundeva vreo posibilitate de
cazare. S-a uitat lung la mine, nu prea arătam ca un turist
obişnuit, nu am venit nici cu maşina şi nici nu aveam bagaj
mare, aşa că m-a întrebat direct, miliţieneşte: „Cu ce pro-
bleme prin staţiune?” I-am spus cu ţâfnă că sunt aşteptat
la filosoful Constantin Noica. „Mergeţi la domnul Noica,
dacă dânsul spune să vă cazez, atunci vă cazez” şi mi-a
explicat cum ajung la vila în cauză. Am bătut la uşa veche
de lemn şi am intrat cu emoţie. Filosoful avea o expresie a
feţei inteligentă şi spiritualizată, după care l-ai fi putut
distinge cu uşurinţă dintr-o mulţime de oameni. Era îmbrăcat
ca de oraş, cu gulerul cămăşii peste pulover, costum, iar
peste costum (era o primăvară rece) purta un halat de casă
obişnuit. Nu stătea la masa de scris ci pe pat, având pe
genunchi un placaj mare, lustruit, pe care erau aşezate
foile pentru scris. M-am prezentat, s-a ridicat, mi-a întins
mâna şi m-a poftit să iau loc pe unul dintre scaunele din
jurul mesei. Am început cu problema cazării. A zâmbit şi
mi-a zis: „Du-te la recepţie şi spune-i că am zis eu să-ţi dea
o cameră”. De data asta recepţionera era mai amabilă, aveam
deja cheia camerei pe tejghea şi m-a lămurit: „ştiţi, într-adevăr
nu avem camere, dar ţinem tot timpul rezervate două-trei
camere pentru musafirii lu’ domnu’ Noica, aşa e înţelegerea”.

128
 Programul zilei era simplu. Dimineaţa nu trebuia să
fie deranjat, atunci citea şi scria. Masa de prânz o luam
împreună la restaurantul hotelului. Bea un cinzeci de
vodcă înainte de masă şi un pahar de vin după, niciodată
mai mult. Pălinca pe care i-o aduceam din Maramureş o
mirosea, o gusta şi apoi o punea bine. Nu l-am văzut
niciodată servind pe cineva din ea. După masă nu se
culca, ci mă invita la plimbare, un traseu fix până în afara
staţiunii, un km şi jumătate, parcurs în timp de patruzeci
de minute. Regula era ca în cursul plimbării să vorbesc
numai eu, Noica tăcea şi respira ritmic, un fel de yoga, iar
eu îndrugam vrute şi nevrute. Îmi mai punea din când în
când câte o întrebare scurtă, ca la un examen, vrând clar să
vadă ce am în cap. Traseul se termina la marginea pădurii,
acolo unde era culcat în iarbă un trunchi vechi de stejar
putrezit, pe care Noica mi l-a arătat şi mi-a spus că pe acela
a stat tânărul Cioran, atunci când şi-a scris „Schimbarea la
faţă”. După plimbare înapoi în cameră, unde timp de un
sfert de ceas făcea o analiză exigentă a celor spuse de
mine. Nu era un dialog, nu îl întrerupeam niciodată şi nici
nu aveam cum. Vorbea numai el, avea o călcare continuă a
gândului şi o exprimare a ideilor fluentă, într-o apodictică
tăioasă şi severă, care nu admitea replică.
După masa de seară eram invitaţi (toţi musafirii lui,
câţi eram, trei-patru) la un pahar de vin, avea un vin bun
adus din Teleormanul natal de către Romi Brâncoveanu,
viitorul decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din
Bucureşti. Mai era acolo de obicei şi o doamnă din Bucureşti,
Suzana Holan, fizician renumit pe plan internaţional, vor-
bitoare nativă de limba germană. Noica ne citea din cele

129
scrise de el în cursul dimineţii, o lectură care dura între o
jumătate de oră şi o oră. Apoi discuţiile. Noi, timizi de
obicei în faţa lui, prindeam curaj după primul pahar de
vin şi îndrăzneam să zicem câte ceva. Noica nota din când
în când ceva criptic, erau probabil idei care îi veneau atunci
şi care urmau să fie dezvoltate şi inserate în varianta
definitivă a textului. Seara se încheia în jurul orei 10,00,
când Noica expunea cam timp de un sfert de oră câte o
idee care îi venea spontan. Atunci în camera sărăcăcioasă,
cu mobile vechi, se făcea o linişte atemporală, de dincolo
de lume.
Odată, când eram între patru ochi, Noica mi-a cerut:
„Ei bine, acuma dă-mi cartea!”. „Care carte?” am întrebat
surprins. „Păi cum, nu ai venit la mine cu o carte de-a
dumitale în manuscris, ca să îmi ceri să îţi scriu Prefaţa?
Dumneata ai scris despre o carte de-a mea, acuma vreau
să scriu şi eu despre o carte de-a dumitale”. Într-adevăr,
pe atunci o prefaţă la o carte sau un referat la un doctorat
scris de Constantin Noica însemnau enorm, erai automat
văzut altfel în lumea academică şi scriitoricească, îţi
asigurau un avantaj important în promovare şi în carieră
în general. Văzând că nu am la mine manuscrisul unei
cărţi a respirat uşurat, ca omul care era scutit de o pierdere
de timp, apoi mi-a zis ca va face, totuşi, altceva pentru
mine. Mi-a dat cartea sa Devenirea întru fiinţă (vol. I şi II,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981), pe
care mi-a scris o dedicaţie cu următorul conţinut: „Lui
Nicolae Iuga, în nădejdea şi încredinţarea că-şi va obţine
devenirea întru fiinţa culturii, din partea lui Constantin
Noica, Apr. 1986, Păltiniş”.

130
 Apoi mi-a mai zis să nu mă grăbesc să debutez edi-
torial, să mai aştept. „Până când?” nu m-am putut abţine.
„Până la patruzeci şi patru de ani”, mi-a răspuns imediat,
ca şi cum s-ar fi gândit deja la asta. „Să ştii că până la
patruzeci şi patru de ani în Filosofie porţi pantaloni
scurţi”. Din nou nu m-am putut abţine şi am devenit uşor
impertinent, i-am zis că el, Noica, a avut publicate câteva
cărţi înainte de vârsta de patruzeci şi patru de ani. Mi-a
răspuns cu delicateţe şi eleganţă, să nu compar epoca în
care a trăit el în tinereţe cu epoca în care îmi trăiesc eu
tinereţea, în loc să-mi fi spus mai direct să nu mă compar
eu cu el. Mi-a mai spus că, având în vedere ceea ce am eu
în cap, el mi-ar recomanda să învăţ bine greaca veche şi să
mă ocup de filosofia patristică. Nu l-am ascultat, pentru că
a venit „revoluţia”, a apărut presa liberă şi am intrat şi eu
ca mulţi alţii din generaţia mea în balamucul presei. Dintr-o
nevinovată naivitate, mi-am făcut iluzia că, făcând o presă
curajoasă, voi contribui şi eu la asanarea morală a socie-
tăţii. Din multele sfaturi pe care mi le-a mai dat acest
geniu al Filosofiei pe care am avut privilegiul să îl cunosc,
pe unul singur l-am respectat cu sfinţenie, inclusiv pentru
faptul că a fost mai uşor de urmat: nu am publicat cărţi
numai după vârsta de patruzeci şi patru de ani.
Ultima dată când ne-am despărţit, Constantin Noica
m-a mângâiat pe creştet. Am simţit gestul ca pe o binecu-
vântare dată de către un pontif, cu harul pe care acesta îl
avea primit de la Dumnezeul Filosofiei.

131
 Cum am ajuns să corespondez
cu laureatul Premiului Nobel Elie Wiesel?

În octombrie 1986, Premiul Nobel pentru Pace a fost

decernat lui Elie Wiesel, o personalitate importantă a cul-
turii şi politicii americane, născut pe 30 septembrie 1928 la
Sighetu Marmaţiei. În anul 1986 eram profesor de ştiinţe
socio-umane la renumitul Colegiu „Dragoş Vodă” din acelaşi
oraş, Sighetu Marmaţiei, şi aveam prieteni apropiaţi în
cadrul comunităţii evreieşti de aici. Când s-a aflat vestea
primirii Premiului Nobel de către Elie Wiesel, prietenii
mei de la Comunitatea evreiască mi-au sugerat să mă
ocup de constituirea unui grup de iniţiativă, care să-i
adreseze lui Wiesel o Scrisoare de felicitare în numele
intelectualilor români din Sighet. Comunitatea evreiască
din oraş îi adresase deja o astfel de Scrisoare, dar mi-au zis
că ar fi fost şi mai binevenită o Scrisoare de felicitare din
afara Comunităţii. La fel, un grup de intelectuali maghiari
i-au adresat o Scrisoare de felicitare în numele intelectua-
lilor maghiari din Sighet, scrisoare la care Elie Wiesel nu a
răspuns niciodată. Se spunea că Wiesel nu poate să uite
deportarea evreilor din Sighet la Auschwitz, efectuată de
către administraţia maghiară în primăvara anului 1944.
Eu am acceptat ideea imediat. Am vorbit cu mai
mulţi colegi, profesori sau prieteni, care însemnau ceva

132
atunci pentru cultura locală. Am convenit ca eu să întocmesc
un proiect de Scrisoare, apoi să ne întâlnim, să dăm o
formă finală textului şi să-l semnăm toţi. Numai că... pe
parcurs toţi ceilalţi membri ai grupului au început să dea
înapoi. Spuneau toţi acelaşi lucru, că nu vor să aibă de a
face cu Securitatea, să fie chemaţi să dea explicaţii pentru
Scrisoare, să aibă neplăceri la serviciu ş.a.m.d. Părea că toţi
au fost lămuriţi de către aceeaşi persoană, să nu se bage,
pentru că toţi şi-au motivat retragerea din grupul de
iniţiativă în acelaşi fel. Până la urmă am rămas singur
adeptul ideii, de parcă aş fi fost singurul român şi inte-
lectual din Sighet. Am elaborat o altă Scrisoare, normal,
doar în nume propriu, o Scrisoare de felicitare cu caracter
personal, pe care am expediat-o domnului profesor Wiesel
cu poşta obişnuită, pe adresa Universităţii din Boston,
adresă pe care am obţinut-o de la Comunitatea evreiască.
În săptămânile care au urmat am avut două surprize
deosebite. În primul rând Securitatea, care nu se putea să
nu fie la curent cu iniţiativa şi care citea tot, adică toate
scrisorile adresate unor persoane din străinătate, m-a lăsat
în pace şi a permis scrisorii mele să plece din România şi
să ajungă la destinatar. În al doilea rând, am avut surpriza
imensă şi onoarea deosebită că Elie Wiesel mi-a răspuns la
Scrisoare. Laureatul Premiului Nobel pentru Pace şi-a făcut
timp să-mi răspundă, cu promptitudine şi căldură chiar. Mi-a
mulţumit pentru felicitări şi mi-a transmis că aşteaptă să-i
mai scriu. Aşa a început o corespondenţă cu caracter privat,
care a durat vreo trei ani de zile.
În scrisorile mele nu i-am cerut ajutor financiar sau
favoruri. I-am cerut să-mi trimită cărţi de-ale domniei sale,

133
pe care eram interesat să le citesc. Şi Elie Wiesel mi-a trimis
cărţi. Atâta doar că micile şi elegantele colete cu cărţi
expediate din America, de la Boston University, ambalate
impecabil în nişte plicuri mari, groase şi frumos colorate,
purtau urme evidente de violare, aveau banda de scotch
tăiată, cu un evident scop de „scotocire”, şi erau legate
apoi pe deasupra în mod temeinic cu o sfoară groasă şi
primitivă de câlţi, cu nodul pecetluit cu sigiliu de plumb
strâns cu un cleşte special, cu număr de identificare, ca la
TIR-uri sau la vagoanele de Cale Ferată. M-am abţinut să-l
întreb pe Elie Wiesel unde a găsit în America o aşa mân-
dreţe de sfoară de câlţi, atâta de expresivă şi neaoşă. I-am
propus în schimb să-şi dea acordul să încep să traduc din
cărţile sale, pentru a face cunoscută şi în ţara natală opera
şi gândirea unui om atât de celebru. Nu am mai apucat să
mă ocup eu de acest lucru şi nici să intru în această echipă.
Au venit evenimentele din decembrie 1989, iar după 1990
cărţile lui Wiesel au fost traduse de către personalităţi ale
domeniului şi au fost editate de către edituri importante,
în principal Hasefer, din Bucureşti. Eu m-am ocupat cu alt-
ceva, iar corespondenţa cu domnul Wiesel a încetat cumva
de la sine.
A fost totuşi un mister faptul că atunci, înainte de
‘89, Securitatea a permis scrisorilor mele să ajungă în Statele
Unite la Elie Wiesel. Personal am dezlegat misterul în felul
meu, încă din ianuarie 1988. După cum se ştie, România
comunistă a obţinut, în relaţiile cu SUA, Clauza naţiunii
celei mai favorizate încă din anul 1975. Dar zece ani mai
târziu, începând cu 1985, SUA au făcut presiuni asupra
autorităţilor comuniste din România să respecte drepturile

134
omului. În ianuarie 1988, un ofiţer de Securitate m-a căutat
în legătură cu corespondenţa mea cu Elie Wiesel. Spre sur-
prinderea mea, nu mi-a cerut să încetez corespondenţa.
Dimpotrivă, m-a îndemnat chiar să-i mai scriu lui Wiesel
în continuare. Şi mi-a mai spus că s-ar putea ca, într-un
viitor apropiat, să mi se ceară, de la nivel înalt, să-i scriu o
scrisoare lui Wiesel, în care să-l rog să facă lobby în Con-
gresul SUA, în favoarea menţinerii Clauzei pentru România.
Nu a mai fost cazul să-i scriu lui Wiesel o astfel de scrisoare
pentru că, la puţină vreme după aceea, Ceauşescu a renunţat
unilateral la Clauză.
Distanţa enormă dintre persoana mea, ca simplu
particular, ca un profesor oarecare din provincie, şi angre-
najul de relaţii bilaterale româno-americane în care am
fost prins fără voia mea, ar fi trebuit, în mod normal, să
dea naştere la ceva comic, dacă faptul ca atare nu ar fi avut
în sine o anume doză de gravitate.

135
Aşa-zisa „revoluţie” din decembrie ’89 la Sighet

Sentimentul că trebuie să se întâmple ceva, că un

pericol pluteşte în aer era prezent şi la Sighet cu câteva zile
înainte de începerea masacrului de la Timişoara. Printre
primii căzuţi la Timişoara, în seara zilei de 17 decembrie
1989, se afla şi studentul Tiberiu Florian, fost elev al
Liceului „Dragoş Vodă” din Sighet. A fost împuşcat în
gât, dar încă trăia atunci când un coleg l-a luat într-o maşină
şi a plecat repede cu el la spital. Ulterior a decedat, dar
cadavrul n-a mai fost găsit. A nimerit probabil în lotul de
cadavre care (am aflat mult mai târziu), din ordinul per-
sonal al Elenei Ceauşescu, au fost duse la Bucureşti şi
incinerate, iar cenuşa a fost aruncată într-un canal, cu
scopul de a şterge urmele.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie, cam atunci
când TVR anunţa „sinuciderea” generalului Milea, în
Sighet a fost lansat un zvon care spunea că un anume
cetăţean, profesor la un liceu din oraş, om în etate şi
respectabil, urmează să fie judecat în public şi condamnat,
întrucât ar fi vorbit ceva împotriva lui Ceauşescu. Se zicea
că procesul va avea loc în sala de la IGO (Întreprinderea
de Gospodărire a Oraşului) aflată chiar în centrul ora-
şului, la orele 13, şi se cerea discret oamenilor de pe
stradă să vină acolo. Mie personal, mi-a şoptit acest lucru
un coleg pe care îl cunoşteam destul de bine. Ulterior s-a

136
putut constata că a fost de fapt o încercare destul de abilă
de a aduna în centrul oraşului, la o anumită oră fixă, o
mulţime cât mai mare de oameni care, desigur, s-ar fi trans-
format într-o demonstraţie. (Cine a lansat însă zvonul? –
mister de nepătruns!). Dar n-a fost nevoie ca lucrurile să
decurgă astfel pentru că, puţin înainte de ora 13 s-a aflat
de la TV despre fuga lui Ceauşescu şi starea de spirit s-a
schimbat brusc. Înainte de asta, aproximativ între orele 10
şi 11, în faţa sediului Comitetului municipal PCR a staţionat
un timp o dubă kaki a armatei. Aceasta i-a încărcat pe
membrii secretariatului fostului Comitet municipal PCR şi
i-a transportat probabil în cazarmă. Fosta prim-secretară a
municipiului, doamna Maria Pop, o femeie cu bun simţ,
fostă angajată la o Exploatare forestieră, cu liceul făcut la
fără frecvenţă era, evident, depăşită de evenimente. Pare
exclus ca ea să fi organizat acţiunea de evacuare a acti-
viştilor din sediul PCR. Dar, atunci cine? Din ordinul cui? –
alt mister.
La puţin timp după aflarea ştirii despre fuga lui
Ceauşescu, în faţa vitrinei de la Librăria „Luceafărul”, si-
tuată tot în perimetrul central, a apărut un tip necunoscut
care, înarmat cu o rangă şi părând să ştie exact ce are de
făcut, vroia sa spargă vitrina, deşi „operele” lui Ceauşescu
nu mai erau expuse de câteva zile. Vitrina librăriei în care
erau de obicei expuse cărţile cu coperţi roşii semnate cu
numele lui Nicolae Ceauşescu, era în curs de „rearanjare”
pentru că, cu câteva nopţi mai-nainte, respectiva vitrină
fusese mânjită pe din afară cu excremente. Mai mulţi
cetăţeni au reuşit să-l oprească pe individul cu ranga, iar
mai apoi în oraş n-a mai fost spartă nici o vitrină. Eu am

137
încercat să vorbesc la staţia de radio-amplificare a oraşului,
mi-am adus aminte că înainte cu vreo câteva zile aceasta
transmitea discursurile oficiale şi muzică „patriotică”. Şeful
Oficiului poştal, Gr. M. a refuzat să-mi arate unde se află
staţia, a pretins că nu deţine cheia şi a încercat să-mi
împiedice accesul. Am descoperit încăperea cu ajutorul
altcuiva, al unui fost elev care lucra la Telefoane, am
forţat lacătul prin lovire cu ciocanul, dar când am intrat
am constatat cu surprindere că microfoanele şi aparatele
erau demontate şi mutate de acolo. Pe jos era plin de
benzi magnetice desfăcute şi încâlcite. Cine a demontat
staţia chiar atunci şi din dispoziţia cui?
Un alt episod s-a consumat la sediul comun al
Miliţiei şi Securităţii. Aici s-a deplasat scandând: „La
Miliţie!” un grup relativ mare de oameni, vreo 700-800,
deosebit de agitaţi. Nu au escaladat gardul imediat, la
început au vociferat doar şi au strigat din stradă, însă
riscul unei răfuieli era destul de mare. În vecinătatea
acestor sedii se află Liceul „Dragoş Vodă”. De la un geam
de la etajul I al acestei clădiri li s-a vorbit ambelor tabere,
cu staţia de amplificare a Liceului. Miliţienilor li s-a cerut
să nu opună rezistenţă, să predea cheile de la armament
unui grup de civili constituit ad-hoc şi să dea dovezi de
bună credinţă, să iasă în stradă şi să manifesteze îm-
preună cu poporul împotriva lui Ceauşescu. Li se garanta
că nu li se va întâmpla nimic. De asemenea, manifestanţilor
li s-a cerut să nu se dedea la agresiuni împotriva mili-
ţienilor şi securiştilor, deoarece aceia dintre ei care sunt
eventual vinovaţi de posibile abuzuri vor fi judecaţi şi
Justiţia trebuie să fie aceea care să facă dreptate. S-a făcut,

138
repetat, apel la sentimentele creştineşti şi a fost invocată
sărbătoarea Crăciunului care se apropia. La sosirea armatei,
miliţienii şi securiştii au putut să iasă fără riscuri în stradă
şi să meargă cu coloana manifestanţilor spre centru. În
frunte se afla, condus de braţ, comandantul Securităţi, co-
lonelul Medruţ. A fost singurul care a trebuit să încaseze
în mod discret câţiva ghionţi, pentru a fi determinat să
strige: „Jos Ceauşescu!”, „Trăiască libertatea!”. Ceilalţi au
strigat, după toate aparenţele, din convingere. În centru,
în faţa Catedralei, colonelul Medruţ a fost obligat să se
aşeze în genunchi şi să rostească „Tatăl nostru”.
În acele împrejurări, s-a constatat că lipsesc doi
ofiţeri de Securitate, în prezent ambii decedaţi, se zicea că
sunt cu armamentul asupra lor, R. Danciu şi Gh. Iuga. Se
puneau întrebări precum: unde sunt aceştia? Au întârziat
întâmplător sau sunt în misiune? În ce misiune? În realitate,
cei doi erau la acea oră în cazarmă, în custodia Armatei.
Absenţa acestora de la apel a avut o anumită importanţă,
întrucât numele lor au fost utilizate des şi eficient în
procesul de dezinformare şi diversiune din zilele care au
urmat.
Imediat după ce s-a anunţat fuga lui Ceauşescu,
sediul fostului Comitet municipal PCR, respectiv al Primăriei
a fost vandalizat cu o repeziciune şi o precizie uluitoare.
Au fost arse afară, în stradă, portrete şi cărţi de propa-
gandă şi a fost literalmente devastată cantina de la subsol,
de unde foştii activişti urmau să-şi ridice „raţia”, adică
proviziile pregătite pentru sărbătorile de iarnă, constând
din alimente (salam, portocale, ciocolată) care nu se găseau

139
nicăieri în comerţ. Din întâmplare s-au distrus şi unele
hârtii ţinând de birocraţia primăriei.
Prima acţiune de dezinformare, tipic securistă, s-a
produs în chiar momentele constituirii Consiliului FSN
local. O chelneriţă de la restaurantul „Tisa”, local frecventat
cu predilecţie de către securişti, a intrat în clădirea
Primăriei, a trecut discret pe la principalii organizatori şi
le-a şoptit la ureche o informaţie sinistră: doi ofiţeri din
cadrul Securităţii locale, Radu Danciu şi Gheorghe Iuga,
nu s-au predat ci au fugit cu armamentul asupra lor,
urmează să vină după ce se face noapte, să ocupe Primăria
şi să-i împuşte pe toţi membrii Consiliului. Ne spunea
insistent şi panicată că am face mai bine să plecăm acasă.
La auzul acestei ştiri, moralul membrilor consiliului a
scăzut brusc şi periculos; n-a mai putut fi refăcut decât în
urma unui gest într-un fel regretabil. Anume, cineva a ieşit
la balcon, a vorbit populaţiei aflată în număr mare în
stradă despre iminenţa unui act criminal din partea celor
doi ofiţeri şi a cerut ca, în cazul în care ar fi văzuţi
îndreptându-se către Primărie, să fie arestaţi, ceea ce
echivala practic cu o instigare la linşaj. Puţin mai târziu, pe
la miezul nopţii, am aflat că la acea oră căpitanii de secu-
ritate Danciu şi Iuga îşi predaseră deja de mult armamentul
la grăniceri, deodată cu toţi ceilalţi ofiţeri, şi se aflau
„arestaţi” în Cazarmă. Este adevărat că, mai înainte, la ora
predării sediului Securităţii, cei doi erau lipsă, cu arma-
mentul asupra lor. Aşadar: (1) Cine a trimis-o pe chelneriţă
să propage acest zvon defetist în rândul membrilor consi-
liului? (2) Ce se urmărea prin aceasta? Evacuarea sediului
de către revoluţionari şi reocuparea lui? De către cine?

140
(3) De ce au întârziat cei doi ofiţeri să se predea? A fost o
întâmplare sau ei au fost în misiune? În ce misiune? Nu
cumva tocmai în aceasta a constat misiunea lor? Se urmărea,
oare, prin aceasta, să se dea un substrat viitorului element
de scenariu al teroriştilor? Tot atâtea întrebări fără răspuns.
Oricum, în cursul nopţii următoare au sosit telefonic
informaţii-zvonuri, potrivit cărora ofiţerii Danciu şi Iuga
ar fi încercat să otrăvească puţurile de unde se pompează
apa oraşului, sau că ar fi comis alte crime deosebit de
grave, în timp ce ei se aflau de mult în Cazarmă.
În altă ordine de idei, şi în privinţa soldaţilor de
pază de la Primărie a putut fi observată o anumită
ciudăţenie. Printre ei erau amestecaţi, aproape la fiecare
post de pază, câţiva bărbaţi mai în vârstă, evident peste
vârsta obişnuită a stagiului militar, îmbrăcaţi şi echipaţi
ca simpli soldaţi. Cine erau? Erau cadre militare? Erau de
la Securitate? Aveau doar rolul să prevină situaţiile în
care soldaţii adevăraţi şi-ar fi pierdut capul, sau aveau şi
vreun alt rol?
A doua diversiune, dacă ar fi avut succes, conţinea
implicaţii mult mai periculoase. În jurul orelor 20.00,
poate ceva mai târziu, comandantul regimentului local de
Grăniceri, căpitan Vasile Botârcă – un militar excelent şi
care a dovedit în acele împrejurări un discernământ
remarcabil – mi-a comunicat ceva oarecum confidenţial.
Era o precauţie menită să nu producă panică inutilă.
Anume, spunea că a primit un mesaj cifrat, probabil radio
(nu reţin exact), prin care i se aducea la cunoştinţă că
Ungaria, profitând de situaţia creată în România, ne-a atacat
cu intenţia de a ocupa Ardealul şi că lui i s-a ordonat să se

141
deplaseze cu tot efectivul şi să ocupe poziţii de luptă pe
valea Someşului, undeva în zona Satu Mare. Surprins de
noutate, eu eram de părere ca trupa să fie împărţită: un
batalion să fie păstrat în oraş cu misiuni de pază, iar altul
să se deplaseze în sectorul ordonat. Domnul Botârcă a
spus că nu mişcă nici un soldat, până când nu verifică
ordinul. După vreo două ore zicea că a reuşit să vorbească
telefonic la eşaloanele superioare cu cineva căruia îi
cunoştea vocea şi a aflat care este situaţia reală. Astfel a
putut fi evitată o decizie care avea toate posibilităţile să
conducă la o catastrofă locală. Deci: (1) Cine a dat
respectivul ordin fals, transmis pe comunicaţiile Armatei,
pe un canal care nu era la îndemâna oricui? (2) Ce se
urmărea de fapt, în ipoteza că ordinul ar fi fost executat
imediat? Se urmărea să se creeze doar panică, sau existau
realmente intenţii de sabotare a obiectivelor care ar fi
rămas fără pază sau cu pază insuficientă (depozitul
PECO, staţia de pompare a apei, uzina electrică, sediul
primăriei etc.)? S-ar fi produs, oare, devastări sau violenţe
în oraş în urma plecării armatei? O atare situaţie ar fi
favorizat apariţia fantomei „teroriştilor”? – Dumnezeu
ştie! Mult mai târziu am aflat că şi în oraşul Satu Mare s-a
lansat aceeaşi diversiune, care acolo a prins, unităţi ale
armatei au fost dislocate din oraş şi trimise spre frontieră
să întâmpine „agresorul”.
A treia diversiune ar putea fi numită simplu: „eli-
copterul”. În noaptea de 22 spre 23 decembrie, pe la orele
3 spre dimineaţă, comandantul unităţii locale de grăniceri,
căpitanul Botârcă ne-a comunicat că radarul semnalizează
un elicopter, decolat probabil de la Cluj, care se află în

142
zona Gherla-Dej şi se îndreaptă spre Maramureş. Când
„elicopterul” s-a apropiat de zona Vişeu, domnul Botârcă
ne-a spus că a primit informaţii cu privire la caracte-
risticile tehnice ale acestuia: un aparat ultramodern,
deosebit de silenţios, are la bord opt luptători antrenaţi
special şi dotaţi cu armament sofisticat, echipat cu mitra-
liere cu care poate să tragă „din orice poziţie” asupra
oricărui obiectiv. Cine l-a informat pe ofiţer asupra ca-
racteristicilor „elicopterului”? Cu ce scop? Având în
vedere că menţionarea caracteristicilor coincide până la
detaliu („trag din orice poziţie”) pentru toată ţara, se mai
poate nega, oare, existenţa unui scenariu general al
„elicopterelor”, la fel ca al „teroriştilor”, care are probabil
un autor unic? Dacă inducerea în eroare a radioloca-
toarelor româneşti, cu ajutorul unei aparaturi electronice
ultramoderne, a fost făcută de către o putere străină,
atunci cum se face că detaliile despre „elicoptere” au fost
comunicate în româneşte şi pe sistemul de comunicaţii al
armatei?
După câteva minute de încordare, ni s-a comunicat
că „elicopterul” a aterizat pe câmpul dintre Sarasău şi
Sighet, la trei-patru km vest de oraş. Au plecat într-acolo
o companie de soldaţi şi câţiva ofiţeri îmbarcaţi în cami-
oane. S-a stabilit ca în faţă, la oarecare distanţă, să mergem
doi civili cu un autoturism ca, în eventualitatea „întâl-
nirii”, să nu se dea de bănuit imediat. La locul indicat de
radar, militarii au coborât şi s-au desfăşurat pentru luptă.
Au cercetat terenul metru cu metru. Nimic!
Privind lucrurile retrospectiv, s-ar putea spune că
evenimentele primei nopţi a „revoluţiei” la Sighet au fost

143
dominate, determinate şi chiar „organizate” de aceste trei
diversiuni (dezinformări): (1) doi ofiţeri de Securitate,
înarmaţi, urmează să atace Sediul Consiliului, să otrăvească
apa etc.; (2) suntem în stare de război cu Ungaria şi
Armata a primit ordin să părăsească oraşul şi să plece la
Satu Mare cu misiune de luptă; şi (3) urmează să fim
atacaţi de către un elicopter, având la bord luptători
deosebit de periculoşi.
Noaptea, târziu, am găsit nişte chei cu care am
reuşit să deschidem casa de fier din biroul Primăriţei.
Acolo se aflau: planurile de „sistematizare” a oraşului;
schema şi documentaţia primirii în oraş a lui Nicolae
Ceauşescu cu ocazia vizitei din mai 1986, desenate impe-
cabil cu creioane colorate; nomenclatorul cu rezerva de
cadre purtând menţiunea „secret, ştampile, insigne, mă-
runţişuri, precum şi o listă făcută de mână, datând din
1987, cu ştampila „strict secret”, care cuprindea informatorii
Securităţii care erau membri PCR, 34 la număr. Această
listă avea următoarele rubrici: Numele informatorului,
adresa, data naşterii, seria şi numărul buletinului, locul de
muncă şi ofiţerul de legătură. Lista semăna întocmai cu
aceea de la Giurgiu (publicată în facsimil în rev. „Cuvântul”
nr. 32/1990). Mai exista şi o altă listă cu persoanele care
urmau să fie recrutate ca informatori. Toate aceste hârtii
au fost împachetate şi predate armatei.
În noaptea de 23 spre 24 decembrie a fost înre-
gistrată o ultimă diversiune. Cam pe la miezul nopţii s-a
primit la Consiliu un telefon, eu am ridicat receptorul,
prin care ni se spunea că o maşină suspectă, o Dacie de
culoare neagră, cu număr de Caraş Severin (?) format din

144
trei cifre, a refuzat să oprească la control şi a dispărut în
mare viteză spre oraş. Întrebat cine este, omul de la
celălalt capăt al firului zicea că este paznicul de la bariera
CFR pasajul Cearda, intrarea în oraş dinspre Satu Mare.
Vorbea firesc, cu accent local. Poate accentul local un pic
cam forţat. Vocea mi s-a părut chiar cunoscută, dar nu
puteam să-mi dau seama, să numesc o persoană pe
moment. Mai târziu mi-am dat seama că mie vocea îmi
părea foarte asemănătoare cu a unui… onorabil avocat,
fost ofiţer. Oricum, cetăţeanul părea credibil. S-a cerut
imediat la CFR ca toate barierele, care au poziţia normală
ridicată, să fie închise, blocând astfel ieşirea din oraş pe
şoselele spre Satu Mare sau Vişeu. Ieşirile spre Baia Mare
şi Valea Izei au fost închise prin blocarea şoselei cu buşteni
în satul Vadu Izei. Acest „ochi de plasă”, odată realizat, a
permis un „filtru” amănunţit. Nimic! Dimineaţa, s-a mai
primit un telefon de alarmare, prin care se spunea că un
ARO cu număr de Caraş Severin (!) a trecut în mare viteză
prin localitatea Rona de Sus, executând din mers foc împo-
triva populaţiei civile, şi că se îndreaptă spre oraş. Nu am
fost eu la telefon, aşa că nu ştiu dacă era aceeaşi voce cu
cea din noapte sau nu. Comandantul de la Grăniceri a
ordonat ca la bariera CFR de la Cămara să fie camuflată o
grupă de soldaţi şi, în cazul că maşina respectivă nu se va
supune somaţiei de a opri, să se tragă în ea până la
neutralizare. Fireşte, iarăşi nu s-a întâmplat nimic.
Astfel, primele zile ale Revoluţiei, 22-24 decembrie,
la Sighet au trecut fără să se fi tras nici un foc de armă.
Singură dezinformarea sistematică, de tip securist, a fost
inamicul mereu prezent şi total nevăzut.

145
 Primele călătorii în occident

August 1990

Vara este anotimpul călătoriilor. Noi simţim asta abia

spre toamnă, în zilele scurte, reci şi cu lumină gălbuie,
abia atunci ne amintim cu nostalgie de trenurile de vară,
căldura dogorâtoare sub acoperişul încins al vagonului,
permanenta senzaţie de sete, oboseală, transpiraţie şi impresie
de murdărie, mulţimea de tineri, înalţi şi bronzaţi, pan-
taloni scurţi, rucsacuri, bidoane cu sucuri, călătorind către
destinaţii indefinite, un nou popor migrator.
De data asta nu plecăm cu trenul, ci cu maşina. La
drum lung. Mă încearcă, de la bun început, un dublu
sentiment de nesiguranţă, îndoiala că „Dacia” noastră va
rezista până la destinaţie şi teama de un accident de
circulaţie, foarte probabil pentru nişte neexperimentaţi ca
noi, în circulaţia infernală din Occident. Pe la miezul
nopţii ajungem la punctul vamal Petea, de fapt în şosea,
prinşi într-o coadă de o lungime greu de precizat, între
oraşul Satu Mare şi graniţă. Nu ştiu dacă vameşii au lucrat
în intervalul respectiv şi, dacă da, ce anume au făcut, dar
de la 12 noaptea şi până la 6 dimineaţa am stat locului
nemişcaţi, am aţipit în maşină, ascultând foşnetul neîn-
trerupt al plopilor semănând a ploaie, fluieratul pitpalacului

146
la crăpatul zorilor şi am căutat la siluetele tulburi profilate
în ceaţa dimineţii de câmpie. Apoi, au început să „dea”
drumul. Asta însemna că întreaga coadă, pe toată lun-
gimea ei, avansa o dată la câteva minute cu câteva zeci de
metri. Mişcarea se transmitea din aproape în aproape şi
fiecare punea din când în când mâna să-şi împingă maşina,
cucerind astfel distanţa metru cu metru şi făcând o bine-
venită economie de benzină.
În astfel de cazuri, oamenii se organizează spontan şi
fac aşteptarea mai uşor de suportat. S-a format rapid o
echipă de vreo patru-cinci inşi care blocau, când era nevoie,
carosabilul rămas liber, ca nu cumva cineva să intre în
faţă. Dacă tot e coadă, atunci măcar să fie echitabilă, să o
respecte toţi. Vrând-nevrând, ne-am cunoscut, ca la coadă
la benzină de exemplu, cu vecinii din faţă şi din spate, toţi
oameni sociabili, săritori şi elocvenţi. Cu un necunoscut,
am băut ţuică şi am mâncat pită cu slănină şi cu ceapă, pe
un ziar întins pe capota portbagajului. Cel mai interesant
mi s-a părut a fi un tip cam la 45 de ani, fost maistru la
Fabrica de autocamioane Braşov. A fugit în Occident după
revolta de la 15 noiembrie 1987, s-a temut de represaliile
Securităţii, a colindat întreaga Europă, o rupe binişor în
mai multe limbi, are o memorie uimitoare, ne poate furniza
detalii despre orice l-am întrebat, uşor mucalit, cunoaşte
lume, mentalităţi, obiceiuri, raporturi de schimb valutar,
trasee auto, se dovedeşte a fi mai util decât hărţile de care
dispunem. Nu-l mai interesează „revoluţia” din România,
când am adus vorba de asta a zâmbit într-un fel ciudat, s-a
adaptat la tot felul de condiţii, trăieşte alternativ în Occident
şi în ţară, face comerţ cu maşini. Este volubil şi povesteşte

147
cu plăcere. Dar nu toţi au aceeaşi înclinaţie de a călători.
Un altul, placid şi obez, spunea că el nu ar fi mers în străi-
nătate pentru nimic în lume, dacă nu l-ar fi pisat nevastă-sa
la cap. „Eva l-a scos pe Adam din rai, nevastă-mea pe
mine din casă”, a conchis omul cu năduf.
O aşteptare la vamă, de 15 ore, nu este doar o simplă
aşteptare. Într-un astfel de interval, mai ales când acesta
este cuprins între miezul nopţii şi după-amiaza zilei
următoare, ciclul funcţiilor biologice impune un anumit
comportament. Se înţelege de la sine că în plină câmpie nu
există closete. În schimb, între Satu Mare şi Petea şoseaua
se află pe un terasament supraînălţat faţă de nivelul
câmpiei, cam aşa cum este pe alocuri terasamentul căii
ferate. Aşa încât acest terasament poate să ofere, ca să zic
aşa, protecţie pentru pudoarea cuiva, care coboară să-şi
facă nevoile de o parte, faţă de cel care coboară de partea
ailaltă şi, bineînţeles, invers. Atunci am putut observa că
în mod cu totul tacit, fără nici o înţelegere expresă, s-a
stabilit un fel de consemn. Încă de cu noapte, femeile
coborau la „veceu” în partea stângă a şoselei, chircindu-se
în iarba înrourată şi rece, iar bărbaţii în partea dreaptă.
Apoi, oamenii se spălau pe mâini, turnându-şi reciproc
apă din sticlele scoase din portbagaj şi serveau micul
dejun pe capota maşinii.
Prima parte a zilei a trecut cu bârfe şi cu o lentă dar
tenace înaintare a cozii. Pe la ora prânzului eram deja în
sat, unde am putut apela la unii cetăţeni pentru împrospă-
tarea rezervelor de apă. De la o casă am renunţat să cer,
văzând o bătrână care îşi apăra cu ochi răi pomii din curte.
Pe la trei după-amiază ajungem, în sfârşit, în vamă. Ritmul

148
de trecere parcă se mai accelerase şi, spre surprinderea
mea, formalităţile de control au fost sumare şi rapide. Am
trecut dincolo, pe teritoriul maghiar, traversând un mic
bazin cu o soluţie compusă din nu-ştiu-ce, menită chi-
purile să dezinfecteze roţile maşinii. În punctul lor vamal
ordine şi curăţenie de cazarmă, soldaţi plictisiţi în năduful
zilei şi pomi cu trunchiurile văruite. După Punctul de
Control, câteva sute de metri mai încolo, un „butic” im-
provizat într-o rulotă, aşa cum se află cu nemiluita şi pe la
noi. Apoi mergem întins pe şoseaua spre Debrecen. Ni s-a
făcut foame şi am căutat, fără succes, o parcare unde să fie
şi o sursă de apă. Oprim, în cele din urmă, într-un loc
unde se mai află două camioane TIR, cu numere ruseşti şi
cu indicativul fostei CCCP. Intru în vorbă, în ruseasca mea
aproximativă, cu primul şofer de TIR. Îl salut, îi spun cine
suntem şi îl rog frumos, dacă are, să ne servească cu
puţină apă. Omul este neaşteptat de amabil. Mă întreabă
dacă vreau apă caldă sau rece. „Rece, îi zic, pentru băut”.
Pentru băut, omul îmi oferă o bere, iar pentru spălat şi
cafea încălzeşte apă, la flacăra spirtierei, într-un ibric enorm.
Omul era gruzin, se întorcea cu TIR-ul gol din Olanda, un
contract ratat sau cam aşa-ceva, n-am înţeles prea bine.
Discutăm fel de fel. Este critic şi lucid cu privire la situaţia
politică din ţara sa şi deosebit de bine informat asupra
altor ţări. După vreo jumătate de oră ne despărţim ca nişte
prieteni vechi.

149
 Cine traversează Ungaria, dinspre România spre
Austria sau Cehia, trebuie să traverseze obligatoriu şi
Budapesta. Asta datorită nevoii de a traversa Dunărea.
Acest frumos oraş care este Budapesta are o sistematizare
impusă de cursul fluviului, pe atunci nu avea linie de
centură, pentru a ajunge la autostrada către Tatabanya
trebuie neapărat să treci pe unul dintre celebrele poduri
budapestane peste Dunăre. Aşa că, derutaţi de feeria
iluminării nocturne a oraşului, am mers încet şi cu grijă pe
banda din dreapta. Indicatoarele, montate pe panouri mari
deasupra intersecţiilor, nu ne erau de prea mare folos,
fiindcă, de regulă, nu cuprindeau nume de localităţi, ci
numere ale principalelor şosele europene. Nici chiar cu
harta pe genunchi, alături de şofer, n-am izbutit să ieşim
din labirint, cum se spune. După câteva zeci de minute de
rătăcire şi incertitudine, am o idee. În timp ce eram opriţi
la un stop deschid portiera şi întreb pe prima persoană din
apropiere, un domn vârstnic şi distins, rostind denumirea
maghiară a Bratislavei: „Pozsony?”. Domnul îmi explică
amabil, simplu şi eficient: să trecem Dunărea pe primul
pod, acela fiind Margithid, apoi să nu o luăm înainte spre
Balaton, ci la dreapta, până dăm de autostradă. Nu am
timp nici să-i mulţumesc, se face verde şi suntem claxonaţi
de cei din spate.
Într-adevăr, peste câteva minute ajungem la staţia
Peco de la începutul autostrăzii. Încercăm să cumpărăm
benzină pe mărci, suntem refuzaţi ferm şi îndrumaţi,
totuşi, să schimbăm valuta la negru. Dau mărcile, discret
în spatele tarabei, unei babe care vinde lebeniţă, facem
plinul şi intrăm pe autostradă. Deşi circulam cu 100-110

150
km pe oră, eram depăşiţi de nişte camioane uriaşe, lungi,
cu înscrisul „Hungarokamion” şi prelata fosforescentă
vopsită cu dungi transversale, late, negru şi galben, ca
nişte viespi de dimensiuni halucinante. Aţipesc din când
în când, uneori nu-mi dau seama, nu pot să fac diferenţa
între vis şi realitate, sunt totuşi treaz, atunci când realizez
că o astfel de viespe ne poate strivi oricând.
Într-o vreme, după miezul nopţii, ajungem la fron-
tiera cu Slovacia, punctul Strajka. Vama este pustie şi,
după ce ne ţin pe degeaba vreun sfert de oră, vameşii
maghiari şi cei slovaci vin împreună, se uită la vizele
noastre şi ne expediază fără prea multă vorbă. Deşi ora
este târzie şi pasageri nu mai sunt, un magazin este totuşi
deschis. Sunt impresionat mai cu seamă de abundenţa de
fructe exotice, etalate în ambalaje strălucitoare.
Intrăm, traversând Dunărea, pe un pod de o înălţime
ameţitoare, în Bratislava. Este Pressburgul de unde Napoleon
a dictat pacea, după şirul de bătălii glorioase, de la Ulm şi
Austerlitz, Jena şi Auerstadt. Aici, la Bratislava, se pot
vedea, în sfârşit, în chip mai clar, elementele fundamentale
ale oraşului european: Cetatea, Domul şi Cursul de apă.
Acesta a fost oraşul european timp de o mie de ani, înainte
de apariţia pe lângă el a platformei industriale şi a
blocurilor de locuinţe, marşul cărămizilor şi betonului,
cum le numeşte Toynbee 4 . Cetatea era menită să apere
comunitatea în vreme de război. Fireşte, este mai mult o
fortificaţie, cu încăperi ca nişte grote, decât o sumă de
locuinţe confortabile. Domul sau Catedrala arată că sensul

4 Arnold Joseph Toynbee, scriitor şi istoric britanic.

151
vieţii, cel puţin în Evul Mediu timpuriu, nu era unul
terestru, ci metafizic. Construcţia acestuia concentra
eforturile principale ale oamenilor timp de sute de ani, aici
este strâns tot ce a dat mai grandios civilizaţia creştină,
după cum în arhitectura sistemelor filosofice s-a sedi-
mentat tot ce a dat mai valoros cultura creştină.
Cursul de apă, fluviul pe care sunt aşezate marile
oraşe europene, la început a însemnat putinţa supravie-
ţuirii pe timp de asediu, o barieră naturală în calea
asediatorilor. Apoi, pentru oraşul modern înseamnă ceva
nu mai puţin vital, asigură alimentarea cu apă a industriei,
a populaţiei (mult mai numeroasă), evacuează cumva în
mod natural toate reziduurile marilor aglomerări urbane.
În cazul Bratislavei, Hradul, Cetatea adică, se află pe o
colină stâncoasă, având Dunărea la sud, care era o
excelentă barieră împotriva năvălirii turcilor. De altfel, în
cursul acestor năvăliri, de la sfârşitul Evului Mediu, regii
ungari şi-au mutat succesiv reşedinţa de la Budapesta în
sus pe Dunăre, mai întâi la Vişegrad, apoi la Bratislava.
Catedrala din Bratislava se află puţin mai jos, după întâiul
şanţ al fortificaţiei. Iar şoseaua principală care traversează
oraşul de la sud la nord, o face prin chiar fostul şanţ al
fortificaţiei, dintre Hrad şi Catedrală.
Colo, către ivirea zorilor, frânţi de oboseală intrăm
într-un cartier de la marginea Bratislavei, parcăm în spa-
tele unui bloc şi dormim în poziţia şezând în maşină, un
somn de vreo trei ore, greu ca plumbul. Ne trezim cu
muşchii cefei înţepeniţi, căutăm autostrada spre Praga şi
pornim la drum. Abia după câteva zeci de kilometri, spre
Brno, găsim undeva o parcare amenajată ca lumea, unde

152
putem să ne spălăm şi să mâncăm stând la o masă. Tot
aici, la un bar spilcuit, se poate bea o cafea fierbinte şi tare
şi un rom ieftin. Rulăm apoi spre Brno, sub soarele unei
splendide dimineţi de vară.
Faptul că noi călătorim spre Occident prin Cehia şi nu
prin Austria se explică simplu. Nu am mai avut timp,
nervi şi bani spre a face demersuri pentru viza de tranzit
prin Austria, care se obţine foarte greu, de la mâncătorii
noştri de lebede încoace, aşa că ocolim Austria pe la nord.
Facem pentru prima oară acest traseu şi ne orientăm,
oarecum teoretic, numai după hartă. Nu mergem, aşa cum
ne-ar fi fost mai uşor, pe autostradă până la Praga şi de
acolo în Germania pe la Plzen (Pilsen), locul de origine al
celebrei mărci de bere, ci căutam să ocolim Austria pe
drumul cel mai scurt, pe lângă frontieră, reducând astfel
traseul nostru cu vreo trei sute de kilometri. Lăsăm, deci,
în stânga oraşul Brno, care de la înălţimea autostrăzii se
vede cam aşa cum se vede Braşovul de la cetate, un oraş
vechi, străzi strâmte dispuse geometric, acoperişuri de ţiglă
roşie, Domul uriaş, cât un deal, sur şi misterios, mai la o
parte platforma industrială şi cartiere de blocuri. Ştiu că
aici se produc stofe de o calitate extraordinară şi oţeluri de
cea mai înaltă clasă. Celebrele puşti din dotarea Armatei
Române de după Primul Război Mondial, ZB-urile model
1924, sunt fabricate aici, ZB însemnând de fapt iniţialele
Uzinei (Zavod Brno).
De la Jhlava o luăm prin Tabor, locul unei celebre
bătălii din Războaiele Husite, apoi spre sud, la Ceske
Budejovice, oraşul binecunoscutului Jaroslav Haşek şi al
simpaticului său soldat Svejk. Putem cunoaşte o Cehie

153
rurală, aşa cum arată zonele numite la noi „la ţară”, în
crucea verii, în preajma Sfintei Marii. Traversăm Podişul
Boemiei, impresia este de pământ roditor şi ţară bogată,
un peisaj care seamănă mult cu Transilvania noastră din
zona secuimii, munţi cu pante domoale, păduri întunecate
de molid şi pin, întinse platouri cultivate, cabane de lemn,
aer şi miresme tari de răşină. Undeva, în depărtare,
instalaţia de apă a unei ferme, bazinul sferic în capătul
unui stâlp înalt sclipeşte în soare ca măciulia unui mac de
argint. Fur prune dintr-un pom de la marginea unei
grădini şi mă încearcă nostalgia copilăriei. La o cârciumă
sătească, unde oprim să cumpărăm ţigări, intru în vorbă
cu un tip simpatic, pilit şi jovial, un fel de soldat Svejk cu
care mă înţeleg foarte bine mai mult prin semne, mă îmbie
să beau cu el bere „îmbunătăţită” cu rom. Când ciocnim
halbele, Svejkul nostru strigă din răsputeri: „Ahoe!”

154
 Pelerinaj catolic în Polonia

August 1994

Întâmplarea face să însoţesc în calitate de jurnalist

un grup de maramureşeni greco-catolici – din Bârsana,
Onceşti şi Sighet – în fruntea cărora se află preotul Vasile
Hotico jr. la un pelerinaj la Loretto, aproximativ 40 km
nord de Varşovia. De ce Loretto? Răspunsul e simplu. De
Sf. Maria aici urmau să fie consacrate călugăriţe trei tinere
din Ieud. Congregaţia Lauretană are mănăstiri de maici în
Polonia, Italia şi Elveţia. Plecăm din Sighet seara pe la 11,
joi 11 august 1994, 58 persoane într-un autobuz de 55
locuri. La Vama Română Petea suntem luaţi în primire de
către un plutonier gras, negricios, cu accent moldovenesc.
Omul este cunoştinţă veche cu ghidul nostru Vaska
Chindriş, de aceea este glumeţ şi binevoitor. Un ofiţer,
probabil şeful, îi cere să ne coboare cu bagajele şi să ne
ducă în sală pentru control. Simpaticul plutonier execută
ordinul doar pe jumătate, ne introduce în sală, dar nu se
mai osteneşte să ne mai controleze. În schimb, grănicerul
maghiar ne verifică paşapoartele amănunţit şi caută din
când în când într-un caiet, unde are notate persoanele cu
interdicţie de a intra în Ungaria.
Imediat după Vama Maghiară, există nişte dughene
care funcţionează non-stop, după cum non-stop sunt

155
prezenţi la datorie şi schimbătorii de valută. Toţi vorbesc
şi româneşte, sunt amabili şi binevoitori. Dormim câteva
ore la Nyiregyhaza, iar pe la ora 11 suntem la frontiera cu
Slovacia, punctul Satoralyaujhely. Aici clădirea Vămii este
comună, iar grănicerii şi vameşii maghiari şi slovaci vin
împreună. Ne ţin în vamă vreo trei ore, ne copiază datele
de pe paşapoarte în nişte tabele amănunţite, cică pentru
calculator şi caută „ţigani”, adică cetăţeni români care
călătoresc fraudulos şi / sau comit infracţiuni în străină-
tate. În tot acest timp, noi am avut posibilitatea să ne
deplasăm în incinta Vămii, la WC sau la Bufet. În fine, nu
găsesc „ţigani”, dar înainte de a ne da drumul, vameşii
slovaci ne cer să le arătăm că fiecare dintre noi avem
valută, cel puţin 100 de mărci, asta ca să ne asigurăm
consumul pe durata tranzitului prin ţară. Care tranzit
durează teoretic foarte puţin, Slovacia este o fâşie de
pământ lată de 150 km, după harta mea rutieră. Călătorim
pe o ploaie rară şi rece, cu plafonul norilor lăsat jos de tot
peste un ţinut muntos, păduri nesfârşite, în stânga un lac
imens, lung de zeci de kilometri, Velka Domasa. Oprim la
Svidnik, un orăşel comparabil cu Sighetul, la 21 km de
frontiera poloneză, mâncăm conserve şi pită cu slănină pe
băncile din parc, schimb primele mărci, pentru a bea o
bere bună. De la frontiera poloneză punctul Dukla suntem
întorşi înapoi, ofiţerul polonez zice că ceva nu este în
regulă cu hârtiile noastre şi nu se lasă nicidecum. După
stăruinţi şi rugăminţi zadarnice, aplicăm tactica românului
răbdător: ne reîntoarcem la Svidnik şi aşteptăm până în
ziua următoare, schimbul următor, când într-adevăr
trecem fără nici un fel de probleme. Pasul Dukla, 502 m,

156
este o şa relativ largă şi joasă între două masive ale
munţilor Beskizi. A avut se pare o importanţă strategică
deosebită în cel de-al Doilea Război Mondial, aici s-au dat
bătălii crâncene, locul este marcat cu monumente. Practic
este vorba de un sit de câţiva km pătraţi, presărat cu
carcase de avioane, tancuri, transportoare blindate,
katiuşe, piese de artilerie grea şi antiaeriană – de toate.
„Monumentele” sunt amplasate pe socluri înalte de beton,
îngrijite şi vopsite la zi. „Dacă astea ar fi pe la noi, li s-ar
fura batăr roţile pentru ştrafuri” zice un bătrân din
Bârsana. Mergem apoi prin Polonia, spre Varşovia, putem
observa o Polonie rurală, casele noi de zid alternează cu
case vechi, modeste, de lemn, pământul este împărţit în
loturi mici cultivate cu porumb sau ovăz, ici-colo haturi cu
spini, peisajul seamănă mult cu cel de pe la noi, în loc de
troiţe sunt statuete ale Sfintei Fecioare Maria, foarte multe
statuete de ghips emailat, într-un stil dulce-vetust, peste
tot, la răspântii ori în grădini. Şi, de asemenea, în satele
poloneze s-au construit în ultimii vreo douăzeci de ani
foarte multe biserici, la fel ca în Maramureş. Numai că aici
bisericile au o arhitectură foarte modernă, cu inovaţii duse
uneori până la licenţios şi bizar.
Mănăstirea Loretto se află la aproximativ 40 km
nord-est de Varşovia, într-o nesfârşită pădure de pin. În apro-
pierea Mănăstirii, nişte vile ale foştilor ştabi comunişti.
Locul este comparabil cumva cu Snagovul de la noi. Cu
diferenţa că, după ce au plecat de la putere, comuniştii po-
lonezi au retrocedat mănăstirii terenul expropriat abuziv,
60 ha pădure de pin şi mesteacăn, cu vilele construite de ei
aici cu tot. Biserica mănăstirii este o construcţie modernă,

157
de mici dimensiuni, restaurată în 1961. Pentru liturghia în
limba română este amenajată drept capelă o sală de club.
Este improvizată o masă pentru altar şi o cruce mare, din
crengi de pin. Schimb câteva cuvinte banale cu tinerele
călugăriţe din România. Nu le întreb ce le-a adus aici, nici
dacă nu le este dor de casă, nici dacă vor să rămână
definitiv aici. Astfel de întrebări nu şi-ar fi avut rostul. Le-am
urmărit în timpul liturghiei şi le-am putut observa feţele
luminate de rugăciune şi transfigurate de credinţă.
De la Loretto mergem la Czestochowa, la celebra
mănăstire Iasna Gora, închinată de asemenea Sf. Fecioare
Maria. Eu ştiam despre Czestochowa din auzite, mai cu
seamă de la Radio „Europa Liberă”, din timpul grevelor
din Polonia anilor ‘80. Anume, că aici se află o icoană a
Sf. Fecioare Maria, numită şi „Madona neagră de la
Czestochowa”, o icoană despre care se spune că este
făcătoare de minuni, care începe să lăcrimeze atunci când
ţara se află în pericol. Şi tot ea intervine pentru a izbăvi
ţara şi poporul. Pentru omul credincios este, evident, un
semn dumnezeiesc. Dar nici cel necredincios nu poate
ignora eficienţa Providenţei, care se manifestă aici ca o
imensă sugestie colectivă, ce cuprinde sufletele a milioane
de oameni. Aşa s-a întâmplat şi la căderea comunismului,
în Polonia şi nu numai. Biserica Mănăstirii, cu turla de o
înălţime ameţitoare, zidită în piatră cioplită pe la anul
1382, cam atunci când la noi se ridicau mănăstiri la
Tismana şi Cozia, se află în vârful unei coline, înconjurată
de un mare parc cu arbori seculari, ca de o adevărată
pădure sălbatică. Aici, în jurul bisericii se află dispuse în
patrulater mai multe rânduri de clădiri şi alei, ansamblul

158
fiind delimitat de un sistem de fortificaţii Vauban asemă-
nător întrucâtva cu cel de la noi, de la Alba Iulia de
exemplu, şanţuri adânci şi ziduri înalte. Practic, este vorba
de o cetate care era inexpugnabilă, până la apariţia aviaţiei
ca armă.
În noaptea blândă şi senină de vară forfotesc sute
de mii de pelerini, veniţi aici din toată lumea catolică. Sunt
grupuri compacte, poartă ecusoane şi steguleţe în culori
naţionale, francezi, italieni, irlandezi, germani, cehi, esto-
nieni, o adevărată babilonie lingvistică. Lumea este calmă,
civilizată, în difuzoare răsună cântări religioase, iar pe
nişte alei tarabe care conţin numai obiecte de colportaj:
icoane, ilustrate, rozare, statuete, amulete, lumânări, nici
un fel de marfă de bâlci ca la noi. Intru cu greu în biserică,
aglomeraţie, unii se roagă, alţii pur şi simplu dorm pe
pături sau de-a dreptul pe paviment, bolta pronaosului
înaltă şi întunecată, aur, marmură şi pictură gen Capela
Sixtină, sanctuar de felul acelora care strâng înlăuntrul lor
tot ce a dat mai bun o civilizaţie întreagă. După vreo două
ceasuri, reuşesc să ajung în Capela din stânga altarului, în
faţa celebrei Madona Neagră. Icoana este în întregime
ferecată în aur şi pietre preţioase, numai ovalul feţei Sf.
Fecioare se poate distinge cumva îndărătul acestora, în
nuanţe bătând spre abanos, pe chip o tristeţe venind de
dincolo de lume, obrazul drept brăzdat adânc, locul de
unde cândva au curs lacrimi.
Mă plimb în răcoarea nopţii prin mulţimea de
pelerini, până aproape spre dimineaţă. Pot să observ că
imensa lor majoritate, peste 90 la sută, sunt tineri în jurul a
20 de ani. Liturghia în ziua de Sf. Maria începe dimineaţa

159
devreme. Pe platoul nesfârşit acoperit cu iarbă se află,
după câte pot să-mi fac idee, aproximativ patru sute de mii
de credincioşi. Oficiază cardinalul Iosef Glemb, primatul
Poloniei, zeci de preoţi, iar în tribuna din apropiere se află
preşedintele Poloniei Lech Walensa, personalităţi ştiin-
ţifice şi politice, un pluton de gardă în uniforme brune.
Prin mulţime se plimbă un fel de majordomi ai mănăstirii,
în uniforme cu fireturi şi cu toiag cu clopoţei, adună
donaţiile, saci întregi de bancnote. Deşi catolici, polonezii
zic pe limba lor „Duh”, nu „Spirit”, şi acest lucru nu
indispune pe nimeni. La fel, „Doamne miluieşte (îndură-te
spre noi”) este păstrat în liturghia lor în formă greacă,
străveche: Kyrie eleison. Răspunsul la ecteniile preotului îl
dau toţi credincioşii. Kyrie eleison - din sute de mii de
piepturi. La aşa ceva, Dumnezeu nu poate să rămână surd!

Este foarte greu să scrii despre Auschwitz, fie şi

numai câteva notaţii fugare, deoarece totul îţi pare foarte
cunoscut şi, lucru trist, foarte banal. Trebuie să uiţi tot ce
ai citit prin cărţi şi trebuie să iei totul de la capăt, ca pe o
aventură pe cont propriu, ca pe o iniţiere supremă în
absurdul desăvârşit, adică în acel absurd care, privit în
segmentele din care se asamblează, pare perfect logic. Aşa
cum sunt, de exemplu, unele capodopere ale genului,
„Procesul” lui Kafka sau „Capitalul” lui Marx. Cu alte
cuvinte, pentru a putea scrie ceva nou şi interesant despre
Auschwitz trebuie să renunţi la prejudecăţi şi la apercepţia
culturală şi să te duci însuţi acolo.

160
 Iată-mă, aşadar, la Auschwitz ca turist. Din exterior,
lagărul are aspectul general de cazarmă. Şi într-adevăr,
este vorba de o fostă cazarmă tipică, organizarea germană
de dinainte de Primul Război Mondial. Nu este ceea ce
credeam anterior, barăci de scânduri, supraaglomerate,
lipsite de încălzire şi instalaţii sanitare. Barăci de scânduri
au fost improvizate la Birkenau, numit şi Auschwitz II,
lagăr construit chiar în 1944, la vreo şase kilometri mai spre
sud. Lagărul Auschwitz este o cazarmă obişnuită, şase
hectare şi vreo duzină de pavilioane, cam cât pentru un
regiment obişnuit, alei pietruite, clădiri masive aliniate
riguros, cu un etaj, ziduri groase de cărămidă roşie. Plopi
şi mesteceni desfrunziţi sub cerul cenuşiu. Înăuntru, în
pavilioane, dormitoare mari ca în orice cazarmă, cu paturi
suprapuse, sobe de teracotă, baie şi closete la fiecare etaj,
încăperi luminoase şi încălzite, prin comparaţie cu puşcăria
de la Sighet. Deţinuţii de aici aveau deşteptarea la cinci
dimineaţa, timp pentru baie şi WC, curăţenie pe sectoare,
masa, ieşirea la program, totul la fel ca în orice cazarmă.
Tragedia şi absurdul stau însă altundeva: în ducerea
sistemului de cazarmă până la ultimele lui consecinţe.
Pe la început, prin 1942, după ce trupele germane
au avansat adânc în fosta URSS, în această cazarmă
rămasă goală erau aduşi doar deţinuţi politici, indiferent
de naţionalitate, în special membri ai opoziţiei poloneze şi
luptători din Rezistenţa franceză. Erau judecaţi aici în
pavilionul nr. 12, la etaj, în prima sală pe stânga era sediul
Tribunalului militar. Am văzut o masă lungă prăfuită,
şapte scaune cu pielea capitonajului crăpată, cel din mijloc
cu spetează mai înaltă, unelte de scris. Atât. Era un miros

161
greu, ca de altfel în tot lagărul. La subsolul acestui pavi-
lion a fost arestul fostului regiment, celule obişnuite dar şi
celule de pedeapsă, strâmte ca un dulap, cu pereţii inte-
riori vopsiţi în negru, fără lumină şi fără aerisire, în care
deţinutul era introdus printr-o uşiţă aflată jos şi unde nu
putea să stea decât în poziţie închircită. Condamnaţii erau
executaţi în curtea interioară, în faţa zidului de cărămidă
roşie se află un alt zid mai scund, de beton. De regulă, ca
un supliment de pedeapsă, condamnaţii erau executaţi de
ziua naţională a ţării lor. Cadavrele erau incinerate în
crematoriul amenajat ad-hoc în spatele cazărmii, într-un
fost depozit subteran pentru muniţii. Urme de gloanţe
peste tot.
Tragedia propriu-zisă şi crimele de război au debutat
atunci când aici au început să fie aduşi nu doar prizonieri
de război şi deţinuţi politici, ci şi evrei nevinovaţi, cu fami-
liile lor. Cei incapabili de muncă, bătrânii şi copiii erau
duşi de la peronul staţiei de cale ferată direct la camera de
gazare de la Birkenau. Pentru a nu se crea panică, depor-
taţilor li se cerea să-şi scrie numele şi adresele pe cuierele
cu obiecte personale, după care acestea erau depozitate la
magazie. Apoi li se explica firesc că trebuie să facă un duş.
Şi chiar făceau un duş. Baia, camera de gazare şi cuptorul
erau amenajate toate în acelaşi loc. Într-o antecameră,
oamenii erau dezbrăcaţi la piele şi tunşi zero, atât bărbaţii
cât şi femeile. Apoi mergeau pe uşa din faţă în camera de
baie. Aici făceau duş. Apoi, după baie, erau orientaţi pe
uşa din stânga în camera de gazare. Aici granulele de
Cyclon B erau introduse de sus, prin găurile de aerisire ale
fostului depozit subteran, după care acestea se închideau

162
etanş. Apoi, cadavrele erau scoase printr-o altă uşă, tot la
stânga, de către deţinuţi special instruiţi în acest scop. Aici
sunt cuptoarele, două la număr. Sunt zidite din cărămidă,
în forme geometrice riguroase. Jos se aprinde focul de la
arzătorul cu gaz. Deasupra, pe un grătar se pun cadavrele.
Acestea se introduc cu un fel de lopată metalică, lungă, ce
lunecă pe rotile. Apoi, uşa cuptorului se închide cu o uşă
dublă, ca acelea de la locomotivele cu abur sau de la
cazanele centralelor termice. În încăpere nu iese nici un fel
de miros, pe coşul înalt de cărămidă care se înalţă din
pământ iese doar un fum gros. Din când în când, aceiaşi
deţinuţi scot de sub grătare cenuşa în nişte tomberoane
mari, din faţa cuptoarelor pe o uşă ce dă la stânga, alta
decât uşa pe care intră oamenii vii, ca să „facă baie”.
Mişcarea se închide în cerc, ca un flux tehnologic
bine organizat. Nu se pierde nimic. Cenuşa se împrăştie
pe câmp pentru a îngrăşa pământul. Obiectele rămase
sunt triate. Banii de aur sau bijuteriile merg la Tezaurul
statului. Lucrurile care se pot recupera sunt împărţite
deţinuţilor capabili de muncă. Părul de om, strâns cu grijă,
este folosit pentru căptuşirea pufoaicelor destinate uzinei
chimice din apropiere, unde deţinuţii îşi produc ei înşişi
gazul cu care vor fi ucişi atunci când nu vor mai fi capabili
de muncă. După muncă se spală pe mâini cu săpun din
deţinuţii care nu au mai fost capabili de muncă. Un fel de
apologie a muncii „direct productive”, ca în comunism.
„Munca te face liber”. Dacă faci abstracţie, ca de o preju-
decată, de valoarea divină a vieţii omeneşti, totul devine
înspăimântător de justificabil şi de clar, din punct de

163
vedere formal logic, la fel de clar – repet – ca un roman de
Kafka, sau „Capitalul” lui Marx.
Parcurg pe îndelete întreg lagărul-muzeu, însoţit de
ghidul de expresie franceză, pentru care am plătit 300.000
zloţi de inflaţie, adică vreo 15 dolari. Este de fapt o ghidă,
o doamnă blondă între două vârste, comunicativă. O mai
întreb de una-alta. Aflu că este profesoară de franceză şi că
exercită ocazional profesiunea de ghid, în timpul vacanţelor
de vară. La rândul ei, când află că sunt român, nu îşi poate
stăpâni un zâmbet subînţeles. Îmi spune, din proprie
iniţiativă, că ştie că românii au „probleme”. O descos. Prin
„probleme” dumneaei înţelege că la noi lucrurile evoluează
într-un sens opus democraţiei şi că pătura socială aflată la
putere este o organizaţie de tip mafiot. Bineînţeles, rămân
fără replică.

164
 O călătorie în Franţa

Iulie 1995

Ambasada Austriei din Ungaria se află în Budapesta,

pe str. Belczur 12. Locul seamănă mult cu zona Bulevar-
dului Dacia din Bucureşti, aici sunt concentrate majoritatea
reşedinţelor de ambasade străine, nişte străzi umbroase şi
puţin circulate, clădiri vechi nu prea înalte şi arbori secu-
lari, o oază de linişte, distincţie şi răcoare în agitaţia
infernală şi căldura toridă a marelui oraş. O stradă pe care,
seara, oameni bătrâni şi cu morgă plimbă câini de rasă. Ca
să prindem un loc în faţă pentru a obţine o viză de tranzit
prin Austria, am venit din seara precedentă, practic am
stat la coadă toată noaptea, am „stat la coadă” e un fel de a
spune, în realitate ne-am plimbat încoace şi încolo şi, din
când în când, am aţipit în maşină. Pe strada Belczur salcâmii
se scuturau şi noi călcam pe un strat de flori gros de o
palma. Chiar în faţa ambasadei, jos pe trotuar, se afla un
fel de familie de ţigani, inevitabil din România, câteva ţi-
gănci de toate vârstele, îmbrăcate în fuste multicolore şi
urât mirositoare, cu doi puradei, aşteptau şi ele intrarea în
Austria.
Adorm abia după miezul nopţii, dar pe la patru
spre dimineaţă sunt trezit de plânsul unui puradel. Acesta

165
începe să scâncească şi mai apoi, nebăgat de nimeni în
seamă, urlă în toată legea. Se trezeşte la el o ţigancă bătrână,
cu o voce groasă dogită de tutun, care strigă şi ea într-un
fel de limbă greu de înţeles. Prin clădirile din preajmă se
aprind lumini, se mişcă perdele, poliţiştii din pază încep
să patruleze, ţiganca îl ameninţă pe puradel cu miliţianul,
până la urmă tace toată lumea. Apoi se crapă de ziuă. Nu
mai pot dormi nici eu. Pe la ora cinci dimineaţa, o fată
drăguţă dar somnoroasă şi plictisită vine cu un cărucior cu
ziare. Are o legătură enormă de chei, deschide uşile de la
intrare şi pune abonamentele în cutiile poştale. Micul grup
de ţigănci a plecat din faţa porţii ambasadei, dar a lăsat în
urmă câteva sticle goale şi tampoane de vată medicinală.
Judecând după numele persoanelor înscrise pentru viză,
majoritatea acestora sunt maghiari din Ardeal, apoi şvabi
din Banat, dar şi români din toată ţara, mai cu seamă tineri
cu accent moldovenesc. Ţigani nu sunt mai mulţi decât
vreo şase-şapte din aproximativ două sute de oameni. Şi
cu toate acestea, noi, românii, trecem în Occident drept un
popor de ţigani.
Suntem în tranzit prin Austria. „Tranzit” este un fel
de a spune. Austria cere viză de tranzit numai pentru
românii care trebuie să treacă pe teritoriul său, indiferent
de ţara de destinaţie. Occidentalii, francezii bunăoară, nu
înţeleg nici în ruptul capului ce-i aia „viză de tranzit” şi,
mai ales, de ce Austria o cere numai românilor. La Amba-
sada Austriei din Bucureşti, vara, se adună zilnic sute de
oameni care cer astfel de viză. Se satisfac aproximativ 30
de solicitări, din şapte-opt sute. Ca sa obţii o viză, trebuie
să aştepţi mai mult de o săptămână. E limpede că e vorba

166
de o tactică de descurajare din partea statului austriac.
Până la urmă, foarte mulţi români care au de călătorit spre
Germania sau Belgia, renunţă la viza de tranzit şi ocolesc
Austria pe la nord, făcând un ocol de câteva sute de km.
Aşadar, iată-mă cu viza de tranzit în regulă, aştep-
tând la unul dintre punctele de trecere a frontierei din
Ungaria. În faţa noastră, un bătrânel cărunt încearcă să
pornească o „Dacia” 1300 roşie cu număr de România şi
nu reuşeşte, spre hazul zgomotos al grănicerilor austrieci.
În cazul nostru, văzând de asemenea că este vorba de o
maşină cu număr de România, ni se controlează paşa-
poartele amănunţit şi ni se atrage atenţia să nu ne oprim
nicăieri, doar să „tranzităm”. Prima impresie din Viena,
aceea a unui oraş vechi, de o frumuseţe cu totul aparte,
palate impunătoare şi parcuri îngrijite, de unde s-a făcut
vreme de secole politica unui vast imperiu, un oraş mu-
zical, cultural şi universitar. Astăzi toate acestea par a fi
departe de preocupările curente ale omului de rând. Turistul
descoperă nu doar o Vienă îmbătrânită în propria-i glorie,
ca Roma bunăoară, ci în acelaşi timp un oraş cu o plat-
formă industrială de o întindere neaşteptată, poluantă, cu
giganţi ai industriei chimice, cu o circulaţie infernală şi
necivilizată. Şi totuşi, este unul dintre cele mai frumoase
oraşe ale lumii.
Din Viena o luăm pe Hochstrasse care urcă muntele
dinspre sud. De aici imensul oraş se vede în întregime, cam
aşa cum se vede Clujul de pe Feleac. Tot de aici a privit
odinioară, învingător, Napoleon şi a interzis trupelor sale
să intre în oraş. Mai târziu, în Memoriile sale, împăratul
francezilor şi-a motivat gestul zicând că, în faţa Vienei, el a

167
jucat „douăzeci şi una” şi s-a oprit la douăzeci. Era ceva ce
înţelegea numai el. Mergem îndelung pe autostrada ce
străbate zona muntoasă din sud, ordinea, tenacitatea şi
hărnicia germană se insinuează, peste tot, subtil, prin amă-
nunte, aparent neînsemnate, cum ar fi de pildă alinierea
ghivecelor cu flori la ferestre sau stivuirea lemnelor de foc.
În pădure, molizii nu au nici o creangă uscată, acestea sunt
curăţate atent şi în permanenţă. Miresmele tari de răşină şi
iarbă cosită au ceva universal, din copilăria eternă, mergem
în continuu, între St. Polten şi Salzburg, în paralel cu
crestele Alpilor, aşa cum ai merge la noi pe ruta Braşov -
Făgăraş - Sibiu, până când între noi şi munţi se interpune
renumita salbă de lacuri, atunci totul devine imponderabil
şi ireal. Cele dintâi lebede austriece le-am văzut abia pe
apele lacului Mondsee.

Poate că foarte puţină lume a reflectat la această

realitate complexă a lumii contemporane care este Auto-
strada. Primul care s-a arătat uimit şi a înţeles importanţa
ei strategică a fost Mareşalul Ion Antonescu. Prin anii ‘30,
Hitler a rezolvat în felul său problema şomajului în
Germania de atunci. A strâns pe cei vreo şase milioane de
şomeri, pe care i-a pus la construirea autostrăzilor. La fel
au procedat şi comuniştii noştri, după război, când au
format brigăzi de muncă „patriotică” la şantierele unor căi
ferate etc. Antonescu a fost şocat de ideea că existenţa
autostrăzilor îi permitea lui Hitler o mobilitate militară
ieşită din comun. Armate întregi puteau fi dislocate dintr-o

168
parte în alta a Germaniei în numai şase-zece ore. După
cum se ştie, ceea ce a urmat s-a numit „Blitzkrieg” (război-
fulger). Fără îndoială, şi astăzi cea mai bine pusă la punct
dintre toate autostrăzile europene este tot autostrada ger-
mană. Este calitativ altceva decât o simplă şosea mai largă,
cu două-trei benzi de circulaţie într-un singur sens, care
ocoleşte localităţile şi permite atingerea unor viteze mai mari
în deplasare. Într-adevăr, autostrada ocoleşte îndeaproape
marile oraşe, nu le străbate, dar asigură o legătură perfectă
şi rapidă între ele. Autostrada (mai cu seamă cea germană)
este trasată cu rigla, munţii sunt tăiaţi şi taluzaţi sau
perforaţi cu tuneluri, iar peste văi sunt întinse viaducte, la
fel ca şi în cazul căilor ferate. Poţi merge astfel ore şi zile
întregi, fără să vezi nimic altceva decât copacii de pe
margini. Rar de tot cel care nu are grija volanului poate
observa în depărtare câte o fleşă de catedrală sau câte un
turn de televiziune. Astfel, poţi străbate Europa în lung şi
în lat, pe autostradă, fără să fi văzut nimic din Europa.
Este exact situaţia mecanicului de pe vapor. Nava lui
poate străbate toate mările şi poate opri în toate porturile
lumii, dar el, atâta vreme cât se află pe navă, nu poate
spune că a văzut lumea. El nu a văzut decât spaţiul strâmt
şi acelaşi al propriului vas.
De altfel, cine călătoreşte pe autostrada germană
nici nu are nevoie să intre în vreun oraş. Autostrada îi
oferă absolut de toate. Din loc în loc se află nu doar simple
parcări, în care să poţi dormi în maşină, şi pompe de la
care să poţi cumpăra benzină. Ci, alături de acestea, se află
toate serviciile posibile. Magazine în care găseşti de toate,
campinguri, interfoane, locuri de vizionare a programelor

169
TV, moteluri. Autostrada germană are un serviciu medical
propriu (de salvare şi prim-ajutor), o Poliţie proprie
(Autobahn Strassenpolizei), promptă şi eficientă, un serviciu
de depanare auto, care îţi verifică motorul pe gratis şi, la o
adică, te scoate afară de pe Autostradă tot pe gratis. Din
loc în loc, la distanţe relativ mici, se află un interfon prin
care, fără fise, poţi apela la oricare dintre aceste servicii.
Nu e nevoie nici măcar să precizezi unde te afli, locul este
identificat imediat, după interfonul pe care l-ai deschis.
Iar, la distanţe mai mari, se află chiar şi capele, unde omul
credincios poate opri spre a se reculege şi a se ruga.
Teoretic, poţi trăi o viaţă întreagă pe autostradă. O femeie
poate naşte aici, cu ajutorul „Autobahn Strasseerstehilfe”, iar
un excentric, care dispune de bani, poate în principiu să-şi
facă veacul în restaurantele şi hotelurile autostrăzii, iar în
caz de deces, poate lăsa prin testament – de ce nu? – să fie
înmormântat la capela autostrăzii.
O autostradă se mai constituie într-un sistem închis şi
suficient sieşi şi dintr-un alt punct de vedere, are un
sistem propriu de semne indicatoare, un limbaj propriu, o
semantică proprie. Autostrada germană are chiar şi pu-
blicaţii proprii. Pe o autostradă, circulă „fluid” cum foarte
sugestiv se spune, între trei şi cinci mii de autovehicule pe
oră. Probabil că din satelit, mărind imaginile, circulaţia pe
o autostradă se vede într-un fel comparabil cu circulaţia
globulelor de sânge prin vene, văzută la microscop. Dar,
din apropiere, circulaţia autostrăzii mai mult se aude, ca
un vuiet absolut continuu. Se circulă aici cu viteze între
100 şi 220 km/h, poate şi mai mult. Iar zgomotul produs
de un autovehicul se suprapune complet peste celelalte

170
încât rezultatul, pentru urechea omului, este comparabil
cu acela al curgerii unui râu sau cu zborul continuu al unui
avion.
Părăsim autostrada München – Karlsruhe şi, de la
Stuttgart, o luăm spre sud, prin Tübingen, Freundenstadt
şi Offenburg spre Strassbourg. În noaptea precedentă am
dormit la Ulm. Un oraş pe Dunăre, aproape de izvoarele
acesteia. Aici Dunărea este ca un râu oarecare, cam cât
Someşul la Cluj. Domul din Ulm, în stil gotic, secolul al
XIV-lea, are cea mai înaltă fleşă din Europa, 165 m. O
privesc nemişcat, o dantelărie de piatră îmbinată complicat
şi mereu ascuţindă, prin spaţiile goale se vede cerul ca
printr-un schelet fragil şi străveziu, curgerea norilor îmi
creează iluzia că cerul stă pe loc, iar colosala construcţie se
prăvăleşte într-o parte, am o adevărată senzaţie de ame-
ţeală. Mai ştiu despre Ulm că aici Napoleon a dat una
dintre principalele sale bătălii şi a obţinut o victorie stră-
lucită (20 octombrie, 1805), practic fără vărsare de sânge,
numnai prin manevrarea iscusita şi rapidă a armatelor
sale de o parte şi de alta a Dunării. Armata austriacă a lui
Mack 5, superioară ca număr, a avut impresia terifiantă că
francezii vin de peste tot, a intrat în panică şi s-a predat
fără condiţii. Atunci, după cum reţine chiar Napoleon,
mareşalul Ney s-a prezentat la el şi i-a raportat, scurt şi
memorabil, că „războiul s-a terminat din lipsă de inamic!”
De la Stuttgart la Tübingen, 30 km, mergem pe o şosea
îngustă, obişnuită. Traseul are pentru mine o semnificaţie
aparte. Aici, la Stuttgart, s-a născut una dintre cele mai

5 Karl Mack von Leiberich, general austriac.

171
cuprinzătoare minţi ale umanităţii, filosoful G. W. F. Hegel,
iar la Tübingen şi-a făcut studiile de Teologie reformată.
La absolvirea facultăţii, viitorul filosof nu s-a preoţit,
motivând că nu are vocaţie pentru aceasta şi a optat
pentru cariera de profesor. Privesc bătrâna Universitate, o
cetate de piatră neprietenoasă, pe unde îşi va fi purtat
acest geniu paşii, în zorii tinereţii. Şi înţeleg încă o dată de
ce gânditorii din vechime, începând cu Thales şi Pythagora,
care n-au pregetat să meargă ei înşişi până la înţelepţii din
Egipt, au asociat cunoaşterea cu călătoria. Mai exact, o
cunoştinţă care nu era dobândită în urma unei călătorii
iniţiatice nu era socotită serioasă.
De la Tübingen ne îndreptăm spre frontiera franceză
prin Horb am Neckar şi Freundenstadt. Schwartzenwalde,
Munţii Pădurea Neagră, locul de unde izvorăşte Dunărea.
Pădurea însăşi are ceva german în ea, după felul cum este
rărită şi greblată. Localităţile sunt dese, dar cu toate acestea
locurile par pustii, casele cu acoperişul în două ape, de
ţiglă cafenie, cu pereţii de un alb curat şi cu muşcate roşu
aprins la ferestre au obloanele negre închise. Nu se vede
ţipenie de om. Decât oraşul – staţiune montană toropit sub
căldura verii. Horb, oraş zidit pe o coastă abruptă a mun-
telui, cu catedrala şi cetatea lipite de peretele stâncos,
precum nişte cuiburi de rândunică. Freundenstadt, pe un
platou întins în vârful muntelui, cu hotelurile vechi aşezate
în careu, umbrit de arbori seculari. Şoseaua coboară
muntele în pante ameţitoare, oraşe – „băi”, izvoare de ape
minerale şi sanatorii, Bad Griesbach de exemplu, vechi
fabrici de cherestea care seamănă izbitor cu cea de pe
Vaser, construită de către „ţipţerii” colonizaţi aici pe

172
vremea Mariei Tereza. La Offenburg, punctul de frontieră
care răspunde în Franţa la Strassbourg, munţii rămân în
urmă, intrăm între dealuri domoale, grădini cu meri şi
pruni pe dealuri, doar ici şi colo în marginea pădurii,
înconjurată cu gard înalt de plasă de sârmă, pasc liniştite
ciute şi cerbi. Un paradis.
De la Strassbourg spre Paris, străbatem Vosgii. Munţi
bătrâni, nu prea înalţi, roşi de vreme, formaţi dintr-o rocă
de culoare cărămizie. Unde se întrerupe haina pădurii, se
dezvelesc râpi roşiatice, de acolo se exploatează o piatră
de aceeaşi culoare, folosită în construcţii. Aici totul este
făcut din aceeaşi piatră, biserici, case, pavajul şoselelor şi
totul are aceeaşi culoare: roşiatică. Apa băltoacelor arată,
la fel, de parcă cineva ar fi amestecat-o cu cărămidă pisată.
Sub un soare torid, hărţuiţi întruna de oboseală şi de sete,
trecem prin oraşele Nancy şi Toul. La orele amiezii, totul
este amorţit şi pustiu, din cauza vacanţei, a căldurii, a
pauzei de masă. Din goana maşinii, un excelent Mitsubishi
Colt, peisajul se lasă privit în voie. Localităţile sunt mai
rare decât în Germania. Relieful – dealuri blânde şi văi
puţin adânci, pământ bogat şi intens cultivat, cât vezi cu
ochii, holde de grâu, rapiţă şi floarea-soarelui, tarlale
imense de cultură şi păduri nesfârşite, întunecate.

Un bun prieten din Franţa, domnul Sylvain Prévôt a

avut răbdare să înfrunte canicula şi să mă poarte cu maşina
sa, Citroen Xantia, zile în şir peste tot în Nord-Estul
Franţei. Am putut astfel observa lesne şi faţa mai puţin

173
cunoscută a vieţii în Occident, am putut vedea şi altceva
decât ceea ce se vâră turiştilor sub nas în mod obişnuit.
Satele nu prea seamănă cu ale noastre. Casele, cu etaj,
din piatră cioplită, sunt foarte vechi şi băgate unele în
altele. Bisericile, din aceeaşi piatră, sunt de o vechime şi o
mărime considerabile, încât te miri cum se face că un sat
atât de mic, în majoritatea cazurilor de o sută şi ceva de
case, a avut cândva puterea economică să ridice biserici cât
nişte catedrale. Toate bisericile din satele Franţei sunt
catolice, toate sunt zidite în acelaşi stil romanic (plan
treflat 6, rozase 7) şi, mai ales, toate au deasupra turlei şi sub
cruce cocoşul galic. În toată Franţa am văzut o singură
biserică de lemn, de fapt o structură de lemn umplută cu
piatră şi tencuită, recuperată din Lentille (Haute-Meuse) şi
aflată în prezent într-un muzeu.
Casele sunt compartimentate, în general, în felul
următor. La parter: bucătăria, un salon imens, garajul, un
birou (sau eventual atelier). La etaj baie şi camerele de
dormit. WC-ul se află separat de baie, iar câte un duş se
află uneori direct în dormitorul conjugal. Mai nou, oa-
menii înstăriţi îşi construiesc case în marginea localităţii,
în mijlocul unor grădini întinse şi folosesc inteligent încli-
naţia pantelor pentru tot felul de inovaţii arhitectonice. În
general, camerele sunt pavate cu gresie şi au pereţii
acoperiţi cu tapete multicolore.
În marginea pădurilor se află păşuni, de câteva hectare,
îngrădite cu plasă de sârmă şi prevăzute cu adăpători şi

6 Având forma frunzei de trifoi.

7 Ferestre circulare în formă de trandafir pe latura de vest.

174
locuri umbrite, unde vacile sunt închise şi trăiesc în stare
de semisălbăticie din primăvară până toamna târziu. O
dată pe zi fermierul vine aici cu un camion cu platformă
pentru muls automat. Unde nu sunt păşuni, în marginea
pădurii, o fâşie de pământ de câţiva zeci de metri este
arată şi însămânţată cu porumb. Acesta nu este prăşit şi
nici nu îl culege nimeni. Este hrana pentru mistreţi.

Oamenii de la ţară au în comun un ceva care se

regăseşte peste tot, un ceva universal-uman. Comunităţile
fiind mici, oamenii se cunosc toţi între ei, pe stradă îşi dau
bună ziua unii altora, sunt cam indiscreţi, iscoditori, se
bârfesc şi se preţuiesc reciproc, dar mai ales se vizitează
reciproc, în acest scop se formulează, telefonic, invitaţia
pentru un „aperitiv”. Aperitivul începe de regulă pe la
şapte seara şi durează cel puţin două ore. Invitaţii nu duc
cu ei nimic, nici flori pentru dame, nici băutură. La intrare,
sunt întâmpinaţi de către stăpâna casei, se pupă exact de
patru ori pe amândoi obrajii, vorbesc zgomotos şi fac
gesturi pline de efuziune. Faţă de străin se fac, la început,
prezentări protocolare. Nu se sărută mâna doamnelor. Ni
se prezintă casa (parterul), cu colecţii de arme sau obiecte
vechi, în general cu tot ce se poate mândri omul. Apoi, ne
aşezăm la masa mare din sufragerie sau ieşim pe terasă
sau în grădină, sub o copertină de stuf. Gazda scoate o
groază de sticle cu băutură, o adevărată colecţie, din care
fiecare alege ceea ce doreşte să bea. Se fac şi combinaţii
savante şi extravagante. Şampanie albă cu lichior de

175
coacăze, un anume fel de vin cu lichior de chimion, iar în
bere se pune o vişinată amăruie, preparată anume în acest
scop. Nu se serveşte masa propriu-zis, dar pe masă se pun
preparate scoase din cutii de plastic, fel de fel de grisine,
fursecuri, brioşe, pizza minuscule cât nişte capace de
sticlă, curmale, alune, felii de sângerete. Se începe cu o
cupă de şampanie, urări protocolare, apoi se trece la celelalte
băuturi şi gustarea frugală. Pentru fiecare fel de băutură
există pahare anume, lucru respectat cu sfinţenie. Nu se
întâmplă ca să bea cineva bere din pahar pentru vin, whisky
din pahar pentru rom sau apă din pahar pentru cocteil.
Încet-încet, limbile se dezleagă. Gazdele află că sun-
tem din România. Primul lucru pe care-l evocă numele
acestei ţări este ceva ce au văzut la televizor, cu câteva zile
în urmă: repatrierea forţată a unui grup masiv de ţigani
români din Lyon. Atât. După alte câteva pahare, îi isco-
desc insistent, îi supun la un adevărat test cu privire la ce
mai ştiu despre România. Ei ştiu că această ţară se află
undeva în Est, dar nu foarte precis unde. Au mai auzit de
Dracula şi de Ceauşescu, un tiran care a fost împuşcat în
urma unor mişcări de stradă. Se miră ironic că treaba asta
nu a rezolvat nimic, ba, dimpotrivă, în prezent românii o
duc parcă şi mai rău. Nu ştiu şi nu pot să înţeleagă ce se
întâmplă la această oră în România. Nu ştiu, de exemplu
dacă noi românii suntem creştini sau musulmani, dacă
avem grafie latină sau slavă, nu pricep de ce biserica noastră
se numeşte „ortodoxă”, de vreme ce nu se deosebeşte
foarte tare de a lor, catolică. În acelaşi timp însă au toată
bunăvoinţa şi caută să se informeze. Un articol de-al meu,
publicat vara trecută în „Jurnalul de Sighet”, a fost tradus

176
şi, xerografiat, a făcut înconjurul oraşului. Mi se arată o
copie. Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că m-am simţit
foarte flatat. Altcineva, a adus un ghid turistic al Europei,
în care câteva pagini sunt consacrate României. Referinţele
la calitatea serviciilor hoteliere şi a băuturilor sunt de o
ironie acidă, nimicitoare.
La un moment dat s-a vorbit despre al Doilea Război
Mondial, cineva a pomenit numele Mareşalului Antonescu,
despre care ştia că a fost „dictator fascist”. Le-am explicat
amănunţit şi cu răbdare, de ce Mareşalul s-a aliat cu
Hitler, determinat fiind de nevoia recuperării Basarabiei, o
provincie istorică a României răpită de ruşi. Le-am relatat
că Antonescu nu i-a deportat pe evrei la Auschwitz, ci doar
pe ţigani în Transnistria, unde li s-a oferit posibilitatea să
trăiască din muncă, nu din furat. Cele povestite de mine
le-a produs o vie impresie şi simpatie pentru fostul şef al
statului român. În câteva minute s-au pus pe căutat prin
enciclopedii (în Franţa, în fiecare casă se află zeci de volume
de Larousse). Au aflat de acolo (din ediţia 1993) că „Republica
Moldova” are ca limbă oficială limba română, iar ca mo-
nedă naţională leul. Despre Mareşalul Antonescu am văzut
eu însumi un text de vreo douăzeci de rânduri, sintetic şi
obiectiv, însoţit de o fotografie. La finalul „aperitivului”, ne
despărţim afectuos (deja ne tutuim) şi, potrivit ritualului,
ne pupăm zgomotos pe obraji exact de patru ori.
*
„Un bun francez”, expresia vine dintr-un proverb,
care zice că un bun francez nu încheie nici o masă fără să
nu mănânce brânză. Într-adevăr, cel puţin masa de seară

177
se încheie negreşit prin gustarea din mai multe feluri de
brânză topită şi dintr-un vin roşu închis, greu, ispititor.
Am luat expresia „un bun francez”, cu sensul de a încerca
să creionez un portret generic al francezului de rând, cu
părerile şi probleme sale. Un bun francez are întotdeauna
un respect necondiţionat, oarecum religios, faţă de lege,
deşi cârteşte dur la adresa ordinii existente. Astăzi (zice
bunul francez) se câştigă tot mai prost, iar preţurile sunt
tot mai mari. Dacă unul dintre soţi este şomer, familia
respectivă o duce greu. Dintr-un singur salariu nu se pot
întreţine patru-cinci persoane. Un angajat câştigă între
cinci şi opt mii de franci (1400 - 2300 mărci), dar în ziua de
astăzi toate sunt scumpe. Soţia şomeră, având timp liber,
lucrează o mică grădină de zarzavat, câteva straturi cu
cartofi, fasole, ceapă, sfeclă. Întreţinerea casei, gazul şi
electricitatea, îl costă cam cinci-şase mii de franci pe an,
adică echivalentul unui salariu lunar. Urmează celelalte
cheltuieli, zilnice sau ocazionale. Un bun francez nu înjură
statul, de obicei francezii se exprimă elegant, dar îl critică
sever pentru că îi ia aproximativ jumătate din salariu sub
formă de impozite. Şi el, bunul francez are datorii, fiindcă
tocmai şi-a schimbat maşina şi are de făcut ceva lucrări la
casă. Un bun francez ridiculizează Poliţia şi Jandarmeria,
pentru că acestea sunt represive şi atunci când nu este
cazul. El ironizează, de asemenea şi justiţia, întrucât
instanţe diferite dau soluţii diferite în aceeaşi cauză.
„Justiţia franceză are mai multe viteze, ca maşina”, mi-a
zis într-o zi un bun francez. După a doua sticlă cu vin,
bunul francez este tot mai expresiv, nu mai formulează
fraze, ci rosteşte cuvinte separate, pe care le însoţeşte cu o

178
gamă largă de gesturi, îşi arată braţul de la cot cu pumnul
ridicat în sus sau îşi umflă obrajii şi sloboade aerul pe
gură, scoţând un zgomot cu semnificaţie neechivocă.
Fără să fie rasist sau şovin, bunul francez nu îi
poate suporta pe imigranţii algerieni, marocani, turci sau
ţigani-români. Aceştia deteriorează climatul moral al ţării,
fură tot ce se poate fura şi prestează munci ocazionale,
restrângând astfel posibilităţile de câştig ale şomerului
francez. Bunul francez este sensibil la problemele mari ale
ţării sale, iar Franţa se confruntă cu un şomaj şi o delincvenţă
fără precedent în istoria sa. Aproape patru milioane de
şomeri şi peste trei sute de mii de puşcăriaşi este relativ
mult pentru un total de 56 milioane de locuitori. Şi
nenorocirea este că el, bunul francez, ştie că nu este vorba
de o simplă statistică, ci chiar de ţara sa, cu un trecut atât
de glorios şi un puternic orgoliu naţional. Îi spun amicului
meu francez că un scriitor român care a trăit la Paris,
Cioran, a zis cândva că îi doreşte României populaţia
Chinei şi destinul Franţei. Luăm o pauză de gândire, timp
în care sorbim pe îndelete încă un pahar cu vin.
Într-adevăr, una dintre principalele probleme cu
care se confruntă ţările occidentale în prezent o constituie
imigraţia clandestină. În fiecare an, pe la începutul verii,
mii şi mii de indivizi din ţările sărace, din nordul Africii
sau din Ucraina, România, Pakistan etc., năvălesc în valuri
spre Occident, pătrund aici nelegal şi fără mijloace de
subzistenţă, trăiesc din scormonitul în gunoaie şi din fur-
turi, un adevărat popor migrator, vorbind rudimentar şi
având toate conotaţiile barbariei în raport cu o lume civi-
lizată, cu un sistem de valori fixat şi consacrat. În Franţa

179
(nu ştiu de ce) aceşti emigranţi se numesc „manouches” 8.
Imigranţii în Franţa, în ordinea în care sunt percepuţi ca
problemă de către localnici, sunt magrebieni (marocani,
algerieni) şi, în fine, ţiganii din România. În raport cu
aceste ţări africane, Franţa are o istorie ceva mai delicată.
Aceste ţări au fost cândva colonii franceze, dar astăzi
nimeni nu pune această problemă, ci invocă altceva. În
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, generalul De
Gaulle a inclus în detaşamentele sale din Rezistenţă mulţi
magrebieni. Astfel că, imigrantul african de astăzi a avut
grijă de mai demult să obţină cetăţenia franceză şi acuma
se bate cu pumnul în piept şi face demagogie subţire, pre-
tinzând că bunicul său şi-a vărsat sângele pentru Franţa.
Ca să scape de ei, Franţa a încercat o soluţie mai ome-
nească: celor care acceptă să se repatrieze, li se oferă o
anumită sumă de bani, o „primă” pentru reinstalarea în
ţara sa natală. Dar în Magreb, de exemplu, instituţiile de
stare civilă şi evidenţă a populaţiei sunt ca şi inexistente.
Magrebienii îşi încasează prima, dau o fugă acasă, îşi
schimbă numele şi se reîntorc în Franţa.
În prezent, „manouch”-ii din Franţa sunt relativ
organizaţi. Fiecare familie sau grup mai mic dispune de o
rulotă. Se strâng pe terenuri virane din afara localităţilor,
unde încropesc adevărate campinguri ad-hoc, de zeci sau
mai mult de o sută de rulote. Diferenţa faţă de campingul
obişnuit este că „manouch”-ii trăiesc aici câteva luni fără
electricitate, fără apă potabilă, fără baie şi closet. Am văzut

8Denumire folosită pentru imigranţii rromi care locuiesc în tabere

urbane neoficiale.

180
bărbaţi cu tenul mat, african, căutând prin gunoaie şi
femei murdare cărând apă cu găleata dintr-un canal de
irigaţii. Jandarmii nu-şi fac de lucru cu ei, deoarece... nu
au domiciliul în localităţile respective. Nimeni nu poate
spune exact din ce trăiesc, de unde au rulotele etc. Cei mai
mulţi dintre ei ziua dorm, iar noaptea umblă la furat.
Francezii le mai zic şi „hibou” (bufniţe) şi au început să
ţină câini mari pe lângă casă. A apărut chiar şi moda
câinilor lupi siberieni, un câine lup aproape alb, inteligent
şi deosebit de puternic.
S-ar putea ca într-un viitor apropiat, puternica aver-
siune faţă de „manouches” să capete forme violente. S-ar
putea ca aceste colonii să fie incendiate şi „manouch”-ii
alungaţi, ca în Germania de pildă. Asta deoarece francezul
de rând, care munceşte, plăteşte impozite şi nu-i ajunge
salariul pentru tot ce ar dori să aibă, nu înghite ideea că,
din impozitele sale, să se dea prime pentru repatriere celor
care nu muncesc ci trăiesc din furat. Germanii au luat deja
măsuri hotărâte. La Staufen, un oraş din sud, aproape de
frontiera cu Elveţia, a existat câţiva ani un „camping” de
colibe improvizate din mobilier aruncat la gunoi. În vara
anului 1994, „locatarii” de aici au fost repatriaţi forţat, iar
locul a fost curăţat şi resturile arse.

Am ocazia să umblu mult în Lorraine, regiune în

nord-estul Franţei, un ţinut de o frumuseţe blândă, coline
domoale, pământ roditor şi bine lucrat, castele de o mă-
reţie apusă, locuri profund marcate de istorie. La Metz, un

181
oraş ceva mai mic decât Baia Mare, s-a aflat capitala mero-
vingienilor, prima dinastie a regilor franci. La Domrémy,
de la Nancy vreo patruzeci de km spre Neufchâtel, s-a
născut Jeanne d’Arc, la 19 ani arsă pe rug la Rouen, aceea
pe fruntea căreia a zăbovit o clipă flacăra inspiraţiei divine.
La Varenne-en-Argonne, la 20 iunie 1791 a fost arestat
nefericitul rege Louis al XVI-lea, cel care doi ani mai târziu
a fost declarat „cetăţean”, judecat şi ghilotinat. Aici, în
Lorraine, s-au aflat câmpurile de bătaie a trei teribile
războaie franco-germane în mai puţin de un secol, de la
1870 la 1944. Aici, la Verdun, s-a dat una dintre cele mai
crâncene bătălii din istorie.
Abandonăm maşina, cutreierăm micile orăşele vechi
şi satele pe jos. Dimineaţa, devreme, pe la marginile
pădurilor, pot fi întâlniţi căutători de ciuperci, încălţaţi cu
cizme înalte de cauciuc şi îmbrăcaţi în salopete cafenii. În
mijlocul fiecărui sat se află, negreşit, câte un monument
închinat celor căzuţi în primul război mondial, pe soclu,
lateral, numele lor săpate în marmură, sunt zeci şi sute de
nume, oameni căzuţi în război din localităţi relativ mici,
fântâni vechi cu ornamente de bronz, animale fabuloase,
patinate, uscate, prăfuite. La Commercy, astăzi un orăşel
neînsemnat, s-a aflat odinioară una dintre reşedinţele ducilor
de Lorraine. În centru, impozantul castel al ducelui Stanislas,
comparabil cu alte castele regale din Europa, supranumit
micul Versailles Lorraine, peronul şi parcul imens, poarta
cu o feronerie operă de artă bogat placată cu aur, coroana
regală şi blazonul, pe un albastru intens trei crini albi, grupuri
statuare, Heracles, Neptun, Demetra, Aphrodita stau mărturie
pentru gloria şi deşertăciunea unor vremi de mult apuse.

182
 La Saint Michel, un oraş cu numai 5.400 locuitori, a
fost cândva o cetate fortificată, o mare abaţie întemeiată la
anul 815 şi o vestită şcoală de teologie. În prezent, mica
localitate este dominată, precum pustia de construcţiile
faraonice, de către bătrâna catedrală şi de către clădirea lungă
şi înaltă care adăposteşte imensa bibliotecă benedictină,
ambele edificii pustii. Intru în biserică, cumpăr o lumânare,
o aprind şi mă închin recules Dumnezeului ruinelor. La
ieşirea din oraş, în plin câmp, se află o închisoare modernă,
nişte corpuri de clădire care seamănă întrutotul cu blocurile
de garsoniere de pe la noi, din acelea lipsite de balcoane.
La geamuri, zăbrelele sunt folosite de către deţinuţi pentru
a-şi atârna la uscat ciorapi şi maieuri. Seara, în faţa nelip-
sitelor cuburi de brânză topită şi a vinului negru, vorbim
fel de fel de lucruri, până târziu. Un post francez de tele-
viziune transmite o ştire scurtă, că Guvernul României a
protestat fată de nu ştiu care moţiune sau rezoluţie a
Consiliului Europei privitoare la minorităţile naţionale. Pe
ecran, un stop-cadru cu premierul român Nicolae Văcăroiu,
o figură de găgăuz speriat. M-am străduit să le traduc
gazdelor mele o vorbă de duh românească, aia care zice că
s-a supărat văcarul pe sat.

Oricine aruncă o privire, fie şi superficială, pe harta

Franţei, poate observa că punctul vulnerabil, în cazul unui
atac terestru dinspre Germania, se află undeva în depre-
siunea dintre Munţii Vosgi şi Munţii Eifel pe direcţia Metz –
Verdun. Aici, Valea Mosellei creează un culoar natural,

183
spre izvoarele sale, iar de-acolo înainte dealurile au înăl-
ţimi mici, între 400-600 m şi sunt uşor accesibile. După
care, pe direcţia Bar le Duc – Chalons sur Marne, se des-
chide drumul spre Paris, aproximativ 200 km. O armată de
infanterie îl poate parcurge în mai puţin de o săptămână,
cavaleria sau blindatele într-un timp şi mai scurt. Simplul
fapt că în zona Verdun s-au dat nenumărate bătălii, timp
de o mie cinci sute de ani, din sec. al V-lea după Hristos şi
până în sec. XX, spune totul. Aici se află cheia strategică a
Franţei sau burta moale a crocodilului, după cum zicea
Napoleon.
Oraşul Bar le Duc se află la mai puţin de 60 km de la
Verdun, în direcţia Paris. În primul război mondial, violenta
înaintare germană a fost oprită înainte de Verdun, cu
câţiva kilometri şi frontul s-a stabilizat aici, de-a lungul
dealului, pe raza fostului sat Douaumont, aproape un an
de zile (februarie - decembrie 1916). Aici s-a purtat cea mai
sângeroasă bătălie din primul război mondial. În aceste
împrejurări, oraşul Bar le Duc a jucat, fireşte, un rol de
sprijin al spatelui frontului, aici s-au organizat spitale
pentru răniţi şi cazărmi pentru regimentele trimise în refa-
cere. De aici, pe şoseaua ce duce spre Verdun, au plecat în
marş spre câmpul de bătălie sute de mii de ostaşi, rezer-
vişti de toate vârstele. Acest drum se numeşte de atunci
Voie Sacrée. O cale sfântă, a pătimirii şi jertfei unei mari
naţiuni. Calea începe în marginea oraşului Bar-le-Duc şi
urca până la monumentul Victoriei din Verdun, 57,2 km.
Urcă pe o vale domoală, umbroasă, printre dealuri împă-
durite, maiestuoase şi enigmatice. Pietrele de kilometraj de
pe margine sunt aceleaşi de dinainte de primul război

184
mondial, sus cu o bordură roşie, numai în vârful lor sunt
fixate căşti de oţel, din acelea purtate de către infanteria
franceză atunci, împodobite cu lauri de bronz.
Într-o jumătate de oră de mers cu maşina, suntem pe
fostul câmp de bătălie de la Verdun. Miroase puternic a fân.
Îmi amintesc, prin asociaţie, de câmpurile de la Waterloo,
pe care le-am văzut în urmă cu cinci ani, şi care sunt azi
acoperite cu nesfârşite culturi de sfeclă. În schimb la Verdun,
primul lucru pe care îl descopăr sunt prelucile cu iarba
proaspăt cosită, aflate ici şi colo în imensitatea pădurii de
molid.
Cum spuneam, aici s-a purtat cea mai crâncenă bătălie
a primului război mondial. La vreo şase km nord de oraş,
de-a lungul dealului Douaumont, luptele n-au contenit
timp de aproape un an, februarie-decembrie 1916. Oraşul
vechi a fost, fireşte, în cea mai mare parte distrus. Râul
Meuse îl traversează, făcând largi meandre. La faleze, una
lângă alta se află terasele berăriilor şi cafenelelor, debar-
cadere unde acostează vaporaşe pentru croaziere de plăcere.
Zidurile exterioare ale vechii cetăţi au fost demolate, au
rămas în picioare doar porţile, stinghere, cu lanţurile grele,
care odinioară ridicau podul de peste şanţul de apărare, ca
nişte ornamente anacronice. În fata Porţii de Nord, o stelă
de marmură istoriseşte lapidar trecutul zbuciumat al lo-
cului. Oraşul este pestriţ, puţinele clădiri vechi scăpate
bombardamentelor alternează cu cele interbelice, stilul
pare mai curând banal şi prăfuit. La intrarea dinspre sud
arată însă cu totul altfel. Este un fel de muzeu în aer liber,
cu tunuri din primul război, vopsite în verde închis şi

185
conservate in situ 9, cam aşa cum se află la noi la Mărăşeşti
sau pe Muntele Mateiaş la nord la Câmpulung Muscel. Un
semicerc cu galerii şi statui înalte de marmură albă, constituie
un fel de panthéon al marilor comandanţi de oşti care au
fost combatanţi aici. Între ei, memoria te obligă să-i reţii pe
mareşalii Franţei Pétain şi De Gaulle, cei care în al Doilea
Război Mondial s-au regăsit puşi pe părţi opuse ale aceleiaşi
baricade.
Ceea ce îl atrage pe călător este în primul rând Citadela.
Nu a mai rămas din ea decât fortificaţia tip Vauban, pereţi
de piatră neagră, misterioşi, acoperiţi de un crâng luxuriant.
Îndărătul acestora, la adâncimi de peste 20 m, se află o
întinsă şi complicată reţea de galerii subterane, în care s-au
adăpostit arsenalul Armatei, rezerve de alimente, precum şi
o mare parte a populaţiei civile. Tradiţia vorbeşte despre
supravieţuitori care au ieşit din aceste catacombe abia la
mult timp după terminarea războiului. În prezent, intrarea
în galeriile subterane este interzisă, iar porţile de acces sunt
încuiate, deoarece există riscul ca vizitatorii să se rătăcească!
Pe colina care domină oraşul, urcă un drum ce duce
la Poarta de Vest. La fel ca şi la cea de Sud şi de Nord, şi
aici rămăşiţele porţii medievale se învecinează cu edificii
moderne. În stânga acestui drum, Catedrala veche şi imensul
Palat al fostei Episcopii, loc unde în prezent se află ame-
najat un „Centru Internaţional al Păcii”. În dreapta se află
monumentul Victoriei, o biută înaltă ca o piramidă, în vârf
pe un soclu de marmură albă, zeiţa îmbrăcată cu platoşă,
coif, hlamidă, gigantică şi impasibilă, cu mâinile împre-

9 Locul exact unde a fost făcută descoperirea arheologică.

186
unate pe mânerul spadei. Pe soclu este săpat: „Verdun”.
Atât. În subsolul monumentului, un muzeu al bătăliei de
aici, armament, efecte militare, mantale de un albastru
spălăcit, bocanci cu talpa bătută în ţinte, lucruri personale,
mici nimicuri, pipe, fotografii de familie, obiecte umile
capătă o semnificaţie istorică halucinantă. Buticuri cu su-
veniruri. Mă opresc să cumpăr nişte ilustrate. Sunt mult
mai scumpe decât altundeva, aleg mult, mă hotărăsc greu.
Vânzătorul, un bătrân mucalit, mă ghiceşte rapid că nu
sunt francez, mă întreabă dacă nu sunt cumva polonez. Îi
spun drept că sunt român. Mă priveşte cu interes, glu-
meşte cu mine, şi tot la două ilustrate cumpărate îmi dă
câte o a treia cadou.

187
 Redactor şef la „Jurnalul de Sighet”

S-a întâmplat prin luna decembrie 1992. Sunt căutat

la birou (eram inspector şcolar şi aveam birou în localul
Liceului „Dragoş Vodă”) de către un fost elev care termi-
nase Liceul cu vreo zece ani mai înainte, Borca Marian, pe
care îl cunoşteam bine, doar fusesem coleg şi prieten cu
tatăl său, fost profesor de matematici la Liceul Industrial
Forestier. După terminarea Liceului „Dragoş Vodă”, Marian
a urmat Informatică şi Calculatoare la Politehnica din
Bucureşti, s-a însurat în timpul studenţiei şi a rămas în
Bucureşti. Şi-a găsit o slujbă interesantă şi bine plătită, lucra
pe calculator la un trust de presă. După ce schimbăm câteva
fraze, intră în subiect. Îmi arată pagina întâi a unui ziar color,
lucrat în stil occidental. Îmi spune că e făcută de el, că
lucrează la Trustul de presă „Intact”, el face imagini şi fon-
turi pe calculator, iar acestea pot să fie bine executate, pentru
că Trustul are o tipografie germană de ultimă generaţie.
Are pentru mine un mesaj din partea patronului
Dan Voiculescu, cel care avea să înfiinţeze ceva mai târziu
şi posturile TV Antena 1 şi Antena 3. Să fac eu o echipă de
redacţie şi să preiau conducerea unei publicaţii săptă-
mânale, care se va numi „Jurnalul de Sighet”, parte a unei
reţele de jurnale locale răspândită în toată ţara, iar la centru
ar urma să fie un cotidian, care se va numi „Jurnalul
naţional”. Sunt realmente surprins de propunere, nu ştiu
dacă o să am timp, având în vedere şi funcţia didactică pe

188
care o am. Îi cer un timp de gândire. Îmi acordă timp de
gândire de o zi, spunând că firma pe care o reprezintă este
ferm hotărâtă să înfiinţeze un Jurnal în Sighet şi că, în caz
că refuz oferta, ei au în vedere pe altcineva, îmi şi spune
numele unui profesor mediocru, fapt care are darul să mă
irite. După ce pleacă, merg şi eu acasă, să mă sfătuiesc cu
soţia. Ea înclină spre un răspuns negativ. Îl sun pe poetul
Ion Iuga de la Bucureşti. Îi spun pe scurt despre ce e vorba
şi îi cer sfatul iar el, după ce mă ascultă cu răbdare, îmi
răspunde simplu şi scurt: „decât să facă Jurnalul altcineva,
ar fi mai bine să îl faci tu”. Ceea ce şi fac. Ziua următoare
mă întâlnesc cu Marian, stabilim să-mi fac echipa şi, imediat
după Anul Nou 1993, să mergem împreună la Bucureşti,
la Trustul „Intact”, cu un număr de probă.
Echipa am reuşit să o formez relativ repede, apelez
la vreo doi foşti elevi de-ai mei mai răsăriţi, Marius Vişovan
(viitor preot greco-catolic) şi Ştefan Mariş, apoi la prietenii
scriitori Gheorghe Bârlea, Ion Ardeleanu (Mecena), Marin
Slujeru, la avocatul Toader Şuştic pentru problemele juridice
ridicate de cititori, la cineva care să acopere rubrica Sport
şi încă la cineva care să se ocupe cu difuzarea. Ne întâlnim
după vreo săptămână să strâng materialele şi să fac o
paginare provizorie, o machetă. Merg împreună cu Marian
Borca la Bucureşti pe 6 ianuarie 1993.
Acolo, la Bucureşti, lucrurile sunt peste aşteptări.
Numărul de probă este considerat foarte bun şi este preluat
în vederea tipăririi. Am o discuţie cu conducerea Trustului,
eu ca redactor şef urmează să primesc un salariu foarte bun,
cu ceva mai mare chiar decât salariul meu de inspector şcolar
şi mi se mai dă o jumătate de salariu, cam cât un salariu de
muncitor, pentru cineva care să se ocupe cu difuzarea. O

189
săptămână mai târziu, pe 15 ianuarie 1993, apare primul
număr al „Jurnalului de Sighet”, un săptămânal care va
supravieţui opt ani, timp în care vor ieşi 365 de numere.
Apariţia acestui săptămânal în Sighet a fost de natură
să stârnească şi nişte patimi foarte omeneşti, invidie, bârfe,
puseuri de ură, lucrături, săpături, încercări de a mă
disloca de la conducere. Iniţial, onorabilii mei concitadini
au practicat un fel de scepticism, îşi ziceau că de aici nu va
ieşi nimic durabil. Apoi, văzând că treaba merge, că ziarul
apare cu regularitate şi că este vorba şi de un salariu mare
asigurat, şi-au zis că de ce Iuga, că de ce nu eu. Primul
care a încercat să dea cu puciul a fost chiar un aparent
prieten, Echim Vancea, care pe atunci lucra la Biblioteca
Municipală Sighet, în înţelegere cu Florentin Năsui,
absolvent de Facultate de Jurnalism începută la Şcoala
Partidului Comunist „Ştefan Gheorghiu”. Pe faxul de la
Bibliotecă au fost trimise materiale semnate de cei doi la
tipografia „Intact” de la Bucureşti, materiale despre care
eu nu ştiam nimic, iar cei de la tipografie nu ştiau că ce s-a
trimis pe fax e fără ştirea şi aprobarea mea, aşa că le-au
publicat. Când a ajuns în Sighet Jurnalul tipărit, eu am
putut constata cu stupoare colegială că în paginile lui se
află şi altceva decât ceea ce am trimis eu la tipar. Când am
încercat să am o discuţie pe un ton mai ridicat cu Echim,
îmi amintesc că el mi-a zis ceva în genul că nu e numai
ziarul meu, că e al oraşului şi că trebuie să poată să
publice aici şi alţi ziarişti din oraş. Sun la Bucureşti şi
încep să mă cert cu cei de acolo, iar ei îmi promit că nu se
va mai întâmpla.
Dar dandanaua continuă, săptămâna următoare
sunt sunat eu de la Bucureşti de către Dan Diaconescu,

190
viitorul patron al postului de televiziune OTV, care pe
atunci era angajatului Trustului „Intact” pe post de
director peste Jurnalele din provincie, să îmi reproşeze că
nu vreau să primesc în redacţie şi ziarişti profesionişti,
adică pe domnul Năsui. Ce s-a întâmplat de fapt? Domnul
Florentin Năsui nu a renunţat şi a mers el însuşi la
Bucureşti. S-a dus la Dan Voiculescu, însoţit de un vector
de influenţă în persoana unei deputate PNL care avea
legătură cu Sighetul (soţia cântăreţului Ducu Bertzi) şi a
spus în esenţă că eu nu sunt ziarist „profesionist”, că am
încă un serviciu în Învăţământ, că sunt foarte ocupat şi, în
fine că el, Năsui, ar putea să facă un ziar mai bun. I-am
răspuns lui Dan Diaconescu că pentru a face presă nu
trebuie să fi absolvit „Ştefan Gheorghiu”, că din punctul
ăsta de vedere nici unul dintre noi doi nu suntem „profe-
sionişti” (Dan Diaconescu era fost student la Politehnică),
că eu sunt de acord să vină şi domnul Năsui la „Jurnalul
de Sighet”, dar nu pe uşa din spate, nu ca şef al meu şi că
am o propunere. Săptămâna viitoare să facem două
numere paralele ale „Jurnalului de Sighet”, unul eu şi
unul domnul Năsui, să i le trimitem lui Dan Diaconescu
pe amândouă şi el să decidă care e mai bun şi pe acela să îl
publice, iar pe celălalt să îl refuze şi, în consecinţă, fără nici
o supărare, rămâne redactor şef angajat cu salariu cel al
cărui număr va fi publicat. Atunci domnul Năsui a
renunţat, nu ştiu de ce, nu l-am întrebat niciodată. Văzând
că mergem înainte cu „Jurnalul” făcut de mine, am mai
pus la Bucureşti condiţia că să nu se mai publice în
„Jurnalul de Sighet” numai acele texte vizate / aprobate
de mine. Apoi, în anii următori, au mai fost şi alte
tentative de puci la adresa mea ca redactor şef, puse la cel

191
de persoane diferite, dar tot mai slabe şi fără şanse de
reuşită.
Câţiva ani mai târziu, prin august 1996, a mai existat
o încercare de a-mi sufla „Jurnalul”, pe cât de ineficientă
tot pe atât de ridicolă, comisă de către cel care tocmai
ajunsese atunci primar al municipiului, Ion Bledea. Omul
tocmai câştigase alegerile, după o campanie electorală în
care eu am fost de partea altui candidat şi implicit împo-
triva lui. După ce a ajuns primar, şi-a propus ca un
obiectiv prioritar al mandatului lui să se răzbune pe mine,
să mă pedepsească, dându-mă afară de la ziar. Îi făcea pe
alţii „comunişti” dar, mă rog, asta era concepţia lui de
primar liberal despre libertatea presei. Între timp, cu un an
mai-nainte, în 1995 eu am ieşit cu „Jurnalul de Sighet” din
Trustul „Intact” şi m-am privatizat cu publicaţia, am de-
venit un srl, sub aceeaşi denumire şi cu aceeaşi siglă, atâta
doar că tipăream Jurnalul în continuare la Trustul
„Intact”. De la „Intact” nu mai primeam nici un salariu, ci
aveam cu ei un simplu contract de tipărire, de la srl la srl,
dar primarul municipiului Sighet nu ştia asta.
Astfel că într-o bună zi, un apropiat al primarului
m-a luat deoparte să nu-l vadă cineva că stă de vorbă cu
mine şi mi-a şoptit că voi avea necazuri cu ziarul, mai
exact că voi fi dat afară. Nu e de glumă, deja mi-a găsit un
înlocuitor, cu care urmează să meargă împreună la Bucureşti,
a vorbit la telefon cu Dan Voiculescu patronul Trustului
„Intact”, cu care are fixată o întâlnire în ziua de joi, data
cutare şi a trimis pe cineva la gară să cumpere două bilete
la Bucureşti la vagon de dormit, pentru după-amiaza zilei
precedente, data cutare. În ziua de miercuri data cutare eu
m-am dus la gară, la ora plecării acceleratului de Bucureşti,

192
să văd chestia cu ochii mei. Într-adevăr, primarul şi prezum-
tivul meu înlocuitor erau pe peron, unul dintre ei având
într-o mână o pungă de rafie cu un bidon de pălincă.
Vorbea cu cineva, zicând radios că are de rezolvat probleme
importante pe la guvern. M-am apropiat pe neaşteptate de
el, i-am zâmbit sarcastic şi i-am urat succes. S-a întunecat
la faţă, mi-a întors spatele şi s-a urcat repede în vagon. În
ziua următoare, înainte de întoarcerea celor doi de la
Bucureşti, eu am aflat telefonic de la Marius Tucă, pe
atunci redactor şef la „Jurnalul naţional”, cum a decurs
întrevederea patronului cu primarul de la Sighet. Când a
aflat care e problema, Voiculescu s-a mirat peste poate şi
apoi s-a amuzat teribil. I-a zis domnului primar să ia
pălinca respectivă şi să o ducă lui Iuga şi să îl roage pe
Iuga să se dea singur afară, pentru că el, Voiculescu, nu
are cum să-l dea afară, pentru că Iuga nu mai este angajatul
lui. Din cauza aceasta, pe toată durata singurului său
mandat (1996-2000), eu am purtat cu „Jurnalul” împotriva
acestui primar un fel de război de uzură. A pierdut
alegerile din 2000 şi din cauza aceasta.
Cu „Jurnalul de Sighet” m-am înhămat pentru opt
ani la o muncă grea care, împreună cu implicarea mea în
politică de partea PNŢCD, îmi lua tot timpul, cu pierderi
mari în planul carierei didactice, cu episoade periculoase,
şicanat cu nejustificate plângeri în Justiţie şi cu procese de
presă (vreo cincisprezece la număr), cu marginalizări,
înjurături şi ameninţări. Cea mai grea pierdere a fost aceea
în plan profesional. Colegii mei de generaţie, care au avut
oportunitatea şi capacitatea să intre să predea în Învăţă-
mântul Superior au fost constant cu un pas înaintea mea,
cronologic vorbind. Cu jurnalismul şi politica, eu am pierdut

193
în linii mari aproape zece ani. Colegii mei de generaţie au
intrat în Învăţământul Superior pe post de lectori la înce-
putul anilor ‘90, eu pe la sfârşitul aceluiaşi deceniu. Când
eu m-am titularizat ca lector, ei erau deja conferenţiari, când
am ajuns şi eu conferenţiar, ei erau profesori universitari
îndrumători de doctorat. Recunosc că am fost nevoit să fac
un efort în plus ca să ajung plutonul din urmă şi să mă
încadrez în formaţie.
Experienţa jurnalistică şi timpul consumat cu aceasta
a însemnat totuşi un câştig, nu sub raport financiar ci sub
cel al evoluţiei stilului. Datorită practicii jurnalistice, am
reuşit să evit în scris atât ceea ce s-a numit limba de lemn,
cât şi sofisticarea stilului filosofic. Am reuşit, cu alte cuvinte,
să pot scrie cu simplitate despre lucrurile profunde. Înainte
de 1989 am scris şi publicat, în mai multe reviste de
cultură, un anumit număr de eseuri cu caracter filosofic.
Ulterior, aceste eseuri au fost adunate în volum (Profesorul
şi sirena, Ed. Proema, Baia Mare, 2001). În anul următor, la
recomandarea Comisiei, mi-am publicat Teza de doctorat
elaborată sub îndrumarea profesorului Andrei Marga (sub
un alt titlu, Filosofia contemporană despre morala creştină,
Ed. Paralela 45, 2002). Ei bine, diferenţa stilistică între cele
două cărţi este mare şi evidentă pentru oricine este
întrucâtva familiarizat cu domeniul. Cea din urmă este
mai fluentă ca scriitură şi mai accesibilă la lectură, fără a
pierde nimic din nivelul ideilor expuse.

194
 Jurnalist cu reportofonul prin ţară

Regele Mihai la Putna

Aprilie 1992

Sosim la mănăstire în Sâmbăta de Paşti a anului

1992, aproape de orele 15. Regele Mihai şi Regina Ana,
împreună cu suita, se aflau deja acolo, au asistat la un
acatist de pomenire la mormântul lui Ştefan cel Mare, apoi
au servit masa şi la acea oră se odihneau. În faţa arhon-
daricului mănăstirii, grupuri de simpatizanţi aclamă:
„Regele Mihai”, „Regele şi Patria”, „Trăiască monarhia /
Trăiască România”. Pe la orele 16,30 Regele iese, în sfârşit,
pe scări. Întâmplător sau nu, mănăstirea nu are staţie de
amplificare (deşi cu ocazia vizitei preşedintelui Republicii
Moldova Mircea Snegur aşa ceva a existat). Majestatea Sa
este profund emoţionat, rosteşte câteva cuvinte care nu
sunt auzite bine decât în rândurile din faţă. În esenţă,
spune că simte ceea ce ar simţi fiecare dintre noi după 45
de ani de înstrăinare şi are cuvinte de mulţumire pentru
primirea ce i se face. Pentru ora 18 este anunţată o conferinţă
de presă.
Trapeza mănăstirii Putna este o sală imensa, albă,
fără alte decoraţiuni decât o tapiserie înfăţişându-l pe Ştefan
cel Mare şi care acoperă în întregime peretele dinspre

195
răsărit. Policandre mari de aramă, identice cu cele din
biserica mănăstirii, mobilier masiv de stejar. Peste o sută
de jurnalişti, zeci de cameramani şi fotoreporteri aşteaptă
să-şi facă meseria. La masa din faţă, un scaun cu speteaza
mai înaltă şi microfoane. Înainte de intrarea Regelui, prof.
univ. Constantin Brâncoveanu de la Londra ne face cunoscut
că, întrucât ne aflăm în preajma sărbătorilor de Paşti şi pe
de altă parte vizita regală are un caracter particular,
Majestăţile lor nu doresc o conferinţă de presă propriu-zisă
şi nici nu doresc să facă declaraţii publice. În schimb, ar
putea să stea de vorba cu jurnalişti sau cu alte persoane
într-un mod informal, neoficial, mai intim. La ora 18,50,
Regele Mihai, Regina Ana, principesa Elena şi persoanele
din suită intră în sală, traversează culoarul strâmt făcut în
aglomerarea de jurnalişti şi se aşază la masă. Aplauze.
Staţia de amplificare nu funcţionează şi cuvintele de
salut adresate de către Rege sunt acoperite de clicurile
aparatelor de fotografiat. Purtătoarea de cuvânt, d-na
Iolanda Stănescu, a comunicat că discuţiile vor începe după
ce se va termina cu fotografiatul. Câteva minute lungi,
tulburătoare, M.S. Regele este fotografiat şi filmat în tăcere.
Oamenii presei se urcă în picioare, mai întâi pe scaune, apoi
şi pe mese şi pe pervazul ferestrelor. Şi, fiindcă din lipsa
sonorizării în spate nu s-a auzit nimic, toţi se împing în faţă,
în cel mai pur stil balcanic. Se produce dezordine şi
îmbulzeală, Regele fiind realmente înghesuit. Regina,
Principesa şi persoanele din suită se retrag, rămân doar
Regele, I.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor,
ierarhul care a făcut invitaţia şi garda de corp. Treptat, se
creează atmosferă de ordine şi comunicare.

196
 Vorbeşte mai întâi I.P.S. Pimen. Este uscat ca un ascet,
cuvintele sale sunt puţine. Spune, între altele, după ce
atrage în prealabil atenţia că nu foloseşte o figură de stil,
că Majestatea Sa Regele Mihai I al României a fost invitat
de fapt aici la Putna nu de către el, ci de către însuşi Ştefan
cel Mare. Este lucrul cel mai normal cu putinţă, ca un rege
român să vină la Putna, la mormântul slăvitului voievod.
Scopul invitaţiei a fost acela de a ne vedea cu Maiestatea
Sa „faţă către faţă”. Apoi vorbeşte Regele. Îşi mărturiseşte
încă o dată emoţia de a-şi revedea ţara după atâta timp şi
îşi exprimă dorinţa de a avea convorbiri particulare cu
jurnalişti sau grupuri mai mici de persoane. Ajung, la
rândul meu, în faţă de tot. Pot să-l observ cu atenţie pe
monarh şi să urmăresc răspunsurile date la unele între-
bări. Vorbeşte rar, pare copleşit, dar e mereu calm şi
zâmbitor. Îmi amintesc involuntar portretul sintetic pe
care i-l face istoricul Vlad Georgescu, în a sa Istoria românilor:
„A fost un rege bun, precum bunicul său Ferdinand,
modest şi democrat, cu simţul datoriei faţă de ţară”.
Când îmi vine rândul îl întreb, între altele, dacă ar
putea onora o eventuală invitaţie în Maramureş, venită
din partea organizaţiei PNŢCD. Îmi răspunde afirmativ,
ştie că Principesa Sofia a vizitat Maramureşul în luna
februarie şi că a fost cum nu se poate mai mulţumită. Mai
spune că, alături de Bucureşti şi Timişoara, Maramureşul
cunoaşte o evoluţie politică mai avansată. M.S. este la
curent cu rezultatele alegerilor locale, cu faptul că muni-
cipiul Sighet are primar PNŢCD. Îl întreb apoi pe I.P.S.
Pimen: ce părere are despre atitudinea pe care a luat-o în
Parlament senatorul Simeon Tatu, împotriva invitării Regelui

197
Mihai în ţară. Fostul stareţ de la Plumbuita l-a atacat
violent şi pe I.P.S. Pimen. Înaltul ierarh îmi răspunde că
stareţul-senator a greşit de două ori. Întâi a greşit călugărul
Simeon împotriva canoanelor şi a lui Dumnezeu, fiindcă
potrivit cu rangul său nu se cădea să atace în public pe un
ierarh al Bisericii. Al doilea, ca om, senatorul Tatu a vorbit
„cu nesocotinţă”.

Procesiunea la „Caritas”
Octombrie 1993

Trenul de Cluj pleacă din Sighet la o oră destul de

nepotrivită, la 3.47 dimineaţa, nu prea poţi să dormi nici
acasă nici în tren, şi ajunge la destinaţie tot la o oră
nepotrivită, pe la 10,30, nu mai ai o zi întreagă în faţă
pentru a-ţi rezolva treburile prin oraş. Dar oricum ar fi,
indiferent de zi sau vreme, la plecarea din Sighet, trenul
este pustiu, rece şi întunecat, vagoanele ca nişte sicrie imense
uruind apocaliptic prin tunelul nopţii către Judecata de
Apoi. Te trezeşti cam pe la Vişeu de Jos sau Iza, trenul se
animă, se umple şi parcă se mai încălzeşte. Sunt fie ţărani
vârstnici, cufundaţi într-o muţenie mohorâtă, monumentală,
fie şmecheri mărunţi şi volubili, care vorbesc mult şi cu
grosolănie. „Naşul” nu mai face nici un fel de control, la
clasa întâi dorm un somn zbuciumat ţărănci învelite în
cergile luate de acasă, din când în când tresar buimace, se
trezesc, se uită bănuitoare în jur şi strâng în pumni
baierele de la traistă, în care nu pot să aibă altceva decât
bani. Se duc la „Caritas”. În tot trenul nu se vorbeşte de

198
nimic altceva decât de „Caritas” şi nici nu se citeşte altceva
decât „Mesagerul transilvan”, în care se publică listele cu
„câştigătorii”. În Salva, tinerii coboară şi cumpără băutură.
Unul dintre ei mă recunoaşte, mă invită să beau şi să joc
şeptic. Refuz fără chef. Scot „Evenimentul zilei” şi încerc
să citesc. „Da’ ce minciuni mai scriu bandiţii ceia, domn’
profesor?” mă întreabă cu nepăsare şi ironie ţăranul din
faţa mea, care până atunci şezuse tăcut, cu palma proptită
de-a curmezişul peste gură, ca şi cum s-ar fi păzit să nu
zică vreo prostie. Dau din mână într-un fel în care se
înţelege că ăia sunt într-adevăr bandiţi şi că ceea ce scriu ei
sunt minciuni, după care bag ziarul înapoi în geantă. Tac
şi eu şi mă uit pe geam.
Din Gară iau un taxi şi, când îi spun să mă ducă la
Universitate, şoferul se miră cu voce tare că nu mă duc la
Sala Sporturilor. Asta mă face să mă răzgândesc şi îi cer să
mă ducă, dar nu la Sala Sporturilor, ci la un alt loc, undeva
pe lângă Fabrica „Clujeana”. Stau de o parte şi privesc
pâlcul de oameni, cred peste o mie, care aşteaptă răbdă-
tori. Din când în când, câte unul care a „scos” merge cu
balotul cu hârtii de o mie, la vedere, şi îi „depune” înapoi,
la un alt ghişeu. Îmi amintesc, fără să-mi dau seama exact
de legătură, de o vorbă celebră a lui Albert Camus:
„Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit”. Sunt aici fel de
fel de oameni, moldoveni cu cojoace şi căciuli de oaie,
ţigani ardeleni cu pălării largi şi mustăţi lungi, ca nişte
fuioare de smoală, o lume pestriţă şi aflată la un loc din
întâmplare şi pentru scurt timp, dar în care fiecare în parte
dă impresia că este prosper şi că ştie precis ce are de făcut.
Îmi văd de drum, nu fără un ciudat sentiment al derutei.

199
 După-amiază, drumul înapoi la Gară îl fac pe jos.
În centrul oraşului te împiedici la tot pasul de traficanţi
de valută, îmbrăcaţi în stil oriental cu tot ce se găseşte
mai scump prin buticuri, parcările sunt ticsite şi traficul
greoi, altfel este o zi frumoasă şi caldă de septembrie. În
magazine preţurile sunt exorbitante, un ceas de mână
Citizen costă binişor peste o sută mii lei, un frigider
italian un milion trei sute de mii, televizoare Panasonic
între trei şi cinci milioane, un automobil Mercedes 36.000
mărci, adică vreo douăzeci şi şapte milioane lei. Inte-
resant este că oamenii nu se miră, nu se văicăresc cu
privire la preţuri ci privesc civilizat, le place şi unii chiar
cumpără. Oricum, nu e vorba de bani munciţi. În inter-
secţia de lângă podul peste Someş s-a produs o aglomeraţie
şi o zăpăceală de nedescris: toate, dar absolut toate
semafoarele, pentru toate direcţiile, au arătat minute în
şir aceeaşi culoare: roşul. Urc în trenul aglomerat, frânt
de oboseală, aflu cu greu un loc şi, din obişnuinţă scot
ziarul, să văd ce mai scriu „bandiţii” ăia. Aţipesc la puţin
timp după plecare.

Note de drum prin Ungaria

Octombrie 1993

Mergem la Expoziţia lui Mihai Olos, pictură şi

sculptură, deschisă la Vac, în Ungaria, între 16-21
octombrie 1993. Plecarea din Baia Mare este prevăzută
pentru ora 4,30 dimineaţa, dar, din cauza unei defecţiuni
la maşină, întârziem aproape două ore, stăm în faţă la
Colonia pictorilor, în noaptea rece, vântoasă, o ploaie

200
măruntă de toamnă ne pătrunde până la oase. Zgribuliţi,
ne tratăm pe dinăuntru cu horincă. În confortabilul autocar
al Teatrului băimărean urcă consilierul şef al Inspectora-
tului pentru cultură, directorul Teatrului, directorul Muzeului
judeţean, ziarişti şi bineînţeles pictorii băimăreni, vreo
patruzeci la număr. La o oră de la plecare suntem în Vamă
la Petea.
Trecem rapid prin Vama română, în schimb în cea
maghiară staţionăm fără rost aproape o oră. Neînţelegerea
era următoarea: câţiva dintre noi mergeau din când în
când să-i cheme pe vameşi să vină, iar vameşii aşteptau să
fim cu toţii în autocar, stând liniştiţi la locurile noastre, să
ne poată controla actele. Ceea ce apoi şi fac, le verifică
amănunţit, confruntându-le cu un caiet, în care aveau
probabil scrise persoanele cu interdicţie de a intra pe teri-
toriul maghiar. Dincolo de Vamă, o sumedenie de buticuri
şi bodegi cu inscripţii bilingve, în maghiară şi română, îl
fac pe un coleg să spună că de fapt nu maghiarii sunt un
pericol pentru noi, ci mai degrabă invers. Mergem cu o
viteză bună, în jur de 100 km/h, pusta maghiară mono-
tonă, aparent nesfârşită, liziere de salcâmi la şosea şi
coceni de porumb pe câmp, toamnă mohorâtă, să mori de
plictis. Se pot vedea în orăşele mici blocuri de locuinţe,
multe biciclete şi trabanturi, semnele fostei societăţi
socialiste şi ale sărăciei ca sistem.
La Nyiregyháza un talcioc imens, zeci de mii de
oameni, o babilonie cumplită. „De aici poţi cumpăra orice,
chiar şi tancuri ruseşti dezmembrate”, zice şoferul, bun
cunoscător al locului. Şi iar pusta. În pustă nu mai sunt
bălării, ulii planând în înalt, fântâni cu cumpănă, cai la
păscut şi păstori smoliţi, ca în fotografiile mai vechi. Nu

201
am văzut nici o palmă de pământ necultivat sau prost
lucrat. În sate casele sunt uniforme şi cam modeste,
bisericile în schimb sunt mari, de zid, una catolică şi alta
reformată, majoritatea construite în ultimele decenii ale
secolului trecut. Traversăm Tisa pe la Tokay, dealuri cu
vii, căsuţe de vacanţă, pivniţe. Într-un sat din apropiere de
Vac, ajungem din urmă o nuntă în stil popular: în căruţe,
bărbaţii îmbrăcaţi în cămăşi albe, ismene largi de
asemenea albe, veste negre şi pălării legate cu o cureluşă
pe sub bărbie. Femeile în cămăşi brodate cu flori roşii şi
frunze verzi pe fond alb, cizme de piele roşie. Înainte de
intrarea în Vac, anumite semne (lizieră de camuflaj,
paratrăsnete, guri de aerisire, sisteme de pază) presupun
existenţa unui imens depozit militar, probabil de muniţie.
Vac este un oraş situat pe Dunăre, mai sus de
Budapesta. Ştiam despre Vac că este un vechi oraş stra-
tegic şi că aici a fost întemniţat odinioară Ioan Slavici,
pentru un delict de opinie. Oraşul este relativ mic, patru-
zeci de mii de locuitori, ceva mai mic decât Sighetul, dar
cu un grad mai mare de urbanizare. Sunt aici numai
clădiri vechi, iar spre faleza Dunării se deschide un parc
superb, întins de-a lungul fluviului. Dunărea poate fi
trecută pe malul celălalt cu un uriaş pod plutitor, pe care
încap mai multe zeci de maşini şi al cărui motor duduie
asurzitor. De asemenea, sunt aici biserici ale tuturor confe-
siunilor creştine. Biserica ortodoxă şi-a pierdut cu timpul
credincioşii prin asimilare la catolicism şi maghiarizare,
încât astăzi este dezafectată şi transformată în muzeu,
respectiv în galerie de artă. Simplu, pe pereţi au fost
montate simeze în loc de pictură originală. Aici a expus şi
maramureşeanul Mihai Olos.

202
 La vernisaj, în afară de un autocar de maramureşeni,
a participat lume destul de multă, localnici, primarul
oraşului, am auzit grupuri vorbind în germană şi am recu-
noscut, după fizionomie şi dotare, vreo câţiva japonezi.
Nu a participat în schimb nimeni de la Ambasada României
de la Budapesta, deşi era vorba de un eveniment, de o
ambasadă culturală, care nu trebuia trecută cu vederea.
Organizatorii au servit în incinta bisericii cu simeze un
strop de vin foarte bun, ceva mai mult decât o cumi-
necătură, în pahare mici de cristal. Mihai Olos, în cămaşă
cu guler alb, de o croială originală, şi un suman negru
până în pământ, făcea oficiile de gazdă, ca un popă bonom.
Afară în curtea bisericii, sub cerul senin şi înstelat al nopţii
de toamnă, băimărenii au făcut foc şi au copt castane, fiind
prevăzuţi de acasă cu lemne de foc şi cu un străvechi ciur
de tablă. Recepţia a avut loc în Sala de festivităţi a unei
şcoli, de asemenea cu ce ne-am adus de-acasă, sandwich-uri,
prăjituri, ţuică, vin. Contrar unor aşteptări, acolo nu s-a
îmbătat nimeni şi nici nu a ţâpurit.
De dormit, dormim la internatul Liceului piarist, o
şcoală foarte veche. Pe pereţii culoarului principal, între
Johann Sebastian Bach şi Ludwig van Beethoven, portretul
unui alt compozitor mare, Péter Csajkowski (aşa era scris). În
acelaşi loc, vreo duzină de picturi de Szent Endre, pe care un
profesionist băimărean le evaluează la mai multe sute de mii
de forinţi. Nu le fură nimeni. Afară, pe zid, lângă intrarea
principală, o placă de marmură spune că, între anii 1830-
1835, aici a fost elev poetul şi filozoful Madach Imre.

203
 La Sângeorz-Băi

Iunie 1994

Zi plină de vară în crucea amiezii, pe Someş, de la

Năsăud în sus, dealuri înalte cu fâneţe şi livezi, la mar-
ginea satului eternul Crist de tablă ruginită ca într-o
binecunoscută proză a lui Rebreanu, cu smoc de spice de
grâu şi flori veştede legate la picioare, holdele stropite cu
maci de sânge, o luăm la stânga pe valea îngustă, satul
aproape pustiu, oameni rari, bătrâni de o vârstă imposibil
de precizat, cu gura ştirbă, mâini lungi noduroase de muncă,
acoperiţi cu cămăşi murdare şi lungi până la genunchi,
nişte cioate smulse de furtună şi purtate de o mişcare
molcomă de ape, adâncă şi nestăvilită, diformi ca viaţa
însăşi. În staţiune hoteluri goale şi murdare, mai primitor
este parcul imens şi răcoros, doar doi copii sfrijiţi şi vioi
caută să ademenească o veveriţă, ciocnind ritmic două
pietricele una de alta.
Apoi Duminică, oamenii îmbrăcaţi în alb strălucitor,
clopuri, curele şi bocanci negri, femei cu haine brodate cu
mătase argintie, cu fire de busuioc în mână se îndreaptă
fără grabă spre biserică. O biserică imensă în stil greco-
catolic ridicată spre sfârşitul secolului trecut, icoanele
catapetesmei pictate la fel, cu explicaţii dedesubt scrise în
imposibila limbă şi grafie cipariană, „Descenderea Sp.
Santu”, „Schimbarea la facia”, „Depunerea în mormentu”
ş.a.m.d. Un preot bătrân cu barbă căruntă şi fizionomie
dacică trece cădelniţând, se uită spre noi încruntat şi poso-
morât, ca omul deprins să vadă tot felul de sindicalişti

204
veniţi vara la băi, care intră în biserică doar ca să caşte
ochii la pereţi.

Mănăstirea Rohia
August 1994

De la Târgu Lăpuş se pune în mişcare un autobuz

neînchipuit de vechi şi murdar, urcă încet pe drumul de
ţară îngust, pietruit, lasă în urmă un nor lung de praf,
înăuntru de asemenea pătrunde praful prin felurite spăr-
turi, pe feţele oamenilor sudoarea se prelinge în şiroaie
murdare. Pe culmea dealului, în ţarină, o răstignire, crucea
înaltă de lemn putrezit, Cristosul tăiat grosolan în tablă,
culorile şterse de vremuri, în dreapta o vale cu un sat înde-
părtat şi încremenit, arşiţă, linişte adâncă, numai zumzetul
gâzelor se aude încet şi uniform, ca o lină şi nesfârşită
curgere de apă, prune mari tăvălite în praful drumului, la
umbră gâfâind câţiva miei şi un câine, toropiţi deopotrivă.
Urc la Mănăstire pe jos prin pădure, poarta uriaşă
de stejar, sculptată în genul celor de pe Valea Izei, apoi
cimitirul, micul cimitir cu doar vreo zece morminte are un
aspect modern, împrejmuit cu gard de fier, morminte cu
straturi de flori, cruci de marmură şi borduri de beton, nu
sugerează defel ideea de simplitate monahală, nu sunt aşa
cum am văzut la Schitul Durău de pildă, nişte movile abia
perceptibile cotropite de iarbă deasă, cu cruci de lemn
căzute şi putrezite, ori la Stănişoara, în Ţara Loviştei, ose-
mintele sunt strânse grămadă ca la Muntele Athos într-un
fel de grotă aflată sub biserică, monahii aşteaptă învierea

205
aşa cum au trăit, fără bunuri pământeşti şi nelegaţi de cele
durabile ale acestei lumi, fier şi beton.
Părintele stareţ mă primeşte cu un zâmbet scurt de
bunătate şi bucurie, însă este foarte grăbit, mă lasă în seama
unui frate, Mircea, care trebuie să mă cazeze şi să-mi
deschidă, când voi avea nevoie, renumita bibliotecă a
mănăstirii. Primesc deci o chilie chiar sub altarul acoperit,
este exact aşa cum mi-am dorit, strâmtă, cu geamul răs-
punzând direct în pădurea bătrână de fag, pat de fier ca la
internatul şcolar, cergi groase, grele şi aspre, pe pereţi
icoane încadrate în şterguri ţărăneşti, o găleată cu apă şi
un lavoar şi, culmea confortului, o priză la care pot utiliza
aparatul pentru preparat cafea.
Îmi aranjez repede puţinul bagaj şi ies să mă plimb,
cunosc de altfel bine mănăstirea dar o redescopăr de
fiecare dată, iată Casa cu paraclis, care adăposteşte şi
biblioteca, locul unde N. Steinhardt a vieţuit câţiva ani
rodnici, la ferestre tufe de muşcate nefiresc de mari, cât
statul de om, cu flori de un roşu aprins, la trapeză
bucătăreasa mă confundă probabil cu un preot de ţară
deoarece mi se adresează cu „părinte”, în grădină oameni
din sat culeg prune pentru ţuică, stăreţia şi casa de stejar
sunt cu totul neschimbate, dar nu ştiu de ce Casa Poetului
mi se pare că s-ar afla ceva mai departe, apoi toaca de
vecernie, mirosul puternic de compot de mere şi uliul
planând departe în înălţimi.

206
 Peisaje muscelene

Septembrie 1994

Trenul Goleşti-Câmpulung Muscel are patru vagoane

vechi şi hodorogite, dimineaţă rece, semne de toamnă
timpurie, porumbişti cu frunza veştedă, lumină slabă şi
gălbuie ca mierea, case vechi muscelene, cula cu două caturi
şi cu scară în interiorul cerdacului, văruite pe dinafară în
alb curat, grădini întinse cu pomi încărcaţi, grămezi de
dovleci, pe lângă râu pietre mari şlefuite până la elipsă de
eterna curgere a apei, ca nişte ouă preistorice. Aici se vor-
beşte o remarcabilă limbă română, Muscelul paşoptiştilor,
al pictorilor Aman şi Grigorescu, al Brătienilor şi al lui
Mihalache, al lui Tudor Muşatescu, George Topârceanu,
Ion Barbu şi Petre Ţuţea, Muscelul războiului şi dragostei
lui Camil Petrescu, surghiunul lui Noica şi Paleologu, jertfa
lui Arnăuţoiu şi poezia metafizică a Ilenei Mălăncioiu.
Oraşul, probabil cea mai veche capitală a Ţării
Româneşti, descălecat de către legendarul Negru Vodă, cu
mănăstirea fortificată care îi poartă numele şi despre care
pisania zice că a fost ridicată în 1215, precum zice şi
despre Domnul Basarab Vodă că aici „s-au pristăvit la
Dălgopole”, oraş în acelaşi timp cu o misiune catolică de la
Roma şi o bărăţie de pe la 1300, cu Posada în munţi,
undeva la nord, mai sus de Rucăr, vechile capitale româ-
neşti, Câmpulung, Curtea de Argeş sau Târgovişte erau
aşezate spre munte, acolo unde (vorba lui Călinescu) poporul
este neamestecat şi păstrător, acolo se afla scăpare în
vreme de răstrişte, abia mai târziu, sub stăpânire otomană,

207
capitala a fost mutată la Bucureşti, la un ceas de mers de la
Dunăre, singura capitală europeană lipsită de fortificaţii
până la regele Carol I, Câmpulung cu splendidele sale
palate în stil brâncovenesc, fosta Prefectură (actuala Primărie),
Casa de cultură, Muzeul, Protopopiatul Ortodox, apoi Liceul
„Dinicu Golescu” şi Şcoala Normală, oraşul-staţiune cu
vile cochete, care ca şi Sighetul, a fost până în 1950 reşedinţă
de judeţ, după care a involuat şi care are, de asemenea, în
cartierul Vişoi blocuri confort trei complet părăsite.
Muntele. Urc Mateiaşul, dorm la Mănăstirea Nămăieşti,
în casa stareţei, micul schit de maici agăţat pe coasta abruptă
a muntelui, biserica strâmtă săpată în peşteră, primirea
ospitalieră, slujba de duminică, liniştea reculegerii şi foşnetul
pădurii de fag în dimineaţa rece, cerul albastru-intens,
nori rari şi groşi într-o mişcare stranie, ca în gravurile care
ilustrează o carte veche despre un război uitat, departe
dincolo de pădure, nesfârşita spinare cafenie a muntelui,
măreţie şi deşertăciune, tunurile vopsite în verde-închis şi
crucea de piatră a Mausoleului. În partea dinspre Dragoslavele
se mai pot recunoaşte urmele fortificaţiilor, în Primul
Război Mondial aici s-a dat una dintre cele mai crâncene
bătălii, în subsolul Mausoleului se află, un osuariu, cobor
în aerul irespirabil ca în mormânt, afară un cioban lângă
turma sa, neras, cu vestă neagră şi pălărie cu boruri mici,
ca un duh al locului.

208
 Efectul Strada Mântuleasa

Mai 1995

După-amiaza caldă năucitoare, în vagonul de

dormit al acceleratului de Bucureşti feţe destinse, cămăşi
cu mâneci scurte, pipiţe superdecoltate, oamenii mănâncă
invariabil chifteluţe de porc cu roşii, şniţele şi beau ţuică
tare ca dracu. Timpul trece, Maramureşul rămâne în urmă,
de la Beclean încolo se mai vede undeva, foarte departe
spre nord, profilul Ţibleşului desenat şters la orizont,
soarele asfinţeşte pe un cer de aramă, seară domoală în
Câmpia Transilvană, macii sângerii se pierd în iarba înaltă
tot mai întunecată, milioane de musculiţe se strâng fuior,
înnebunite, în jurul neoanelor din gări, greierii macină
răbdători tăcerea nopţii, păsări de pradă mari, cu aripi
moi, ori poate numai întunericul alungat de răsăritul lunii.
Apoi adormi. Te trezeşti undeva în Bărăgan, înainte ori
după Ploieşti nu mai are importanţă, luna plină bate spre
asfinţit, lumină părelnică, plopii lasă umbre lungi până pe
celălalt tărâm, amurg sau ivirea zorilor, nu se poate
distinge, trenul intră printre blocuri, ajunge în sfârşit în
Gara de Nord, cerşetorii se ridică somnoroşi de pe bănci şi
se caută de păduchi, vânzoleală şi ziare proaspete, uruit
de maşini şi lume sordidă, taximetrişti de ocazie, insistenţi,
lume grăbită şi borfaşi plictisiţi.
Ca să ajung unde voiam, de la staţia de metrou am
luat-o pe jos şi am intrat pe strada Mântuleasa. Ultima
dată am mai fost aici, exact cu douăzeci de ani în urmă,
zona din apropiere este de nerecunoscut, case în paragină

209
pe jumătate dărâmate şi blocuri neterminate, dar strada
Mântuleasa a rămas neatinsă, regăsesc cu uşurinţă locul
unde a copilărit Mircea Eliade, alături şcoala veche se
păstrează întocmai ca pe vremuri, biserica mică, întunecoasă
şi afumată, afară o dimineaţă blândă, cu straturi de flori,
miros tare de caprifoi şi regina nopţii, linişte de duminică
de vară, ca o adiere tristeţea timpului ce nu poate fi oprit,
cafeaua tare şi amară, sete de viaţă, senzaţia de forţă
intelectuală teribilă, arhitectura gândirii, impresia că poţi
muta munţii din loc, şi strada, care arată exact la fel ca în
urmă cu douăzeci de ani, de parcă ar fi fost ieri.
Nu pot să-mi dau seama cât timp a trecut, dar când
ies de aici din strada strâmtă, umbroasă şi urc în tramvaiul
nr. 5 nimeresc de-a dreptul în ziua toridă, apăsătoare, mă
simt epuizat, beau sucuri încontinuu, zăpuşeala zilei nu se
mai sfârşeşte nici în trenul de întoarcere, tabla este încinsă
şi setea chinuitoare, călătoresc în cabină cu o cunoştinţă
mai veche, deputatul ucrainean, un bărbat neînchipuit de
gras, omul este vârât până peste talie în nişte pantaloni
largi, negri cu dungi cenuşii, cămaşa descheiată, înfulecă
mereu şi sporovăieşte aplecat pe spate, între burta umflată
şi osul pieptului sudoarea se strânge ca într-un căuş.
Mă trezesc devreme, din cauza frigului. Îmi îmbrac
puloverul şi mă întind la loc, nu adorm din nou, dar nici
nu sunt treaz de-a binelea, trenul coboară spre Săcel şi
smuceşte din frâne, din întuneric se desprind anevoie clăi
de fân şi stejari cu fruntea îngălbenită, vârful dealurilor nu
se vede deloc, norii s-au strâns jos de tot, apăsători, un
tavan drept parcă tăiat cu cuţitul, în vale satul însuşi lipsit
de viaţă ca într-un copârşeu uriaş, sub nori aerul are însă

210
limpezimea de după furtună, pădurea de molid pare mai
întunecată şi undeva o turmă de oi ca o prezenţă continuă
a copilăriei.

Vizita Preşedintelui Ion lliescu în Maramureş

Aprilie 1995

În comunicarea care mi-a însoţit acreditarea, mi s-a

precizat să fiu la ora 9,00 (miercuri 26 aprilie 1995) la
Prefectură, la Baia Mare. Aşadar, plec din Sighet devreme,
o dimineaţă ploioasă şi murdară. Pe Gutâi ceaţă, muncitori
în salopete şi cu veste galbene curăţau şanţurile fără grabă,
într-un ritm anistoric, unii şedeau rezemaţi în coada
lopeţii precum ciobanii în botă şi trăgeau alene din ţigară.
Gropile din asfalt fuseseră astupate cu o zi mai-nainte. Tot
cu o zi mai-nainte, pe ruta Gutâi – Sighet se făcuse un fel
de probă de circulaţie auto, maşini cu sirene dar fără
însemne ale Poliţiei au circulat cu o viteză dementă. De la
distanţă, deasupra Băii Mari, coşul cel nou fumegă de zor,
parcă în cinstea acestei zile deosebite.
La Prefectură ajung, totuşi, prea târziu, autocarul
cu presa plecase. Holul mare al Prefecturii este ocupat la
parter cu câteva pavilioane expoziţionale, iar la etaj cu
vitrine cu flori de mină, aşa arată mai bine, se realizează o
anume impresie de somptuos. La Aeroport ajung datorită
amabilităţii deosebite a domnului director general al
Prefecturii, ing. Ştefan Gonczi, care mă ia în maşină cu
domnia sa. La aeroport, controlul obişnuit, în interior mă

211
descurc mai greu, nu am mai fost aici după lucrările de
modernizare, la etaj se află o sală de aşteptare spaţioasă,
din care poţi vedea totul ca dintr-un turn de control. La
bar servim un suc de mere. Garda formată din soldaţi în
uniformă de jandarmi face repetiţii prin ploaie. Plouă
bacovian. Poate nu mai vine. La ora 10 fix, avionul prezi-
denţial, un Rom-Bac 1-11 aterizează năpraznic, ca un
supersonic apoi, în timpul frânării, ridică de pe pistă şi din
apropierea ei un mic nor de apă murdară. Nu doar eu ci şi
alţi gazetari sunt surprinşi cum arată unele cadre din
pază: nişte tineri, mulţi îmbrăcaţi de-a dreptul excentric,
arătând a rockeri, metalişti, punkişti, cu tunsori aiurea şi
cu cercei în ureche. La ieşirea pe pistă mai suntem
controlaţi încă o dată, un fel de Piedone solid şi cu barbă,
cu părul lung legat în coadă la spate, haios, îmi cere să-i
arăt că reportofonul funcţionează, da, merge, e clar că
înăuntru nu-i nici o bombă.
Preşedintele coboară, întâmpinat fiind la scara
avionului de către domnul prefect Liviu Bindea. Mă uit
atent la el, l-am mai văzut de foarte aproape, am dat mâna
şi am stat de vorbă cu el încă de vreo trei ori, înainte de 20
mai ‘90. Nu ştiu de ce acum, pe aeroport, mi se pare mai
înalt şi mai brunet, iar când nu zâmbeşte în felu-i bine-
cunoscut, faţa sa exprimă gravitate, duritate, cruzime
chiar. În flancul drept al Gărzii se află, în ordinea ran-
gurilor, oficialităţile şi apoi presa. Trece în revistă Garda şi
după aceea dă mâna, zâmbind desigur, cu oficialităţile,
gustă din pâine şi trage bine din pălincă, de i se umezesc
ochii. Vrea să dea mâna şi cu presa, dar S.P.P.-iştii îl
opresc cu dibăcie, interpunându-se între noi şi „obiectiv”.

212
În permanenţă erau patru SPP-işti mai aparte, înalţi, la
costum-cravată-impermeabil, cu căşti în urechi şi micro-
foane camuflate în rever, aceştia îl păzeau pe domnul
preşedinte îndeaproape, întorşi cu spatele către el şi cu
faţa către cei din jur, privind atent spre cele patru puncte
cardinale. Prin căşti şi microfoane comunicau probabil cu
un punct de comandă, de unde erau propriu-zis tele-
ghidaţi. Aceştia îl însoţeau în permanenţă, iar când
„obiectivul” se urca în maşină, alergau pe lângă maşina
acestuia, până când prindea viteză, după care ei se urcau
din mers în maşina a doua. În maşina a treia se afla un alt
echipaj de SPP-işti, „anti-terorişti”, fioroşi, cu cagule negre,
veste anti-glonţ şi pistoale-mitralieră. Aceştia îşi scoteau
nasul afară din maşină doar atunci când „obiectivul” se
afla într-o „situaţie deosebită”, când era huiduit sau când
în jurul său se producea îmbulzeală.

Autocarul presei, cu vreo douăzeci de confraţi de la

publicaţii centrale, de la TVR, de la Televiziunea locală,
„Graiul” şi „Jurnalul”, este încadrat în coloana oficială. La
Regia Autonomă a Plumbului şi Zincului intrăm imediat
după oficialităţi. Întâlnirea are loc în sala de Consiliu de
administraţie, o sală destul de mică. Sunt prezenţi, în afară
de directorul general şi directorii de sucursale din cele
patru judeţe şi liderii sindicali din minerit, de peste tot,
inclusiv din Valea Jiului, nume sonore: Miron Cozma,
Marin Condeescu, Ilie Torsan, oameni mai cunoscuţi chiar
decât unii miniştri. Participă ca invitaţi parlamentari din

213
Maramureş, mai puţin cei de la PNŢCD şi PL ‘93. Preşe-
dintele, împreună cu o suită impresionantă, patru consilieri,
şase miniştri, cinci generali, alţi funcţionari superiori, au
luat loc. Este salutat de către domnul prefect, un zâmbet
larg, aplauze, fotografii, după care „teleghidaţii” scot presa
afară (din ordinul cui?), deşi nu s-ar părea că aici s-ar
discuta secrete de stat.
Preşedintele aşteaptă răbdător evacuarea presei. Eu
dau dovadă de tupeu, îmi camuflez ecusonul de presă şi
mă vâr lângă prefectul judeţului Cluj Grigore Zanc, pe
care îl cunosc şi îi fac oarece conversaţie. Sunt lăsat în
pace, şi într-un fel asemănător mai scapă încă vreo trei
gazetari. Mă bucur că şmecheria a ţinut, am avut ce auzi.
Directorul general Ioan Hudrea, emoţionat, îl adulează pe
domnul Iliescu în stilul epocii precedente. Salută şi pre-
zenţa în sală a generalilor (referire implicită la cei de la
Armată, Cheler şi Caba), ceea ce denotă (dixit Hudrea) că
Armata e cu noi, „adică cu dumneavoastră, domnule
preşedinte şi cu minerii” (de parcă Armata ar fi a unui
partid, nu a ţării). Apoi, un adjunct al lui Hudrea prezintă
RAPZ, peste 120.000 angajaţi în patru judeţe, regia dă
aproximativ: 30% din producţia de aur a ţării, 70% din
producţia de argint, peste 80% din cea de plumb. RAPZ
este subvenţionată masiv de la buget. Urmează la cuvânt
directorii de sucursale, care prezintă grafice. Ca un făcut,
toate graficele sunt crescătoare pentru 1994- 1995. Ba, mai
mult, unul dintre ei s-a apucat să susţină că, în ultimele
luni, a crescut şi salariul real al oamenilor.
După directori, vorbesc liderii sindicali din minerit,
începe Bârtaş de la Maramureş. Urează domnului preşedinte,

214
aşa cum stă bine unui miner „Noroc bun!”, menţionează
că salariile minerilor nu au crescut din iunie 1994, dar
spune răspicat „Noi îi susţinem pe cei care ne ajută”, arcul
guvernamental adică. Zice că o personalitate din Partidul
Liberal (?) a spus că va închide mineritul din Maramureş.
„Unul ca acesta nu are ce căuta pe la noi”, a conchis domnul
Bârtaş, ameninţător. A vorbit apoi Marin Condeescu, lider
din Valea Jiului, singurul care a părut puţin şcolit şi stilat,
a ridicat în exclusivitate probleme de ordin sindical.
A urmat Miron Cozma, liderul suprem al aproxi-
mativ 42.000 de ortaci. Sigur pe sine, arogant, niţel agramat,
a zis că vrea să destindă puţin atmosfera, spunând nişte
glume. S-a referit de fapt la o singură „glumă”, anume
bugetul Ministerului Industriilor din care, cu hârtia în
mână, a arătat că alocaţiile pentru Regia Autonomă a
Huilei sunt insuficiente. Apoi îl ia peste picior pe ministrul
Industriilor, Dumitru Popescu, acolo de faţă. Ministrul
tace. Cozma ridică tonul: „în buget sunt cifre false!”, „mi-
nistrul minte!”. Dar ministrul tace. Intervine Hudrea,
brutal, să-i pună pumnul în gură, Miron Cozma, şi mai
brutal „Nu pe dumneata te-am întrebat!”. Încearcă să
intervină, diplomat, însuşi domnul preşedinte Iliescu, Miron
Cozma are ce are numai cu ministrul Popescu, vorbeşte
mai tare, acoperindu-l pe preşedinte. „Noi suntem mineri,
nu filosofi, domnule preşedinte!”. Domnul Iliescu tace,
realizează ridicolul situaţiei şi dă semne de nervozitate,
zâmbetul îi dispare şi începe să se bâţâie. Prefectul încearcă
să intervină, Cozma îl pune la punct şi pe el la fel ca şi pe
Hudrea. Prefectul se ridică în picioare, un gest cu o semni-
ficaţie echivocă: sugerează preşedintelui să se retragă? Sau

215
sugerează „teleghidaţilor” să-l evacueze pe Cozma? –
nimeni nu ştie. Rumoare. Teleghidaţii stau nemişcaţi şi
inexpresivi, ca nişte surdo-muţi. Vagă atmosferă gen uşa
cortului. Prefectul se reaşază, nervos. În toată bulibăşeala,
singurul care a rămas perfect calm tot timpul a fost chiar
ministrul industriilor. Cozma îl mai face vinovat şi de o
nouă ieşire a minerilor în stradă într-un viitor apropiat.
În sfârşit, într-un moment de respiro, când Cozma
se pare că a obosit, domnul ministru Popescu începe să
vorbească. Tot calm. Zice că el nu confundă Regia Huilei
cu cei care se pretind a vorbi în numele ei. El, ministrul,
nu a făcut „glume” în repartizarea bugetului, ci mai
degrabă persoana lui Miron Cozma este o „glumă a
perioadei de tranziţie” (râsete, destindere, lumea priveşte
spre un Miron Cozma umilit). Numai pe 1994, ortacii lui
Cozma au încasat 160 miliarde lei subvenţii peste cât era
prevăzut. După domnul ministru Popescu, a mai vorbit
liderul sindicatelor din ramura metale rare, prezentând
vehement alte probleme insolubile.
Domnul Iliescu se uită la ceas, prefectul se ridică,
întrerupe discuţiile şi dă cuvântul preşedintelui. Atunci, la
un semn, presa a fost rechemată în sală, spre a se
împărtăşi din înţelepciunea prezidenţială şi a o transmite
altora. În cuvântarea dumisale, domnul Iliescu a luat-o pe
departe. I-a dat dreptate liderului Condeescu, zicând că
aprobă ideea de „pact social” propus de sindicate, dar a
trecut repede şi pe neobservate la analiza cauzelor fali-
mentării economiei de comandă. Şi tot repede şi pe
neobservate a trecut şi mai departe, la „faliţii noştri” de la
Consiliul Europei, la faptul că acolo nişte deputaţi de-ai

216
noştri din opoziţie „subminează interesele ţării”, sunt
„duşmani ai intereselor naţionale”. Ulterior aveam să aflu
că referirea implicită era la Adrian Severin şi Gyorgy
Frunda. Domnul Iliescu a trecut la un ton virulent, vehe-
ment, încât, dacă minerii i-ar fi prins atunci pe respectivii,
fără îndoială că i-ar fi linşat. Da, faţă de interesele ţării,
aflate la grea cumpănă, ce mai contează interesele plum-
bului, zincului, huilei şi lignitului? Bine că nu-i război!
Apoi, domnul Iliescu a mai acuzat opoziţia de demagogie,
a mai zis ceva împotriva Ungariei şi a maghiarilor din
România şi lumea a răsuflat uşurată. Supapa fiind deschisă,
diversiunea şi-a făcut efectul, domnul preşedinte, zâmbind
satisfăcut, ca unul căruia i-a reuşit o figură, s-a apucat să
strângă la rând mâinile celor prezenţi şi să schimbe
amabilităţi inclusiv cu Miron Cozma. Dacă mai are cineva
vreo problemă, rămân pe loc reprezentanţii ministerelor
industriilor şi finanţelor, el, preşedintele nu se poate
„interfera” în problemele executivului.

Litoralul românesc

Iulie 1996

Mizeria şi delăsarea, specifice României de după

decembrie ‘89, se văd şi aici foarte limpede, întâmplător
nu am mai văzut Mamaia de vreo 15 ani, poate de aceea
impresia dezagreabilă a fost mai puternică. Mamaia a fost
o staţiune la standardele internaţionale ale vremii, beneficiind
totodată de cea mai frumoasă şi mai lată plajă, cu un nisip

217
de o fineţe renumită. În acest an, primul lucru care m-a
frapat a fost că, lângă Satul de Vacanţă, în zona hotelurilor
Parc – Perla, plaja este îngustată. Cineva mi-a zis, mai
demult, că acest lucru se datorează barajului de la Porţile
de Fier, Dunărea nu mai poartă în Mare aceeaşi cantitate
de aluviuni, iar Marea „muşcă” din ţărm.
Şi aici privatizarea a dat, cel puţin până în
momentul de faţă, un efect pervers, altul decât cel aşteptat
şi scontat în mod normal. Hotelurile-restaurant cu nume
sonore au fost luate în „locaţie de gestiune”, câte unul, de
către feluriţi întreprinzători. Aceştia caută să scoată bani
cât mai mulţi şi cât mai repede, şi cam atât. Pereţii sunt
scorojiţi, iar tapiţeria scaunelor e veche şi slinoasă. Spaţiul
dintre hoteluri este cumva al nimănui. Piscinele nu funcţio-
nează, fântâna arteziană cu delfinul de bronz de lângă
„Perla” este oprită, iar bazinul secat de apă este umplut cu
cele mai diferite gunoaie. În faţa Teatrului de Vară, unde
odinioară se organizau celebrele festivaluri de muzică uşoară,
buruienile cresc inextricabil printre dalele pavimentului.
Pe plajă, ţigani şi ţigănci îmbrăcate gros şi deosebit
de murdare vând gogoşi cu 300 de lei (la preţurile din
1996), pufarini, banane la bucată, piatră pentru bătături şi
cucuruz fiert, provenit desigur din furat. Îţi trec prin faţă
din cinci în cinci minute şi fac reclamă zgomotoasă. Din
câte ştiu, pe omul cu educaţie occidentală îl deranjează
teribil treburile de felul ăsta, numai că turişti străini nu
prea mai sunt de văzut pe la Mamaia. Un german din
Bavaria, de exemplu, poate petrece un sejur de zece zile în
Spania cu 400-500 de mărci, mai puţin decât l-ar costa în
România. Intru în mare să mă răcoresc, stau cu spatele spre

218
larg şi cu ochii la borseta de pe prosopul de plajă. Valurile
aruncă pe nisip pungi de plastic, cutii de suc, ambalaje de
staniol, de celofan, chiştoace. Un fotograf bătrân cu o
maimuţă blândă pe care o cheamă Madona şi o reclamă
simpatică: „Nu daţi banii pe prostii / Faceţi poze la copii!”
Zi noroasă, mohorâtă, dar paradoxal cu o căldură
înăbuşitoare, efectul de seră, zi de vizitat Constanţa. Oraşul
nou, format din cartiere de blocuri, a crescut incontrolabil,
fără stil, monoton, apăsător, agasant. În apropierea portului
multă ţigănie, oameni slabi şi murdari dis-de-dimineaţă îşi
amăgesc foamea cu bere ieftină, lume pestriţă, sordidă.
Intru prin magazine, aici unele mărfuri, cum ar fi de
exemplu aparatura electronică, sunt mai ieftine decât în
restul ţării, probabil fiindcă portul este aproape. Alimentele
sunt însă scumpe, mai scumpe decât aiurea. Stau de vorbă
cu un pensionar, care s-a uitat lung la o vitrină frigorifică,
fără să cumpere nimic, nici măcar peşte congelat. Omul,
cătrănit, crede că Văcăroiu a mărit preţurile fiindcă „e
prost dă beţiv ce e”. Şi mai zice că „pe ăla l-au judecat că
n-a dat mâncare şi p-ăştia îi vor judeca că au mărit
preţurili”. Într-adevăr, mai cu seamă pe litoral se observă
că la noi mizeria şi scumpetea sunt realităţi palpabile, care
evoluează direct proporţional.
La capătul falezei, de la Casino mai spre nord,
lângă un mic port de agrement, dau în sfârşit peste o plajă
privatizată. Biletul de intrare costă, simbolic, 300 lei, dar
merită. Marea este curată şi nisipul plajei este greblat,
există şi o discotecă amenajată cu gust. Aici în apropiere,
pe faleză, întâlnesc şi primii străini, după mai multe zile
de plimbare, o familie de nemţi, oameni grăsulii şi

219
rezervaţi, cu o curiozitate turistică temeinică, epistemică,
vor să ştie totul. Se opresc întrebători şi în faţa statuii lui
Eminescu, ce domină promontoriul. De sub haina sa de
bronz, Poetul priveşte indiferent, ca un zeu, şi peste noi şi
peste zbaterea neostoită a valurilor, departe în larg, cu
nările dilatate adulmecând orizontul nemărginit. Le spun
nemţilor, despre cel care a scris „Ce e val ca valul trece”,
că este „eine große rumänische Dichter” 10.
Mai încolo, Piaţa Ovidiu, un alt mare melancolic al
lumii, cu privirea aţintită în pământ dar cu ochiul lăuntric
deschis asupra tristeţii sale negrăite, apoi Muzeul de
istorie, mut şi atemporal sub arşiţa verii. Ca şi în alte dăţi,
îmi fac de lucru timp îndelungat să descifrez inscripţiile
greceşti de pe vechi pietre funerare din sec. II după
Christos, pietre culese de la mormintele coloniştilor greci
din Scytia Minor 11. Limba este aceeaşi cu a filosofilor de
dinainte de Christos, textele sunt scrise la modul proso-
popeic, gen larg cultivat în antichitatea greacă, adică
mortul se adresează direct privitorului la persoana întâi,
ceea ce face ca textul să fie veşnic viu, gen reinventat cu
peste două mii de ani mai târziu de către ţăranii din
Săpânţa. De pe o astfel de piatră, o femeie care a fost
mamă a patru copii şi a murit, la treizeci de ani mă
îndeamnă pe mine, călătorul, să mă bucur îndepărtându-mă
de la mormântul ei, după ce mi-a istorisit lapidar viaţa ei
nefericită, mi-a zis: acum du-te şi bucură-te de viaţă cât mai ai
timp, pentru „bucură-te!” a folosit „haire”, cuvânt pe care îl

10 Un mare poet român (lb. germ.).

11 Numele sub care a fost cunoscut în antichitate actualul teritoriu al Dobrogei.

220
folosea şi filosoful Platon, ca formulă de salut, la începutul
scrisorilor sale către Dionyssos. Un alt mort, un bărbat
care a avut o soartă norocoasă şi care a deţinut oarecari
demnităţi în Cetate, îmi urează ca să am şi eu parte de un
destin bun, „Agathon Tyche”, acest cuvânt, „tyche”, însemnând
la tragicii Eschyl şl Sofocle acel destin impersonal şi im-
placabil, căruia trebuie să i se supună deopotrivă şi zeii şi
oamenii.
Pe la amiază, din cauza căldurii caniculare oraşul
este complet pustiu, umblu tăcut de unul singur printre
zidurile prăfuite ale unui oraş nelocuit, golit de oameni ca
în urma unei ciume, un oraş în care timpul istoric poate fi
doar o părere, singura mărturie nesmintită şi vie fiind aceste
pietre de mormânt, care fac ca îndepărtata antichitate să
fie contemporană prezentului.

Alba Iulia, 1 Decembrie 1996

La Alba lulia am mai fost şi în alte dăţi, cu ocazia

zilei de 1 Decembrie, dar nici o festivitate anterioară nu se
compară cu ceea ce a fost în acest an. În 1983, la săr-
bătoarea a 65 de ani de la Unire, oamenii erau duşi gratuit
şi li se dădea liber de la serviciu, dar festivismul de tip
„Cântarea României” nu atrăgea lumea. Apoi, în 1990, gu-
vernanţii de atunci şi Uniunea „culturală” Vatra Românească
au transformat solemnitatea momentului într-un grotesc
spectacol de circ. În acest an în schimb, oamenii au mers
pe cheltuiala lor şi în mod spontan, fără convocator şi
ameninţări la serviciu. Drumul a fost greu, ploaie măruntă,

221
ceaţă, mâzgă, polei. În apropierea Catedralei Reîntregirii era
o îmbulzeală de nedescris. Aproximativ 120-150 de mii de
oameni aşteptau răbdători în ploaia mocănească începerea
solemnităţii. Noul preşedinte Emil Constantinescu a re-
nunţat la o parte din imensul aparat de protecţie moştenit
de la predecesorul său, puţinii SPP-işti nu mai făceau faţă,
iar gardienii publici şi poliţiştii aflaţi prin mulţime păreau
să nu aibă un plan de acţiune, astfel că accesul la tribuna
oficială s-a făcut foarte greu. Atât preşedintele ţării cât şi
patriarhul au fost îmbulziţi de mulţimea dornică să-i vadă.
Dintre toţi demnitarii, PF Teoctist era cel mai vechi,
aflându-se la datorie de trei preşedinţi. Ceva mai uşor a
ajuns la tribună bulibaşa Cioabă, numit „rege” la îndemnul
vărului republican Iliescu, în scopul de a discredita insti-
tuţia monarhică. Bulibaşa Cioabă, îmbrăcat cu o mantie
albă cu cruce neagră, pe care o purta pe umeri cam aşa
cum poartă preoţii veşmântul numit felon, arăta ca o
blasfemie şi la adresa bisericii. Fiica sa, autointitulată „prin-
ţesa” Luminiţa a vrut să citească o poezie dedicată lui Emil
Constantinescu. Platoul imens din faţa Catedralei, ame-
najat ca un parc, cu alei pavate, cu spaţii verzi şi cu
ronduri de flori, a fost umplut până la refuz, pe alocuri
oamenii au călcat în picioare nevinovaţii butaşi de
trandafiri, cu florile căzute. Pentru a vedea ce se întâmplă
la tribună, tinerii s-au urcat în copacii parcului sau pe
zidurile vechii cetăţi. La ora programată, la 12 fix, un mic
grup de vreo trei-patru călugăriţe s-a urcat sus de tot în
turlă şi a început să tragă clopotele, iar clopotele Albei
Iulia sunau a speranţă şi înviere. Începe Te Deum-ul, apoi

222
discursurile, dar nu pot să văd nimic spre tribună din
cauza pădurii de steaguri şi pancarte.
Merg la Centrul de Presă, aranjat în stil occidental
în foaierul modernului hotel „Cetate”. Aici ceremonia
poate fi urmărită la televizor şi se poate bea o votcă,
binevenită pe vremea umedă şi rece. După discursul
preşedintelui Constantinescu, sărbătoarea continuă cu un
spectacol folcloric maraton la Casa de Cultură. Peste tot,
oamenii mănâncă şi beau din traistă, oamenii simpli de la
ţară, care vorbesc cu accent de Bihor sau Sălaj sau Năsăud,
îl îmbie pe domnul care se uită la ei cu o curiozitate de
gazetar să bea palincă şi să mănânce cârnaţ fript. Pe
margini se află tarabe cu mici şi bere, vasele sunt ţinute în
ciubere sau cofe largi de lemn, coborâte de la munte din
Ţara Moţilor şi făcute anume ca să încapă în portbagajul
„Daciei”. Drept closet, consumatorii de ocazie folosesc
şanţurile uriaşe ale cetăţii, fortificaţiile tip Vauban cu
cărămida zidurilor mâncată de vreme. Ca să-şi protejeze
de ploaie căciulile negre de miel, ţăranii le întorc pe dos
sau trag peste ele pungi transparente de plastic, care arată
ca nişte huse făcute anume în acest scop.

Prin Maramureşul de dincolo de Tisa

Martie 1997

Trenul rusesc, o rablă de automotor, cafeniu,

murdar, preistoric, cu bănci de lemn tari şi toalete strâmte
cât un dulap, porneşte din Sighet pe la vreo zece şi ceva,

223
alunecă încet, legănat şi hodorogit, la vale pe Tisa. Totul
pare neobişnuit, straniu, îndepărtat, exotic. Oamenii se
încălzesc imediat, bând din sticle de jumătate lichioruri
dubioase. Se aud câteva încercări de acordare a strunelor
unei viori, apoi cântecul năvalnic, viforos, de o frumuseţe
aspră din repertoriul arhaic maramureşean. Ritmuri de
zongoră, ca o bătaie de inimă, venind din vremi ime-
moriale. În lunca Tisei, răchiţile dau să înmugurească,
însă, în nord, la orizont, muntele Apşiţa se desenează ca o
claie îndepărtată de omăt. Aşteptările în vamă sunt lungi
şi fără rost, dar, odată trecuţi, oamenii sunt preluaţi
repede în maşini. La Teresva se găsesc taxiuri care, pentru
o sumă modestă în dolari, te duc unde pofteşti.
Urcăm înapoi pe Tisa, pe partea cealaltă, până la
Bocicoiul Mare şi de acolo trecem Măgura pentru a ajunge
pe Valea Apşei. Tablele de la intrarea în localităţi sunt
inscripţionate bilingv, atât în ucraineană cât şi în română,
şi treaba asta nu deranjează pe nimeni. În marginea
oraşului Slatina, în curtea unei foste cazărmi a fostei
Armate sovietice a fostei URSS în prezent se află un bazar
imens. O schimbare definitorie pentru ceea ce se întâmplă
în fostul imperiu, economia este prăbuşită pe dinăuntru,
haos şi un soi de comerţ primitiv practicat pe scară
aproape generalizată, un comerţ disperat. Românii harnici
şi înstăriţi din satele din dreapta Tisei, după război au fost
deportaţi masiv în îndepărtata stepă rusească. Unii şi-au
lăsat oasele pe acolo, alţii s-au întors, apoi rezultatul a fost
că oamenii de aici şi-au făcut obişnuinţa de a pleca la
munci agricole în zonele de câmpie din Rusia, cam aşa
cum maramureşenii de dincoace de Tisa pleacă vara în

224
Banat sau Bărăgan. În fiecare toamnă, în satele româneşti
din dreapta Tisei erau aduse peste o sută de mii de tone de
cereale, o cantitate suficientă pentru a hrăni întreaga regiune.
Aşa au ajuns oamenii ca să-şi facă nişte case nemaipo-
menite, adevărate palate. Apoi, cu schimbarea vremurilor
şi a condiţiilor economice, românii de aici nu au mai adus
cereale, ci s-au reprofilat pe comerţ cu seminţe, cu ţigări
sau cu băuturi.
Traversăm Apşa de Sus, un sat care în îndepărtata
vechime a fost românesc dar cu timpul a devenit ucrainean,
un sat cu case modeste, asemănătoare ca stil cu casele vechi
din Coştiui şi ici-colo câteva case uriaşe, în stilul celor din
Apşa de Jos. Remarc cu voce tare că şi aici se construiesc
case mari, dar însoţitorul meu, un om cu un incontestabil
simţ al umorului, îmi spune că aici şi-au cumpărat grădini
şi au început să construiască vreo câţiva români din Apşa
de Mijloc şi că, dacă mai ţine tot aşa încă vreo douăzeci de
ani, „noi vom cumpăra tot satul”, şi „aşa Apşa de Sus va
deveni din nou sat românesc”.
Ajuns în Apşa de Mijloc, trag la preotul ortodox
Sebastian Lican. Sunt condus de către cineva la casa
parohială, o clădire veche de piatră, joasă şi părăginită pe
dinafară, luminoasă dar rece pe dinăuntru. Preotul orto-
dox Sebastian Lican din Apşa de Mijloc este un tânăr de
numai 27 de ani, înalt, slab, cu barbă rară şi ochi melan-
colici, un meditativ interiorizat. A venit din România, este
născut undeva într-un sat de prin judeţul Neamţ şi a făcut
teologia în ţară, la Suceava. Predecesorul său în parohie,
aici în Apşa de Mijloc, a fost Petru Păduraru, ajuns ulterior
episcop de Bălţi şi locţiitor de mitropolit la Mitropolia

225
Basarabiei, mai bine-zis la acea Mitropolie a Basarabiei care
a intrat sub ascultarea Patriarhiei Române de la Bucureşti,
fiindcă mai există şi o altă Mitropolie a Basarabiei, rămasă
sub ascultarea Patriarhiei Ruse de la Moscova.
Aici, în Apşa de Mijloc părintele Sebastian face de
toate. Satul nu are director de cămin cultural şi nici biblio-
tecar, şi atunci părintele Sebastian alcătuieşte el însuşi
programe artistice, îi învaţă pe oameni să cânte pricesne
sau cântări mireneşti, îi învaţă pe elevi să recite poezii, şi
uneori scrie el însuşi poezii ocazionale. Dacă biserica nouă
nu are icoane, părintele Sebastian pictează el însuşi icoa-
nele de trebuinţă. Dacă este nevoie ca să se ocupe cineva
de lucrările de restaurare de la biserică, părintele Sebastian
este el însuşi şi salahor şi administrator. Şi cu o răbdare de
sfânt, îşi face timp pentru toate, căci nu are familie, s-a
preoţit celibatar, ca să-şi poată pune toată viaţa în slujba
bisericii.
Este preot aici de numai trei ani şi în acest scurt
interval a reuşit să facă minuni. Când a venit aici a găsit
totul o ruină. Biserica mare, de zid, ridicată în perioada
interbelică, a fost profanată pe vremea fostei URSS, turla şi
pridvorul au fost demolate, clopotele topite, icoanele
distruse, ce a mai rămas din clădire, naosul şi altarul au
fost transformate în depozit de cereale, iar casa parohială a
fost dată de sediu la colhoz. În prezent însă biserica a fost
refăcută complet, turla şi pridvorul au fost rezidite,
pictura nouă este terminată, sfântul locaş a fost din nou
înzestrat cu toate cele de trebuinţă. Sunt aici multe familii
care au dat sume extraordinar de mari pentru biserică,
bani proveniţi din comerţ cu lucrurile diavolului, cu ţigări

226
şi cu votcă. Casa parohială este încă în curs de renovare,
iar la intrarea în curtea bisericii mai supravieţuiesc, lăsate
într-o rână, vechile porţi de fier forjat ale fostului colhoz,
cu steaua roşie în mijloc, stropită cu noroi şi cu vopseaua
crăpată.
Mergem apoi la biserica de lemn din Susani, veche
de la anul 1428, construită evident în (ceea ce câteva veacuri
mai târziu se va numi) stil maramureşean. Este o zi cu
soare pătrunzător, un amestec de iarnă întârziată şi primă-
vară timpurie, uliţa este pe mijloc plină de glod, pe margini
borduri neregulate de gheaţă veche şi murdară, pârâiaşe
repezi de apă tulbure, urcăm împinşi din spate de un vânt
sunător de miazăzi, dâmbul pe care se află biserica este
zbicit, miroase puternic a cimitir în primăvară, de undeva
o pasăre nevăzută îşi începe trilul şi cheamă lumea la viaţă.
Înainte de venirea aici a părintelui Sebastian, biserica
veche de lemn a fost victima unei „renovări”. Cei care au
fost cu ideea au fost, desigur, bine intenţionaţi, dar
rezultatul este o adevărată crimă etnografică şi eclesială.
Mai întâi, fundaţia exterioară a fost consolidată prin
turnarea unei centuri înalte de beton, care a înghiţit nu
numai vechea fundaţie de piatră ci şi primul rând de
bârne de jos încât, în eventualitatea unei restaurări corecte
şi ştiinţifice, va trebuie să se înceapă cu spargerea beto-
nului, apoi pictura interioară, veche de sute de ani,
executată pe pânză cu coloranţi vegetali, a fost practic
distrusă, peste aceasta fiind aplicată la nimereală vopsea
de ulei în nuanţe deschise de verde şi cafeniu, o chestie
grosolană şi oribilă, peste tot chipuri suferinde de sfinţi
modernizaţi şi mutilaţi, iar despre cât de analfabet a fost

227
restauratorul improvizat în privinţa rânduielii canonice a
picturii bisericeşti, ne arată şi ideea involuntar profanatoare
de a adăuga aureolă şi icoanei votive, înfăţişându-l pe un
oarecare Nicoară, cel care a ctitorit sfântul lăcaş, cum
ziceam mai sus, la anul 1428.
Duminică. Ies de la biserică, din biserica mare de
zid din Apşa de Jos, care este ţinută de confesiunea orto-
doxă. Biserica este plină de lume, dar mai mult bătrâni şi
copii. Urc apoi micul deal care pare artificial şi chiar are o
clară formă de trunchi de con, la biserica veche de lemn, o
superbă construcţie de la anul 1510, una dintre bisericile
reprezentative pentru arhitectura sacră din Maramureş.
Biserica a fost închisă o dată cu venirea comuniştilor, prin
anii 1947-48, după care, sub pretextul reparării şi conser-
vării ei ca monument istoric, pictura interioară a fost
răzuită, pânza pictată a fost despuiată de pe bârne aşa
cum ai jupui de piele un om viu, icoanele, cărţile vechi şi
alte lucruri de valoare au fost înstrăinate şi un lacăt greu s-a
aşezat pe uşă pentru multă vreme.

228
 Cuprins

Lecturile juvenile...................................................................... 5
Liceul ....................................................................................... 12
Armata ..................................................................................... 28
Facultatea ................................................................................ 38
Cezărică ................................................................................... 62
Dosarul de la Securitate ........................................................ 75
Festivalul Naţional de Poezie Studenţească, Iaşi, 1975 .... 79
Auto-excluderi din UTC ....................................................... 89
Urmărirea şi urmările ei........................................................ 99
Intrarea în „câmpul muncii” .............................................. 107
Profesor la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet .................. 112
Câteva întâlniri admirabile ................................................. 119
Cum am ajuns să corespondez cu laureatul
Premiului Nobel Elie Wiesel? ............................................ 132
Aşa-zisa „revoluţie” din decembrie ’89 la Sighet ............ 136
Primele călătorii în occident .............................................. 146
Pelerinaj catolic în Polonia.................................................. 155
O călătorie în Franţa ............................................................ 165
Redactor şef la „Jurnalul de Sighet”.................................. 188
Jurnalist cu reportofonul prin ţară .................................... 195