Povestea

Martisorului

Mărţişor = un mic obiect de podoabă legat de un fir împletit - roşu cu alb - care se oferă în dar, ca semn al sosirii primăverii, mai
ales femeilor şi fetelor, în ziua de 1 Martie.

Mărţişor = denumirea populară a lunii martie

Mărţişorul este o sărbătoare specific românească, ea celebrând venirea primăverii. Mărţişoarele sunt un simbol al
primăverii, al revenirii la viaţă. Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de fericire şi noroc, de optimism şi credinţă. Ele sunt
formate dintr-un şnur roşu cu alb la care se adaugă simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar, inimă. Toţi ştim că
de 1 Martie dăruim sau primim mărţişoare, dar oare câţi dintre noi s-au întrebat care este povestea mărţişorului? De unde a pornit
acest obicei?

Povestea mărţişorului începe cu mii de ani în urmă. Arheologii au descoperit mărţişoare cu o vechime de peste 8000 de
ani. Acestea erau sub forma unor pietricele de râu, vopsite în alb şi roşu. Ele erau înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Culoarea roşie
era dată de foc, sânge şi soare-însemnând naşterea şi viaţa, adică femeia. Albul era limpezimea apelor, culoarea norilor, zăpada
rece şi pură-semnificând înţelepciunea bărbatului. Împletirea şnurului arăta legătura inseparabilă dintre cele două elemente ale
vieţii.

Strămoşii noştri, dacii şi romanii, acum mai bine de 2000 de ani, purtau la încheietura mâinii sau prinse în piept monede
găurite, atârnate de un fir împletit, colorat în alb şi negru. Bănuţii erau de aur, argint sau metal obişnuit, indicând cât de bogată sau
de săracă era persoana care îi purta. Albul însemna revenirea la viaţă a naturii şi căldura verii, în timp ce negrul semnifica frigul
iernii. Fetele credeau că aceste mărţişoare le vor aduce noroc, frumuseţe şi le vor feri de razele arzătoare ale soarelui verii. Când
copacii înfloreau, femeile agăţau firul de o ramură, iar cu moneda cumpărau caş, pentru ca tot restul anului pielea lor să fie albă şi
moale.

O altă poveste vorbeşte despre fabricarea mărţişorului, activitate care este “la modă” în zilele noastre, în apropierea zilei
de 1 Martie. Se spune că a fost odată un om sărac, care confecţiona tot felul de lucruri pentru păpuşi: fundiţe, şnuruleţe şi hăinuţe.
Într-o zi, văzând că i s-au terminat materialele, omul a căutat prin casa sărăcăcioasă şi tot ce a mai găsit au fost două suluri de aţă:
unul alb şi unul roşu. Neştiind ce să facă din ele, le rupse şi le împleti. Era foarte mândru de ceea ce crease. Apoi făcu un mic
tablou de care prinse şnuruleţul. Se gândi cum să denumească acel obiect. “Gata, ştiu! O să-i spun Mărţişor, deoarece suntem în
prima zi a lunii martie. Aceste mărţişoare vor fi dăruite de către bărbaţi femeilor, drept cadou.” Şi aşa s-a dus vestea despre omul
sărac, cel care a inventat acest simbol al primăverii.

O altă legendă legată de mărţişor s-a născut din basmele româneşti şi îşi are originea tot în timpul strămoşilor noştri-dacii
şi romanii. Aceasta spune că odată, Soarele coborî într-un sat, luând chipul unui băiat. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit, închizându-l
într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu
îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu. Dar, într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze Soarele. Drumul lui a durat trei
anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au bătut zile întregi, până când zmeul a fost
învins. Slăbit de puteri şi rănit, băiatul cel viteaz a eliberat Soarele. Acesta s-a ridicat pe cer, înveselind şi bucurând lumea. A
reînviat natura, oamenii erau fericiţi, dar tânărul n-a apucat să vadă primăvara. Sângele cald i s-a scurs din răni, pe zăpadă. Şi, în
locul în care zăpada se topea, apăreau flori albe: ghiocei, vestitorii primăverii. De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb
şi unul roşu. Ei îi oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ceea ce este frumos,
amintind de culoarea sângelui voinicului, iar albul simbolizează puritatea şi gingăşia ghiocelului, prima floare a primăverii.

Dar cea mai cunoscută legendă legată de semnificaţia mărţişorului este cea a “Babei Dochia”. 1 Martie este în calendarul
ortodox ziua Evdochiei, o femeie martir, numită şi Dochia. Există mai multe variante ale mitului Baba Dochia, toate interesante şi
la fel de frumoase.Iată una dintre ele: În urmă cu foarte mulţi ani, o femeie bătrână pe nume Dochia avea o fiică vitregă pe care o
ura. Într-o zi cumplită de iarnă, Dochia i-a dat fetei o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada.
Tânăra fată a spălat-o mult timp, dar pe cât o spăla mai tare, pe atât devenea haina mai neagră. Atunci a apărut un tânăr care se
numea Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge. Fata i-a povestit ce i s-a întâmplat. Mărţişor i-a oferit o floare roşie şi a îndemnat-o să
mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, haina era albă ca şi neaua. Dochiei nu i-a
venit să-şi creadă ochilor. N-ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată a văzut floarea din părul
fetei. Crezând că a venit primăvara, baba plecă cu turrma de oi pe munte. Pe drum vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la
cojoacele pe care le purta. La sfârşit, a fost însă prinsă de burniţă. În vârful muntelui i s-a arătat Mărţişor, care i-a spus: - Vezi cât
de rău este să stai în frig şi umezeală, tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu? Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas
singură pe munte, a venit gerul şi împreună cu oile au fost transformate în pietre.

În funcţie de zonă, se disting şi câteva particularităţi ale tradiţiei mărţişorului.

Astfel, în Dobrogea mărţişorul se purta până la venirea berzelor, apoi era aruncat spre înaltul cerului ca norocul să fie
“mare şi înaripat”. Sau, persoana care primea în dar mărţişorul, îl purta la gât până când întâlnea cea dintâi roză înflorită, pe
crengile căreia depunea apoi darul primit. Această ofrandă făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.

În satele din Transilvania, mărţişorul roşu-alb din lână se agăţa la porţi, ferestre, la coarnele animalelor, la strungile
oilor, la torţile găleţilor, pentru îndepărtarea deochiului, a spiritelor malefice, pentru invocarea vieţii, a puterii regeneratoare care
se credea că ar fi stimulată prin însăşi culoarea vieţii.

Prima zi a lunii martie se numea în calendarul tradiţional al satelor carpatine şi Dragobete, când fetele se spălau cu “apă
de omăt” ca să fie curate, frumoase şi albe ca neaua.

Bihorenii credeau că apa de ploaie adunată de 1 Martie sau din “zilele babelor” te face frumos şi sănătos.

În Banat, datina spune ca fetele să adune stropii de apă sau nea de pe frunzele fragilor din pădure, să se spele pe obraji
rostind un descântec de dragoste al dragobetelui.

Ca să respectăm tradiţia şi toate legendele, mărţişorul trebuie legat la răsăritul soarelui, în prima zi a lunii martie. Se
poartă de la 1 Martie până când se arată primele semne ale primăverii, adică până când se aude cucul cântând, până când înfloresc
cireşii sau trandafirii, până la venirea berzelor şi a rândunelelor. Şi atunci, mărţişorul nu se aruncă, ci se leagă de un trandafir sau
de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc. Dincolo de obiceiuri, însă, mărţişorul rămâne un simbol al bucuriei de a trăi, al dragostei
de viaţă, un semn prin care noi, oamenii, salutăm venirea primăverii. Mărţişorul este şi va fi întotdeauna simbolul soarelui şi al
purităţii sufleteşti.