Orice act lingvistic este întotdeauna un

act social, în care vorbitorii comunică şi

„se comunică” (Tudor Vianu).
 Comunicarea
este interpersonală, presupunând interacţiunea comunicaţională între
minimum două persoane, chiar și în ipostaza de dublare a eului,
monologul
Bahtin evidențiază orientarea dialogică a oricărui
discurs, dialogism înțeles ca dialog al subiectivităților
(a), dar și ca dialog al discursurilor (b):
• „Stilul este omul sau stilul este reprezentat de cel puțin doi oameni sau mai
exact omul și grupul său social întruchipat de reprezentantul său acreditat,
auditorul care participă activ la rostirea interioară si exterioară a celui dintâi."

• ,,Discursul întâlnește discursul celuilalt pe toate drumurile ce conduc spre

obiectul lui și intră cu acest discurs într-o interacțiune vie și intensă”.
(Todorov)
Pentru Bahtin:
• cunoaşterea este semioză nelimitată, intersubiectivitate
• enunţurile cuprind o orientare socială
• monologul interior are o dimensiune materială şi socială pentru că
semnificaţia oricărui enunţ este construită în raport cu alte enunţuri
pe aceeaşi temă, un background de puncte de vedere convergente
sau contradictorii, judecăţi de valoare.
Textul este o „arhitectură" (Ph. Hamon), ceea ce înseamnă organizare (în
suprafaţă şi volum — reţele intertextuale) şi raport permanent între
intenționalitatea emiţătoare şi interpretarea lectorului abstract sau empiric. Din
moment ce orice producere textuală este o interacţiune textuală, o demontare-
remontare de texte, vocea care vorbeşte devine o „polifonie enunţiativă",
monologul (chiar cel al discursului științific) devine dialog neîntrerupt.

Dialogul reprezintă forma fundamentală de manifestare a comportamentului

lingvistic.
Coşeriu distinge trei niveluri ale limbajului: nivelul
universal, nivelul istoric şi nivelul individual

• La nivel universal, limbajul ca activitate este vorbirea, nedeterminată

istoric; ca tehnică, presupune ştiinţa de a vorbi, iar ca produs,
„vorbitul”, adică faptul petrecut deja de a vorbi.

• La nivel istoric, limbajul devine limba determinată istoric, aşa cum se

manifestă ea în vorbire (limba română, limba germană etc.); ca
tehnică sau „potenţă” este „limba în calitate de cunoaştere
tradiţională a unei comunităţi”.
 Nivelul individual
Limbajul ca activitate este „discursul” sau actul lingvistic (sau seria de acte
lingvistice conexe) al unui individ într-o anumită situaţie; la nivel tehnic
este competenţă expresivă (cunoaştere cu privire la elaborarea
discursului), iar caprodus este un „text” (vorbit sau scris).

Corespunzător nivelului individual e lingvistica discursului. La nivel

individual s-ar afla actul de comunicare, ca activitate, competenţa
„dialogică”, adică ştiinţa de a construi o secvenţă comunicaţională şi
secvenţa comunicaţională de tip alocutiv sau conversaţional, tip
înregistrare sau consultaţie sau altfel spus, enunţul ca performanţă
comunicaţională.
• Chiar dacă schimbul de replici a fost privit cu toată seriozitatea încă în
antichitate, tratatele s-au axat mai degrabă pe discurs, variantă dezvoltată,
,,lucrată” până la detaliu a unei intervenţii orale, decât pe replica spontană din
așa-zisul dialog natural.

• Privind limba ca pe un instrument de persuasiune, retorica antică s-a

concentrat pe ceea ce însemna dispunerea cuvântului în contextele potrivite
pentru a convinge, a combate, a ridica sau a doborî, pentru a influenţa viaţa
cetăţii, pentru a impune norme etice sau estetice.
 Definiții
• Dialogul natural reprezintă forma de existenţă naturală a limbajului ca
mijloc de comunicare adresat cuiva de la care se aşteaptă răspuns
(Munteanu).

• Privit drept conversaţie naturală din perspectivă pragmatică, înseamnă

orice interacţiune verbală faţă în faţă sau la distanţă, în care factorii
situaţionali, contextuali, gestuali, intonaţionali joacă un rol deosebit.
 Dialogul:
• Tip familiar
• Comunicare orală
• Doi sau mai mulţi participanţi îşi asumă în mod liber rolul de emiţători
• Conversaţia este creată continuu, prin interacțiunea unor indivizi care au, în
general, obiective conversaţionale diferite şi adesea interese divergente
• Contextuală, contextul creând şi fiind creat de conversaţie
• Este structurată, adică se prezintă ca o succesiune de intervenţii, în cursul ei
actualizându-se două tipuri fundamentale de roluri: emiţătorul şi receptorul,
aflaţi într-un raport de complementaritate.
• Auditorii, care pot fi determinaţi sau acceptaţi şi /sau întâmplători sau
neacceptaţi
• În general, dialogul este definit ca prezenţă reală şi activă a cel puţin doi
parteneri care au alternativ rolul de vorbitori şi auditori şi care, prin replicile
lor fac să progreseze cantitatea de informaţie transmisă prin limbaj. Dialogul
presupune în acest sens interes din partea interlocutorilor, adaptarea
emiţătorului la posibilitățile de înţelegere ale receptorului şi existenţa replicii.
Conform lui Ducrot:
• Locutorul este subiectul vorbitor, individul responsabil de producerea
enunţului, care foloseşte mărcile persoanei întâi
• Alocutorul - cel căruia îi este adresată enunţarea
• Enunţiatorul reprezintă entitatea sau entităţile a cărei/a căror voce
este exprimată de enunţ, iar destinatarul este cel căruia îi sunt
adresate enuţarea/enunţările. Aceasta permite evitarea realizării
simultane a mai multor acte ilocuţionare.
Componentele sine qua non a unui dialog:
• existenţa cel puţin a unui emiţător şi a u nui receptor
• a unui cod comun
• Contextul situațional

Prezenţa interlocutorilor, a codului, a canalului şi a contextului

situaţional determină ieşirea dialogului din spaţiul strict lingvistic şi,
implicit, stilistic, şi creează necesitatea utilizăriiresurselor interpretative
din domenii conexe, cum sunt cele ale: psihologiei, sociologiei,
antropologiei, etnologiei, semiologiei.
• Analiza conversaţională a lărgit câmpul investigației tradiționale în
lingvistică, oferind studii detaliate asupra diferitelor niveluri de organizare a
conversaţiei: organizarea perechilor adiacente sau a secvenţelor de acţiune,
organizarea replicilor, organizarea globală a conversaţiei, organizarea
tematică.

• Interpretarea unui act de limbaj depinde mult de locul său in interiorul

secvenţei conversaţionale (vezi locul şi rolul unei formule de salut care poate
să deschidă sau să închidă o secvență conversațională, având un grad de
implicare secvenţială diferit).
• O pereche adiacentă este o secvenţă de două enunţuri care sunt adiacente şi
produse de doi locutori diferiţi. Această secvenţă este ordonată: o primă
acţiune de un tip categorial dat cere o acțiune secundă aparţinând aceluiaşi
tip categorial. Acţiunea îndeplinită de primul enunţ „proiectează” o acţiune
asemănătoare din partea destinatarului. Replica ultimului poate fi examinată
pentru a determina dacă acţiunea aşteptată a fost bine realizată sau dacă, din
contră, ea a fost eludată. Selecţia unei perechi adiacente depinde, de
asemenea, de împrejurările conversaţionale.

• Exemplu:„Ai închis fereastra?” care poate fi interpretat ca un preordin de

destinatar. Prin răspunsul „nu” se poate interpreta fie că el a fost de acord să
îndeplinească ordinul, dar n-a reuşit imediat, fie că refuză să-l îndeplinească.
Enunţul nu este un act îndeplinit, ci doar o presecvenţă, un prim element al
unei perechi adiacente destinată să servească drept preliminarii la o pereche
adiacentă propriu-zisă. În cazul în care se constituie ca o cerere de informaţii,
de la acest enunţ, destinatarul va dezvolta o temă care va cuprinde ceea ce
face. Examinarea faptelor conversaţionale arată că răspunsurile de tipul „Da”
sunt mult mai frecvente decât răspunsurile de tipul „nu”, chiar în cazuri de
dezacord, când sunt înlocuite cu forme de „da, dar...”. În general, un asemenea
tip categorial va fi respectat şi în secvenţele următoare, până când
interlocutorul va închide secvenţa.
 Legile discursului
• Legea exhaustivităţii pretinde că „la tema despre care se vorbeşte, vorbitorul să
dea informaţiile cele mai puternice pe care le are şi care sunt susceptibile să
intereseze destinatarul.”(Ducrot)

• Legea litotei „conduce la interpretarea unui enunţ ca spunând mai mult decât
semnificaţia sa literală” (Ducrot). Această lege este complementară legii
exhaustivităţii. Demersul este următorul: „locutorul a ales A, care este cel mai
puternic enunţ permis, pentru că voia, fără îndoială, să spună mai mult, dar nu
putea.” pentru ca legea litotei să funcţioneze, trebuie ca anumite condiţii
contextuale să fie îndeplinite şi, mai ales ca „în situaţia de discurs dată, anumite
motive (probabil convenţii sociale) să se opună folosirii unui enunţ mai puternic.”