Nicolae ŞTEIU Livia BOTA Ioan BOTA

HUEDINUL ŞI ÎMPREJURIMILE LUI

- geografie şi istorie -

„Cât în lume am umblat

Loc mai frumos n-am aflat
Decât casa-n care m-am născut
Şi satu-n care am crescut.

N-am dorit mai mare bine

Decât să vin în sat la mine
De-a fi bine, de-a fi rău
Să mă văd în satul meu”.

Victoria Purcel,
deportată în Bărăgan

1
Tipărită cu sprijinul Consiliului Judeţean Cluj

Timbrul literar se plăteşte

Uniunii Scriitorilor din România
Cont: RO65RNCB0082000508720001
Sucursala UNIREA

Casa de Editură DOKIA,

Cluj-Napoca, str. Padin 28, ap. 19,
Tel. 0264-424059; mobil: 0728-834047,
www.dokia.ro; e-mail: radukretzudava@yahoo.com
raducretzu@gmail.com
Redactor şi tehnoredactor: Radu Creţu
Copyright:
ISBN 978-973-1777-82-5

2
Nicolae ŞTEIU Livia BOTA Ioan BOTA

HUEDINUL ŞI ÎMPREJURIMILE LUI

- geografie şi istorie –

Cuvânt înainte de Valentin CUIBUS

Casa de Editură DOKIA

Cluj-Napoca 2011

3
4
 Cuprins

Cuvânt înainte
p. 3
I. De ce este necesară această carte ?
p. 5
II. Cadrul natural
p. 7
III. Urme istorice străvechi
p . 10
IV .Sate, târguri şi cetăţi
p. 14
V. Horea în localităţile noastre
p.23
VI. Avram Iancu – eroul iubit
p.27
VII. Limba de maică
p.31
VIII. Atitudinea ţăranilor din satele noastre faţă de războaie
p.34
IX. Participarea la Adunarea naţională de Unire din 1918
de la Alba Iulia
p.36
X. Publicaţiile Huedinul şi Glasul Moţilor tipărite la Huedin
p.38
XI. Poetul Octavian Goga pe meleagurile noastre
p.40
XII. Zile de suferinţe şi chin
p 42.
XIII. Bisericile de lemn şi rolul lor
p .41
XIV. Şcolile noastre
p.48

5
XV Barajele hidroenergetice şi izvoarele de lumină
p. 51
XVI Activităţi cu elevii pentru cunoaşterea şi valorificarea
istoriei locale
p. 54
XVII Huedinul de ieri şi de azi
p. 57
XVIII .Portul popular – zestre tot mai rară
p. 59
XIX. Monumente ridicate în memoria eroilor şi martirilor
p. 62
A. În Huedin
B. Prin satele zonei

6
 Cuvânt înainte

Ne bucurăm ori de câte ori dascăli de-ai noştri, pe lângă

munca de la catedră, îşi găsesc timp pentru a desfăşura activităţi
cu elevii în afara clasei, în cercuri, vizite la locuri istorice,
excursii şi serbări şi în plus reuşesc să valorifice rezultatele
acestora prin comunicări, articole şi cărţi.
Printre aceştia, la loc de cinste se situează autorii prezentei
lucrări, Livia Bota cu cartea Noi umblăm să împlinim, Ioan Bota
cu Bedeciu. Satul nostru de suflet şi Nicolae Şteiu, autor al mai
multor volume cu caracter monografic despre localităţile Mărişel,
Beliş, Poieni, Gilău, Bologa, Morlaca.
Acum, cei trei profesori oferă colegilor din zonă şi elevilor
mai măricei cartea Huedinul şi împrejurimile. Elemente de
istorie locală, un preţios auxiliar pentru studierea istoriei
românilor, care este logic să înceapă cu locurile natale.
Firul roşu al cărţii stă în convingerea că „ fiecare dintre
noi pornim modelaţi de sufletul locului „- cum ne zic autorii.
Acestuia îi mai adaugă constatarea celui mai mare povestitor al
românilor – Ion Creangă, care afirma : „ eu... când mă gândesc la
locul naşterii mele, la casa părintească... parcă îmi saltă inima
de bucurie...”.
Şi nu este întâmplător nici faptul că au realizat cartea
împreună pentru că de-a lungul anilor i-am întâlnit la diferite
activităţi şi programe artistice de la Clubul Copiilor din Huedin,
dar şi la concursuri şi festivaluri de la Cluj-Napoca, Câmpia
Turzii, Gherla, Baia Mare, Jibou şi-n multe alte locuri, ori la
sesiuni de referate şi comunicări.
Formaţiile artistice instruite şi conduse de dânşii au
participat la serbările de la Mărişel-Fântânele, Beliş, comuna
Horea, cele de pe muntele Găina, la dezvelirea statuilor dedicate
craiului moţilor – Avram Iancu, din Cluj-Napoca, Bistriţa, Iara,
Beliş, încât Ansamblul Nepoţii Iancului din Huedin a ajuns
renumit.
7
 Câteva asemenea aspecte sunt arătate tangenţial şi în
cartea pe care o prezentăm.
Subliniez faptul că autorii doresc să convingă cititorii elevi
că iubirea de patrie porneşte de la iubirea vetrei părinteşti, extinsă
treptat asupra satului natal, apoi asupra zonei şi a întregii Ţări a
Moţilor.
Filele de istorie sunt precedate de descrierea cadrului
natural pe care l-au îndrăgit copiii de la o vârstă fragedă,
începând cu casa bunicilor, uliţa copilăriei, valea satului,
dealurile, munţii din zare, dar şi cerul din dreptul casei natale.
Citind cartea, elevii îşi vor însuşi cunoştinţe despre satele
părinţilor, vor afla urme străvechi, din perioada medievală şi apoi
altele până în zilele noastre.
Autorii caută să convingă cititorii că istoria satului este
lespedea pe care locuitorii şi-au scris numele, unele din acestea
fiind trecute pe monumentele eroilor ridicate în centrele de
comună şi că o generaţie care nu-şi cunoaşte antecedenţii parcă
nu are acte de stare civilă în regulă.
Dintre localităţile zonei cele mai multe referiri se fac
despre Huedin, ca centru al acesteia, despre Gilău şi Bologa,
toate cu un bogat trecut istoric.
Un loc aparte îl ocupă date şi fapte despre eroii Horea şi
Iancu, deoarece elevii au aflat câte ceva de la părinţi şi bunici şi
pentru că circulă creaţii literar-muzicale în care sunt slăvite
faptele lor de vitejie şi jertfă, aşa cum sunt Balada Horii şi
Doina Iancului.
Merită să evidenţiem şi că autorii ne prezintă mai multe
aspecte legate de antrenarea elevilor la diverse activităţi de
cunoaştere şi valorificare a datelor despre locurile istorice, castre
romane, cetăţi, monumentele de la Mărişel-Fântânele, Beliş,
Gilău, dar şi barajele hidroenergetice de pe Someş şi Drăgan ca
mari realizări ale minţilor şi braţelor româneşti.
N-au scăpat din atenţia autorilor bisericile de lemn
declarate monumente de arhitectură ţărănească, în care credinţa şi
speranţa le-au fost sprijin, mângâiere şi putere celor asupriţi.
8
 Considerăm ca binevenite şi rândurile despre portul
popular, precum şi încurajările elevilor de a folosi şi păstra
piesele portului considerându-le comori ale naţiei.
Cele aproape o sută de reproduceri foto vin în ajutorul
copiilor, autorii dovedindu-ne o bună cunoaştere a principiilor
didacticii, faptul că intervenind mai multe simţuri se acumulează
şi mai bine cunoştinţele.
Apreciind în ansamblu, atât conţinutul cât şi forma grafică
a cărţii o considerăm bine venită, un bun şi reuşit auxiliar, un
ajutor dascălilor care predau elemente de istorie locală.
Noi o recomandăm călduros.

Prof. Valentin Cuibus

9
 I. De ce este necesară această carte ?

Fiecare dintre noi pornim în viaţă modelaţi de sufletul

locului în care ne-am născut şi avem în vedere o casă anume, o
stradă, un sat, o aşezare mai mică ori mai mare, pe care nu o vom
uita niciodată.
Şi de câte ori ne gândim la un loc al amintirilor avem în
vedere, în primul rând, faptul că ne raportăm la cuvântul „acasă”
aducându-ne aminte, cu drag, de casa părintească, cu bunicii,
părinţii şi fraţii, fie că este vorba de o casă modestă, ori una de
gospodar înstărit.
Mereu avem în minte imaginea vetrei, locul unde jarul
încălzeşte dar şi luminează, acel colţ în care măicuţa ori maica
bătrână ne spunea minunate poveşti îmbrăcate în calde şi duioase
cuvinte, ori cântate uşor tărăgănat, despre Ileana Cosânzeana, ori
despre Făt-Frumos, dar şi despre Horea şi Iancu.
Din spusele bunicii, ori ale mamei, sorbeam crâmpeie de
suflet românesc şi simţeam cu toată fiinţa fragedă o comuniune
sfântă cu glia, cu oamenii care vorbeau aceeaşi limbă, cu
obiceiurile şi datinile lor, cu felul de a fi şi a gândi, cu năzuinţele
lor.
La o asemenea vatră am desprins înţelesul primelor
cuvinte, primele cântecele şi ne-am însuşit cele dintâi cunoştinţe
despre lumea înconjurătoare: casa, grădina, uliţa, valea satului şi
apoi satul întreg.
Aşa am ajuns să-l înţelegem mult mai bine pe celebrul
humuleştean Ion Creangă, cu acele rânduri de frumoasă trăire
nostalgică despre satul pe care-l consideră raiul copilăriei : „ Nu
ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii
mele, la casa părintească... parcă-mi saltă şi acum inima de
bucurie...”.
Şi pe măsură ce creştem purtăm în sufletul nostru icoana
satului, ne îndreptăm cu dragoste şi recunoştinţă spre amintirea

10
lui deoarece considerăm satul natal al copilăriei unic şi
inconfundabil.
În a doua jumătate a secolului trecut, un poet preamărea
locul naşterii prin versurile:
„ Iată valea cea frumoasă,
Locul unde m-am născut,
Unde zorile vieţii
Ca-ntr-un rai le-am petrecut.
Satul parcă-i plin de-un cântec,
Cântec lin, adormitor
Ce s-a scurs de mult acum:
Nani, nani, puişor”.
Satul în care ne-am născut este un loc binecuvântat, unde
ne întoarcem bucuroşi, pentru a ne adăpa din izvoarele
nepieritoare ale tradiţiilor dătătoare de viaţă.
Încă de la părinţi şi bunici putem descoperi istorie. Aceasta
ne ajută să păstrăm mai bine amintirea vremurilor trecute.
Păstrarea memoriei locului naşterii şi a satului ne conduce
la respectul faţă de antecesori şi la dragostea faţă de vatra
strămoşească, acel unic colţ din vatra neamului, ceea ce
reprezintă în bună măsură patriotismul local şi primul pas al
iubirii de patrie şi neam.
Treptat-treptat cunoştinţele noastre se lărgesc, aflăm date
şi fapte din istoria satului, apoi din ale celor vecine, despre
„Ţara Moţilor” şi-ncet-încet despre întreaga Românie.
Timpul lărgeşte dimensiunile. De la orizontul concret al
locului natal până la orizontul amplu al ţării, sentimentul patriei
se manifestă însoţit de raţiune, în sentimentul pentru pământul în
care au trăit înaintaşii, în care ne bucurăm noi de frumuseţea
vieţii. Dar rămânem legaţi prin mii şi mii de fire de locurile
natale.
A nu-ţi cunoaşte rădăcinile, pentru a da trecutului aura ce i
se cuvine, înseamnă a trăi un prezent anost şi a visa un viitor
sumbru, devenind un praf mărunt în calea celor care vor să ne
cuprindă într-o materie fără personalitate.
11
 Ori, de trecutul nostru sub toate aspectele sale se ocupă
istoria. Pentru noi aceasta începe cu amintirile părinţilor şi ale
bunicilor. Ea ne ajută să păstrăm amintirea vremurilor trecute,
faptele oamenilor de demult, felul cum şi-au dus viaţa. Marele
patriot Nicolae Bălcescu declara istoria „cea dintâi carte a unei
naţii”. De la ea trebuie să pornim. Trăim şi o vreme
când mulţi indivizi caută să minimalizeze trecutul glorios al
neamului nostru şi care are la bază în primul rând istoria satelor.
Noi n-avem voie să gândim aşa. Haideţi să începem cu
istoria localităţii şi a împrejurimilor ei.

12
 II. Cadrul natural

Geografii care au studiat formele de relief ale pământului

României au constatat că Huedinul împreună cu mai multe sate
din apropiere se găseşte într-o formă de relief înconjurată de
dealuri şi au denumit-o Depresiunea Huedin iar câţiva i-au zis
Depresiunea Huedin-Călăţele.
Crişul Repede ce străbate zona îşi are izvorul la 9
kilometri spre răsărit, nu departe
de satul ce-i poartă numele.
Micul şi firavul râu
străbate depresiunea de la răsărit
spre apus. Este un râu colector
pentru câţiva afluenţi : pârâul
Domoş, Valea Călăţii, Henţul
numit şi Valea Săcuieului,

13
Drăganul şi Valea Iadei cunoscută şi cu numele de Valea Iadului.
Ultimii trei afluenţi, cu un debit mult mai mare şi un curs vijelios
îl fac să-şi merite numele dându-i şi puterea de a fi săpat vad prin
roca tare a Munţilor Apuseni până să ajungă în câmpia de vest.

Huedinul şi împrejurimile.

Depresiunea Huedin şi relieful care o înconjoară

cuprinde mai multe rânduri de dealuri şi culmi : Turdanul, Resig,
Cripta, Meşmal, Cetăţii, Fârţa.

14
 Dincolo de acestea domină câte o măgură, denumire care
în limba stră-strămoşilor înseamnă mama înălţimilor. Aceste
măguri sunt : Măgura Morlăcii, Măgura Poieni, Măgura
Tranişului, Măgura Vişagului şi Măgura Călăţele.
Pe treapta cea mai înaltă tronează Masivul Vlădeasa ce
atinge 1838 metri înălţime.
Sătenii când se scoală îşi aruncă privirea spre Vlădeasa şi
ea le arată, de departe, semnele vremii. Pe culmea ei strălucesc
primele raze de soare în dimineţile senine şi tot acolo se sting
cele ce se îngână cu noaptea. Tot pe înălţime se cern primii fulgi
de nea, uneori chiar în octombrie şi tot sus se sting ultimele ei
sclipiri.
Cad ploi dese, iar mai în jos ies izvoare ce pornesc grăbite
la vale. Copii neastâmpăraţi sunt pâraiele Vlădesei. Acestea
coboară murmurând prin pădurile de conifere şi de foioase, sar
peste praguri de piatră, se ascund în cotloane săpate între stânci,
se învârt înspumate în bulboane şi apoi îşi continuă fuga. Pe
spinarea Vlădesei cresc ierburi, smârcuri şi jnepeni.
În dreapta Crişului Repede se profilează culmile Meseş şi
Plopiş.
Spre est şi sud-est, puţin mai departe se-ntind Munţii
Gilăului, care coboară treptat-treptat până la platoul Râşca-
Mărişel şi Platforma Păniceni.
Depresiunea Huedin aflată la o altitudine medie de 550
metri ni se înfăţişează ca un teren oarecum suspendat faţă de
defileul Crişului Repede, dar şi faţă de văile Almaşului, Fildului
şi Nadăşului.
La rândul ei depresiunea are câteva subdiviziuni,
bazinetele Fildului, Morlăcii, Bologii, Drăganului, Hodişului,
Ciucea, Negreni, Bucea şi mai departe al Mărgăului.
De-o parte şi de alta a râului, mai ales în stânga acestuia se
întinde lunca, delimitată în terase şi versanţi înclinaţi în funcţie
de duritatea rocilor.

15
 Huedinul – hartă la scară

Constatăm mai multe trepte de relief. Prima este treapta de

luncă, cu o altitudine medie de 500 metri, lărgită spre est şi sud-
est, gâtuită spre vest, precum şi altele mai înguste de pe lângă
afluenţii râului.
În acest cadru se înscriu solurile, clima, vegetaţia şi fauna,
resursele naturale.
Diversitatea reliefului a fost generată de condiţiile în care a
evoluat în diferite ere geologice, antrenate de formele tectonice la
care s-a adăugat acţiunea factorilor externi : ploile, îngheţul-
dezgheţul, vânturile.

16
 Bogăţii naturale.
Domină prin grandoare şi duritate rocile dacitice, de la
Măgura Morlăcii continuând prin Poieni şi mai departe spre vest.
Zăcământul face parte din zona marginală a masivului constituit
din roca denumită de geologi eruptivul de Vlădeasa.
În cuva văilor Crişului Repede, Călata şi pe porţiuni mai
mici şi ale altor afluenţi, de-a lungul vremii au avut loc depuneri
de sol adus din est şi sud-est formându-se treptat humusul vegetal
pe care ţăranii l-au ştiut folosi pentru cultivarea plantelor
cerealiere.
Micile terase şi suprafeţele interfluviale au fost şi sunt
utilizare pentru cultura pomilor fructiferi şi a furajelor pentru
hrana animalelor, iar la Huedin, Bicalatu, Tetişu, Fildu şi Hodişu,
pe porţiuni mai mici şi pentru cultura viţei de vie.
Solurile reflectă şi etajarea vegetală. Predomină solul brun-
roşcat, argilele şi gresiile.
Pădurile ocupă masa interfluviilor şi versanţii, cu stejar şi
gorun, fag, ulm, paltin, tei, plop, carpen, cireş şi alte specii. Şi cu
cât ne apropiem de înălţimi întâlnim tot mai multe conifere.

Vecinii Huedinului.
În acest spaţiu plin de graţie şi armonie, îmbunătăţit de
localnici de-a lungul veacurilor s-au pus bazele unor aşezări.
Astfel s-au constituit localităţile : Huedin, Izvoru Crişului,
Şaula, Poieni, Ciucea, Negreni şi Bucea.
Pe Valea Călăţii îşi durează existenţa : Călăţele, Călata,
Sâncrai, Brăişoru şi Morlaca. Pe Valea Henţului se-nşiruie satele
Săcuieu şi Bologa. Spre nord, pe văile Fildului şi Almaşului
întâlnim : Tetişu, Fildurile, Almaşu, Cuzăplac, Zimboru,
Sânmihaiu Almaşului, Hida şi altele mai îndepărtate.
Vechi şi durabile sunt şi satele Valea Drăganului, Valea
Lungii şi Lunca Vişagului, de pe Drăgan.

17
 Dealuri, văi, dealuri

Ceva mai lateral se găsesc localităţile : Hodişu, Nadăşu,

Păniceni, Ardeova, Dretea, Bedeciu, Mănăstireni, Mănăştiuru
Românesc, Căpuşu Mic, Căpuşu Mare şi Gilău.
Pe platourile mai înalte se află : Râşca, Dângău Mic,
Dângău Mare, Mărişel, Dealu Negru, Beliş, toate spre est şi sud-
est, iar spre vest Rogojel, Vişag şi Tranişu.
S-au constituit mai multe tipuri de aşezări, după felul cum
sunt situate casele, unele de tip adunat, pe lângă văi şi drumuri
( ex: Bedeciu, Gilău, Călata, Fildurile), altele au casele răsfirate
( Mărişel, Tranişu, Măguri ) iar câteva au porţiuni de sat cu
aşezări comasate şi mai multe crânguri ( Negreni, Poiana Horii)
Toate au forme de relief cu elementele lor de frumuseţe şi
un trecut multisecular.

18
Sate cu case adunate

19
Sat cu case adunate şi răsfirate

Atelier de unelte agricole

20
 La Vâltoare

Şură veche

21
În Cariera Bologa
Căi de legătură.
Din
vechime până-n
zilele noastre, pe
culoarul Crişului
Repede s-a
statornicit o cale
de legătură
dintre marile
oraşe Oradea şi
Clujul antic
numit Napoca.
Era un drum
pietruit, care între anii 1932-1936 a fost pavat cu piatră cubică
extrasă şi fasonată în cariera de la Bologa. În anul 1870 s-a
realizat calea ferată, numită atunci „drumul de fier”.
Alt drum important lega satele de pe valea Almaşului cu
cel ce trecea prin Călata spre satele de munte.
Huedinul fiind locul de intersecţie a devenit centru
economic, meşteşugăresc şi comercial al zonei şi treptat şi un
centru cultural şi şcolar.

Întrebări :

1. Unde se află oraşul Huedin ?

2. La ce altitudine este situat Huedinul ?
3. Cum se numeşte roca exploatată din cariera Morlăcii ?
4.Care sunt cele mai importante căi de legătură ce trec
prin Huedin?
5.Denumiţi culmile muntoase care tronează zona.

22
 III Urme istorice străvechi

Începuturile istoriei localităţilor din zona Huedinului se

pierd în negura vremii.
Drumeţind de-a lungul Crişului Repede, ori pe lângă
afluenţii acestuia vom întâlni la tot pasul oameni ai locului, cu
ocupaţii, tradiţii şi datini, cu graiul lor ce are anumite
particularităţi, cu însemne ale istoriei moşilor şi strămoşilor, cu
urme milenare.
Asemenea mărturii l-au determinat pe marele geograf
francez Ficheux să afirme cu multe decenii în urmă că Munţii
Apuseni „au avut rolul unui loc de refugiu” şi că de aici putem
prezenta cele mai semnificative dovezi cum „s-a menţinut mai
curată poate decât în alte provincii ale României, o populaţie de
români neaoşi, cărora mediul montan le-a insuflat acel duh de
mândră neatârnare care te uimeşte totdeauna când îl simţi până
la cel din urmă ţăran”.

Urme istorice descoperite.

Istoricii care au studiat perioada veche au dat de urme care

au ieşit la iveală, unele întâmplător, altele prin săpături
arheologice.
Cele mai vechi datează din epoca pietrei şi au o vechime
de peste 3000 de ani.
Localnicii de atunci trăiau în bordeie semiadâncite şi-şi
confecţionau unelte din lemn, os şi piatră. Cele din piatră s-au
păstrat mai bine, aşa cum sunt topoarele şlefuite şi unele din ele
perforate ca să li se pună cozi. Mai multe asemenea unelte,
alături de bucăţi de vase din lut ars şi urme de bordeie s-au
descoperit la locul numit Glimee, de la Călata, pe Dealul securii
din Huedin, Cetatea lupilor din Bicalat, Cânepişte din Căpuş,
Turdanul de la Domoş, Budulău din Gilău, Cetatea de pământ
de la Nearsova, Mălătăul Mare de la Văleni. ( F13)
23
Cetatea de pământ de la Huedin

În hotarul
satului Bologa,
la locul numit
Drumul
Găunos au fost
găsite câteva
topoare de
piatră.

24
 Ceaşcă dacică

Cetatea de pământ.
Între localităţile Huedin, Fildu de Sus şi Hodişu există un
loc numit Cetatea de pământ. Aici, pe o suprafaţă de 13 hectare
s-au identificat urmele unei aşezări constând din bordeie. Întreg
teritoriul era înconjurat cu un sistem de apărare: un val de
pământ,un şanţ cu apă, un al doilea val înalt de 7 metri, întărit cu
pari groşi legaţi între ei cu împletituri de nuiele. Această aşezare
a servit mai mult ca loc de refugiu în caz de atac duşman.

Alte aşezări dacice.

Urme de aşezări dacice au fost descoperite la Domoşu,

Izvoru Crişului, Negreni, Gilău şi Aghireşu.
Pe platoul Mărişelului, pe o suprafaţă de 10 hectare se-
ntindeau mai multe locuinţe de-ale dacilor. Ele erau înconjurate
cu val de pământ. Din interiorul aşezării s-au scos fragmente
ceramice, o lance de bronz şi o râşniţă dacică.
Pe raza comunei Negreni, la locul numit Cetatea de la
Cimpuca s-au descoperit urmele unei locuinţe de formă rotundă,
cu diametrul de 11,40 metri, înconjurată cu şanţ şi val de pământ.
În interiorul ei s-a dat peste un depozit de obiecte din bronz,
constând din 400 de plăci mici de formă conică.
Mult mai multe izvoare materiale antice s-au descoperit
din perioada romană, de după anul 106, când o mare parte a
Daciei a fost ocupată de către armata romană.

Resculum sau Bologa de azi.

La Bologa, numită în vechime Resculum, în partea de hotar

cu numele Gradişte, se pot vedea şi azi ruinele unui castru roman
( o cazarmă). Zidurile se întindeau pe o lungime de 213 metri şi o
lăţime de 133 metri. La porţi şi la colţuri avea turnuri de
25
observaţie. Înafara zidurilor mai erau două rânduri de şanţuri şi
două valuri de pământ, care şi azi pot fi observate pe anumite
porţiuni.

Castrul roman de la Gilău

Castrul roman (reconstituire)

26
 Monedă romană

În interior erau mai multe clădiri, pentru comandament şi

militari, magazii şi drumuri de incintă. În urma săpăturilor s-au
găsit vase de lut, ţigle, cărămizi, unelte ( sape, ciocane, dălţi,
hârleţe, fierăstraie, râşniţe) dar şi arme (lănci, vârfuri de săgeţi),
precum şi diferite podoabe ( agrafe, brăţări, un lănţişor de aur),
monede, fragmente de inscripţii.
De la Bologa provine şi piatra cu inscripţie, adusă şi
aşezată în faţa liceului. Este o piatră de mormânt pusă în
memoria lui Elius Tatoni, comandant al unităţii ce-şi avea
reşedinţa la Resculum. Aceasta era Cohorta a doua Hispanică,

27
aşa cum se poate citi şi de pe multe cărămizi găsite.

Sculptură romană
de la Zam-Sâncrai Sculptură romană de la Văleni

28
Sculptură romană de la Şaula

Vas roman

29
Sculptura Cavalerul trac de la Gilău

30
 Venus de la Gilău

Uitându-ne atent peste textul inscripţiei putem observa

câteva cuvinte care şi după 1800 de ani s-au păstrat şi se folosesc
şi azi în limba română : AN, IULIAN, SILVANA.
Întregul platou de la Gradişte este împânzit cu bucăţi de
vase de factură romană şi locală, provenind din locuinţele
familiilor militarilor, coloniştilor şi ale localnicilor.
În interiorul castrului s-a descoperit şi o ceaşcă tipic
dacică.
31
 Alte urme din perioada romană.

De la Resculum un drum făcea legătura cu aşezările

romane de la Zutor, Românaş şi Moigrad. Alt drum o lua spre
răsărit, peste teritoriul Huedinului şi prin Gilău ajungea la
Napoca.
Urme din perioada romană s-au aflat şi la locul numit
Ordomanios din Izvoru Crişului, constând din ceramică şi o
monedă, la Budulău-Dumbrava, unde s-au descoperit mai multe
cărămizi şi un relief.
La Zam-Sâncrai a fost găsit un basorelief cu două
personaje costumate în haine provinciale, iar la Horlacea un
fragment de inscripţie pe care se pot citi numele AURELIUS şi
SORORIS DOLENTIS, adică sora îndurerată.
În zidul bisericii reformate din Văleni este aşezat un relief
tot din perioada romană, iar în Şaula un alt relief.
Într-o grădină din Huedin a fost descoperită o monedă
romană iar la Morlaca un fier de plug.
La Gilău se văd şi azi părţi din zidurile castrului militar în
interiorul căruia s-au găsit cărămizi şi ţigle pe care era aplicată
ştampila unităţii militare, ALA SILIANA, care staţiona aici. Pe
raza acestei comune s-a dat de un tezaur constând din 1170
monede romane, iar la Someşul Rece s-au găsit 120 de denari
romani.
Graniţa vestică a provinciei romane Dacia se-nşira pe linia
Bologa – Moigrad şi avea din loc în loc puncte fortificate.
Armata romană a ridicat turnuri de pază şi observaţii şi la vest de
această graniţă, la locurile numite Măgura Bologii, Măgura
Sebeşului, Ţâcla, Dealul Vărădeştilor, Dealul Horhiş, Cetăţuia.
Pe raza satului Hodiş urme de turnuri se află la Râmburoiu,
Vârful Sonului, Dosul Marcului, iar la Vânători, pe înălţimile
Cerbului, Dealul Vlăsinelui şi Măgaşul.

32
Romanizarea zonei.

33
 În majoritatea localităţilor zonei noastre, atât în cele
româneşti cât şi în cele cu populaţie majoritar maghiară azi,
diferite vestigii antice atestă nume dacice, romane şi apoi daco-
romane, cu mult înaintea aşezării maghiarilor aici.
Militarii romani, administraţia şi coloniştii aduşi, în
relaţiile cu localnicii vorbeau limba latină, o variantă populară,
ceea ce a dus la latinizarea treptată a tuturor. Acest fenomen prin
care dacii au preluat unelte, obiecte, ocupaţii, dar mai ales limba
poartă numele de romanizare.
Treptat s-a produs osmoza, prin secolele VI-VII, pe acest
teritoriu nu mai erau nici daci tipici, dar nici romani. Ei erau
daco-romani, care după mai multe generaţii s-au numit români.
De la romani au fost preluate cele mai multe cuvinte. De la
daci păstrăm denumiri de ape, dealuri şi munţi, de persoane, dar
şi de obiecte. Asemenea cuvinte sunt : Criş, pe care romanii îl
notau CRISIUS, Măgură, Andra, Decebal, brădet, vatră, murg,
groapă, strungă, cârlan, vătui, bortă, butuc, caier, prunc şi multe
altele.
Cuvinte provenite de la romani sunt multe. Amintim doar
câteva : Iulia, Cezar, cruce, duminică, cetate, cetăţea, limbă, fiu,
frate, muiere.

Popoare migratoare.

După romani, peste satele zonei, mai ales peste cele aflate
de-a lungul drumurilor şi văilor, au trecut şi au staţionat
numeroase popoare migratoare, care au influenţat modul de viaţă
şi de organizare, ba chiar şi limba. Cei mai numeroşi migratori
au fost slavii. De la ei au pătruns în limba vorbită de localnici
mai multe cuvinte, cum sunt : Gradişte, Sălişte, Dan, Bogdan,
voievod şi altele.
Când, după anul 1000 s-au aşezat treptat ungurii, mai ales
pe valea Almaşului, aşa cum este cazul la Tetişu, apoi la Huedin,
Izvoru Crişului, Căpuşu Mare şi Gilău, au pătruns în limba

34
noastră şi cuvinte ungureşti. Iată câteva : bumb, halău, ocoş,
minten .
Dar, cu toate influenţele şi cu toate stăpânirile străine, mai
scurte ori mai lungi, poporul român a rămas cu limba, tradiţiile şi
obiceiurile sale, a vieţuit peste glia străbună.

Întrebări :

1. Unde se află cetatea de pământ şi la ce a servit ea ?

2. Enumeraţi aşezările dacice din jurul Huedinului.
3. Descrieţi castrul roman de la Bologa.
4. În ce secole s-a produs romanizarea provinciei ?
5. Cum au influenţat popoarele migratoare comunităţile
din această zonă?

35
 IV Sate, târguri şi cetăţi

Prin părinţi, ori prin bunici şi străbunici, suntem un neam

de ţărani care şi-au rostuit viaţa la sat.
Întreaga zonă a Huedinului este presărată cu sate ce-şi au
începuturile în urmă cu mii de ani.
Dintre sate, unele aşezate la încrucişarea unor drumuri, ce
vin de pe văi ori dinspre munte, au ajuns, în urmă cu multe
secole, locuri de târg, aşa cum sunt Huedinul, Gilăul ori
Negreniul.

1.Huedinul.

Şi-a durat existenţa de peste două mii de ani. Pe raza sa s-

au descoperit urme la locul numit Cetatea de pământ, dar şi-n
alte părţi. Pe aici a trecut drumul roman. Cu peste 700 de ani în
urmă este menţionat în documentele vremii, când sat, când târg,
dar mai rar şi cu termenul de oraş. Era scris sub diferite forme,
mai ales în actele maghiare : Hunad, Hunok, târgul Huedin,
„Cetatea Bologa sau Cetatea Huedin”. Când localitatea a ajuns
în posesia familiei Banffy a început să fie scrisă „Banffy
Hunyadya, cu înţelesul de Huedinul lui Banffy.

Planul Cetăţii Bologa

36
Turnul Cetăţii Bologa

37
 Huedinul a ajuns un sat mai mare şi a jucat rolul unui
centru meşteşugăresc, comercial, loc de târg şi administrativ al
zonei. Mulţi ţărani care coboară la târg i-au zis şi-i mai zic şi azi
HOIDIN sau HODIN, ceea ce i-a făcut pe unii să susţină că
numele ar proveni de la „hodină”, denumind un loc de popas şi
de odihnă.
Din descrierile incomplete ajunse până la noi despre
localitate putem desprinde felul cum arăta aşezarea în urmă cu
peste 500 de ani.
Centrul se afla în jurul bisericii catolice, devenită în
secolul al XVI-lea reformată de rit calvin. În jurul ei se afla piaţa.
De aici plecau cele 5 artere principale spre est, vest, nord, sud şi
sud-vest. Pe primele două se desfăşurau târgurile săptămânale,
iar celor de animale, lunare şi cel regal anual li s-a stabilit un
teren în partea vestică a localităţii.
În zona centrală se aflau clădirile publice : casa sfatului ,
casa parohială, şcoala, mai multe prăvălii şi crâşme.
Atât în piaţă cât şi pe străzi se găseau fântâni cu cumpănă
şi unele cu roată.
Casele erau construite din lemn, pe fundaţii de piatră de
calcar adusă de la Domoşu. Multe din ele aveau dedesubt pivniţe
boltite.
Planul acestor case era simplu: o cameră la stradă, o alta
care servea drept bucătărie şi una mai mică de cămară. În mai
multe cazuri camerele de la stradă erau transformate în prăvălii,
ateliere, ori crâşme peste zi iar peste noapte în dormitoare.
Uliţele principale erau întrerupte şi intersectate de altele
mai mici. Cele care aveau mai mulţi meşteşugari de aceeaşi
meserie au ajuns să fie denumite după aceștia: Uliţa Cojocarilor,
Uliţa Tăbăcarilor ( ce şi-a păstrat numele până azi). Altele erau
denumite după aspect ori după poziţia geografică : Uliţa Apei
( numită aşa şi acum ), Uliţa Mare sau în ungureşte Nagy Ucza.
Prin anul 1493 în Huedin existau aproximativ 140 de
familii şi se pomenesc separat cele de meşteşugari, de croitori,

38
cizmari, cojocari, fierari, măcelari, curelari, pe lângă cele care se
ocupau cu creşterea vitelor ori cultivarea plantelor.
Huedinul este menţionat mereu şi ca târg. Situat la
intersecţia celor patru mari drumuri a devenit loc pentru vânzări
şi cumpărări. Aici coborau moţii din satele de munte, cu animale
şi produse lemnoase : grinzi, coarne, şindrilă. De la Filduri,
Almaş, Cuzăplac ori Zimbor urcau căruţe pe dealul Tetişului,
aducând cereale.
Toate străzile erau prăfoase în timp de secetă şi noroioase
în timp de ploaie. Doar drumul principal care făcea legătura
dintre marile oraşe Cluj şi Oradea era pietruit, iar în anii 1932-
1935 a fost pavat cu piatra adusă de la Bologa.
Huedinul medieval n-a fost înconjurat de zid, ci numai un
spaţiu din jurul bisericii din centru. În vremuri de pericol marii
proprietari se refugiau în „cetatea Bologa sau cetatea Huedin”, iar
alte câteva familii înstărite se retrăgeau în interiorul zidului ce
înconjura biserica. De aici, mai ales noaptea, puteau ieşi printr-un
coridor subteran ce ducea spre nord, între nişte tufe, acolo unde
terenul era mai jos.
Majoritatea huedinenilor se ocupau cu creşterea vitelor.
Ţineau multe vite, dovadă fiind șurele şi poieţile mult mai mari
decât casele, unele fiind şi azi mărturie peste timp.
Pentru că cei ce veneau la târg căutau să se aprovizioneze
şi cu îmbrăcăminte, încălţăminte şi obiecte de uz casnic, mulţi
localnici s-au îndeletnicit cu producerea unor astfel de obiecte.
Din aceste considerente a devenit şi un important centru
meşteşugăresc.
Fiind solicitat şi vinul, mai mulţi locuitori au plantat viţă
de vie înspre Tetişu şi Bicalatu, reuşind să vândă cantităţi
însemnate de vin celor veniţi de la munte.
Vestitele târguri de la Huedin, meşteşugurile şi comerţul
au determinat şi o intensă circulaţie monetară. Un tezaur cu
aproximativ 1000 de piese, emise în 8 ţări, în perioada 1480-
1598 a fost descoperit de către ţăranul Petru Tomoş în anul 1969
când săpa la vie, la locul numit Coasta Petri.
39
 Monede descoperite la Huedin

Alt tezaur, din care s-au recuperat 3187 bucăţi, datând din
perioada 1530- 1634, emise în Polonia, Ungaria, Transilvania,
dar şi în mai multe principate germane. a fost descoperit de
lucrătorii care săpau fundaţia complexului comercial din centrul
oraşului.
Puternica circulaţie monetară este justificată şi se existenţa
vămii ce se percepea la Hudin, „din treizeci de bani unu”l, aşa
cum rezultă dintr-un registru alcătuit în anul 1600 de către
oamenii lui Mihai Viteazul.
De altfel, târgul de la Huedin şi locul de popas al celor ce
coborau de la munte cu material lemnos şi animale, ori al celor ce
urcau de pe valea Almaşului cu cereale, a rămas una din
trăsăturile de seamă a localităţii până în zilele noastre.
În Huedin existau câteva familii nobiliare, dar masa
populaţiei o forma ţărănimea supusă. Asuprirea ţărănimii a dus şi
la conflicte. În anul 1437, când a avut loc răscoala ţăranilor
iobagi români şi maghiari, au participat şi cete din Huedin

40
conduse de Nicolae Valkai. În prima fază, ţăranii răsculaţi au
obţinut o oarecare uşurare a obligaţiilor iobăgeşti. Astfel, censul
să fie plătit de sărbătoarea Sfântului Ştefan, „zece dinari, nu mai
mult”. De Crăciun trebuiau să dea stăpânului „o găleată de ovăz
şi doi colaci”, la fel şi de Paşti, iar de hramul bisericii să dea „doi
colaci şi un pui”. Aceşti supuşi mai trebuiau „să efectueze o zi de
coasă ori de seceră”.
Din aceste prevederi rezultă că ţăranii se zbăteau să obţină
recolte cât mai bune, prin truda braţelor, ca să se achite de feudal,
dar să le rămână şi lor.
Diferite registre ale vremii consemnează şi ani în care a
avut loc şi o scădere a numărului locuitorilor, atât datorită ciumei
negre din perioada 1437-1439, cât şi războaielor, invaziilor
tătare, ca cea din anul 1660.
Mai târziu şi pe aceste locuri au avut loc războaie austro-
turce.
De-a lungul veacurilor Huedinul este pomenit de mai
multe ori cu titulatura de târg, dar mai rar şi de oraş . Atunci
existau mai multe organe cu rol local sau zonal : pretura,
judecătoria, ocolul silvic.
Între cele două războaie mondiale a figurat comunitate
urbană, când au funcţionat : un detaşament de poliţie, băncile
Vlădeasa, Fântânele, Cooperativa de Credit, Serviciul sanitar,
Spitalul, Ocolul Silvic, Staţia C.F.R., un hotel, Societatea de
Vânătoare. Din anul 1950 a fost centru al
unităţii administrative numite raionul Huedin ce cuprindea 42 de
comune.
În ianuarie 1961 i s-a acordat rangul de oraş.

Portofoliu :

1. Realizaţi o colecţie de fotografii vechi cu

Huedinul sau o altă localitate din zonă.

41
 2. Culegeţi de la vârstnici relatări şi povestiri
despre Huedin sau altă localitate
2 .Cetatea BOLOGA şi iobagii săi.

De câte ori paşii ne poartă prin satul Bologa, spre Săcuieu,

Rogojel ori spre culmile Vlădesei, privirile ni se opresc peste
grandoarea ruinelor cetăţii ce dăinuie de peste 700 de ani.
Şi în mod firesc ne punem câteva întrebări : când a fost
construită, cu ce scop, ce rol a jucat în istorie, cine erau stăpânii,
cine erau supuşii ?
Ridicarea acestei fortificaţii tocmai la Bologa şi pe un
asemenea pinten de deal n-a fost întâmplătoare. Tot în această
localitate, încă cu două mii de ani în urmă exista o fortificaţie
romană numită Resculum. Armata romană imediat după cucerirea
Daciei a luat măsuri pentru apărarea noilor teritorii luate în
stăpânire. La Resculum s-a considerat că o cazarmă trebuie să

42
apere culoarul Crişului Repede, să oprească orice încercare de
pătrundere inamică venită din vest.
După retragerea stăpânirii romane şi după ce au trecut
câteva triburi migratoare, noii înstăpâniţi, nobilii unguri au reluat
ideea realizării unei fortificaţii care să fie o stavilă celor ce ar
încerca să vină urcând pe lângă Criş. Unii istorici leagă
începuturile cetăţii de marea invazie tătaro-mongolă din 1241-
1242, când aceşti inamici au ars peste 40 de sate, printre care şi
Huedinul.
Nu avem date certe despre ridicarea cetăţii, dar un
document din anul 1319 pomeneşte această cetate numind-o
Cetatea de pe Râul Repede, în ungureşte Sebuswar.
Cetatea a servit în primul rând unor necesităţi militare. Ea
a ajuns când în proprietatea regelui ungar, când în mâna unor
mari nobili. Era aşezată şi într-un loc unde se percepea vamă. Cu
timpul a jucat şi rolul unui centru domenial de care depindeau
satele : Bologa, Poieni, Morlaca, Săcuieu, Fildu de Sus, Fildu de
Mijloc, Fildu de Jos, Tetişu, Huedin, Şaula, Nearsova, Horlacea,
Domoşu, Sâncraiu, Călata, Călăţele, Mărgău, Buteni, Brăişoru,
Bociu.
Prin anul 1319 castelan al cetăţii era Dezideriu, scris şi
Deseu, de la care ar proveni şi numele Dejeu, atât de răspândit în
zonă.
Este bine să reţinem că în anul 1399 domeniul Bologa a
ajuns în stăpânirea domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân.
Un document precizează că acest domn poseda „un domeniu
întins al cetăţii Bologa numită şi cetatea Huedin”.
După mai mulţi ani întregul domeniu a intrat în stăpânirea
familiei nobiliare Banffy, de la care Huedinul a fost tot mai des
denumit Banffy Huniad, cu înţelesul de Huedinul lui Banffy.
Dar nu toate satele au rămas permanent incluse în acest
domeniu. Câteva şi-au păstrat mai multă vreme autonomia. La
Călata, în secolul al XV-lea este amintit voievodul Ilie şi apoi
fiul său Mihail. În Mărgău îşi exercita autoritatea voievodul Dan.

43
 Cele trei Filduri erau conduse la un moment dat de nobilii
cnezi Sandrin şi Andrei.
Domeniul Bologa când a avut cea mai mare întindere
deţinea 40 de sate, dar cu timpul s-a tot restrâns, însă cetatea a
dăinuit. Proprietarii erau interesaţi în păstrarea cetăţii, pe care
nobilii o foloseau mai ales pentru a se refugia în ea.
Un duşman al acesteia a devenit Imperiul Otoman. Când
în anul 1598 armatele turceşti au cucerit Oradea, nobilii au trimis
la Bologa 15000 de ostaşi, sub comanda voievodului
Transilvaniei pentru a opri înaintarea otomanilor pe valea
Crişului Repede. După ce turcii au ieşit victorioşi la Gilău
comandantul acestora a dat ordin ca cetatea Bologa să fie
demolată, dar proprietarul Banffy, cu 5000 de taleri a obţinut
tergiversarea aplicării ordinului.
Prin anul 1666 cetatea a intrat în subordinea voievodului
român Pui Petru de Morlaca, alături de localităţile Morlaca,
Hodişu, Brăişoru, Poieni, Fildu de Sus, Valea Drăganului şi
Săcuieu, dar toate sub autoritatea domeniului Gilău.
Ţărănimii din acest domeniu i s-au impus multe şi grele
obligaţii faţă de stăpânii feudali. Dintre acestea amintim : vama
pământului, darea de al treilea an numită şi darea biciului.
Acestora li se adăugau aşa-zisele daruri către stăpân : o găină de
Crăciun, piei de animale, gâşte, ouă, ovăz, alune şi tot a
cincizecea oaie.
Pe lângă acestea ţăranii mai trebuiau să efectueze zile de
coasă, să facă fânul şi să-l transporte până la Bonţida, unde
stăpânul avea mai multe vite.
Dacă vizităm acum cetatea rămânem puternic impresionaţi
de grandoarea construcţiei. Ea a fost clădită pe un pinten de deal,
cu pante abrupte în trei părţi. Zidul are o grosime de 2,5 metri şi
un perimetru de 190 metri. La intrare tronează un turn circular
având o închisoare dedesubt. Lateral mai are două turnuri
semicirculare. În interior se afla casa căpitanului, mai multe
încăperi pentru militari, magazii şi un bazin pentru apă.

44
 Intrarea în cetate se făcea peste un pod mobil, ce se ridica
la ivirea duşmanului.
Dintr-un inventar al cetăţii din 1795 aflăm nu numai
proprietăţile ci şi listele cu iobagii, toţi români, cu nume de
familie ce se păstrează şi azi : Potra-5, Florea-4, Petruţ-2,
Resteman – 2, Crişan -2, dar şi nume de Giurgiu, Gordan,
Fărcaş, Golban, Tomoş, Sorcoi, Giurcan.
Păstrarea acestor nume până azi constituie o dovadă de
dăinuire pe aceste meleaguri.
Temă :
Organizaţi o excursie tematică la Bologa şi descrieţi ceea
ce a mai rămas din castru şi din cetatea medievală.

3. Gilăul – sat, cetate şi târg

Aşezată la poalele nord-estice a Munţilor Apuseni

localitatea se bucură de o continuitate de peste trei mii de ani.
La nord de confluenţa Someşului Cald cu Someşul Rece,
la vărsarea Văii Căpuşului în Someşul Mic, s-a conturat o aşezare
ce a dăinuit peste timp, comunitatea ajungând azi la aproape
8000 de locuitori.
Pământul comunei a fost şi a rămas izvor de hrană şi loc de
adăpost în vremuri tulburi.
Unii cercetători leagă numele localităţii de memoria
voievodului român Gelu din secolul al IX-lea iar alţii susţin că ar
proveni de la pronunţia populară ardelenească aflată sub
influenţă maghiară a cuvântului deal exprimat dial.
Istoria localităţii este bogată şi începe cu mii de ani în
urmă, aşa cum o dovedesc fragmentele ceramice, topoarele de
piatră şi o figurină, descoperite la locurile Dealul Borzai, Chister
şi Cuptoarele de var.
O aşezare dacică a fost identificată pe platforma înaltă
dintre Someşul Cald şi Someşul Rece.
În satul Someşul Cald s-a găsit un tezaur dacic, un lanţ cu
pandantive de tip cui, monede antice greceşti şi romane.
45
 Multe şi
bogate relicve
arheologice
datează din
perioada romană
(anii 106-275), la
Cister, Coasta
cimitirului, Malul
Roşu. Cele mai
semnificative sunt
zidurile castrului
roman, cu
dimensiunile de
210 pe 138 metri.
În interiorul
zidurilor s-a dat
de obiecte, unelte,
arme, podoabe,
cărămizi, ţigle şi
fragmente de
inscripţii, mai ales
cu unitatea ALA
SILIANA, o
statuie a zeiţei
Venus şi un vas
de bronz, zeul
Apollo în chip de
cavaler trac, precum şi un medalion funerar. După retragerea
armatei romane din Dacia viaţa în Gilău şi-a continuat cursul.
Prin a doua jumătate a secolului al IX-lea peste populaţia zonei
era conducător „GELU ROMÂNUL”, care avea o cetate şi la
Gilău. Acesta n-a avut o armată permanentă. Încercările lui de a
opri cetele ungare conduse de Tuhutum n-au dat rezultate. Gelu a
fost răpus. Tradiţia păstrată din generaţie în generaţie spune că
Gelu a fost răpus la locul numit „Chindărăi, lângă râul Căpuş”.
46
Sângele lui a stropit şi pământul acesta care se vroia liber.

47
48
 Numele lui Gelu a rămas în memoria urmaşilor. Lui i-au
fost închinate poezii şi legende. Una din ele este Colinda lui
Gelu, despre care nonagenarii spun că se cânta.
Aceasta are următoarele versuri:
„Peste negri codrişori
Hoida ler şi-a leru-i Doamne
Mândru soare, de răsare.
Ba, zău, cela, că nu-i soare,
Că-i un pom mândru-nflorit.
Da, la umbra pomului
Şede-un voinic adurmit.
Murgu paşte şi nechează
Voinicul doarme, veghează.
Da, murgu din grai grăia:
Scoală, scoală, domnuţ bun
Că de când ai adurmit,
Potcoavele-or ruginit,
Frâiele or mucezit
Şi ţara s-o pustiit”.

Să fi cunoscut poetul George Coşbuc această colindă

când a conceput Balada lui Gelu ? În ea ni-l prezintă pe erou
smulgându-şi săgeata din piept şi, cu ultimele eforturi o aşează în
arc şi o trimite asupra duşmanului. Apoi, îşi roagă murgul să-i
sape groapa cu copita, să-l prindă cu dinţii şi să-l aşeze în groapă,
iar când vijelia vieţii o va cere, la ceas de mare primejdie, să-l
cheme prin nechezat ca să reia lupta.
Un gest de înaltă cinstire i-au adus gilăuanii în anul 2001,
ridicându-i o cruce în apropierea locului unde i-au fost curmate
zilele, iar în faţa primăriei i-au aşezat un bust.
La baza monumentului s-a încrustat următorul text: Aici a
căzut jertfă în urmă cu 1100 de ani voievodul Gelu, circa 850-
901, erou şi martir al luptei de apărare a Transilvaniei împotriva
invaziei triburilor maghiar. Omagiul posterităţii, 25 noiembrie
2001.
49
 „Şi-armat voi ieşi eu afară
Şi veseli vom trece noi iară
Prin suliţi şi foc înainte
Să ţină potrivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de ţară
Şi morţii-n morminte”
( G. Coşbuc, Moartea lui Gelu )

De-a lungul câtorva secole care au urmat, Gilăul a fost

menţionat de zeci de ori, cu apelativele de sat, cetate, târg şi
castel. A fost notat cu grafii diverse : Golou, Gyalo, oppidum
Gyalo, castrum Gyalw, Zilo şi Gilău.
Prin anii 1241-1247 năvălirile tătare au distrus zeci de case
şi au ucis sute de oameni şi la Gilău. Regele ungar a luat măsuri
şi a adus colonişti din câmpia ungară, a acordat şi scutiri celor ce
se aşezau aici.
În centrul localităţii, după anul 1000 exista o cetate, pe
terasa mai înaltă a văii Căpuşului. Aceasta avea rol militar,
veghea drumurile spre Cluj, Oradea şi spre munte. Ea a fost
modificată şi întărită de mai multe ori. În prima fază a fost
fortificată cu val de pământ şi şanţ, apoi s-a ridicat un zid de
incintă.
Clădirea principală refăcută mereu, în felul în care s-a
păstrat este de formă dreptunghiulară, cu ziduri groase de 2 metri
şi cu turnuri de veghe. A fost şi etajată.
Treptat, cetatea şi-a pierdut rolul strategic devenind un
castel medieval. La etaj existau camerele stăpânului, doamnei,
copiilor, altele pentru oaspeţi, precum şi capela. La parter existau
încăperi pentru administrator, militari, bucătăria, sala de mese,
mai multe magazii, corpul de pază şi închisoarea.
Prin secolul al XVII-lea i s-au adus îmbunătăţiri, s-au
instalat căzi de baie care au înlocuit ciuberele, s-au montat sobe
de cahle, iar în mai multe încăperi s-a montat o pardoseală din
cărămizi hexagonale.

50
 Castelul de la Gilău
Castelul impresionează şi azi prin masivitate, prin portalul
său şi prin zidul de incintă.
Aici îşi avea centrul domeniul feudal, care în maxima
întindere avea 49 de sate ori porţiuni de sate, ca : Someşul Rece,
Someşul Cald, Mărişel, Floreşti, Lona, Căpuşu Mare, Corneşti,
Izvoru Crişului, Leghia, Dorolţ, Vaida Cămăraş, Agârbiciu,
Lăpuşteşti, Baciu, Chintău, Căian, Jucu şi o parte din Huedin.
Pe domeniu existau câţiva împuterniciţi cu funcţii, unele
mai vechi, altele mai noi: 22 juzi, 4 pârgari, 116 juraţi, 23 de
drabanţi.
Când localitatea este menţionată ca târg (oppidum) avea şi
un jude al oraşului, care era ajutat de 9 juraţi.
Mai multe registre consemnează, la diferite date,
obligaţiile ţăranilor iobagi faţă de stăpâni : censul, numit şi darea
pământului, dările de Sângeorz şi de Sânmihai, dijmele din
semănături, din oi, porci, stupi, după fiecare vită.

51
 Cei din satele de munte trebuiau să dea de Crăciun, câte
două găini şi fiecare câte o optime de vadră de alune.
Ţăranii moţi trebuiau să lucreze câte două săptămâni cu
secera, fiind duşi departe de casă, pe proprietăţile de la şes. Cei
care nu puteau efectua asemenea munci de pe raza Mărişelului
trebuiau să confecţioneze 50 de ciubere, 20 de albii, 50 de darace
şi să adune ghindă, alune, ciuperci şi răşină.
Viaţa ţăranilor de pe acest domeniu, ca şi a celor de la
Bologa a fost apăsătoare. Când n-au mai putut suporta s-au
ridicat la luptă, aşa cum a fost răscoala din anul 1784 condusă de
Horea, Cloşca şi Crişan.

Temă: Citiţi legendele despre voievodul Gelu.

4.Târgul de la Negreni

Mulţi locuitori ai satelor aşezate de-a lungul Crişului

Repede încă îi mai zic târgul de la Fechetău. Ei folosesc această
expresie pentru că în documentele maghiare localitatea este
trecută cu termenul de Fekete To, ce se traduce Lacul Negru, din
cauza apei mlăştinoase ce stătea acumulată acolo. Aşa este
menţionat şi într-un document din anul 1815.
A ajuns loc de târg pentru că cele de la Huedin ori Vadu
Crişului erau prea departe pentru animalele ce se duceau pentru
vânzare.
Aici a devenit tradiţie organizarea a două târguri mari.
Primul este cel de primăvară, numit şi târgul coaselor, după care
ţăranii încep să taie iarba.
Cel de al doilea, mult mai mare este târgul de toamnă.
Acesta începe în a doua zi de miercuri a lunii octombrie şi ţine
până duminică noaptea. Aici vin vânzători şi cumpărători nu
numai din satele apropiate ci şi de la zeci de kilometri. Dacă în
trecutul ceva mai îndepărtat era un târg de animale, de-o vreme
încoace se aduc pentru vânzare obiecte de uz casnic, unelte din

52
lemn şi fier, ţesături din lână, bumbac şi mătase ( mai ales ţoluri
şi cuverturi), dar şi tot felul de confecţii

Târgul de la Negreni

Tot mai multe obiecte, zise „antichităţi” sunt puse în

vânzare : lămpaşe, produse ceramice ( farfurii vechi, căni, oale,
ceşti), tablouri mai mult sau mai puţin reuşite, încălţăminte de tot
felul.
Zeci şi zeci de turişti vin la Negreni, mai mult din
curiozitate, îşi cumpără amintiri, trec pe la tarabele cu jocuri
distractive, dar şi pe la cele cu băuturi.

Propunere :
Este de dorit ca fiecare să meargă la târgul de la
Negreni şi apoi să-şi exprime impresiile printr-o compunere.

53
 V . Horea prin localităţile noastre

Huedinul şi împrejurimile lui sunt locuri prin care numele

moţului eroul-martir Horea se bucură şi acum de o preţuire
aleasă.
Cine sunt moţii şi cine a fost Horea?
Cu peste 200 de ani în urmă locuitorii din inima Munţilor
Apuseni şi anume cei din zona Abrud - Vidra - Albac şi de pe
Arieş erau denumiţi moţi. Numele li s-a dat de la părul purtat mai
lung şi legat la spate ca să nu-i incomodeze în timpul cioplitului
lemnului. Această denumire s-a generalizat pentru întreaga
populaţie dintre râurile Mureş şi Crişul Repede, deci şi pentru
locuitorii satelor din nordul Apusenilor.
Moţii sprijiniţi pe granitul stâncilor şi pe faptele eroice ale
străbunilor au dat istoriei românilor şi istoriei libertăţii în general
o zestre imensă.
Poetul cântării pătimirii noastre, Octavian Goga, îi
caracteriza astfel: „ Neamul lor vânjos adăposteşte singura
tradiţie de eroism pe care vremea vitregă nu ni l-a putut
înfrânge...Ei ne-au învăţat mai întâi să plătim cu sânge, nu cu
lacrimi, ei au introdus virtuţile războiului pe un pământ biruit, ei
reprezintă naţiunea...Moţii sunt pumnul Ardealului”.
Goga ne mai mărturiseşte că n-a putut să nu aibă în atenţie
„cele două inimi în care a clocotit uraganul”: Horea şi Iancu.
Horea, pe numele său adevărat Vasile Nicula, scris în
unele documente şi Nicola, încă de mic a primit şi numele de
Ursu. Printr-o credinţă strămoşească se credea că primind acest
nume capătă putere şi forţă.
După ce a crescut şi s-a îndeletnicit cu bărdălitul lemnului,
în timp ce lucra mai fredona. Şi cânta nespus de frumos, uşor
tărăgănat, încât apropiaţii i-au mai zis şi Horea.
Bătrânii satelor cred că cei care horesc au o inimă
deschisă, sunt aplecaţi către durerile şi bucuriile poporului. În
cazul lui Horea această caracteristică se adevereşte pe deplin.

54
 De la el încoace a intrat în onomastica românească numele
de HOREA .Mulţi ţărani, dar şi intelectualii dau acest nume
copiilor lor.
Horea s-a născut în anul 1730 în crângul Fericet al
localităţii Arada, pe o colină deasupra Albacului. Mai târziu acest
crâng a fost inclus în comuna Albac, iar din anul 1968 această
comună de sine stătătoare se numeşte Horea.
Moţul Horea a urmat o ascensiune firească, de la omul
simplu, de rând, de condiţie ţărănească, de iobag, la personajul
istoric intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului român.
Nu există dovezi sigure dacă ştia măcar scrie şi citi, dar
avea o bogată şcoală a vieţii, de om umblat, muncind cu braţele
şi cu uneltele sale, dar şi în urma celor 4 drumuri la Viena, la
împărat.
În numele mai multor sate de iobagi s-a dus să ceară
împăratului Iosif al II-lea să dea dispoziţii autorităţilor din
Transilvania să uşureze situaţia ţăranilor. Delegaţia condusă de el
s-a plâns împăratului că locuitorii din munţi sunt obligaţi la sume
mari de bani ca dări şi că au de dat mai multe taxe, iar robotele
(obligaţiile în muncă) devin tot mai grele.
Dar cererile lor n-au fost îndeplinite. Conflictul mocnit a
răbufnit în anul 1872, la târgul de la Câmpeni. Horea fiind
urmărit a fugit de acasă.
Documente de atunci ne spun că s-a stabilit „pe domeniul
din părţile Călatei” al familiei Banffy, că a stat un timp la
Vânători-Ciucea, unde şi-a amenajat o căsuţă la locul numit
Puturoanca. De aici s-a dus şi a lucrat la biserica de lemn din
Cizer. Pe o bârnă sunt incizate cuvintele :”lucrat Ursu H(orea)”.
Lui şi dulgherilor conduşi de el i se datorează şi biserica de lemn
din Bodia-Sălaj.
Numele lui Horea a ajuns pe buzele tuturor celor din munţi
şi s-a extins şi înafara lor. Încă în martie 1784 oficialităţile din
Zlatna scriau îngrijorate că doi fraţi de-ai lui Horea, Petru şi
Dumac împreună cu Simion Trif şi Cârstea Nicula „au fugit în
munţi la Mărişel”. Nu la multe zile după aceea, alte ştiri spun că
55
însuşi Horea se afla la Mărişel, în casa lui Hetea Drăghici şi că
acolo a împuternicit doi conducători locali, pe Simion Paven şi
Petru Neag din munţii Giurcuţa.
Din Mărişel a cerut Horea ca ţăranii să fie gata să se ridice
la luptă când le va trimite scrisoare.
Horea intenţiona să treacă munţii şi să coboare pe valea
Călăţii şi apoi pe Crişul Repede, pe Almaş şi Agrij, să ridice la
luptă şi iobagii de aici. El cunoştea bine zona deoarece soţia sa,
Ilina, era „ de pe domeniul Călatei”.
Prin oameni de încredere a trimis vorbă ca la târgul din
Huedin din 25 noiembrie oamenii să fie gata de luptă, când va
sosi şi el. Dar judele nobiliar al cercului Huedin, Sigismund
Gegely a căutat pe toate căile să oprească ieşirea răsculaţilor din
munţi. A trimis şi o scrisoare lui Horea prin care îi cerea să
păstreze raporturile de bună vecinătate.

Bustul lui Horea de la Huedin

56
 Horea a ascultat conţinutul scrisorii şi a dictat următorul
răspuns :
„Luând această scrisoare ca de la un vecin şi din toată
dragostea pornită, cu înţelesul ca să fim bine unii cu alţii şi să
trăim în dragoste şi noi închinându-ne domniei sale îi dăm de
ştire că oamenii care ţin de târgul acela nu vor avea nici o
supărare. Pentru care şi noi ne rugăm şi poftim ca la târgul
viitor de la Huedin, oamenii noştri să poată umbla în pace
pentru târguieli, vânzări sau orice alt drum vor avea, altfel s-a
isprăvit cu prietenia de vecin...”
Dar nobilii speriaţi s-au întrunit în tabără la Huedin şi de
aici au ocupat posibilele locuri de înaintare ale răsculaţilor, la
Mărgău, Ciuleni şi Văleni.
Horea fiind informat de puterea forţelor nobiliare dotate cu
arme de foc a hotărât să oprească ieşirea din munţi până în
primăvara următoare. Ţăranii nu puteau face faţă nobililor
deoarece erau înarmaţi doar cu coase îndreptate, furci şi
îmblăcii. În alte locuri răsculaţii au fost înfrânţi. A intervenit şi o
zăpadă groasă de peste un metru.
În astfel de condiţii Horea şi ortacii lui au hotărât
întreruperea ostilităţilor până în primăvara viitoare.
Horea cu câţiva apropiaţi de-ai lui a trecut peste munţii
Afinet şi Fulgerata şi şi-a improvizat o colibă în pădurea
Scorogetului, din masivul Drăgoiasa. Dar cât timp conducătorii
nu erau prinşi pericolul pentru nobili continua. De aceea s-au dat
anunţuri şi s-au promis 2000 de florini pentru aducerea lui Horea
viu sau 100 de florini dacă-l vor aduce mort.
Cu ajutorul pădurarului Melzer şi al câtorva trădători
( Nuţu Mătieş, Ştefan Trif, Ioan Matieş, Gheorghe Matieş, Iacob
Neagu şi Simeon Trif ) Horea şi Cloşca au fost prinşi. De la locul
lor de ascunziş au fost duşi legaţi în lanţuri la Alba Iulia unde au
fost executaţi prin „zdrobirea cu roata”, cum stabiliseră
autorităţile imperiale.

57
 Monumentul aşezat pe locul prinderii lui Horea

Ultimele cuvinte, înainte de a-l lovi cu roata peste inimă au

fost :”mor pentru popor”.

58
 Poporul i-a reţinut străduinţele şi sacrificiul pentru cauza
celor mulţi. De aceea duhul lui Horea a rămas. Amintirea lui este
vie în satele noastre. Satul pe raza căruia a fost prins se numeşte
Poiana Horii, un pârâu îi poartă numele. La Călata un izvor se
numeşte Fântâna Horii, la fel şi unul la Negreni.
Creaţia populară i-a închinat poezii, cântece şi legende, aşa
cum sunt : Crăişorul Horea, Cât a fost Horea-mpărat, Balada
Horii.

Balada Horii
„Fost-o mulţi viteji pe lume,
Fost-o mulţi cu mândru nume,
Câţi or fi, câţi s-or afla,
Dar ca Horea-l nostru ba.
Umbla mândru pe uliţe
La picior cu trei cuţite
Şi-o secure subsuoare,
Fluierând trecea călare.
Fluierat când auzeau
Moţii pe la porţi ieşeau
Că ştiau că Horea vine
Să-i întrebe, de li-i bine.
El bineţe le dădea
Şi apoi îi întreba:
Spune-mi mie, moţ, măi frate
Ai pâine, pământ, bucate ?
Şi moţul care n-avea
La Horea-l nostru-i spunea.
El lua de la bogat
Şi-mpărţea la cel sărac.
...
Colo-n Scoruşet, la vale
I-o ieşit la Horea-n cale,
Cu funii mi l-o legat
Şi-n temniţă l-o ţâpat.
59
 ...
Hai iertare de îţi cere
Şi-om trăi muma-n plăcere.
...
Mândruţă, gură de miere,
Io iertare nu mi-oi cere
Şi dac-o să fiu să mor
O să mor pentru popor.
Şi-aşa o zâs, Horea, o zâs
Şi când pe roată l-o pus,
S-o uitat la moţi cu dor
Şi-o zâs : mor pentru popor”.

Întrebări :

1. Cine a fost Horea ?

2. Care a fost ocupaţia lui de bază ?
3. Unde a făcut cele patru călătorii şi de ce ?
4. La care eveniment istoric a luat parte şi de ce ?
5. Prezentaţi sfârşitul lui Horea.

60
 VI Avram Iancu – eroul iubit

Statuia lui Avram Iancu din Huedin

Avram Iancu a fost cel mai de seamă luptător pentru

drepturile naţiunii române în timpul războiului de rezistenţă
naţională din anii 1848-1849.
S-a născut în localitatea Vidra de Sus ( azi numindu-se
„Avram Iancu”), în anul 1824, „pe vremea cireşelor”, cum este
notat în registrul de naşteri.
Intelectual de seamă, cu studii la facultatea de drept, la nici
24 ani împliniţi a intrat definitiv în istorie şi în creaţia literară.
Despre el s-au scris peste 1100 de studii şi cărţi, poezii, proză şi
piese de teatru. Toate fac referiri la fizicul său plăcut, curaju-i
tineresc, analiza lucidă şi exemplul personal de angajare în lupta

61
pentru desfiinţarea iobăgiei şi asigurarea egalităţii în drepturi a
românilor din Transilvania cu cele ale germanilor şi maghiarilor.
A participat la adunările naţionale de la Blaj din 1848, la
una din acestea făcându-şi prezenţa în fruntea a 10000 de moţi
organizaţi milităreşte şi într-o ordine desăvârşită, ceea ce i-a
impresionat pe cei 40000 de români prezenţi prin ţinută, dar şi
prin cântecul cunoscut până azi sub numele de Marşul lui Iancu,
ce începe cu versurile : „ Astăzi cu bucurie, românilor veniţi / Pe
Iancu în câmpie, cu toţi să-l însoţiţi”...
Poporul l-a ascultat, l-a urmat, l-a iubit şi l-a preamărit.
Câteva cântece ni-l prezintă ca o personalitate excepţională. Unul
din ele glăsuieşte :
„Şi-am un bade de vidran
Cu numele Ianc Avram,
Gura lui –zahăr creştar,
Ochii lui – mărgăritar,
Părul lui – mătasă verde
Rău mă tem că mi l-oi pierde”
Poporul pune pe seama lui versurile din care rezultă atât
ţelurile cât şi profilul demnităţii şi dreptăţii ce-l caracterizau:
„Nu vă chem să osândiţi,
Nu vă chem să asupriţi,
Ci vă chem eroi să fiţi.
Ţara voastră să păziţi.
Dreptul altuia nu luaţi,
Dar pe-al vostru-l apăraţi”...
Dar nobilimea maghiară a respins pretenţiile populaţiilor
nemaghiare la o viaţă naţională, la egala îndreptăţire, la o viaţă
politică, administrativă şi culturală. Armate ungare au pătruns în
Transilvania pentru a o anexa Ungariei. Iancu a luat măsuri de
apărare a Ţării Moţilor. În calitate de prefect al legiunii Auraria
Gemina a blocat intrările în Apuseni, pe Valea Călăţii, a
Henţului, Someşul Cald, Someşul Rece, pe Arieş şi-n alte părţi.
A condus personal mai multe acţiuni de rezistenţă. A fost prezent
la Traniş, Rogojel şi Vişag, la Mărişel şi-n alte locuri.
62
 În faţa pericolului a lansat deviza „Sau punem pumnul în
pieptul furtunii sau pierim”.
Au avut loc grele încleştări cu cei ce vroiau să ocupe
pământul străbun, în 3 ianuarie 1849 la Călata, 26 ianuarie, 3-4
februarie şi la alte date la Mărişel.
Moţilor nu le trebuiau lupte, ei doreau să fie lăsaţi în pace
în vetrele lor. Este demn de menţionat o scrisoare pe care au
trimis-o mărişenii comandantului trupelor maghiare care
staţionau la Gilău deoarece se pregăteau să atace iar Mărişelul.
Din ea desprindem acea omenie românească pentru care au
sângerat moţii, o lacrimă de dor pentru înţelegere şi pace. Iată un
fragment :
„Dar ne rugăm domnule, să fii în odihnă, nu sârgui atât a
ne provoca pacea, căci noi suntem cei mai paşnici oameni. Nu ne
sculăm pe nime, nu aprindem nimic, nu mergem să omorâm pe
nime, numai alţii să nu vină pe noi, Cu un cuvânt, cu armele
noastre nu vătămăm pe nime. Au nu-i aceea pace adevărată ?
Noi alta nu ştim, fără precum nu stricăm pe nime, aşa nici pe noi
să nu ne strice nime. Acesta e un adevăr sfânt şi drept... Pentru
noi Dumnezeu priveghează”.
Atacurile duşmane însă au continuat. Au avut loc mari
înfruntări în 12 martie 1849 la locul numit Grohotul, în 3 mai la
Lăpuşteşti, altele la Giurcuţa.
Dar, cea mai puternică luptă, unde moţii au dat o lecţie
usturătoare celor ce au încercat să le ia glia străbună a avut loc în
zilele de 5-6 iulie 1849 la Fântânele-Mărişel. Aici cei peste 3000
de inamici, conduşi de Paul Vasvari, dotaţi cu puşti şi cu 5 tunuri
au fost opriţi de 317 lăncieri, 120 vânători, bărbaţi, femei şi
bătrâni din Mărişel. Comanda moţilor a avut-o tribunul Nicolae
Corcheş. Mărişenii erau conduşi de Indrei Roşu, iar femeile de
eroina Pelaghia Roşu.
Când bărbaţii au respins pe inamici, femeile şi bătrânii
aşezaţi lateral şi pe înălţimi au aruncat cu boci şi cu pietre, câţiva
au folosit îmblăciii transformaţi în arme. În această încleştarea

63
au căzut pe câmpul de luptă 4 oameni de-ai moţilor, iar 12 au
fost răniţi, din care 6 au rămas schilavi pe viaţă.
Duşmanii au fost înfrânţi, 850 au rămas morţi, restul au
lut-o la fugă într-o mare dezordine încercând să se salveze sărind
în Someş, unde mulţi s-au înecat.
Bătălia de la Fântânele a fost cea mai categorică victorie a
moţilor. Inamicii n-au mai încercat să cucerească Ţara Moţilor
luptând prin aceste locuri.

Crucea Iancului – Fântânele – Mărişel

64
 Bustul lui Avram Iancu din Someşul Rece

Iancu, în Raportul...pe care l-a trimis împăratului austriac

descrie această luptă şi recomandă pe cei care s-au distins,

65
amintind nominal şi pe Indrei Roşu, precum şi pe mama sa
Pelaghia.
Poporul a preamărit faptele de glorie ale moţilor. O creaţie
populară ne zice :
„Să trăiască moţii
C-au luptat cu toţii,
Colo-n vârvurele
Sus, la Fântânele”.
Altă poezie populară întitulată Fântânele prezintă victoria
moţilor, dar şi avertizează duşmanii să nu mai încerce să-i atace
că vor păţi la fel .

„ Fântânele
Vasvari străbate pân' la Fântânele
Cu trei mii de oameni şi cinci tunuri grele
Dar tribunul Corcheş nu se dă-napoi
Şi-i izbeşte-acolo cu câţiva eroi.
Pelaghia Roşu, cu zeci de femei
Dă cu mii de pietre şi boci peste ei.
Duşmanii se-ntorc şi o iau la fugă,
Dar moţii ,din urmă, ştiu cum să-i ajungă
Şi-i aruncă-n Someş, să scape de ei,
Să nu mai omoare, nici prunci, nici femei,
Să se-nveţe minte, că-n munţi şi în văi
N-au ce să încerce duşmani şi oameni răi,
Să bage de seamă, că şi-n zile grele
De gândesc să fure munţii de la moţi
O să aibă parte, ca la Fântânele
Gropi de patru coţi”.

Personalităţii de necontestat a Ardealului românesc – Avram

Iancu, un fost elev al şcolii huedinene, Teofil Răchiţeanu i-a
închinat volumul Patimile după Iancu, din care cităm câteva
rânduri :
66
 „ Cântă Iancu
De-a lui patimi,
Munţii grei
Frunţile-şi clatin;
Cântă Iancu-n
Munţii lui
Patima
Ardealului.
Munţii sună
Blând îl cheamă,
El în cântec
Se destramă...”

Întrebări :
1. Unde s-a născut Avram Iancu ?
2. Ce studii a urmat ?
3. La ce mare adunare a participat ?
4. Când au avut loc luptele de la Mărișel-fântânele şi cum
s-au desfăşurat ?

67
 VII Limba de maică

Aşa se întitula un articol apărut în prima publicaţie în

limba română tipărită la Huedin în anul 1911. Este o formulare
de suflet, plină de înţelesuri.
De ce s-a publicat un astfel de articol ?
Un grup de intelectuali din Huedin şi împrejurimi, în
februarie 1911, a reuşit să realizeze tipărirea publicaţiei
Sfătuitorul. Prin coloanele acesteia căutau să combată dura
stăpânire exercitată de regimul austro-ungar şi legile
antiromâneşti prin care se urmărea deznaţionalizarea.
Printr-o lege din anul 1907 dascălii erau obligaţi să predea
mai multe discipline de învăţământ în limba maghiară şi în
şcolile susţinute material de bisericile româneşti.
În această situaţie Ioan Mango din Fildu de Sus ajuns
dascăl în Mărgău, împreună cu alţi membri ai senatului şcolii a
alcătuit un „Protest” faţă de această lege. Autorii îşi exprimă
nemulţumirea şi dezacordul faţă de o asemenea măsură
considerând legea „cu tendinţe primejdioase şi contrară
intereselor noastre „( adică ale românilor”).
Acestea au fost împrejurările în care Sfătuitorul a publicat
articolul „ Limba de maică”. Autorul n-a îndrăznit să-şi treacă
numele deoarece înaintea lui fuseseră sancţionaţi mai mulţi
români pentru scrieri similare.
Articolul vine cu argumente susţinând că „ nu este mai
mare bogăţie la care românii să ţină mai mult decât la limba
maicii noastre şi nu este bunătate pe care românul, care e român
de omenie să se lepede de această scumpă comoară”.
În continuare subliniază faptul că niciodată nu se va putea
pune asemenea chestiune deoarece „ea ni-i nădejdea viitorului
nostru, când auzim pe buzele pruncilor noştri această limbă
dulce, cuvintele dragi de tată şi maică, ea e mângâierea
necazurilor noastre”.

68
 Autorul spune cititorilor că de-a lungul vremii au existat
cazuri în care unii români „au fost aruncaţi în temniţă pentru
limba românească”, dar nu s-au dat bătuţi.
Este reluată şi convingerea potrivit căreia „ suntem datori
să grijim de ea ca de lumina ochilor” şi cu atât mai vârtos să
păstrăm asemenea avuţie, ”care nu este numai a unui om, ci este
averea copiilor noştri, datori fiind să o lăsăm curată, nepătată”.
O astfel de stare de spirit l-a determinat pe un elev de-al
învăţătorului Ioan Mango să noteze creaţia „Limba mea” într-un
caiet pe care l-a întitulat sugestiv „Liber de poezii poporale”.
Limba română vorbită sau scrisă, cântată ori pictată, este
visul prin care inspirăm credinţa noastră creştină. Prin ea ne
identificăm şi ne deosebim de alţii. Cei care purtau grija limbii
noastre căutau să o şi înfrumuseţeze cu sentimentele cele mai
gingaşe şi creştine, în dulcile ei exprimări, curate şi nestricate.
Nu întâmplător Eminescu a fost considerat florarul îngrijitor al
grădinii noastre lingvistice. El a curăţat-o şi a şlefuit-o,
inspirându-se din tezaurul folcloric popular.
Pentru conţinutul, expresivitatea, frumuseţea şi
îndemnurile cuprinse în poezia Limba mea, o redăm în
continuare.

„Limba mea

N-auziţi în depărtare
Ce s-aude ?
O cântare,
Un cântec de veselie
De la o mândră ciocârlie.
Doamne, fericită-i ea
Cântă-n dulce limba sa.
Dar filomela iubită
Nume dulce, de ispită
Ce ne face-n loc să stăm
Glasul ei să-l ascultăm,
69
Pentru că ea n-ar schimba
Cu altele limba sa.
Primăvara când soseşte
Şi cucul ne-nveseleşte.
Cucule cu pene sure
Mândru cânţi tu prin pădure
Pentru cât, tu ai schimba
Cu altele, limba ta ?
Dar dulcile cântăreţe
Cu limbile lor isteţe
Sunt şi ele duşmănite
De cele cu limbi urâte,
Cari, oricât ar încerca
Limba nu le pot schimba.
Eu nu sunt privighetoare
Nici pasăre cântătoare,
Eu sunt copilă română
Şi am limba mea străbună
De la Traian cel bătrân
Ţinută la maica-n sân.
Maica, când m-a legănat
Româneşte mi-a cântat,
Româneşte mi-a doinit
Până când eu m-am trezit.
Şi-apoi unde m-oi trezi
Limba maicii oi vorbi
Şi de-oi trăi zile grele
Nu-mi las limba maicii mele,
Căci, de m-aş lăsa de ea
Lege sfântă aş călca
Şi strămoşii din ţărână
Mi-ar striga : nu eşti română.
Un strein de mi-ar grăi
Şi mi-ar zice: vrei să fii
O fiinţă mai aleasă
70
 Dar să-ţi laşi limba de-acasă ?
I-aş răspunde : să mă faci împărăteasă
Nu-mi las limba mea de-acasă”

Întrebări :
1. Cum se numeşte prima publicaţie în limba
română tipărită la Huedin ?
2. De ce a fost nevoie să apară articolul Limba de
maică în această publicaţie ?

71
 VIII Atitudinea ţăranilor din satele noastre faţă
de războaie

Poporul român este un popor paşnic. N-a mers să pustiască

pământul altuia. Când, însă, a trebuit să se bată a făcut-o doar
pentru a-şi apăra glia străbună.
Dar românii din Transilvania când s-au aflat sub stăpânire
străină, în ciuda voinţei lor, au fost înrolaţi în armata austro-
ungară şi duşi departe de satele lor şi puşi să lupte pentru o cauză
nedreaptă pentru ei.
O asemenea stare i-a determinat să ia atitudine faţă de
înrolarea în armată şi faţă de război.
Aceste poziţii au fost ticluite în versuri şi notate în caiete.
Dintre cele care s-au păstrat menţionăm câteva:

„ Foaie verde, foaie lată

Neamţule, crucea te bată,
Ia-i feciorul de la tată
Şi drăguţul de la fată”...
*
Cântă cucul pe fântână
Că mai am o săptămână,
Cântă cucul pe găleată,
Săptămâna mi se gată.
Lăsai boii înjugaţi
Şi părinţii supăraţi,
Lăsai casa părăsită
Şi-a mea mândră năcăjită”...
Înstrăinarea, exerciţiile prin munţii Trolului din Austria
erau greu de suportat :
„ Cine n-are noroc, n-are
De când naşte până moare,
Precum, nici eu n-am avut

72
 De când maică m-ai făcut.
...
Când măicuţă mi vedea
Purtând puşca neamţului,
Acolo, că mi vedea,
Unde-o fi steagul plecat
Eu, acolo-i fi picat,
Tot în sânge închegat”.
Când în anul 1914 a început războiul, devenit în scurt timp
mondial, deoarece în el au intrat 28 de state şi a durat 4 ani,
necazurile bărbaţilor obligaţi să lupte s-au înmulţit.
Mărgăuanul Dumitru Faur şi-a însemnat părerile într-un
caiet cu titlul „Însemnări din războiu”. În acesta descrie cum a
fost trimis pe frontul din Galiţia ( în Polonia) şi obligat să lupte
pentru Austro-Ungaria, împotriva Rusiei. El zice :”pentru noi
românii era mare necaz că eram siliţi a ne lăsa tot ce am avut şi
să ne dăm viaţa pentru unguri şi nemţi”. Asemeni lui, au fost
trimişi pe front mii de români. Iată câteva exemple : din Gilău au
fost înrolaţi 400 de români, din Bedeciu 140, din Valea
Drăganului 120.
Este semnificativ momentul când dincolo de linia frontului
a auzit vorbind în aceeaşi caldă limbă românească. A constatat
că erau tot români, dar din Basarabia ce se afla sub Rusia. De
aceea, îşi notează :”Noi, atunci, am grăit lor şi ei încă ne
răspundeau nouă, căci şi aceia erau români din Basarabia, că şi
ei, la fel ca şi noi, se luptau pentru streini. Şi vedeam şi ştiam că
suntem luaţi şi duşi pe front, nu contra duşmanului adevărat, ci
român contra românului şi nu spre binele şi libertatea
noastră...”.
Transilvănenii şi-au dat seama că doar intrarea armatei din
România în Ardeal, pentru a-l elibera de ocupaţia străină
reprezenta o cauză dreaptă.
Atunci s-au răspândit versurile poetului Octavian Goga :
„Veniţi români! Porniţi-vă spre munte
V-aşteaptă drumul morţii din morminte
73
 Să nu uitaţi a veacurilor carte,
Veniţi ! Veniţi ! Căci adevăr zic vouă
Ori vă mutaţi hotarul mai departe,
Ori veţi muri cu trupul frânt în două”.
După mai bine de 4 ani de război şi mai multe sute de ani
de chin, cu victime în fiecare sat, visul românilor de a se elibera
de stăpânirea străină şi de a se uni s-a realizat în anul 1918.

Temă :
Imaginaţi-vă o scrisoare trimisă acasă de pe front
de către mărgăuanul Dumitru Faur.

74
 IX Participarea la Adunarea Naţională de Unire
de la Alba Iulia

În antichitate, pe întregul teritoriu de azi al ţării exista un

singur stat numit Dacia.
De-a lungul vremii, din cauza vecinilor hrăpăreţi pământul
străbun a fost sfâşiat în mai multe părţi şi a ajuns sub ocupaţia
mai multor state : Turcia, Rusia, Ungaria şi Austria, care la un
moment dat a devenit Austro-Ungaria.
Mulţi români s-au jertfit în lupta pentru obţinerea
independenţei. Prin anul 1600 sub conducerea domnitorului
Mihai Viteazul ţările române au fost unite. Dar această unire n-a
putut dura mult din cauza vecinilor lacomi.
Dar în anul 1859 Moldova şi Ţara Românească s-au unit
sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.. Prin această unire
statul s-a numit România. Celelalte provincii româneşti s-au unit
abia în anul 1918, în martie Basarabia, în noiembrie Bucovina,
iar la 1 decembrie Transilvania.
La adunarea de unire a Transilvaniei au participat sute de
delegaţii şi din satele noastre.

Aspecte legate de acest moment epocal.

Spre sfârşitul războiului mondial, când putredul imperiu

austro-ungar da semne de moarte, românii aflaţi sub această
stăpânire au hotărât să organizeze o adunare naţională care să
decidă soarta lor.
Locul adunării a fost stabilit la Alba Iulia deoarece acolo
s-a realizat şi unirea de la 1600, din timpul lui Mihai Viteazul.
Pentru organizarea cât mai democratică a adunării în
fiecare localitate s-au constituit Consilii Naţionale locale şi s-a
decis să se trimită delegaţi împuterniciţi care să voteze unirea cu
patria mamă.

75
 Din satele zonei Huedin au fost trimişi mai mulţi
reprezentanţi. Printre aceştia erau : Graţian Capotă din Brăişoru,
Ioan Boca din Fildu de Sus, Ioan Pop din Morlaca, Vasile Costea
din Valea Drăganului, Ioan Irimieş din Săcuieu, Ioan Potra din
Bologa, Mihai Purcel din Mărişel, Ioan Cohuţ din Negreni, Mihai
Sărăcuţ din Bucea, Aurel Munteanu din partea societăţii ASTRA
ce-şi avea sediul în Huedin şi alţii. În total au fost trimişi 1228
delegaţi, dar sute de români de aici s-au îmbarcat în trenul unirii
şi s-au dus la grandioasa adunare ca să audă direct hotărârea de
unire cu patria mamă.

Troiţa de la Beliş şi numele martirilor

76
77
 Toţi delegaţii au dat glas voinţei de veacuri de a se uni cu
fraţii de la sud şi de la răsărit de Carpaţi. Acolo au ascultat şi apoi
au aclamat frenetic declaraţia : „Adunarea Naţională a tuturor
românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi
prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi de la Alba Iulia, în ziua de 1
decembrie 1918, decretează Unirea acelor români şi a
teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Delegaţii satelor noastre, acolo la Alba Iulia, au înţeles şi
mai profund ce înseamnă entuziasmul naţional şi cât de vibrantă
poate fi o hotărâre scandată din piepturile celor prezenţi.
La întoarcerea în satele lor delegaţii au organizat întruniri
şi au transmis nu numai hotărârea de unire, ci şi câte ceva din
emoţiile şi fiorul ce i-a cuprins. Documentele vremii ne relatează
că şi în aceste sate s-au ţinut cuvântări şi s-au cântat :Hora
Unirii, Deşteaptă-te române, Marşul lui Iancu şi Trei culori.
Nu la multă vreme au aflat că poetul Octavian Goga, care
n-a putut participa la adunare deoarece avea o misiune la Paris, a
scris o poezie prin care îşi exprimă bucuria ştergerii graniţelor de
pe crestele Carpaţilor. Această creaţie a fost îmbrăţişată cu mult
drag deoarece glăsuia :
„ Te-am dărâmat hotar de-odinioară
Brâu împletit în lacrimi şi în sânge
Veriga ta de foc nu mă mai strânge
Şi lanţul tău a încetat să doară”.
Pentru hotărârile de o însemnătate inestimabilă ale
Adunării Naţionale de la Alba Iulia, care consfințeau realizarea
României unite, ziua de 1 Decembrie a fost aleasă ca Ziua
Naţională a României, zi de sărbătoare în calendarul românesc.

Temă :
Formulează trei întrebări în legătură cu Marea
Unire de la ! Decembrie.

78
 X Publicaţiile Huedinul şi Glasul Moţilor tipărite
la Huedin

În micul orăşel de la poalele nordice ale Munţilor Apuseni,

după unirea din anul 1918 s-a produs un reviriment, atât în
domeniul economic cât şi în ceea ce priveşte viaţa culturală.
Aici şi-au avut reşedinţele băncile Vlădeasa, Fântânele,
Banca Moţilor, Casa de Păstrare şi Credit, Cooperativa de
Credit, Ocolul Silvic, Serviciul Incendial (adică de pompieri),
Spitalul de Stat, Serviciul Veterinar şi altele. S-a deschis un
gimnaziu, funcţiona un hotel şi au luat fiinţă câteva societăţi
culturale, printre care Societatea ASTRA.
Câţiva inimoşi intelectuali din Huedin şi împrejurimi au
iniţiat în anul 1925 tipărirea gazetei Huedinul, având ca director
pe protopopul Aurel Munteanu, iar în anul 1926 a revistei Glasul
oţilor, al cărui director a fost preotul Sabin Truţia.

79
80
 În ambele cazuri s-au orientat după publicaţia Sfătuitoriul
ce s-a tipărit tot aici în anul 1911 şi care-şi propunea să fie
„abecedarul culturii la vetrele ţăranilor şi să susţină
frământările pentru o viaţă mai bună”.
Ziarul Huedinul încă în articolul de fond preciza intenţiile
sale : „să lăţească dorul de învăţătură în masele largi ale
poporului nostru şi să păstreze pentru posteritate o parte din
sufletul măreţ al neamului nostru din părţile acestea”.
O problemă căreia i-au acordat o mare importanţă a fost
aceea de a-i convinge pe ţărani să-şi dea copiii la şcoală. Spre
exemplu, în articolul „Fraţi români” insistă ca toţi cetăţenii să se
angajeze în şcolarizarea copiilor. Materialul porneşte de la
proverbul „Ai carte, ai parte, n-ai carte, n-ai parte”.
Autorul articolului are în vedere şi nevoia de a valorifica
bogatul tezaur folcloric al zonei. În acest scop îndeamnă dascălii
şi alţi intelectuali „ să adune datinile, obiceiurile şi poeziile
necunoscute, cari le aud din graiul viu al poporului”. Acestea
urmau să fie popularizate prin ziar.
Alte articole fac referiri la bogăţiile Munţilor Apuseni şi
cer forurilor competente să ia măsuri pentru diversificarea
meseriilor. Publicaţia scrie că „ noi avem munţi cu aur, fier,
aramă, plumb, cărbune şi păduri...pentru care aducem streini, pe
care-i plătim cu aur. De ce să nu luăm noi şi fiii noştri bani grei
şi să fim stăpâni în ţara noastră?”.
Ca urmare, a luat fiinţă în Huedin Şcoala de Arte şi
Meserii ( în localul unde se află în prezent Şcoala specială).
Mai multe materiale cer să se aplice corect şi complet
reforma agrară din anul 1921, pusă în aplicare în anii următori,
prin care s-ar rezolva multe din revendicările moţilor. Ele arată
că s-au săvârşit multe greşeli în aplicarea reformei. Publică şi
memoriul înaintat de un grup de localnici regelui Ferdinand, sub
titlul „Plângerile moţilor la treptele tronului”. Memoriul este
semnat de protopopul Aurel Munteanu, Emil Şiancu fost
comandant al gărzii naţionale, Teodor Şuşman, primar în
Răchiţele şi avocatul Amos Frâncu.
81
 La întoarcere delegaţia a convocat, în sala de gimnastică a
Şcolii generale o adunare în care s-au dezbătut doleanțele moţilor
şi promisiunile regelui.
O altă publicaţie tipărită la Huedin a fost revista Glasul
Moţilor. Încă în articolul de fond „ Ce vrea Glasul Moţilor”
spune că doreşte „să întovărăşească pe cititor în toate acţiunile
lui, spre binele familiei lui şi a ţării”.
Şi în această publicaţie se insistă asupra necesităţii creşterii
rolului industriei. Articolul „Industria şi comerţul” susţine că
numai „ţările cu industrie proprie şi agricultură dezvoltată sunt
cu adevărat independente”.
În mai multe numere ale revistei sunt prezentate greşelile
săvârşite în aplicarea reformei agrare, la Răchiţele, Rogojel,
Bociu, Buteni, Vişag, Săcuieu, Bologa şi Valea Drăganului.
Locuitorii acestor sate sunt îngrijoraţi de distrugerile provocate
de exploatarea neraţională a pădurilor. Se distrug păduri seculare
şi pe când vor ajunge în posesia moţilor „ vor găsi doar coaste
pleşuve”.
Redactorii revistei au publicat şi câteva legende şi
povestiri legate de locurile istorice. Ei au încurajat şi pe autorii
unor creaţii literare, aşa cum au fost :” Din durerile moţilor”,
„Cui, cu cui” şi altele.
Dintre creaţiile în versuri reproducem :
„Sunt moţii zilelor de astăzi
Odrasle mândre de eroi
Ce-şi duc viaţa lor amară
În suferinţe şi nevoi”.

Temă :
Scrieţi un articol de ziar despre viaţa grea a moţilor
din zilele acelea.

82
 XI Poetul Octavian Goga pe meleagurile
noastre

Octavian Goga a fost un suflet zbuciumat şi o fire

vulcanică, luând atitudine curajoasă faţă de cei ce provocau
suferinţe românilor.
În prima parte a vieţii a trăit în Ardeal, unde a constatat
cum se pun tot felul de îngrădiri poporului român. Din aceste
motive a devenit cântăreţul pătimirii noastre. În partea a doua a
vieţii a trăit la Bucureşti, unde a făcut politică şi a ajuns la
demnitatea de prim ministru.
După întregirea ţării, în anul 1920 a cumpărat castelul de
la Ciucea stabilindu-şi aici domiciliul, pe care-l considera loc de
linişte, meditaţie şi reculegere.
Castelul rămas în paragină l-a cumpărat de la soţia poetului
maghiar Ady Endre. L-a refăcut, mărindu-l cu 8 metri lăţime şi

83
12 metri lungime şi i-a adăugat un etaj. Întreg terenul din jur l-a
transformat într-o oază de verdeaţă şi de linişte.
În anul 1923 s-a mutat aici împreună cu Veturia. „Casa
Ady”, în care locuise poetul maghiar între anii 1915-1917 a fost
folosită de către angajații familiei, precum şi pentru găzduirea
unei colecţii etnografice.
În castel a locuit familia Goga. Tot aici a adus şi adăpostit
diferite valori muzeale , peste 10000 de cărţi, documente,
scrisori, amintiri.
La loc de cinste se găseşte scrinul lui Avram Iancu, masa
de lucru a poetului, manuscrise, cărţi cu autografe omagiale,
tablouri ale unor renumiţi pictori, covoare persane, obiecte aduse
din anticul oraş roman – Pompei.
La Ciucea a fost adusă şi reclădită biserica de lemn din
Gălpâia – Sălaj, ce datează din anul 1575.
De sărbători şi când îşi putea permite 2-3 zile libere
Octavian şi Veturia veneau la Ciucea.
Poetului îi plăcea să se plimbe prin grădină şi se simţea
foarte bine printre brazi, ori printre pomii fructiferi, trandafiri şi
arbuştii ornamentali. Aici se bucura de linişte, răcoare, aer şi apă
curate.
În drumul spre Ciucea, ori la întoarcerea spre Bucureşti,
Goga se oprea adesea în Huedin şi se întreţinea cu bunul său
prieten, protopopul Aurel Munteanu.

Bustul lui Octavian

Goga – Ciucea.

84
 Într-un registru al protopopiatului figurează numele
poetului şi semnătura sa, în calitate de membru pe viaţă al casinei
române (al căminului cultural) din Huedin.
Goga a sprijinit moral şi cu bani ridicarea bisericii
ortodoxe din Huedin, numită atunci Catedrala Moţilor. La
sfinţirea acesteia a participat spunând că a venit cu multă bucurie
deoarece „ la noi, biserica a fost şi este un real temei al vieţii
noastre naţionale”.
Goga a îndrăgit atât de mult locul de la Ciucea încât a
trecut în testament : „ Doresc să fiu îngropat la Ciucea dacă
nevasta mea va putea să facă o criptă unde să se aşeze şi ea spre
odihna de veci, după o viaţă plină de goană şi chinuri în slujba
altora...”.

Statuia lui Octavian Goga – Huedin

Dorinţa i-a fost îndeplinită. Veturia Goga s-a zbătut zile şi
nopţi, timp de 20 de ani, până când a ridicat pe dealul Pleşului un

85
mausoleu, cu fundaţie de piatră de 3 metri adâncime, în beton
armat, cu blocuri de piatră adusă de lângă Deva şi mozaic
procurat de la Veneţia. Mausoleul măsoară 13 metri înălţime şi 7
metri lăţime.
Călătorul care vine cu trenul sau cu maşina dinspre
Oradea, de la mare distanţă îşi aţinteşte privirile spre mausoleu.
Apoi se opreşte la poarta castelului cu gândul de a-l vizita.
Rămâne plăcut impresionat de poarta măiestrită, lucrată în lemn
de un vestit meşter fildan. Urcă zecile de trepte aşezate în
serpentină. Ajunge la casa „Ady” şi admiră colecţia de artă
populară.
Vizitează în continuare castelul, cu bogata bibliotecă,
obiectele de mare preţ, colecţionate de familie. Un loc aparte îl
ocupă diferitele manuscrise şi volumele : Poezii, O samă de
cuvinte, Cântece fără ţară, Poezii alese, Ne cheamă pământul şi
altele.
Urcă, apoi, zeci şi zeci de trepte, străjuite de trandafiri şi
gard viu până ajunge la mausoleu. Este o realizare impunătoare,
văzută atât de la semidistanţă cât şi din interior. Observă
sarcofagul, mozaicul de Veneţia aşezat pe o suprafaţă de 584
metri pătraţi. Fixate întru veşnicie în mozaic de către Veturia stau
versurile poemului Din larg :
„ Jur-împrejur e largul care cântă
E soare-n cer, e sărbătoare sfântă
Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă
Eternităţii îmi flutură veşmântul
Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă”.
După o asemenea vizită, încărcat de imagini, cunoştinţe şi
impresii de neuitat ţi-l închipui pe Octavian Goga în
complexitatea sa. Şi fiind atât de cunoscut în zonă ca un apărător
al românilor şi din partea nordică a Apusenilor, liceul din Huedin
l-a adoptat ca patronim iar conducerea oraşului i-a ridicat un
impunător monument.

86
 În vizită la Mausoleul de la Ciucea

Temă :
Memorează trei poezii, la alegere, din opera lui
Octavian Goga

87
 XII Zile de suferinţe şi chin

Evoluţia normală a legăturilor dintre satele moţeşti şi cele

de pe văile Crişului Repede şi Almaşului a fost întreruptă la
sfârşitul lunii august 1940. Atunci s-a impus o graniţă care le
separa. Printr-o politică de dictatură şi regim militar Germania şi
Italia au impus României să cedeze Ungariei partea de nord a
Transilvaniei.
Graniţa teritoriului cedat trecea prin Traniş, la sud de
Sâncraiu, sud de Bedeciu şi continua spre Someşul Rece.
Vecini şi neamuri apropiate, aflate la nord de această
graniţă s-au pomenit cu legăturile frăţeşti rupte şi într-o altă ţară,
în Ungaria.
Militari din armata ungară ajunşi în localităţile Bologa,
Morlaca, Huedin, Dretea, Bedeciu, Căpuş ori Gilău s-au dedat la
acte de violenţă faţă de români. Mulţi preoţi, învăţători şi ţărani
fruntaşi au fost prinşi, bătuţi, chinuiţi. Alte mii de persoane ca să
nu cadă în mâinile acestora s-au refugiat dincolo de graniţa
impusă.
Dintre cei rămaşi acasă protopopul Aurel Munteanu,
plutonierul Gheorghe Nicula, ţăranca Oniţa Negru au fost
chinuiţi până la ultima suflare. În Morlaca 27 de localnici au fost
bătuţi, iar Ioan Crişan, Ioan Pui, Ştefan Negru, Gheorghe Hanga
au fost omorâţi.
Cei ce s-au refugiat din calea năvălitorilor acceptau să
lucreze orice fel de muncă numai ca să-şi ducă zilele de azi pe
mâine, trăind cu speranţa posibilităţii reîntoarcerii la casele lor.
Nu exista zi în care să nu se gândească la cei rămaşi acasă.
Sute de bărbaţi refugiaţi s-au înrolat voluntari în unităţile
ce urmăreau să elibereze satele ocupate.

88
Protopopul martir Aurel Munteanu

89
 Bustul martirului Gheorghe Nicula

Aflaţi dincolo de graniţă se adresau până şi bradului,

considerat arborele vieţii. Îl rugau să-şi aplece vârful ca să se
poată urca în el şi să vadă ce se întâmplă în satul rămas, să vadă
căsuţele lor şi pe cei lăsaţi sub stăpânire străină.
La un moment dat au transformat câteva versuri în
Cântecul refugiatului: „Munte, munte, brad frumos, / Ia apleacă-
ţi vârfu-n jos / Să mă sui în vârful tău / Să mă uit în satul meu, /
Să mă sui pe creanga ta / Şi să-mi văd căsuţa mea”.
Alţii au creat Doina refugiatului, devenită un cântec de
înstrăinare. În aceasta se deplânge soarta crudă care s-a abătut
asupra românilor ajunşi sub stăpânire străină. Ea ne zice că
„acolo-i foc şi pară/ şi viaţa îi amară”.

90
„Doina refugiatului

Suie-te române-n deal

Uită-te către Ardeal,
Că acolo-i foc şi pară
Şi viaţa îi amară.
Arză-te focul, război

91
 De ce ai venit la noi,
C-o rămas pământ uscat
Şi maicile cu bănat.
Mamă, când vine tata ?
Vine azi, ba vine mâine,
Vine peste-un an de zile,
Vine azi, ba vine joi,
Tata vost îi la război,
Nu ştiu vini-a-napoi.
Tata vost apără-Ardealul
De duşman, mânce-l amarul.
Arză focul duşmanul
Cum ciuntiră Ardealul”.
Speranţele românilor în eliberarea satelor cotropite s-au
adeverit. În perioada 23 august – 14 octombrie 1944 armata
română ajutată de refugiaţii din satele căzute sub regimul
horthist au reuşit să anuleze graniţa impusă prin dictat. S-a
revenit la situaţia de dinainte de 30 august 1940.

Întrebări :
1. După Diktatul de la Viena, Huedinul făcea parte
din România sau din Ungaria ?
2. Ce au fost nevoiţi să facă mulţi locuitori din
satele ocupate de armata ungară ?

XIII. Bisericile de lemn şi rolul lor

92
 În momentele de grea cumpănă ori de necaz pentru diferite
persoane şi colectivităţile săteşti, credinţa şi speranţa au fost
sprijin, mângăiere şi putere.
Ţăranii au rezistat în faţa asupririlor de tot felul
sprijinindu-se pe credinţa în Cel de Sus. Pentru ei biserica a fost
şi a rămas un reazem de nădejde.
Duminicile şi-n sărbători ţăranii lasă anumite griji
mărunte, se spală, se îmbracă cuviincios şi se duc cu drag la
biserică, ştiind că acolo găsesc o atmosferă plină de linişte,
armonie şi pace. În biserică se roagă şi se împărtăşesc din
frumuseţea şi darurile cereşti ale cultului divin, se simt ajutaţi să
se ridice spre adevăratele scopuri ale vieţii, respectul şi preţuirea
faţă de oameni.
Din aceste considerente sătenii au acordat bisericii rolul
principal în viaţa comunităţii.
De aceea, este bine să ştim câte ceva despre vechile
biserici.
Primele locaşuri de închinăciune trebuie să fi arătat
asemeni caselor ţărăneşti, dar ceva mai încăpătoare. Erau
construite tot din lemn, pe fundaţii de piatră. Dar intemperiile le-
au măcinat acoperişurile de şindrilă, ori draniţă, şi apoi pereţii.
Au trebuit construite altele şi altele, care pe măsura puterii
comunităţii erau tot mai încăpătoare şi mai rezistente.
În fiecare sat găsim nume ce amintesc locurile unde
existau bisericile vechi : bisericuţa, vechea biserică, locul
bisericii, dealul bisericii.
Spre cinstea celor ce au grijit mai bine sfintele locaşuri de
rugăciune, multe sate se mândresc azi cu vechile biserici, pe care
le păstrează, dar şi cu cele mai noi, mult mai mari şi mai
luminoase.
Dintre bisericile de lemn, păstrate şi declarate monumente
ale arhitecturii lemnului, amintim pe cele din zona noastră : din

93
Fildu de Sus, Bucea, Giurcuţa de Jos –Beliş, Someşul Rece,
Dângău Mic, Ticu-Sat, Straja, Aghireşu, Dâncu şi Dealu Negru.

1. Biserica Pogorârea Sfântului Duh din Fildu de Sus

Merită să facem o deplasare până în Fildu de Sus pentru a

cunoaşte şi admira un adevărat giuvaer al arhitecturii lemnului.
În anul 1727 fildanii au ridicat acest locaş de rugă pe un
promontoriu care domină satul, parcă anume pentru a putea
veghea credincioşii şi a face mai bine legătura cu Cel de Sus.
Îndreptându-ne spre biserică, încă de departe observăm
cum ţâşneşte un turn de formă prismatică, sugerând parcă zborul,
înălţarea spre împărăţia lui Dumnezeu.
Pe măsură ce ne apropiem constatăm frumuseţea şi
echilibrul construcţiei, cu prispa denumită de localnici tărnaţ,
aşezată în partea sudică, străjuită de 12 stâlpi.
Are la bază un plan dreptunghiular şi o absidă mai joasă,
cu 5 laturi, în care se află altarul.
Este biserica de lemn cu cel mai înalt turn dintre cele 70
din judeţul Sălaj. Acest turn are o galerie deschisă şi pe fiecare
lature câte trei arcade, iar coiful are la bază alte 4 turnuleţe, ce-i
conferă eleganţă şi o anumită simetrie.
Pregătindu-ne de intrare observăm stâlpii decoraţi în
partea inferioară cu rozete aşezate în chenare sculptate cu motivul
funiei răsucite, iar în partea de sus câte două frânghii paralele.
Intrarea este străbătută de 4 chenare în frânghie şi unul
geometric lângă cruce, unde sunt incizate numele meşterilor şi
anul construcţiei cu următoarele cuvinte :” Să se ştie şi aciasta
cine au fost meşterii acestei sfinte biserici, Freanţ Nicoară din
Agrij şi unul din Chende, a Petri Brudului, fecioru Grigore, anu
Domnului 1727”.
Pereţii sunt realizaţi din bârne cioplite pe patru feţe.

94
 Intrarea se face pe latura sudică, pe o uşă înaltă doar de 1,4
metri şi lată de 80 centimetri, cu usciorii decoraţi.
Din tărnaţ păşim în primul spaţiu cu dimensiunile de 4,20
pe 5,5 metri, cel destinat femeilor. Apoi ajungem în cel de al
doilea spaţiu lung de 8.65 metri, cel pentru bărbaţi.

95
 În ambele încăperi ne impresionează pictura. Pereţii au fost
nivelaţi cu un strat de grund, peste care s-a aplicat o pânză de in.
Cu toate intemperiile care s-au abătut asupra bisericii încă se pot
distinge mai multe personaje biblice şi figuri de sfinţi : Sfânta
Maria, Cina cea de taină, Jertfa lui Adam, David răpunându-l pe
Goliat, Învierea lui Lazăr, Ducerea crucii, Constantin şi Elena,
Cele 5 fete înţelepte, Mironosiţele.
Şi iconostasul este bogat ornamentat. Icoanele sunt
separate prin colonete sculptate iar friza prăznicarelor are ca
ornament floarea de lalea.
În ansamblu, această biserică este o remarcabilă realizare
artistică a arhitecturii ţărăneşti, dar şi un martor tăcut al istorie de
peste 280 de ani.

2. Biserica veche din Beliş strămutată din Giurcuţa de Jos

Apele râului
Someşul Cald au fost
obligate să dea lumină
printr-o centrală
electrică. În acest scop a
fost ridicat barajul
Fântânele, cu menirea de
a reţine peste 220
milioane metri cubi de
apă pe care să o trimită
după nevoi spre centrala
Mărişelu.
Dar realizarea lacului
afecta localităţile Beliş,
Giurcuţa de Jos şi mai
multe case din Giurcuţa
de Sus şi Smida. Populaţia
căreia i-au fost afectate
casele şi gospodăriile a
96
fost strămutată. O dată cu aceasta a fost demontată şi biserica, grindă cu
grindă şi mutată în Belişul Nou, unde a fost reclădită în acelaşi fel.
Un document ne spune că în Giurcuţa de Jos biserica exista din
anul 1784, dar a fost aprinsă de către duşmani în anul 1849. După
victoria moţilor de la Fântânele, din 5-6 iulie 1849 şi după ce s-au
liniştit lucrurile giurcuţanii au dat fiecare cât a putut şi au ridicat altă
biserică în anul 1862 „pe locul celei pustiite”. Aceasta a fost strămutată
în anul 1975 în Belişul Nou.
Sfântul locaş are un plan alcătuit din prispă, după tipicul caselor
ţărăneşti cu tărnaţ, cu doi pereţi retraşi spre nord şi vest şi 14 stâlpi
şindriliţi şi legaţi între ei prin arcade.
Interiorul se compune din două încăperi lucrate omogen, cărora li
s-a adăugat o a treia mai joasă pentru altar.
Lemnul a fost utilizat sub formă de bârne cioplite. Elementele
deosebite ale construcţiei sunt : talpa, pereţii, cununa şi turnul cu foişor.
Turnul-clopotniţă este realizat în formă de prismă pătrată,
încoronată de o galerie cu parapet şi acoperit cu un coif răsfrânt la bază.
Sub coiful ascuţit se află un foişor cu câte 3 deschideri pe fiecare latură.
Biserica este declarată monument istoric. În ea au avut loc slujbe
şi parastase închinate moţilor ucişi în anul 1849 precum şi în memoria
celor 45 de moţi ucişi şi arşi pe rug în noiembrie 1918.

2. Biserica Naşterea Maicii Domnului din Bucea

Creştinii ortodocşi din Bucea au depus eforturi mari pentru

a-şi asigura un locaş de cult impunător, atât prin echilibru cât şi
prin frumuseţe. Dar au avut grijă şi de biserica veche ce-i
veghează de pe dealul Gorhan.
În secolul al XVIII-lea credincioşii Mitruţă Ilea al
Monului, Nuţu Ilea al Bursucului şi Nuţ Ilea al Toderichii au
iniţiat acest edificiu. Ei au contribuit cu bani şi ca cioplitori ai
bârnelor de goron.
Clădirea se compune din sala pentru femei, cu dimensiunile de
2,30 pe 5,40 metri, apoi cea de a doua pentru bărbaţi, de 5,15 pe

97
5,40 metri şi altarul pentagonal cu pereţii retraşi.
Pe latura de sud are un pridvor cu 9 stâlpi, legaţi în arcade
semicirculare.
Încă văzută din drum, biserica impresionează, atât prin
locul ales pentru a veghea credincioşii, cât şi prin felul în care
arată construcţia, cu turnul, parapeţii şi cu arcadele sale.
Ca să ajungi s-o vizitezi trebuie să urci 62 de trepte,
întrerupte cu mici locuri de odihnă. Ajuns la intrare te întâmpină
pridvorul, cu cei 9 stâlpi prismatici prinşi între ei cu console şi
cunună.
Apoi dai de portalul uşii frumos ornamentat cu motive
geometrice, spirale şi cruci.
În interior te impresionează plăcut pictura. Poţi încă
recunoaşte Cei patru evanghelişti pictaţi pe boltă, iar pe un perete
Cele zece fecioare.
Iconostasul ni-i redă pe cei 12 apostoli, iar deasupra lor
Iisus răstignit.
98
 Pe grinda de lângă cunună, în dreapta uşii, se găseşte
incizat anul 1791, cu litere chirilice. Pictura murală a fost făcută
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar în anul 1880 a fost
îmbunătăţită de către „ Dionisie Iuga cant et zugrav de Nicola”.
Buna îngrijire a celor două biserici face cinste
credincioşilor şi părintelui lor sufletesc.

4. Biserica Sfinţii Arhangheli din Someşul Rece

99
 Este aşezată la poalele vestice ale unui deal şi împreună cu
cimitirul e înconjurată de un zid de piatră.
Are o fundaţie de piatră, talpa din stejar, iar pereţii din
bârne de brad îmbinate în chiotoare. Pe o grindă putem citi data
construcţiei „1725 văleat”.
Şi această biserică are acelaşi tip de încăperi, pentru femei,
pentru bărbaţi şi cea poligonală pentru altar.
Prima încăpere este tăvănită şi pe aceasta se sprijineau
stâlpii turnului-clopotniţă. Acest turn are galerii deschise pe
fiecare latură, iar deasupra un coif cu baza răsfrântă, terminat
într-o săgeată îndreptată spre cer, cu o cruce în vârf.
Pictura interioară a fost executată de către vestitul pictor
din Gilău, Dumitru Ispas.
Cu toate că se află într-o stare avansată de degradare se pot
distinge scene biblice şi figuri de sfinţi, aşa cum este a sfântului
Dionisie. Se mai poate distinge balanţa care cântăreşte faptele
bune şi cele rele ale muritorilor. Destul de bine se distinge
Scaraoţchi, cu coarne şi cu gheare, biciuind un personaj obligat
să tragă la plug.
Biserica necesită reparaţii urgente, începând cu acoperişul.

Concurs:
Aduceţi şi prezentaţi cea mai frumoasă fotografie a
unei biserici vechi.

100
 XIV. Şcolile noastre

Prin satele de la poalele Vlădesei, în urmă cu 130 de ani se

folosea mereu proverbul: „ omul fără carte este ca frunza pe apă,
merge acolo unde o duce curentul”. Prin acesta şi prin alte pilde
despre învăţătură se urmărea convingerea ţăranilor de a-şi da
copiii la şcoală.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea tot mai mulţi
copii frecventau şcoala, cel puţin până învăţau să citească şi să
scrie.
Când s-au înfiinţat primele şcoli şi de când datează
clădirile în care învăţăm ?
Nu avem date sigure cu privire la începuturile
învăţământului. Deducem, însă, că în majoritatea localităţilor
noastre existau şcoli cu peste 300 de ani în urmă. Acelea
funcţionau pe lângă biserici. Diecii şi în cel mai bun caz preoţii îi
învăţau pe copii buchiile (literele ) şi să citească din cărţile
religioase, făceau şi ceva aritmetică, deprinzându-i cu cele patru
operaţii.
În Huedin în anul 1688 funcţiona o şcoală. Prin 1880
existau trei şcoli confesionale, adică pe lângă biserici, una
reformată, alta romano-catolică şi una izraelită ( adică pentru
evrei).
La data de 14 iunie 1871 Sfatul regional şcolar a dezbătut
nevoia construirii unei şcoli de stat în Huedin, atât pentru copiii
huedinenilor cât şi pentru cei din satele zonei. Cererea a fost
trimisă Comisiei pedagogice de specialitate iar aceasta
ministerului ungar al cultelor. A fost aprobată înfiinţarea unei
şcoli primare de stat pentru băieţi, a alteia pentru fete şi una
superioară de băieţi.
În 6 decembrie 1874 a fost deschisă Şcoala Elementară de
Stat, cu un număr de 145 elevi. După doi ani, în 1876 s-a deschis
şi şcoala primară de stat pentru fete, în locul şcolii confesionale
reformate.

101
 La cererea părinţilor, treptat, claselor de repetiţie ( cărora
le-am zice azi gimnaziale), pentru copiii de 12-14 ani li s-a dat
un profil agricol, iar în cele de fete s-a introdus lucrul manual.
Şcoala superioară de băieţi în anul 1887 a fost transformată
în Şcoala civilă, în ungureşte Polgari iscola. Şi Şcoala
Superioară de Fete s-a transformat în Şcoala Civilă de 4 ani.
Prin anul 1882 frecventau şcolile din Huedin 1322 elevi.
Dar ele nu aveau un local propriu corespunzător. În anul 1902 au
început lucrările la localul de şcoală actual ( de pe strada Horea
nr. 76). Acesta s-a dat în folosinţă la data de 9 octombrie 1904. A
fost realizată o clădire solidă, cu parter şi etaj, dar orientată cu
faţa spre nord. În faţa ei a fost amenajată o „grădină botanică.
După revenirea Transilvaniei la România şi în Huedin s-au
constatat progrese în domeniul învăţământului.

Grupul Şcolar Huedin

102
 Liceul Teoretic „Octavian GOGA”

Statul român a înfiinţat în anul 1919 o şcoală primară şi un

gimnaziu cu limba de predare română, atât pentru băieţi cât şi
pentru fete. Aceasta a fost numită Şcoala Medie de Stat.
Tot în anul 1919 Şcoala Civilă cu limba de predare
maghiară s-a transformat în gimnaziu confesional, iar în anul
1923 a devenit secţia maghiară a Şcolii române de stat.
În anul 1925 s-a înfiinţat Şcoala de Arte şi Meserii, cu
specialităţile : tâmplărie, lăcătuşerie, sculptură şi s-a stabilit în
fostul conac al familiei Barcsai ( azi fiind localul Şcolii speciale
de pe strada Avram Iancu).
Dar în anul 1940, după ocuparea Huedinului de către
Ungaria şcolile au devenit cu limba de predare maghiară, ţinând
aşa până în toamna anului 1944.

103
 După eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în anul 1945 a
fost reînfiinţată Şcoala de Arte şi Meserii, iar după câţiva ani
transformată în Şcoala de Tractorişti.
În evoluţia şcolii s-a produs un salt în anul 1952 când s-a
trecut la prelungirea duratei învăţământului luând fiinţă Şcoala
Medie Mixtă Huedin. După câţiva ani i s-a schimbat numele în
Liceul de Cultură Generală. A funcţionat cu mai multe rânduri
de clase I- X şi apoi I-XI.
Toamna anului 1963 a adus alte schimbări. A fost terminat
localul nou de şcoală cu 16 săli de clasă din Piaţa Victoriei..
Clasele liceale s-au separat de cele primare şi gimnaziale.
Şi în planurile de învăţământ ale liceului au intervenit
câteva schimbări, ceea ce a dus şi la schimbarea denumirii, în
Liceul Real Umanist, apoi Liceul Industrial. Din septembrie 1990
se numeşte Liceul Teoretic Octavian Goga.
În clădirea veche de pe strada Horea, nr. 76 au funcţionat
clase I-VIII, apoi şi clase profesionale şi clase liceale, devenind
Grupul Şcolar Huedin. Pentru această unitate şcolară în anul
2008 s-a dat în folosinţă un nou local de şcoală cu 16 săli de
clasă în Piaţa Republicii nr. 39-42.
În acest an şcolar aici studiază 1121 elevi, după cum
urmează : 340 elevi în învăţământul primar, 336 în Gimnaziu şi
225 în clasele liceale ( ciclul inferior, ani de completare şi la
seral).
Liceul Teoretic „Octavian Goga” are 730 de elevi în cele
28 de clase I-XII.
În prezent la ambele şcoli funcţionează clase primare,
gimnaziale şi liceale.
Să ţinem la amintirea locului unde am învăţat, la dascălii
care ne-au insuflat cunoştinţe, priceperi şi mai ales ne-au ajutat
să ne formăm trăsăturile bune de caracter.
Fostul elev al şcolii din Huedin, poetul Marcel Mureşeanu
exprimă asemenea sentimente în versurile :
„ Nu-i nimeni, cred, să nu se fi oprit
În faţa şcolii, cu ziduri de cetate
104
 Unde cu migală ne-am clădit
Cultura, omenia şi simţul de dreptate.
*
Şi nu e nimeni dintre noi, acum
Memoria să ne-o cinstească
Oprindu-ne o clipă doar din drum
Dorim ca faima ei mereu, să crească”.

( Câteva date despre opera poetului . A publicat zeci de

volume, din care amintim : Pe adresa copilăriei, Versuri de
vacanţă, Cel din Urmă, Scrisori către prieteni, Amurgul
furtunilor, Matineu, Viziuni cu porumbei călători,Călător în
insomnii,, Am fost de faţă, Pe mine mă caută, Şarpele casei,
Monede şi Monade şi altele ).

105
XV. Barajele hidroenergetice şi izvoarele de lumină

Împrejurimile Huedinului, pe lângă frumuseţile

peisagistice, au devenit şi mai interesante şi mai atractive prin
realizarea unor obiective hidroenergetice.
Orice excursie realizată pe văile Someşului Cald, pe
Drăgan şi Valea Iadei (Iadului) impresionează atât prin
frumuseţea locurilor, cât şi prin obiectivele realizate de către
români.
Inteligenţa românească şi hărnicia oamenilor muncii au
dus la valorificarea căderilor de apă, construirea de baraje şi de
hidrocentrale, unde apa a fost obligată să dea oamenilor lumină.
Acest fenomen este caracterizat prin versurile :
„ Din a moţilor cetate
Curg izvoare fermecate
Şi primind forţa divină
Se transformă în lumină”.

Harta construcţiilor hidroenergetice de pe Someş

106
 Prin zona noastră trec râurile Someşul Cald şi Crişul
Repede plus alţi câţiva zeci de afluenţi ai acestora.
În a doua jumătate a veacului trecut minţile iscoditoare ale
specialiştilor au studiat şi pus în valoare puterea apelor din
Apuseni. Pentru asigurarea unor debite mari şi constante au
propus şi realizat baraje şi lacuri de acumulare.
Pe râul Someşul Cald s-a realizat o cascadă de
hidrocentrale, în 8 trepte, cu 5 baraje, 8 centrale hidroelectrice şi
peste 30 kilometri de aducţiuni principale şi secundare. Diferenţa
de nivel dintre prima şi ultima este de 650 de metri.

Barajul şi lacul de la Fântânele

Prima amenajare a fost cea de la Grinzi-Fântânele, locul

unde se întâlnesc hotarele localităţilor Beliş, Mărişel şi Râşca.
Aici, la altitudinea de 1050 metri, în anul 1976 s-au
terminat lucrările barajului, înalt de 92 metri, lat la fundaţie de
270 metri iar la coronament de 10 metri. În baraj s-au depus
2300000 metri cubi de stâncă, în faţa cărora s-a turnat o mască de
beton. Prin baraj sunt oprite apele Someşului Cald şi în plus sunt
deversate apele Someşului Rece, Negruţa, Şoimu, Lindu, Iara.
Astfel s-a format un lac lung de 22 kilometri şi care poate reţine
220 milioane metri cubi de apă. ( F 63, 64)
De aici apa este dirijată după nevoi printr-o galerie de fugă
lungă de 8,746 metri la hidrocentrala Mărişelu. Acolo, fiecare din
cele 3 turbine oferă câte 75000 cai putere. Ca să ne dăm seama
de puterea celor trei hidroagregate să ne imaginăm 120 de trenuri
electrice puse în mişcare cu ajutorul energiei produse aici.

Amenajarea hidroenergetică Tarniţa

Coborând pe lângă albia veche a râului, dăm de galeria

prin care apa iese din centrala Mărişelu şi se varsă în lacul de
acumulare Tarniţa. După 8 kilometri ni se înfăţişează un
impresionant baraj. Acesta este realizat din beton, în dublă
107
curbură, cu o deschidere de 232 metri şi o înălţime de 97 metri.
Barajul poate reţine un volum de 70,5 milioane metri cubi de apă,
formând o mare între munţi.

Barajul Tarniţa

La piciorul barajului este amenajată centrala, cu o putere

de 45 MW.

Barajele şi hidrocentralele de la Someşul Cald, Gilău I şi

Gilău II

Barajul de la Someşul Cald are o înălţime de 33,5 metri şi

o lungime de 130 metri. Când apele ajung la cota maximă barajul
reţine 7,5 milioane metri cubi de apă. Hidrocentrala de aici oferă
energie din anul 1983.

108
 Barajul Fântânele

Din lacul de acumulare de la Someşul Cald se alimentează

cu apă potabilă şi industrială Gilăul, oraşele Cluj-Napoca,
Gherla, Dej şi zeci de sate.
Mai jos sunt realizate baraje şi hidrocentrale mai mici,
acestea sunt Gilău I şi Gilău II .

Barajul Floroiu de pe râul Drăgan .

Vijeliosul Drăgan îşi are izvoarele sub culmea Cumpănăţelu. De

aici se îndreaptă spre nord şi adună apele pâraielor Voiosu,
Sutanu, Ciripa, Chinţu, Crăciunu şi altele.
Specialiştii au căutat şi găsit un loc potrivit pentru a-l
zăgăzui, la Floroiu. Aici au ridicat un baraj de beton în arc cu
dublă curbură.

109
 Barajul Floroiu-Drăgan

L-au înălţat până la 120 de metri. El se află la cota de 856

metri altitudine.
Lungimea acestuia este de 424 metri. Este prevăzut cu
două goliri de fund, iar la suprafaţă cu un descărcător cu 5
deschideri.
În lac se deversează şi apa acumulată în barajul de la
Scrindu-Săcuieu.
Din acest lac apa este dirijată la centrala electrică Remeţi,
de pe valea Iadei,care are o putere de 100 MW, urmând să
alimenteze apoi şi hidrocentrala de la Leşu.
Fiecare baraj impresionează prin reuşite realizări
arhitectonice, grandoare şi măiestrie umană.
Ele demonstrează că poporul român are oameni cu înaltă
pregătire ştiinţifică şi tehnică.
Realizarea acestor baraje oferă o bună parte din energia
electrică pe care o folosim la şcoală şi acasă.

110
Lacul Floroiu
Lacul Fântânele

Îndemn :
Staţi de vorbă cu un muncitor sau cu un inginer care a
muncit pe unul din aceste şantiere şi consemnaţi relatările lui în
revista clasei.
111
 XVI. Huedinul de ieri şi de azi

De-a lungul vremii Huedinul a fost menţionat cu diferite

apelative, sat, târg şi orăşel (oppidum). Între cele două războaie
mondiale figura drept comună urbană.
Multă vreme a fost centru administrativ al zonei, centru de
plasă, cu pretură, judecătorie, ocol silvic, bănci, spital, dispensar
veterinar.
Localitatea a ajuns vestită prin meşteşugarii ei : cojocari,
pantofari, fierari, blănari, croitori, rotari, curelari. Prin anul 1937
figurau 237 ciubotari şi pantofari, 14 croitori, 15 lemnari, 13
fierari, 10 zidari, 9 măcelari, 8 tâmplari, 5 cojocari, 5 brutari, 2
măcelari şi 1 plăpumier.
La aceştia se adăugau 1388 agricultori, 46 cârciumari şi
43 băcani.

Clădirea fostei bănci „Vlădeasa”

112
 Huedinului i-a mers vestea, înainte de toate, pentru
târgurile „regale”, lunare şi din preajma marilor sărbători.
Săptămânal, în fiecare zi de marţi şi-n mai mică măsură şi
vinerea aveau loc zile de piaţă. În aceste zile se oferă cereale,
produse animaliere, obiecte de uz casnic, cusături şi alte
mărunţişuri. Piaţa se făcea lângă biserica din centru şi pe strada
denumită azi Avram Iancu, dar cel mai mult pe Strada Mare
( Nagy Uca în ungureşte ). La piaţă veneau cei din Bicalatu şi
Tetişu cu zarzavaturi, mere şi vin, cei de pe valea Almaşului cu
cereale, huedinenii cu produse meşteşugăreşti, iar cei de la munte
cu produse lemnoase.
În Huedin, pe lângă crâşmele existente mai funcţiona un
depozit de băuturi spirtoase, o fabrică de lichioruri, una de bere,
alta de sifoane şi gheţării (atunci neexistând frigidere ).
Huedinul între anii 1950-1968 a fost centru de raion
(unitate administrativă ce cuprindea 42 de comune). Raionul

Casa de cultură Huedin

113
Huedin se întindea de la Bucea până la Gilău şi de la Poiana
Horii până la Sânmihaiu Almaşului.
De la 1 ianuarie 1960 Huedinul a fost declarat oraş.
În Huedin îşi aveau reşedinţele : Inspectoratul Şcolar
Raional, cele de sănătate, comisariat, poliţie, pompieri, Secţia
agricolă. În oraş funcţionau : Întreprinderea „Vlădeasa”, cu
profil de prelucrarea lemnului, Întreprinderea Forestieră, Ocolul
Silvic, Întreprinderea de Gospodărie Comunală, Staţiunea de
Mecanizare a Agriculturii, Cinematograful, Casa Raională de
Cultură.

Clădirea Protopopiatului Ortodox Huedin

În oraş s-a adus apa potabilă şi câteva străzi au fost

canalizate. S-a extins reţeaua de electrificare pe toate străzile.
La data de 1 martie 1968 s-au desfiinţat raioanele şi
regiunile şi s-a revenit la unităţile administrative numite judeţe.
Huedinul de atunci face parte din judeţul Cluj.
114
 Dar, dispariţia unităţilor raionale a dus la plecarea câtorva
zeci de funcţionari, la Zalău şi-n alte părţi, lucru care a dus la
descreşterea numărului locuitorilor, printre alte cauze fiind şi
închiderea unor unităţi economice.
Dacă în anul 1992 existau 9475 locuitori, în anul 2002 se
înregistrau doar 9069 persoane, din care 5792 români, 2864
maghiari, 819 rromi. ( F Gr. Şc şi Lic )
Din punct de vedere religios situaţia se prezintă astfel :
5786 sunt ortodocşi ( 61 %), 2862 reformaţi ( 30 % ) , 180
romano-catolici ( 1,8 % ), 89 baptişti ( 0,93 % ), 54 agape ( o, 56
% ), şi puţini neoprotestanţi precum şi alţii.
Huedinul de azi stagnează. Nu are unităţi industriale mari.
Organele de conducere ale oraşului sunt : Consiliul Local
alcătuit din 15 consilieri, Primăria cu un primar şi un viceprimar
şi mai multe servicii sau birouri.
Populaţia este asigurată cu energie electrică, aproape toate
gospodăriile sunt racordate la conductele de apă potabilă,
majoritatea apartamentelor de bloc sunt asigurate cu încălzirea
furnizată de către centrala termică ce funcţionează pe bază de
rumeguş şi resturi lemnoase.
Oraşul are serviciu de salubritate.
Dacă s-ar crea câteva obiective industriale care să
folosească forţa de muncă excedentară situaţia populaţiei s-ar
îmbunătăţi.

Portofoliu :
Realizează una din colecţiile tematice posibile:
- unelte vechi
- obiecte casnice vechi
- monede din diferite epoci
- obiecte de artizanat
- piese din îmbrăcămintea tradiţională
- documente, manuscrise, cărţi vechi

115
 XVII. Portul popular – o zestre tot mai rară

Satele zonei noastre, pe lângă bogăţia şi varietatea

formelor de relief, prezintă frumuseţi şi prin felul cum se îmbracă
ţăranii, mai ales de sărbători, în costume tradiţionale.
Dar, din nefericire, tot mai multe piese din costumul
popular se văd din ce în ce mai rar. În unele localităţi această
zestre este pe cale de dispariţie, în altele bunicii păstrează
costumul popular în lada de zestre, pe care îl conservă cu
busuioc, levănţică ori mentă.
Pentru elevii şi tinerii de azi ar trebui să fie o cinste de a
purta costumul moştenit de la înaintaşi.
Portul popular este podoaba naţiei.

Tinere participante la sfinţirea monumentului eroilor din Someşul Rece

În localităţile din jurul Huedinului portul popular se poate

împărţi în două categorii: portul românesc şi portul maghiar,
116
chiar dacă poate fi subdivizat, cel de pe valea Crişului spre
Bihor, ori cel din satele dinspre centrul Apusenilor.

A. Portul popular românesc . Este în strânsă legătură cu

cel din Munţii Apuseni.

Costum popular românesc

117
 Cele mai multe piese şi accesorii decorative se găsesc în
costumele femeilor, cu două variante : cel purtat şi cel de
sărbători.
Principalele piese tradiţionale femeieşti sunt : cămaşa cu
piept (numit ciupag), poalele, catrinţele, zadia devenită şorţ.
năframa, spăcelul, pieptarul scurt, buica, sumanul , păpucii
(ghetele), opincile.
Cămaşa cu piept ( ciupag) este făcută din pânză albă,
cusută cu fir de bumbac. Ea a evoluat din tipul cămăşii încreţite
la gât, cu gulerul brodat. Încreţiturile sunt numite cheiţe. Pe
mâneci sunt trase şire şi se termină cu cipcă.
Părţile principale ale cămăşii sunt : trupul cămăşii şi
mânecile. Culorile obişnuite ale piepturilor şi ale trăsurilor se
diferenţiază pe categorii de vârstă: nuanţe de roşu pentru fete şi
tinere femei, negru pentru bătrâne.
Motivele ornamentale lucrate pe mâneci sunt figuri
geometrice.
Poalele se confecţionează din pânză albă, care în partea de
sus sunt tivite mai lat pentru a se introduce un brăcinar,
confecţionat din împletitură. La poale, în partea de jos se coase o
cipcă (dantelă) cu colţişori.
Zadia cu trup vânăt se purta cândva şi în faţă şi în spate,
lăsând poalele vizibile mai ales în timpul mersului.
Zadiile, lateral au dungi late care alternează cu altele
înguste. Cele din spate se termină cu ciucuraşi negri realizaţi din
destrămarea urzelii ţesăturii, iar cele din faţă se termină cu
ciucuraşi în culorile de pe câmpul zadiei.
Se încingeau la brâu cu tricolorul ţesut în război, dar în
ultima vreme cu cel de cumpărat.
Pentru acoperământul capului se foloseşte năframa, numită
în unele sate cârpă, împodobită de regulă cu ciucuri.
Femeile mai în vârstă poartă năframă neagră, cele tinere de
diferite culori. Când nu-i prea rece afară fetele umblă cu capul
descoperit, cu părul împletit într-o coadă ce se termină cu prime
împletite ( panglici colorate).
118
 Spăcelul este un fel de vestă ce se poartă peste cămaşă şi
este cusut din aceleaşi culori cu catrinţele.
În picioare se poartă păpuci ( ghete cu tureacul mai înalt,
cu puţin toc şi cu şireturi lungi.
Iarna femeile purtau pieptare sau buici ( haine scurte din
pănură), dar şi cojoace şi sumane.

Sumanul era confecţionat din 4 coţi de pănură de lână de

oaie ţesută în casă şi îndesată la piuă. La încheietura laţilor, pe
părţi, se realizau zig-zaguri din spămă ( aţă albă). Clinii
sumanului erau evazaţi.

119
 Portul bărbătesc are mai puţine elemente decorative. El se
compune din cămaşă, gaci, pieptar scurt, pieptar lung, cioareci,
suman, căciulă, opinci ( înlocuite în ultima sută de ani cu
cizme).
Cămaşa bărbătească avea croiul drept, la care stanul
simplu era dreptunghiular în mijlocul căruia se tăia gura. Mâneca
e largă, dintr-o bucată de pânză dreptunghiulară şi împodobită cu
figuri geometrice lucrate pe fire, aplicate pe marginea stanului.
Ea e largă, împodobită cu broderie în lungime, iar pe lângă
cusătură are cheiţe. În câteva sate se mai găsesc cămăşi
împodobite cu pumnare, iar gulerul bogat ornamentat cu motive
florale ( la Bociu, Buteni, Răchiţele ) din 4 coţi, prinşi între ei cu
cheiţe de aţă albă.

120
Ţărănci în costum popular

121
 Feciori la colindat
Gacii de sărbători au o broderie laterală bogată, iar în
partea de jos cu motive ca cele de pe cămaşă.
Cioarecii se purtau iarna, ei fiind confecţionaţi din pănură
seină sau albă, cu puţine ornamente de culoare neagră în jurul
despicăturii şi cu câte o dungă pe lângă cusătură şi tureac. Iarna,
pe sub cioareci purtau gaci strâmţi.
Pieptarele lungi se purtau iarna. Erau confecţionate din
piele de oaie, în clini evazaţi lateral. În spate erau mult mai lungi
pentru a le proteja şalele. Erau bogat ornamentate, cu broderie de
lână vopsită în negru şi-n roşu, iar pe buzunare aveau înscrise
numele proprietarului.
Sumanul, până în prima jumătate a secolului trecut făcea
parte din costumaţia de iarnă. Era confecţionat din 5 coţi de
pănură de lână de oaie, trecută prin piuă şi vopsită în negru, cu
vopseaua obţinută din coajă de arin. Sumânăriţele foloseau mai
multe cheiţe şi zig-zaguri la încheieturile laţilor .
Frişul era o haină scurtă, tot din pănură de lână şi se
întrebuinţa mai ales în zilele de lucru şi în timpul supravegherii
vitelor aflate la păşune.
122
 Căciula şi pălăria au fost şi au rămas piese nelipsite din
portul popular. Căciula se confecţiona din piele de miel, vizată la
puţin timp de la fătare, cu cârlionţi fini, deşi şi uniformi, în
majoritatea cazurilor de culoare neagră, dar uneori şi brumărie.
Clopul era procurat de la pălărierii specializaţi.
Opincile erau piese purtate în urmă cu peste 100 de ani. Se
confecţionau din piele de vită. Aveau în faţă un gurgoi scurt.
Picioarele erau înfăşurate în mai multe rânduri de bucăţi de
pânză, peste ele altele de lână, numite obiele. Acestea erau
strânse cu fâşii de piele numite nojiţe. Dar opincile au fost
înlocuite iarna cu cizme, iar vara cu ghete şi apoi mai nou cu
pantofi.
B. Portul popular maghiar din această zonă este cunoscut
sub denumirea de portul din Kalotaszeg, expresie ce s-
ar traduce din unghiul Călata (colţul Călata).

Port popular maghiar

Piesele acestui port sunt deosebit de bogat ornamentate,
fapt pentru care au ajuns să fie foarte costisitoare. Pentru femei
123
piesele se individualizează în funcţie de vârstă şi starea socială a
familiei.
Cămaşa albă este confecţionată din pânză, cu pliuri pe
mâneci, iar pe umeri şi la încheieturi materialul este strâns,
încreţit.
Vesta, nelipsită din port este bogat ornamentată, fiind
strânsă pe corp.
Fustele, se poartă mai multe rânduri, având deasupra o
fustă la vedere, iar pe şolduri, mai ales la sărbători cu perniţe .
Muruna este o coroniţă aşezată pe cap, peste părul împletit
într-o coadă. În spatele murunei sunt ataşate panglici şi ciucuri de
mătase, care atârnă până în dreptul genunchilor. Femeile măritate
poartă peste părul adunat în coc un batic colorat, uneori
împodobit cu mărgele.
În picioare poartă cizme roşii cu vârful rotunjit.
Bărbaţii poată pantaloni pliaţi, până peste cizme ori
introduși în tureacul cizmei.
Iarna poartă sumane, bogat ornamentate la mâneci, pe
spate şi pe întreaga deschizătură.
Pe cap poartă pălării împodobite cu buchete de flori, mai
ales cele care reprezintă tricolorul maghiar.
Între cele două tipuri de port popular s-au produs
interferenţe, mai ales la Mănăstireni, Sâncrai, Huedin, dar şi la
Morlaca, Bologa şi Ciucea unde se poartă muruna. Adoptarea
unor elemente decorative s-a făcut fără să se ţină seama de
apartenenţa lor etnică.

Temă :
1.Descrie costumul tău popular pe care-l porţi la diferite
evenimente.
2. caută să ai propriul tău costum popular, pe care să-l
porţi şi să-l păstrezi cu cinste alături de cel mai apreciat obiect
de îmbrăcăminte din garderoba ta. Prezintă acest costum într-o
compunere.

124
 XVIII. Monumente ridicate în memoria
eroilor şi martirilor

A. În Huedin

Poporul român se numără printre acele popoare ale lumii

care n-au răpit teritorii ce nu erau un drept al lor.
În schimb, de-a lungul vremii a fost nevoit să lupte pentru
a-şi apăra, cum zicea nemuritorul Eminescu „sărăcia şi nevoile şi
neamul”. Aşa s-a ajuns la dârzenie şi eroism când a fost nevoie
să-şi apere glia străbună, limba şi neamul.
Şi-n zona Huedinului, în satele acesteia, mulţi români au
dat dovadă de eroism, aşa cum au dovedit-o Horea în 1784-
1785, Pelaghia Roşu şi Avram Iancu în 1848-1849, Dumitru
Cadiş în 1944, când el cu fiii săi a salvat uzina electrică de la
Someşul Rece sacrificându-şi viaţa.
Dar mulţi români au suferit ca martiri ai neamului fiind
umiliţi, chinuiţi şi batjocoriţi până la ultima suflare, fără să
participe la război, cum au fost Aurel Munteanu, Gheorghe
Nicula în anul 1940, cei 45 de moţi din Beliş şi localităţile din jur
în anul 1918. ( F 6151, 86, 79, 80)
Zeci şi zeci de alţi români au fost obligaţi să servească în
armata austro-ungară în primul război mondial, din anii 1914-
1918, ori în războiul dintre anii 1939-1945, fiind trimişi să lupte
pe fronturi străine şi contrare intereselor lor naţionale. Ei au căzut
la datoria altora.
Eroilor şi martirilor din localităţile noastre li s-au ridicat
monumente, statui, busturi şi plăci comemorative. Unele instituţii
le cinstesc memoria dându-le numele lor, astfel Şcoala Generală
din Mărişel poartă numele de Pelaghia Roşu, Şcoala generală din
Valea Drăganului se numeşte Aurel Munteanu, în Huedin avem
străzi cu numele Horea, Avram Iancu, Aurel Munteanu.
Redăm câteva statui sau monumente închinate eroilor şi
martirilor.

125
 1. Bustul lui Horea

În spaţiul verde din Piaţa Republicii s-a aşezat în anul 1998

sculptura ce-l reprezintă pe Horea. Aceasta a fost realizată de
sculptorul Dorel Chiş şi achiziţionată de către Primărie.
Bustul eroului este aşezat pe un soclu în formă de trunchi
de piramidă, lucrat din piatră de granit, în două trepte, iar
deasupra un altul mai îngust din piatră de calcar.
Statuia lui Horea, eroul-martir căruia i-au fost curmate
zilele la 50 de ani, este lucrată în calcar, martirul e redat cu
fruntea înaltă şi cu uşoare cute între sprâncene, semn de hotărâre
şi dârzenie, cu ochi ageri şi pătrunzători, gata să arunce scântei,
în clipe de deznădejde.
Pe soclu este sculptat în basorelief un vultur, cu o inimă în
cioc oferind-o hrană celor trei pui, sugerând pe cei trei corifei ai
răscoalei din anul 1784, Horea, Cloşca şi Crişan.

126
 Ceva mai jos este aşezată o placă cu un citat din poezia
Horea de Mihai Eminescu:
„ Nalţi suntem noi munţii
Zise-un vechi Carpat,
Dar el ni-i mai mare
Că ni-i împărat”

2 Statuia lui Avram Iancu

În parcul din faţa Primăriei, în anul 1968 a fost amplasată

statuia-bust ce-l reprezintă pe cel mai iubit erou al moţilor -
Avram Iancu. Este opera sculptorului Romul Ladea, lucrare
turnată în bronz.
Pe un soclu din piatră de granit gri, mărginită de andezit
negru adus din cariera Henţ-Bologa, în formă de trunchi de
piramidă a fost postată statuia.

127
 Iancu este înfăţişat un tânăr cu chip fermecător, cu faţa
ovală, privire cutezătoare, în stare să hipnotizeze mulţimea. Deşi
avea doar 24 de ani în anul 1848 inspira încredere deplină în
hotărârile energice, scurte şi înţelepte.
Sculptorul ni-l prezintă cu mâna dreaptă aşezată pe inimă,
parcă pentru a ne reaminti acea parte din testamentul său în care
spune :”Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită,
pentru care din răsputeri am luptat până acum...”. Mâna stângă
o ţine pe sabie sugerându-ne că nu doarme un somn adânc, ci
veghează, fiind în stare, la nevoie să reia lupta.

3. Monumentul închinat lui Octavian Goga.

128
 Huedinul s-a îmbogăţit cu un nou monument în anul 1994.
Este cel dedicat poetului Octavian Goga, care a redat, ca nimeni
altul patimile românilor din Transilvania, dar şi izbăvirile sale. El
a cântat luptând şi a luptat cântând, a fost închis şi condamnat la
moarte de către autorităţile austro-ungare, dar în lipsă.
Monumentul a fost amplasat în faţa liceului ce-i poartă
numele.
Sculptorul Ioan Rusu a conceput monumentul ca o
construcţie specială dreptunghiulară, cu o nişe în arcadă, în formă
de semicerc, retrasă, în interiorul căreia să fie aşezată statuia-
bust. Sub bust sunt scrise :Octavian Goga 1881-1938.
Autorul , Ioan Rus ni-l redă cu privirea parcă strecurată
peste generaţii, cărora le-a transmis convingeri exprimate în
tumultuoasa sa experienţă.

4. Monumentul Aurel Munteanu

129
 Pe strada ce-i poartă numele şi pe locul unde a existat
vechiul protopopiat şi locuinţa sa, în anul 2000, prin grija
conducerii Protopopiatului Ortodox Român a fost ridicat un
impunător monument – statuia lui Aurel Munteanu.

Sculptorii D. Cosma şi Al. Păsat ni-l înfăţişează pe Aurel

Munteanu în bronz, având în spate o placă de metal cu o cruce
decupată deasupra capului martirului, iar puţin mai departe, în
fundal se află noul sediu al protopopiatului, o lucrare cu trei
nivele bine echilibrată şi realizată cu mult gust.

Păstorul sufletesc ne este redat fără soclu, cu picioarele pe

pământ, pentru a ne convinge de prezenta sa continuă între
credincioșii pe care i-a iubit şi i-a apărat până la cea din urmă
suflare, nevrând să se refugieze în acel trist septembrie 1940.
În mâna stângă ţine Sfânta Scriptură, iar cu mâna dreaptă
îndeamnă la pace şi bună înţelegere.

5. Bustul lui Gheorghe Nicula

În faţa sediului Poliţiei din Huedin, de pe strada Avram

Iancu, prin grija lucrătorilor din această unitate, precum şi ai
celor de la inspectoratele judeţene de poliţie, jandarmerie şi
pompieri, a fost realizat bustul plutonierului de jandarmi
Gheorghe Nicula.
Monumentul este aşezat în spaţiul verde, pe un soclu în trei
trepte, cele de al doilea şi al treilea retrase, pentru a asigura
simetria soclului înalt de peste doi metri şi realizat în formă de
cruce, în braţul căruia este trecut numele celui căruia i-a fost
curmată viaţa.
Sculptorul Larion Voinea ni-l redă pe martirul din 10
septembrie 1940 după o fotografie, dar reuşeşte să-i exprime faţa
blândă a unui om echilibrat, ajuns la 39 de ani, când a fost răpus.

130
131
6. Monumentul închinat martirilor rezistenţei
anticomuniste

132
133
 În deceniile V-VI ale secolului trecut s-au creat mai multe
grupuri de rezistenţă anticomunistă în zona noastră : Capotă-
Dejeu, Cruce şi Spadă, precum şi cel al lui Teodor Şuşman.
Membrii acestora au fost depistaţi, urmăriţi, prinşi,
torturaţi şi ucişi, unii în închisori, alţii în păduri, după ce au fost
hăituiţi ca animalele.
Dintre aceştia, 20 de nume au fost trecute pe monumentul
ridicat în Piaţa Republicii, prin eforturile financiare ale Asociaţiei
foştilor deţinuţi politici din România şi ale Primăriei Huedinului.
Monumentul este realizat bine proporţionat, aşezat doar pe
un soclu de 30 cm, sugerând că este dedicat unor oameni de jos,
din popor.
Deasupra soclului s-a executat o zidărie dreptunghiulară
încheiată cu o placă ieşită înafară, drept acoperiş. Faţa dinspre
şosea are o adâncitură de 20 cm, în care s-a montat o placă de
granit lungă de 250cm, terminată în partea de sus în formă de
semicerc. Partea superioară a acesteia are adâncit semnul crucii,
sub care sunt scrise cuvintele :
„Omagiu eroilor martiri anticomunişti din zona
Vlădeasa”.
Sub această dedicaţie sunt trecute numele celor 20 de
victime.
Lateral, de sus până jos sunt redate în relief două cruci,
totul sugerând condiţia de buni creştini.
Zidăria are culoarea odihnitoare mov-pal, voind să ofere
linişte şi somn lin acestor martiri.

Temă :
Realizează o compunere despre unul din monumentele
istorice din Huedin.

134
 C. Prin satele din jur

Românii ţin la istoria locurilor, la eroii şi martirii

neamului. Pentru a cinsti memoria sătenilor care au căzut în
diferite încleştări, fie când şi-au apărat glia străbună, fie în cele
două conflagraţii mondiale, au fost ridicate monumente, mai
modeste ori mai impunătoare, în funcţie de posibilităţile
comunităţii.
Zeci de sate şi-au omagiat martirii prin busturi, statui,
cruci la mormintele celor căzuţi în diferite lupte, ori prin
ridicarea unor monumente lângă biserici ori şcoli, în centrul
localităţilor.
La Gilău i-au
închinat voievodului
Gelu un bust în faţa
Primăriei, un altul a
fost aşezat chiar în
incinta instituţiei, iar
la ieşirea din
localitate, spre vest o
cruce impunătoare,
toate fiind operele
sculptorului Radu
Handru din Someşul
Rece.
În satul Someşu
Rece, în faţa uzinei
electrice stă mărturie
peste timp un reuşit
bust ce-l reprezintă pe
craiul moţilor –
Avram Iancu.

135
 Mărişelul cinsteşte pe eroina din războiul de rezistenţă
naţională al anilor 1848-1849 - Pelaghia Roşu, cu o cruce de
mormânt ridicată încă în anul 1902 din iniţiativa femeilor
române din Abrud. Pe cruce sunt scrise cuvintele : PELAGHIA
ROŞU 1800-1870 pentru Fântânele F.R.R. (adică, femeile
române recunoscătoare).

136
 În anul 1999 a fost aşezat un reuşit bust realizat de către
sculptorul Emil Creţu, în faţa şcolii generale ce-i poartă numele.
Bustul se înalţă pe un soclu de granit, pe care este fixată o placă
ovală cu inscripţia PELAGHIA ROŞU 1800 – 1870 şi cu un citat
din Raportul... lui Iancu : „ Pelaghia Roşu suflă în bucium.
Femeile călăreţe se iviră din toate laturile, înălţară un strigăt
mare şi se puseră în mişcare. Aceasta fu pentru mărişeni,
bărbaţii lor semnalul de o lovire generală.” Avram Iancu,
noiembrie 1849.
Tot pe raza comunei Mărişel, la locul numit Fântânele, a

137
fost amplasată o cruce întru aducerea aminte a victoriei
categorice a moţilor asupra acelora care vroiau să ocupe Ţara
Moţilor şi s-o anexeze Ungariei. Aici,în anul 1923 a fost aşezată
o cruce de lemn, iar după câţiva ani a fost înlocuită cu una de
piatră. Prin anul 1944 luptătorii Batalionului Fix Someş au
realizat-o pe cea care stă şi azi mărturie a locului unde s-a
înregistrat o extraordinară victorie a moţilor. Pe aceasta este
scrisă expresia scurtă, dar categorică folosită de Avram Iancu
„ Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim”.
La Beliş, pe locul unde au fost adunate cadavrele moţilor
ucişi de detaşamentul ruşinii şi arse în noiembrie 1918 s-a aşezat
o troiţă, având dăltuite pe cele două feţe câteva cuvinte închinate
martirilor şi un basorelief ce simbolizează un cap de bour. Unul
din textele înscrise, încadrat într-un chenar ce imită funia
împletită, simbol al legăturii indisolubile dintre români, ne spune:
„ În acest loc, la 8 noiembrie
1918 au fost arşi pe rug din porunca şi
ura duşmanului neamului Urmanczi 45
de români, ca din cenuşa lor să se
plămădească România tuturor
românilor”. În partea aşezată cu faţa
spre mormântul mai mult presupus sunt
trecute numele celor ucişi. Dar o dată cu
strămutarea Belişului pentru a nu
rămâne în cuva lacului, crucea a fost
reamplasată lângă biserica din Belişul
Nou.
Tot pentru a-i cinsti pe aceşti martiri în anul 1996, prin
grija inspectoratelor judeţene de poliţie, jandarmerie şi pompieri
s-a ridicat unul din cele mai izbutite monumente, între Primărie şi
căminul cultural, operă a sculptorului Radu pânu. Monumentul
are forma unei prisme cu baza fixată temeinic în granitul
Apusenilor, cu o deschidere ce sugerează două palme apropiate
pentru rugăciune iar prin golul dintre ele, de forma crucii, pleacă

138
o flacără ce face legătura dintre cei ucişi şi împărăţia Celui de
Sus.

Pe placa mai lată de la bază sunt înscrise numele celor

răpuşi şi următoarele cuvinte : „ Tragedia de la Beliş va trebui să
rămână totdeauna în amintirea poporului român ca un memento
al timpurilor care au trecut şi care nu se mai pot înapoia
niciodată”.
Simbolurile troiţei şi ale monumentului să ne determine la
un cuvios respect pentru eroii acestor locuri.
Zeci de alte monumente au ridicat sătenii pentru a cinsti
memoria consătenilor lor, morţi în condiţii tragice, la : Bucea,
Ciucea, Poieni, Valea Drăganului, Hodişu, Călăţele, Bedeciu,
Mănăstireni, Mănăşturu Românesc, Someşu Rece.
Cele de la Bucea, Călăţele şi Someşu Rece, în formă de
trunchi de piramidă, au aşezate deasupra câte un vultur, pasăre
specifică zonei de munte şi care întruchipează curajul şi
hotărârea. Aceasta a ajuns să devină un simbol al pietăţii şi
înţelepciunii, o înălţare spre demnitate.

139
 Celelalte monumente au forme diferite, majoritatea fiind
cruci, iar pe una sau pe toate laturile sunt scrise numele sătenilor
deveniţi eroi. După înşirarea numelor sunt trecute diferite
expresii de cinstire şi pioasă aducere aminte.
Redăm în continuare câteva monumente săteşti dedicate
eroilor : la Someşul Rece, Mănăstireni, Mănăştiuru Românesc,
Săcuieu, Poieni, Valea Drăganului, Bedeciu, Negreni, Călăţele,
Bucea, Mărgău, Buteni, Bociu, Răchiţele, Poiana Horii.

Monumentul eroilor de la Someşul Rece

140
 Monumentul eroilor
din Mănăstireni

Monumentul eroilor din Mănăştiuru Românesc

141
Monumentul eroilor
din Săcuieu şi detaliul
inscripţiei.

142
 Monumentul eroilor din Poieni

Monumentul eroilor din Valea Drăganului

143
Monumentul eroilor de la Bedeciu

Monumentul eroilor din Bucea

144
Monumentul eroilor din Negreni

Monumentul eroilor din Călăţele

145
Monumentul eroilor din Răchiţele

Monumentul eroilor de la Mărgău

146
Monumentul eroilor din Buteni

147
 Monumentul eroilor de la Bociu

Teme permanente :

Completaţi aceste pagini de istorie cu multe alte

date culese de voi, după ce aţi stat de vorbă cu bunicii.
Colecţionaţi obiecte vechi, dacă vă par interesante,
scrisori, manuscrise, documente aflate în vreun colţ
întunecat al podului casei bunicilor.
Gândiţi-vă că aţi putea rămâne şi voi în istoria
localităţii prin lucrurile măreţe pe care le faceţi.

Atenţie !

Nu trebuie să vă fie indiferent cum veţi rămâne în

istoria şi conştiinţa comunităţii.
148
 Notă

cu privire la zona Huedinului în cadrul politico-administrativ de-

a lungul vremii:

- Până în anul 106 a făcut parte din statul antic Dacia, cu

marii regi Burebista şi Decebal.
- Între anii 106 – 271 s-a aflat în provincia Dacia Romană.
- După secolul al treilea, în condiţiile marilor migraţii
existau forme politice instabile.
- În secolele IX – X făcea parte din Voievodatul lui Gelu.
- În perioada dintre secolele XII – 1541 şi peste aceste
teritorii se întindea Voievodatul Transilvaniei, cu o stare de
dependenţă, când mai slabă, când mai aspră faţă de regatul
Ungariei.
- Între anii 1541 – 1687 exista Principatul Transilvaniei
şi se afla sub suzeranitatea Turciei.
- Din anul 1687 până în 1867 Principatul Transilvaniei
era sub stăpânirea Austriei, statul numindu-se şi Imperiul
Habsburgic pentru că avea împăraţi din familia Habsburg.
- Între anii 1867 – 1918 Transilvania şi-a pierdut
autonomia, a fost inclusă în Imperiul Austro-Ungaria, cu
capitala la Budapesta, limba oficială maghiara şi legi
defavorabile românilor.
- După 1 Decembrie 1918 Transilvania a devenit parte
integrantă a statului naţional România.
- Perioada cuprinsă între septembrie 1940 – toamna anului
1944 este cea când Transilvania a fost ruptă în două. O bună
parte din zona Huedinului a fost ocupată de către trupele şi
administraţia maghiară horthystă, graniţa teritoriului ciuntit
trecând pe la nord de Traniş – Vişag – între Sâncrai şi Călata –
sud de Bedeciu – Gura Râştii.
- Din octombrie 1944 întreg teritoriul Transilvaniei a
revenit la patria mamă România.

149
Însemnări

150
Însemnări

151
Însemnări

152
Însemnări

153